Yigru Zeltil

și acum să dăm drumul la apă să se adune apă în cadă poate suficientă pentru un potop nou-nouț

2012-01-24T14:00:00.003+02:00

valuri de zăpadă afară.
mă așez pe capacul de la toaletă.
scriu fiindcă așa mi-a venit ideea
să scriu o poezie mizeră
despre cum spălăm bocancii statului
societate mizeră!!!!!!!!!!
mă faci să îmi trag pumni
uite așa am avut ideea asta stupidă să trăiesc
cu superresponsabilități
vezi aici? ar trebui să dau statul în judecată
că mi-a murdărit aripile cu cerneală,
dar nu fac decât să mă bat pe mine însumi
și devine tot mai nebulos, oare cine sunt, de ce m-am hotărât
să vin aici cu voi
să vă trag pumni că nu sunteți în stare să vă amintiți
bre sunt aici de doar 19 ani și deja m-am plictisit
cât de obositor e totul
atâtea lucruri tâmpite în numele zeilor
și oare câte lucruri care să ne facă
să transformăm apa în zahăr

decât să scriu poezii
în care să vărs fluvii de nervi
și voi mă aplaudați că v-am pasat nervii mei
că poezia mai e frumoasă pentru voi
doar dacă o faci pe psihologul
mai bine decât să scriu poezii tembele
să mă vărs în cadă ca mercuru'
și să mă așez în poziția de fetus
unde îmi va fi întuneric nou

variiante

2012-01-14T19:21:00.003+02:00

Magellan ar fi călătorit în jurul casei sale
Ecaterinei Bargan

Ce justificare aș putea avea
dacă aș spune că sunt înger
mi-ar trebui certificat de înger
iar toată lumea are păreri împărțite despre cum arată lumea

dar lumea
e arborele responsabilităților

nimeni nu te plătește să fii ochi de vultur
să amurgești precis la ora cutare

să mă relaxez -
la ora asta călătoresc în jurul Constanței
mă simt acasă ca un turist
era titlul unui album al formației sfântul ornitorinc
și ca de obicei sufăr de nostalgia paradisului
scriam: să încerc să nu mă mai gândesc la Hotel Paradis

Q Q
plâng
deși mai bine aș ninge
aș fi chiar și cameristă la Hotel Paradis
îngerul de serviciu
să mă anunțați doar
când o să pice mântuirea din cer

aș fi dar dacă dacă dacă

Se spunea despre Karim Rashid că a transformat rozul într-o culoare masculină

Tatăl meu spunea că imprimeurile cu flori sunt pentru babe
mă simțeam ca un vulcan de neoprit dar acum sunt prea obosit
ca să mă mai plâng de societate
și de felul în care omul și-a îmbârligat singur planul cauzal

acestea s-au întâmplat la maritimo un mall din mijlocul câmpiei
părinții mei umblu după niște ghete la reducere
hai să le mitizăm
nu că îmi păsa prea tare eram cam ieșit din mine
o să râzi de mine dar nu am știut nimic timp de un deceniu
știam doar să scot limba

era un vis
pe care l-am inventat
se făcea că zbor
și chiar zburam

și atunci m-am hotărât să dospesc și să îmi mănânc cuvintele
nu da vina pe mine te rog aș fi vrut o apocalipsă naibii
ca să se termine toate
aș fi vrut un mântuitor de buzunar
care să mă salveze
de lenea mea existențială

Fibonacci

de nervi m-am apucat să desenez în timpul orei
spirala lui Fibonacci

și am desenat
lent
de multe ori
de suficiente ori încât să simt demnitatea mea
de arici
de melc
de scoică
de nervi care se leagă și se leagănă
până ce lumea să aibă suficiente legături
cu ce se petrece prin mine
și iată că de când cu arafat
parcă toți am început să înfruntăm entropia

o mlaștină everestică
nu știți câtă disciplină a inerției a fost necesară
să escaladez
o mlaștină everestică
mi-au trebuit doi ani
nu serios
credeți că am venit degeaba?

Nenumărate forme

să spun aici despre ii. despre cum urcă mările etc.
data viitoare
poate
am să vă fac praf și tulbure
lapte praf zahăr praf cer praf bla bla bla etc etc
uite, acolo încercam să am mai multe trupuri deodată.
nu glumesc, am mai încercat asta.
să te vezi din celălalt.
altădată am urcat munții
vai totul s-a făcut lapte praf
nu mai e decât lumina de sub unghii:
să mă corectez. e o greșeală
sunt momente din realitatea mea cotidiană
când pur și simplu simt o inimă-n palmă.
să amețesc uitându-mă-n sus, o fi și asta o formă
prin care să urc marea.
duoden. nu știu de ce am pus cuvântul ăla acolo
rahat, a început să-mi placă geometria.
a venit pisica. acum câteva secunde. e un verb acolo, deja a trecut, realitatea s-a făcut praf imediat după ce a fost rostită.
buuuuun.
tragi pe nas litere?

aprinde lumina

frumosul
e un mecanism de apărare

Un nou an și o nouă carte - a treia cădere a constantinopolului

2012-01-02T00:17:00.000+02:00

http://www.scribd.com/doc/76859225/yigru-zeltil-a-treia-cădere-a-constantinopolului-2012

îngerul m-a trezit

2012-01-01T17:07:00.003+02:00

îngerul m-a trezit
după ce am înghițit tot soarele în somn
după ce am mâncat undele radio românia actualități

nu va fi nevoie să știți a doua zi ce au vrut să însemne acesta

m-am trezit
am fost foarte norocos că m-am trezit
sunt norocos că pot mânca biscuiții aceștia cu portocale și cacao
sunt norocos ca o nucă de cocos
m-am trezit bine dispus
pentru o nouă noapte

dacă eram în avionul potrivit
m-aș fi dus ca magellan
ca să mă văd în toată splendoarea

nu sunt sentimentele mele

2011-12-29T19:43:00.003+02:00

vă spun sincer nu sunt sentimentele mele
le-am dat copy-paste de undeva

le-am copiat de la oameni
care erau mai oameni decât mine

le-am plagiat sentimentele
ca să nu rămân
gol atât de gol
în noapte

când nu mai e nimic pe lângă
și lămâia crește în inerție

cu sentimentele înghețate

2011-12-25T19:45:00.003+02:00

veșnicia s-a născut la sat
dar s-a mutat la mall
așa am auzit la televizor...

în fața lui city park mall:
privesc țintuit
streașină la ochi
cum nu e nimeni înăuntru

mă mișc încet
la minus două grade celsius
e doar multă multă lumină
afară
sunt becuri de toate mărimile și
înăuntru am înghețat în liniște

cu pași înceți
nu se mai mișcă nimic

nicio piatră
în apa mea

Mugur Grosu - Grossomodo [1996-2011] (Tracus Arte, Buc., 2011)

2011-12-24T18:42:00.003+02:00

Mi-am amintit că ar cam trebui să fac o recenzie la această carte minunată (și deja vă întindeți un rânjet pe tigaia feței!) după ce am auzit foarte recent „O, brad frumos” în anumite circumstanțe, ceea ce, în virtutea madelenei lui Proust (meh), m-a (con)dus cu gândul la coperta a patra a sus-menționatei cărți, cu un „poem” intitulat „aparent astea erau numele tuturor lucrurilor”: „copiii strânși în jurul bradului cântau o, albastră meduză/iar noi spuneam cai putere în loc de cai moliciune”.
Adevărul fie spus, nu pot să evit aici toate mofturile de critică literară: deja m-am gândit să nu-l strivesc pe Mugur Grosu, „neprețuitul poet” Mugur Grosu (ca să amintesc în treacăt fabula ”jaful” cu al său personaj, „poetul, neprețuitul poet Croissant Neuf”) fie în cadrul „generației 2000” (care ar fi justificată de apariția în celebra antologie a lui Marin Mincu), fie în cadrul așa-zisului grup de la Constanța/grupul „chiustengean” etc. OK, această apartenență la sus-numitul grup e cât se poate de reală și, în general, Mugur Grosu are parte de aceleași ”virtuți” ca aproape toți ceilalți poeți din grup - între care menționez doar simțul ludic, rarefiat sau de-a dreptul inexistent la majoritatea poeților „douămiiști” de la Euridice. La fel, aș putea să bat câmpii în legătură cu o la fel de justificată etichetă, în speță cea de poet neoavangardist - pentru că, trebuie să recunoaștem, în acest volum în primul rând antologic (chiar dacă o antologie de... inedite, cu mai toate textele (re)scrise în timpul dintre volumele apărute), se pot observa cu ochiul liber strategiile tipice avangardiste, așa cum ai vedea... Marte pe cer.
Încă din „poemele” aparent lapidare, pe undeva aparent circumstanțiale, care deschid volumul, este dezlănțuit mai tot arsenalul „mugurgrosian” (Mugurgrosist? Cumpărați en gros un Mugur Grosu, doi?!?): „emoțiile ne țin de urât pe drum” /// „te iubesc, moarte./eu tot la tine mă întorc./viața e doar o simplă aventură.//te iubesc, viață./eu doar cu tine vreau să fiu./moartea e doar o căsnicie aranjată” /// „zăpada/ziua când apa vine înspre pământ/în rochie albă de dantelă.” /// „8/am vrut să-mi schimb numele în cifra 8./pentru ca voi, la ceasul greu, să vă spuneți:/prietenul nostru 8 s-a întins./tare-i mai plăcea s-o întindă!/acum a exagerat un pic.” /// „stil/moartea./un nou stil de viață!/stilul smuls.” /// „bar/am intrat într-un bar./și barul mi-a zis:/acum voi intra eu în tine!” /// „deadline/am niște deadline-uri afurisite./am o viață și niște deadline-uri./eu pot muri de mii de ori!” /// „cuvânt/tăcere extremă” etc. etc.
Am transcris aici doar câteva dintre poemele (hai să nu mai folosim ghilimele, că de ele nu ducem lipsă) care alcătuiesc ciclul „nano”, totodată cel mai recent (da, Grossomodo începe cu cel mai nou ciclu și se termină cu cel mai... vechi. Dar să nu anticipăm.). Avem „di toati” aici: mult umor și multă gravitate - adeseori simultane, „joc și joacă” în jurul cuvintelor, implicații mai adânci - chiar dacă acestea, e drept, nu persistă întotdeauna - dar nimeni nu este tot timpul doar superficial sau doar profund, și poate acesta este „tâlcul” „autoradiografiei” (încetează cu ghilimelele astea!!!!) lui Mugur Grosu.
E drept, n-am să-mi bat capul să defrișez semantic (sic sâc...) această carte care, drept să spun, mi-a furnizat mai ales o lectură foarte plăcută (totuși, să nu ne ascundem după deget: Mugur Grosu furnizează substanță, dar este cel mai adesea și un manierist deghizat, vădit mai ales în ciclul „rimeluri” - aluzie transparentă la „rimelările” lui Șerban Foarță, de altfel. La fel de bine aș nota afinitățile cu Topârceanu sau Marin Sorescu, dar să nu facem totuși o lucrare de doctorat din această biată recenzie pe scara de blog). Nici măcar momentele cu mai multă visceralitate sau violență de limbaj (pentru că, totuși, Mugur Grosu are suficiente afinități cu douămiiștii, deși, în fond, aș fi de acord cu Ștefania Mincu, atunci când, recenzând volumul „cerneală” al regretatului George Vasilievici, afirma că poeții tomitani s-ar situa structural în pragul dintre „nouăzecism” și „douămiism”... Dar iarăși bat câmpii prea multe și nu mai ajung la gară) nu m-au deranjat prea tare, chiar și atunci când sunt asumate mai degrabă ludic (vezi „hoax”). Poate pentru că poetul din poezie (!!!!) nu este totuși niciodată monocord, niciodată monosemantic (sic sâc ^), niciodată... Doamne, ce retorism. Ce bine că retorica nu e un păcat capital... Așadar, cum să explic fără o poleială academică?
Mugur Grosu îmi amintește de momentele cele mai faine pe care le-am petrecut între paginile lui Mircea Cărtărescu. Chiar el scrie în „viața mea - revăzută și adăugită”: „mugur grosu (...) sună așa cum ar trebui să sune un brand”. Și nu pot să nu fiu de acord. Adeseori, formulările sunt memorabile, chiar și dincolo de primul ciclu din carte sunt mai multe poezii care ar merita citate în întregime, precum „chinezărie” (căutați pe gugăl ”mugur grosu chinezărie”) sau poemul de dragoste (oricât de clișeistic ar suna, realizarea e fericită) „H2Oh” sau „god's glue” sau sus-menționatul „jaful” sau „mergi mai departe” sau sau sau sau sau sau.....
Dar, cum am zis, să nu insist prea mult. „Grossomodo” e o antologie ce merită devorată, chiar dacă, de am fi cârcotași, inegală spre final, unde versurile trădează cititorul avid de „avangardă”, până într-atât încât unele sintagme sau chiar fraze trimit aproape transparent la Gellu Naum, de pildă. Asta în ciclul „tratament traumagic”, pe când ciclul „psih” e relativ salvat de o boare de „poveste”, în jurul personajului care intitulează ciclul (și care, dacă am înțeles (!!!) bine, bea... pepsi cu șoareci). Să nu ne facem iluzii: nu e multă substanță aici, dar este multă comedie savuroasă în cheie avangardistă, culminând cu un... moment de publicitate. Dar spun din nou: să nu ne facem iluzii. Întreg volumul este o „reclamă” la capacitatea acestui personaj proteic (căci Mugur Grosu este personajul propriului său poem! Nu-i așa că iarna nu-i ca vara? Dar uneori nici nu ne dăm seama, atunci când ne aflăm între patru pereți!) de a se adânci în materie și a se detașa în același timp prin ironie, pentru că - nu-i așa? - totul este o glumă cosmică...
Hai, am plecat, ca să înghit și eu niște „fulgi de zăpadă”.....

pepitu

2011-12-20T14:49:00.002+02:00

bă platonicule bă
hai să mâncăm pizza
să ne umflăm cu atâta materie
încât să trecem în imaterial

așa îmi vei spune într-o seară
și vei tăia delicat bucăți din umbra mea
și le vei vinde drept pietre prețioase

așa îmi vei spune
și voi fi cu siguranță de acord

și deși mă ning uneori

2011-12-17T20:17:00.002+02:00

să tot iubești instinctul de experimentare
cum ne punem în adâncimi
ca să avem de unde să ne scoatem

îmi frec mâinile pentru o altă etapă
beau apă
ca să
-mi treacă greața de viață
hai să consultăm niște îngeri iubito
gata cu odihna hai să creăm
a fost o minciună un drum de magellan
parcurs ca să mă regăsesc în punctul pe care îl doream
măi nene să fie creație să aprindem lumina
fiat lux etc.
dacă lumea asta vine cu dotările standard
de ce să ne limităm la ele

doamne
parcă un întreg an de zile
l-am petrecut într-o mocirlă cu lăutari
ce tont am fost
că nu mi-am dat seama că am o laternă
chiar pe capul meu

.dar hai să trecem mai departe de aproape

maria tereza e din grecia

2011-12-11T20:04:00.002+02:00

cam așa se numește un blog indonezian, nu mai țin minte cum am dat peste el,
ea, autoarea, are un amestec atât de straniu de ironie de inocență și de mimată superficialitate
încât mă recunoșteam puțin în oglindă, privind fața ei care
- zău așa - poate nu vi s-ar părea frumoasă
dar știu că ea există și că se mișcă printre pliurile unei limbi pline de fructe exotice
amestecate cu engleza cea de toate zilele
mă inspiră.
i-aș fi dedicat un album dacă aș fi fost muzician.
dar nu sunt muzician și pot doar să-i dedic această poezie de care nu va auzi niciodată.
nu am vorbit niciodată cu ea și nici n-aș putea.
am impresia că e deja logodită sau chiar căsătorită, nu contează, tot aia
dacă voi avea vreodată curajul să-i trimit un mesaj, mă îndoiesc
și ce i-aș putea spune? m-ar înțelege? și-ar da seama ce simt cu adevărat? i-ar păsa?

aiureli
porcării
un amurg de hârtie...
nu mi-am ratat niciun destin.
e doar un bulevard pe care m-am hotărât să nu merg.
un oraș prin care nu m-am plimbat.
ce mai contează? e totul o chestiune de hormoni,
o fiziologie sau chimie imbecilă,
peste câțiva ani poate nici nu-mi voi aminti de această poezie sau de ea,
poate că nici nu voi învăța cu adevărat indoneziana doar ca să citesc blogul ei.
de fapt, nu e niciun „doar”... doar că înțelegi
sunt lucruri care mă afectează mult prea tare.
uite cât de dulce mă apucă o
manipulare

filé de yigru

2011-12-09T19:48:00.001+02:00

iarba a înghețat
la fel și divinul din mine
într-o hibernare toantă
tocmai când vroiam să apăs butonul pentru miracol

cântați-mă
fotocopiați-mă
vreți o bucată din mine?!?
și așa sunt împrăștiat pe trei continente
cine vrea să-mi dea
un soare de hârtie un soare de neon un soare de lapte?

dar nu
nu vă pasă deloc.

dar de ce v-ar păsa?
sunt pe o insulă.
scriu. în loc să muncesc.
ce nevoie am eu de societate?
când pot să alerg pe esplanada din fața mării
mirrrrific de singur
îngrozitor de singur
pe umărul unui orizont de tinichea
să plâng sărat și să amurgesc
ca o ființă de apă și lapte ce ar trebui să fiu

triumphul unui Triumf

2011-10-31T19:24:00.004+02:00

a da cui îi pasă de ce sentimente am
când alerg după autobuz și tot îl ratez

și în frigul blând al nopții
delirez și compun cântece
dacă iubita mea este un element chimic
dacă dacă

și

mi-e ciudă
de cât dor de Ytra în sus și-n jos am și n-am voie
să o mai văd
bleah
una dintre acele momente în care realitatea aceasta mi se pare o porcărie
cu atâtea limite
îmi aduc aminte de melodia aceea blip-hop intitulată
„gravity sucks, maaaan”
și îngân și eu
gravitația e nașpa, frate.........

*

și de la capăt:
unii oameni sunt așa de puțin onești
încât se mint până și pe ei însăși
e de neînțeles
dar mie multe lucruri mi se par de neînțeles
de neînțeles cum unii oameni pot visa numai în alb-negru
de neînțeles cum ei pot trăi încă
cum pot să trăiască fără frumusețe
e o enigmă

nu mi-e frig dar mă enervează
cum a trebuit să mă duc de două ori la magazin după hârtie igienică
pentru că prima dată
m-am rătăcit
am căutat prin toate buzunarele
și nu m-am găsit
pe mine însumi

*

așa se vede
dintr-un copac
mi-e ciudă că nu sunt la fel cum aș fi vrut să fiu

mi-e ciudă că nu sunt pustnic profesionist

ah
dacă și eu aș simți acum mai multă fericire
ați simți și voi
ați simți

patru (4) poezii sau adunături de versuri

2011-10-19T11:01:00.003+03:00

Polul Est

aș fi vrut s-o caut pe Ytra la Polul Est
poate un fel de-a spune că
n-ar trebui poate să o văd încă pe Ytra
și nici nu știu cum să dau de ea
la o adică doar la culcare aș
putea să cumpăr de la cofetării
un Soare o Zorea și-o Corăbioară
aș adăuga și o alchimică Banană
dar cu ce schimbă asta faptul că
sunt pe bulevardul melcilor
cu un amurg pe umăr
ce caut eu pe bulevardul melcilor și
alt eu îmi spune așa îți trebuie și
măi ce am făcut
că nu știu încă de ce mă aflu aici
și nu la Polul Est
unde mă așteaptă Ytra
și blănurile nucilor

păunul din teacă

sunt păunul din teacă
- sau păunul din torpedou,
dacă vreți -
am capul scos în afară
și o coadă nebănuit de lungă
nebănuită nici măcar de mine
care o mai simt din când în când
fiind ascunsă în torpedou
nu vă puteți imagina frumusețea acestei cozi
(câți au putut măcar odată ști ce este frumusețea?
ce este ea cu adevărat - rareori găsești răspunsul
în această lume)
dar nici eu nu știu cum arată coada mea,
simt doar mușchiul și nu mă văd încă
evadând din torpedou
în fața unei oglinzi
vezi cei născuți în oglinzi și cei renăscuți acolo
ah, de mi-ați fi putut spune
la ce dată și locație mă voi întâlni cu mine însumi

Boemia

am fost într-unul din acele cartiere
în care dacă nu ești proprietar n-ai ce căuta
totuși nu m-au lătrat câinii

admiram clătita soarelui

poate că sunt oameni aici
oameni ca noi toți
care simt aceeași gamă de emoții
nu m-au convins însă prea tare reclamele
poate că e adevărat că
frumusețea îl face pe om mai rece
precum piramidele slovace sau tonetele de înghețată ∆
alții ar susține că frumusețea ar mai aparține
doar unor femei și unor extratereștri
(nu cei din filme, care se autoexclud;
cine ar mai crede că pe ei îi interesează să ne cucerească
pentru resursele noastre prețioase de unileniuraniu?!
mai repede colecția de tablouri de la versailles!
că la pompidour și moma sunt numai imitații ieftine după operele de-acasă
deși la fel de bine ar putea să facă shopping la zara......)

dar de fapt tot ce făceam
era să admir
clătita soarelui

în acest timp
plăcinta cu brânză
a ajuns la o temperatură optimă
iar poezia a înghețat precum mâinile

ediție specială

case albe
cu acoperiș-terasă.
marea - din albastru în turcoaz.
nisip galben ce a uitat un anotimp.
ei
pe mal
își fac poze
ca niște simboluri ce sunt
și se bucură de simbolul mării.
la perete: un scaun albastru
modern dar plin de praf.
îi aud pe unii cum
plutesc fără scârbă dincolo de soare.
am avut un arbore de vanilie,
acum albinele se înfruptă din el.
nici n-am știut ce am spus atunci
ce cuvinte banale sau extraordinar de urâte.
totuși,
liniștea strălucește.
printre dinții mei s-a strecurat
un diamant al nisipului,
crocant precum o viață în recapitulare.

Miere și cărbune

2011-10-01T16:03:00.003+03:00

sssstai să găsesc unde mi-ai zis că e mușchiul, zvâcnesc zvâcnesc zvâcnesc cum carecum iată o mișcare-n sus jos la stânga apoi perpendicular pe dreapta și două rotații de la bază spre vârf - gaaaattaaaaaa atențiee să nu lovești tavanul buf nu-i nimic mai încearcă odată............. daaaa

Astfel el a pornit sub cerul zaharos spre City Park Mall, unde aterizează și
o întâlnește pe ea.
Obosit după zborul manual, își îndrepta privirea spre luminile curcubeene ale mall-ului, acum trece de colțul cascadei și
SURPRIZĂ
O întâlnește pe ea, tresare, nu-i vine să creadă, n-a mai văzut-o de câteva luni în vis și îi pare bine să vadă că umblă noapziua prin Mall îmbrăcată în apă, i-a plăcut mereu faptul că pare mai mult încarnarea unui element al naturii decât o fată de duzină, apropo de vechile întâlniri cu Doamna Platină, Domnișoara Neon sau Domnul Iridiu ................... vă dați seama că mi-a plăcut totuși chimia în unele aspecte și, mă rog, ești îmbrăcată toată în apă și ești mai autentică decât bălăria asta de cascadă în spatele căruia se văd barmanii cum fac (cosmo)jonglerii cu paharele, cosmo fiind în paranteză - îmi trebuie miere și cărbune mâine la facultate - bine, hai să mergem la Marcu, dar hai să trecem mai întâi pe la Pizza Mut
::: vă dați seama cu câte procente s-a îmbunătățit circulația sângelui meu, atunci când ne-am împreunat mâinile, într-o formă pe care o mai exersasem cu ea acum câteva sute de ani, și iată cum toate viețile de câine prin care am trecut între timp nu mai au niciun sens, decât acela că am avut timp să tai menta până la următoarea noastră întâlnire; - tu ai pus muzica - da - și eu care credeam că niște îngeri i-au luat ostateci pe cei de la Radio România Actualități...
from here to eternity..... from here to eternity.....

După ce au trecut prin proba scării rulante, în care el a stat în poziția adecvată în timp ce ea stătea cu spatele pe scara rulantă și se priveau

U N U L Î N T R - A L T U L

După faza asta, au intrat în Pizza Mut și au vrut să-și comande o pizza cu căpșuni.
Ce repede a venit pizza! Nu știu de unde până-unde, de obicei trebuia să aștepți o eternitate după pizza până când rămâneai mut!
* Râsul ei era un gâlgâit sau un râu cu apă dulce *
Îți dai și tu și eu seama că suntem cât se poate de lucizi, ai și tu grijă la efectele secundare, cu alte cuvinte vezi cum deja nu mai atingem podeaua cu picioarele, ți-am spus că n-am repetat de prea multe ori exercițiul „în caz de incendiu”, decât în măsura în care trandafirul face repetiții în timp ce e doar o idee într-o sămânță... iar frunzele sunt doar ca să țintească în cerul nebun, fluturi toamna pentru durata unui zefir - vezi că ai pus prea multă dulceață pe pizza, or să vină muștele - și ce? n-o să ne mănânce! și dacă ne-ar mânca, ne-am trezi înfloriți de partea cealaltă a morții, unde sunt grădinile cu arbori multicolori, fiecare frunză are altă culoare și nu departe se odihnește marea -
marea
din
noi
în
afară
vezi
că
ne
putem
amesteca
unul
într-altul
și *********************************************************************************

Când au ieșit din City Park, cerul părea a fi de dimineață, dar nu se putea deosebi clar care exact e soarele, de fapt frunzele și florile păreau a lumina cerul, mai ales nuferii de pe Lacul Tăbăcăriei îi făceau să se gândească la o ploaie de îngeri... în copacii de deasupra bulevardului, luminile zvâcneau ca niște inimi, dar cei doi n-au contemplat prea mult, nu mult după aceea au început să se joace în aer „de-a scara rulantă” și au ajuns
repede și direct
la subiect:
blocul de pe strada Pescarilor unde locuiește familia lui Marcu.
țoc țoc primiți cu colindul - heeei, bună Yigrule, ce mai zici, te menții pe felie - păi, cum pot și eu în compot, hehehehe, știi cum e cu viețile astea, uite îi trebuie lui Ytra niște miere la facultate.
În subsolul blocului, o țâță își avea vulcanul, pac, a țâșnit mierea și a ajuns în paharul Berzelius din buzunarul lui Marcu, măi Ytra, nu e ăla sutienul tău de acum 200 și ~ de ani??? Aaacum înțeleg de ce erai rătăcită existențial, aveai o lanternă dintr-aia ieftină, nu vedeai mai nimic cu ea -
Cei doi au pornit înspre plaja Malibu.
Nici n-au ajuns bie (nu și-au spus nimic) și el deja a început să sape cu mâna - și sapă sapă sapă sapă apă apă sapă sapă... sapă./.. sapă... s apă.. sapă sa/pă sa/pă sa pă - sapăsapăsapăsapă
până ce dă de primul strat infuzat cu aur negru.
Ea, după ce i-ai citit iar gândurile (n-am pomenit asta până acum?...), ia o lopată dintr-un palmier artificial din fața hotelului Malibu și i-o dă ca să
sape sape sape sape sape sape sape sa pe.. sape.sape..sape..s-ape...sapere..sapesape sa/pe sapesapesapesapesapesape
iată un cărbune viu!!!
uite ți l-am dat și astfel am epuizat epicul (dramaticul nu mai încăpea, fiindcă ești atât de lipsită de tragism - adică pe gustul meu :), știi cum am recunoscut, măi, nu-mi plac Xulescu și Wiulian, știi tu arta „înaltă”, cu multe sânge și tragism și lapte bătut, ești mult mai bună de-atât, și știi de unde venim)
hai să trecem la liric
și să privim mormolocii cum danseză în lumina sta transversală
și pfffff pleosc
iartă-mă că ți-am pus piedică
nu-i nimic apele tale se pot spăla la mașina de spălat și
DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................

1 + 1 = 1
quod erat demonstratum (sic sâc)

/A doua ziapte la Universitate, cerul era înmugurit, un soare la apus și celălalt la răsărit.
Fișă medicală: mi-au apărut stele pe piele, da, nu glumesc, nu sunt coșuri sau alunițe, stlee care mi-au răsărit pe piept, pe lângă ceafă și în zona mușchiului aripilor și câteva pe obraji.
Cât de curând, urmează fruntea. Cum se zice, cu fruntea înainte...

țeaiul vierde (part 0)

2011-09-04T21:09:00.002+03:00

iată, pentru că m-am pierdut din nou în savană, e momentul să vă spicuiesc din producțiile mele cele mai recente de versuri, suficient de proaste încât să stea numai într-un borcan (dar să crească la soarele becului) și suficient de bune încât să împânzească lanul de blogăr:

Cabrazii

atenție poate conține conținut explicit implicit și inutil/Cabrazii știu mai bine decât mine/cu o singură excepție/când voi fi/și eu/Cabraz/nu mănânc plăcintă cu praz/am adormit și m-am trezit în picioare/în mijlocul savanei albastre/pe care altădată am visat-o ninsă cu flori/iată acum sunt între blocuri gri/cri cri cri/toamnă cu frunzele tale de ciment/nu te cred/
AM VĂZUT PARADISUL/
caut un paradis la mica publicitate/mica publicitate anunț paradis de vânzare/contactați-mă/voi fi bine/voi fi/dar când/voi fi/voi ști/voi știți/și Cabrazii/ce nu consumă bateria/argh nu consumă bateria vieții bateria vieții bateria vieții/ai duracel în tine/voi fi și eu și voi știi/pentru că marea nu-i întotdeauna moartă/voi credeți că știți mai bine decât mine/EI BINE SĂ ȘTIȚI CĂ DOAR CREDEȚI CĂ ȘTIȚI/iată mi-a zburat o idee din palmă/să prinzi o idee ca pe o muscă/dar iată nu mai suport să nu fiu metafizic/voi știți
EU AM VĂZUT PARADISUL. știu prea bine ce am văzut și voi cu armura voastră de scepticism nu mă puteți convinge că paradisul nu există/nu mă puteți convinge/nu mă puteți convinge
nu voi fuma niciunul din trabucurile voastre
vedeți/ce se întâmplă cu mine/de când iau ascovit/nu, e o glumă/nu e o glumă/chiar se întâmplă să știu
că putem să nu ne abținem.
am încheiat citatul la nasturi

sobriquet

la țărmul ochilor mei
s-a depus multă sare, mult nisip.
nu e o metaforă:
am dormit atât de mult
încât visele chiar și-au depus ouăle de siliciu
printre gene.
astfel începe o nouă zi
în lumea celor care văd lumea
de la înălțimi diferite.
mă duc la baie, apoi îmi schimb hainele, apoi mănânc
și abia apoi încep să diger cărți - sincer - inutile.
vedeți, nu știu cine m-a învățat
că marea ar trebui să fie mai colorată
și că viața noastră n-ar trebui să fie doar
goana melcilor în noroi.*
dar deocamdată nu pot pune mâna decât pe muzică
singura revelație pe care o pot pipăi acum
unii ar putea spune că muzica este iubita mea
care nu-mi cere de mâncare și nu mă pune să strig în piața tomis nord TE IUBESC
uite, ar trebui să te iubesc așa, mai discret,
fiindcă a fi discret în ziua de azi e un gest foarte strident

*vezi și Cursa melcilor de Florin Dumitrescu

poem (după ce am citit eseul despre textualizarea poetică)

în oglinda textului
mustăți
îmi fac

dune

o singură dată am fost în vara asta la plajă
mai exact la malibu lângă intrarea în mamaia
în fața palmierilor artificiali
marea a fost un pic cam rece

m-am obișnuit însă atât de mult cu tempatura ei în cele din urmă
încât am ajuns să construiesc castele în cer
călcând pe niște nisipuri ce par a fi vertebrele lui nea Atlas
am văzut cum ierburile sferice se rostogoleau ca într-un texas subacvatic
ca într-un oraș care nu e suficient de mare pentru doi pistolari
pentru că de-abia încap eu și toate fațetele mele
nevoite să realizeze o nuntă de aer
la care vin cu daruri mormolocii -
ȘI CUM ZICE AI INTRAT LA OVIDIUS

română portugheză
fără taxă

am visat-o pe ea
am știut de prima dată
vai s-a rătăcit fiindcă lanternele din ziua de azi sunt proaste
o cât de mult mi-aș fi dorit încât de pe acum
să o trezesc
ca să ne trăim
ca să ne trăim

te voi găsi
chiar dacă am mâncat prea mult ketchup la viața mea
te voi găsi

oranjada lui Mallarmé (pentru cei cărora nu le plac astfel de titluri)

poing
plantez un cristal în grădină
și apoi face
poing poing
iartă-mă părinte
că nu l-am ales pe Avocado drept avocat
în procesul contra gravitației

vorbesc (mult prea) serios

aș putea totuși
cu mai multe mp3-uri și niște prăjituri boema
să mă simt suficient de extaziat încât -
vedeți e acea oră a zilei
în care poți crede în orice
eu cred că acolo era o braserie cu piscină
unde se auzea muzica atât de încet
încât nu mai puteai percepe decât
ritmurile fundamentale.

ironie cosmică

sunt om. așa mi-au zis alții
am învățat să fiu om
printr-o disciplină riguroasă. și totuși
nu sunt om pe de-a-ntregul.
îmi amintesc vag paradisul de unde vin.
îmi amintesc cel puțin faptul că
nu trebuie să aștepți muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuultă vreme
ca să ți se împlinească dorința.
era prea minunat.
aș fi știut mai bine ce aveam de făcut.
ați vrut să fiu doar om dar nu v-a reușit
rânjiți cât puteți
chiar dacă vag încep să îmi amintesc
cine sunt și de unde vin:

viață de mineral

norii păstrau soarele în ambra lor - eu o priveam pe Riz: ea m-a ales
am găsit la târg multe agate de toate felurile
ea însă m-a ales pe mine: am dat doar 1 LEU
doar atât ca să o am în palmă și să o privesc

(nu e chiar fotografia ei, ci a unei colege,
o am pe Riz chiar acum în fața mea, pe birou,
iată, tocmai am pus lângă tastatura mea și o privesc din nou pe toate părțile)

marea curgea
nisipurile la fel
mi-era foame așteptam să pice o plăcintă din cer
în timp ce o plimbam pe Riz prin buzunarul meu

e chiar aici și acum
la ora 21:43

pledoarie sentimentală

vine toamna cu răcoarea ei binefăcătoarea și versurile de Nichita și Blandiana
am zis
și mă făceam că zbor
eram la geam am scos plasa și pretindeam că zbor (doar un exercițiu de antrenament)
la noapte voi zbura din nou fără ca nimeni să știe

vânt și ploaie au anunțat la radio
când m-am născut ploua

dar iată că aricii ne vizitează din nou grădina cu pisici
- nu glumesc, am o foarte mare simpatie pentru ei
asta pentru că am fost și eu un arici repulsiv

”CITAT: nu mă atinge
am țepi”

dezvoltați doar dintr-o nevoie de apărare

- știu că în sufletul meu
lucrurile stau altfel

vă voi demonstra cât de curând
că nu am doar țepi:

racordarea la rețeaua de lapte și miere

eu sunt cel care putea
să apese pe un buton
și să adopte orice emoție dorea

eu sunt cel care putea

tobă de meduză

o existență petrecută printre
vagoanele cu brânză topită și plăcinte
(vorbesc serios am mâncat atâtea cutii hochland
încât pot să fac o cale ferată până la satu mare
- dar căile ferate nu mai sunt la modă)
printre blocuri gri
dincolo de care bănuiesc orizontul
ca un animal al speranței
colorat de sarea mării

și aș fi vrut să cresc un munte în grădină

un munte în grădină
de care să se lovească norii
precum valurile marii

atât. nimic mai mult.

Întoarcerea la Vulcanii cu Lapte

Până la urmă, totul va fi bine.
Anul acesta au înflorit mai târziu florile,
dar au înflorit. Cascadele de ciocolată
funcționează la parametrii optimi.
Pisoii dorm în grădină.
Mustățile lor ning orizontul.
Fluturii s-au așezat pe iederă.
Dintr-o cană beau cerul.
Nu aștept pe nimeni,
doar scriu o poezie.
Vulcanii cu Lapte sunt aproape.

Poeta de vineri 27: Dana Catona (n. 1967)

2011-08-26T19:28:00.004+03:00

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan / 27. Dana Catona)

Surpriză: rubrica mea de care poate de-abia vă amintiți revine în forță! Patetic, nu? Ei bine, m-am hotărât să schimb puțin placa și să vă aduc la cunoștință nu încă un autor cu o întreagă operă poetică în spate, ci o poetă actuală cu - deocamdată - două cărți la activ. Dana Catona (n. 1967) a câștigat acum câțiva ani concursul UniCredit cu volumul „iepurele de martie” (2008), care mi-a atras atenția fiindcă a fost singurul volum de poezie apărut la editura Leda. Am fost însă foarte plăcut surprins atunci când însăși autoarea mi-a trimis un exemplar cu dedicație din ultima ei carte, apărută foarte recent la Brumar, „prințesa portocalie”. Se înțelege - sper - că e cât se poate de onestă decizia mea de a o prezenta aici, fiind o reală promisiune în contextul poetic actual.
Versurile Danei Catona sparg tiparele poeziei feminine viscerale la modul excesiv de acum câțiva ani, făcând o tranziție înspre o poetică mult mai relaxată și mai solară. Se înțelege, în ambele volume poeta se află undeva la jumătatea drumului, iar poezia care deschide volumul „prințesa portocalie” atestă cât se poate de clar această dualitate: „iepurele de martie/e un animal blând/domestic/și uneori/un animal sălbatic/și fioros” („animalul blând”). Să nu credeți însă că acesta este un rezumat atotcuprinzător: poezia dintre aceste coperți nu se rezumă la un univers „minor”, „intimist” și nici nu-și arată poeta atât de des colții cum ați crede.
În mod nesurprinzător pentru cei obișnuiți cu poezia românească actuală, decorurile sunt relativ gri, mundane, încărcate (vorba vine, fiindcă impresia de minimalism transpare din aproape fiecare poem - și nu mă refer doar la acel „minimalism” care se plimbă printre critici de la Adrian Urmanov încoace) cu obiecte mai degrabă mizere. Ceea ce contează însă este felul în care poeta le valorifică: „mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o țară/fără sticle de plastic aruncate/lângă șinele de cale ferată//aș fi renunțat chiar și la felul/în care lumina soarelui/le transformă în obiecte/sclipitoare și magice” („eco-ego”). Demn de notat încă de pe acum este faptul că Dana Catona reușește în mod frecvent să atingă o notă chiar optimistă - încercând, dacă nu chiar reușind, să valorizeze pozitiv: „am inventat un algoritm/pe care îl aplic poveștilor triste/am inversat sensurile cuvintelor/apa a devenit foc/iar zeama amară apă de trandafiri//tot ce trebuie să fac/este să nu uit să apăs butonul pe care scrie on//deși oricum îl apăs involuntar/cu o mică întârziere/în mișcare sacadată/pe care o fac/în timp ce ascult poveștile triste” („software”). Acest „algoritm” ajunge la apogeu în poeziile „portocala” și „tatoo”, așezate una după alta în cuprinsul volumului: „dacă aș fi o portocală/aș simți cum e/când cele două mâini/mă desfac/din pielea mea dintotdeauna/și seva portocalie/se amestecă cu aerul//aș simți/cum mă sparg/și cum durerea/devine un dans” („portocala”) și „îmi imaginez cum ar fi/să îmi scrijelesc numele tău/pe brațul drept//dacă brațul în mișcare/s-ar înclina ușor/ai putea vedea doar niște litere/amestecate/abstracte suprapuse/peste barele de metal/iar umbra ar aluneca ca o emoție fină/peste literele scrijelite//nimic altceva/decât literele numelui tău/pe umărul meu” („tatoo”). Am reținut aceste exemple tocmai pentru că poeta reușește la milimetru să evite atât sucombarea într-un visceralism ieftin (în cazul „portocalei”), cât și căderea în sentimentalism sau într-un pseudo-textualism prea artificial, a la Ana Blandiana.
E drept, cuprinsul „prințesei portocalii” e foarte amestecat. Sunt neîndoielnic prezente atât poeziile sclipitoare, demne de viitoarea antologie „Cele mai frumoase poeme din 2011” (cel puțin așa cred, că Vancu și Komartin vor continua proiectul), cât și notațiile sterile, ca de pildă: „aștept să/se încălzească supa de carne” („fără titlu”) sau „o tufă mică subțire/oblică înmugurită//chipul unui bărbat bătrân/schimonosit de durerea bolii//a trecut pe lângă mine/și ne-am izbit mâinile” („întretăiere”). Desigur, o putem ierta, fiindcă poeta este totodată și pictoriță, ceea ce explică raporturile vizuale uneori prea căutate sau prea insipide (tocmai fiindcă e mai greu de realizat un efect reușit cu puține elemente în poezie decât în pictură sau muzică). Din păcate, nu lipsesc nici poemele mai „negre în cerul gurii” - culmea reprezentând-o sângerosul poem „geanta kaki”, care face notă prea distinctă în cadrul volumului.
În concluzie, Dana Catona e o poetă care merită reținută, cu atât mai mult cu cât se aseamănă cu puțini din ziua de azi (cel puțin eu nu știu pe alții în afară de Andrei Doboș, Călin Hera și alte câteva exemple izolate sau sporadice - de pildă, ocazionalele poeme „solare” ale lui Claudiu Komartin sau ale lui George Vasilievici...). Țineți legătura.

animalul blând
(din vol. prințesa portocalie, 2011 - la fel ca aproape toate celelalte de mai jos)

iepurele de martie
e un animal blând
domestic
și uneori
un animal sălbatic
și fioros

portocala

dacă aș fi o portocală
aș simți cum e
când cele două mâini
mă desfac
din pielea mea dintotdeauna
și seva portocalie
se amestecă cu aerul

aș simți
cum mă sparg
și cum durerea
devine un dans

tatoo

îmi imaginez cum ar fi
să îmi scrijelesc numele tău
pe brațul drept

dacă brațul în mișcare
s-ar înclina ușor
ai putea vedea doar niște litere
amestecate
abstracte suprapuse
peste barele de metal
iar umbra ar aluneca ca o emoție fină
peste literele scrijelite

nimic altceva
decât literele numelui tău
pe umărul meu

software

am inventat un algoritm
pe care îl aplic poveștilor triste
am inversat sensurile cuvintelor
apa a devenit foc
iar zeama amară apă de trandafiri

tot ce trebuie să fac
este să nu uit să apăs butonul pe care scrie on

deși oricum îl apăs involuntar
cu o mică întârziere
în mișcare sacadată
pe care o fac
în timp ce ascult poveștile triste

prințesa portocalie

am visat că sunt prințesa portocalie
sorbeam dintr-un pahar cu lichid portocaliu

luminile se desfăceau încet
și era noapte

iepurele de martie

astăzi l-am hrănit pe iepurele de martie

deși gras
și alb
era foarte înfometat

acum

te-am căutat în buzunarul hainei
pe care nu o mai îmbrăcasem
din ziua cu furtuna bizară

erai între două bucăți
dintr-un ștergar
cu flori de mușețel
și o bucată dintr-o pioneză ruptă
pe care o smulsesem
din talpa pantofului roșu
care îmi făcuse răni în plimbarea
din piața lahovary

pioneza e ruptă
mușețelul e o plantă uscată
din ceaiul băut acum mulți ani

pantofii sunt ascunși în debara

eco-ego

mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o țară
fără sticle de plastic aruncate
lângă șinele de cale ferată

aș fi renunțat chiar și la felul
în care lumina soarelui
le transformă în obiecte
sclipitoare și magice

domnul ver

deasupra capului sunt așezate
multe cutii colorate
cărți de povești
pungi de arahide
și cutii de fructe confiate

domnul ver stă ascuns
în spatele tejghelei
numără lacrimile
și le adună

cu buricele degetelor uscate de vânt
apoi suflă ușor peste ele
și privește cum plutesc

lower east side

ne plimbam aseară pe străzile din new york
și ne-am împotmolit în traseul unor furnici

cărau pe spatele lor minuscule grămăjoare
albe

probabil de pâine

foc de tabără

pantalonii negri sunt acum albastru indigo

un indigo mult prea fin pentru ochiul
obișnuit cu negrul cald al catifelei

pielea e străvezie iar sângele e transparent
roz alb diluat de nesiguranța gesturilor

hârtiile galbene sunt împrăștiate prin toată camera

o să arunc pantalonii
și o să stau un pic la soare
bând lapte cu vitamine

iar cu hârtiile o să fac seara
un foc de tabără la lumina căruia voi citi
cuvintele din poeziile vesele și arzânde

zahăr ars

eram mai mulți

cred că era cami și erau și miha și andrei
poate și manu și daniel

ne jucam ca de obicei
soare minge trotuar și asfalt

doamna dijmărescu de la etajul doi
ne-a dat fiecăruia câte o bucată de zahăr ars

mi-e și acum rușine de momentul în care
am urcat cele două etaje
și am rugat-o pe doamna djmărescu
să ne mai dea fiecăruia câte o bucată de zahăr arse

eura

era același soare
aceeași zi din an
aceeași săptămână
și aceeași lună

stăteam cu rândul în același loc
iar soarele la fel de puternic
își arunca lumina peste corpurile noastre

aveam un cronometru care măsura sutimile de secundă

totuși seara
după ce fiecare dintre noi
am stat învârtindu-ne
cu precizia acelor de ceasornic
în lumina soarelui

toți ceilalți aveau pielea arămie
iar pielea mea era arsă

uni

mă uit în ochii câinelui meu
și îi spun

cândva vom
muri amândoi

și tu și eu

câinele se uită la mine și clipește
negru și blând

cașicum

e prima zi în care nu mai număr nimic
nu mă mai uit pe listă
nu mai bifez nu mai anulez

fac pașii mă rotesc desenez ud florile

nu mai enumăr nu mai număr

totul e doar cașicum

johanna

nu îmi găsesc prietena din copilărie
am căutat cu google numele ei

am încercat mai multe variante
cu j în loc de i cu doi de n
am încercat chiar şi cu un h după prima literă
a numelui ei vechi de familie

îmi amintesc că mi-a lipit o gumă de mestecat pe cap
am scos-o foarte greu
de fapt părinţii mi-au tăiat părul cu tot cu guma de mestecat

locuia pe o stradă îngustă și umbroasă
unde tramvaiele uruie alături de zidurile din mortar crăpat

odată mama ei a spus
firesc ar fi ca noi să trăim şi acum în timişoara aia veche

poate că totuşi o să reuşesc cu google
tastând numele firmei gumei de mestecat

ceașca albă

dezlipirea se produce lent
ca o agonie netedă
în care tulpinile tinere se înlănțuiesc de crengile
bătrâne

tot ce mai am de făcut
este să torn ultima picătură de cafea în ceașca albă

într-o piață din cluj

frunzele trandafirului japonez
opresc lumina soarelui
din fața ferestrei

se întind tentacular
verzi și neînflorite

îmi amintesc de bătrâna
care vindea un cactus
acum douăzeci de ani
într-o piață din cluj

am întrebat-o cât costă

5 lei
mi-a răspuns

și are și rădăcină

deserturi

am gătit împreună
cele mai rafinate deserturi
migdale stafide alune măcinate fructe confiate
le-am aromat cu mentă tocată mărunt
am pregătit un cataif care mi-a amintit de o mie și una de nopți

nu pot să mă plimb în magazinul de pantofi

memo

plaja cu nisipul foarte fierbinte
mă împiedică să fac vreun pas
îmi fărâmițez gândurile până în locul
în care liniștea se amestecă cu apa
acolo unde e teza de la matematică
și zgarda câinelui gimi
abandonată

proaspătă pe masă
o farfurie cu tocană de cartofi
gătită de bunica
și chiar ea
fluturându-și halatul la ieșirea din cameră
lovind tocul ușii cu pânza albastră

s-a inserat și nisipul e răcoros
mă ridic
și fac câțiva pași
cu tălpile ascunse
în nisipul umed

bca

e un joc falimentar
presupun
mă uit și la fețele celor din jur
care adeseori băteau din palme
acum doar își mișcă gâturile îndreptate succesiv
spre mine sau spre tine

e doar făină și multă apă
construcțiile se ridică din mortar și piatră
uneori bca
alteori cărămidă roșie
striată

uneori furnicile își construiesc labirinturi în bolțarii de bca
pesemne că și ele preferă făina și apa

negru pe verde

sunt bucuroasă
de bucuria câinelui meu
care stă întins
negru
pe iarba verde

fără spațiu

îmi privesc câinele întins într-o aliniere perfectă
negru pe negru
pașii mei îi întrerup somnul
ochii îi clipesc în timp ce alătură somnului liniștea de a mă vedea
și i se transformă în două linii vesele

fără titlu

am o zgârietură pe braț
o rană pe genunchi
și o plagă pe talpă

sunt nemuritoare

happy-end

o priveliște frumoasă
un peisaj care înghite valea însorită
și umbrele prelungite ale după-amiezii

mărăcini negri îmi urcă pe braț
suprafețele netede sunt acoperite de ghimpi

cărarea rătăcită e cea care urmează drumul întrerupt
în care mirosurile de iarbă arsă
se amestecă cu mirosul afinelor răscoapte

e multă tristețe în lumina de vară
dar
dacă citești cu atenție
poți afla că totul
se va termina cu bine

****
(fragmente din volumul iepurele de martie, 2008)

Astăzi ai fost mulţi de tu
şi erai
foarte mic
Un şir de tu începea în tocul uşii şi se ducea până sub marginea ferestrei
Tu cu umbrela şi tu
zâmbind amorf
Tu dormind
şi tu mestecând o bucată de brânză
Eu mi-am plimbat degetele peste aceşti mulţi de tu
Pe unii i-am răsucit
Pe vreo doi i-am mîngîiat
şi de unul dintre ei m-am ascuns

*

Am avut
o casă
cu parter şi mansardă
şi o casă veche cu ziduri crăpate,
în tocul căreia am scris odată,
demult, sunt fericită
între timp,
am zugrăvit şi
m-am mutat în noua casă,
cu parter şi mansardă
Casa cea veche e topită,
iar cea nouă s-a despicat
Mansarda levitează singură
şi e doar locul în care dorm
Acum casa nouă e
poşeta mea cea maro

*

Fericirea e să îţi bei cafeaua de dimineaţă
şi soarele să îţi bată pe dunga ceştii,
molcom şi perpendicular
iar tu să fii
îmbrăcat în pielea ta
Ghivecele de flori să stea aliniate şi mulţumite
în ele
Să îţi plimbi degetele peste linia ceştii
şi soarele să se strecoare
printre degete
Iar tu să nu simţi nici un regret

*

Am adunat bob cu bob
şi senzaţie cu senzaţie
le-am pus pe toate în sertar
şi deasupra am pus o faţă
de masă galbenă
Am uns o felie de pîine şi am muşcat
mi-am muşcat puţin din deget
Apoi am măturat firimiturile şi le-am pus în sertar
Sclipeau pe faţa de masă galbenă
Degetul avea cîteva firimituri lipite şi o scamă galbenă de
la faţa de masă
Senzaţiile erau undeva, departe
Au rămas doar boabele, sertarul, faţa de masă galbenă,
firimiturile şi degetul

*

Era gravitatea unei furnici neîntrerupte
cu sobrietatea unei seri de vară
puţin întunecate, puţin senine şi puţin ploioase
Era fîntîna dispersată în grădina cu lalele şi zambile
mov, roz şi galben-pal
Era soarele de după şi vîntul de la răsărit
Era ceaşca de ceai cu o linguriţă de zahăr şi
multă amărăciune
Apoi s-a întunecat şi becurile sclipeau pretutindeni
O capsă de la sacoşa roasă a pleznit şi a căzut,
uitată

*

E o zi liniştită
Toate apele stau
Păianjenii cîntă subţire
Lumina se încolăceşte pe sub frigider
Palmele mîngîie un şoricel disperat

*

Nu mai vreau culori
nu mai vreau forme
nu mai vreau obiecte
nu mai vreau
nimic
vreau
să stau
stau

*

Am descoperit 21 de moduri de supravieţuire
Primul e să mănînci clătite cu spanac
Al doilea e să împătureşti foarte atent faţa de masă
Şi să nu laşi nici o cută
Al treilea e să telefonezi la prieteni
Al patrulea e să adormi
Al cincilea e să mesteci orbit fără zahăr
Al şaselea e să găteşti supă de cartofi
Al şaptelea e să pluteşti într-un bazin cu apă limpede
Al optulea e să citeşti o carte frumoasă
Al nouălea e să visezi la ce a mai rămas
Al zecelea e să povesteşti tot
Al unsprezecelea e să faci rebus şi să nu găseşti
dezlegările
Al doisprezecelea e să fii foarte trist
Al treisprezecelea e să fii bucuros
Al patrusprezecelea e să ştergi praful
Al cincisprezecelea e să te speli pe cap
Al şaisprezecelea e să plantezi bulbi de lalele
Al şaptesprezecelea e să desenezi
Al optsprezecelea e să te ghemuieşti în pat
Al nouăsprezecelea e să faci facturi
Al douăzecilea e să bei apă plată şi nu prea rece
Al douăzeci şi unulea e să scrii toate astea

*

Se aude zornăit de pahare ceşti de porţelan şi sticlă
curată
Clinchet dulce şi linişte ceramică
Afundare în lumea de dincolo.

2011-08-15T11:58:00.003+03:00

nu și-a dat seama nimeni că n-am mai actualizat Poetul de vineri?... îmi dau seama.

zilele astea mai mult m-am destins. mâine merg la plajă, ieri am fost la târgul de cristale&pietre semiprețioase care, în mod surprinzător, a fost mai distractiv decât gaudeamus-ul la care am fost acum câteva zile (și de unde am luat doar „lebăda oarbă” de Matei Albastru....) - mi-am și luat, cu numai 1 LEU, o agată roz cu numele de Riz. simpatică, chiar acum se uită cu buzele ei la mine, de pe biroul din fața calculatorului, am scris și-o poezie pe seama sata, care este în caiet și mi-e și lene să transcriu chiar acum poezia... mai bine stă un pic în sertar...

nota bene: http://www.hergbenet.ro/alerta-de-grad-zero-in-proza-scurta-romaneasca-actuala-antologie.html Priviți cu atenție sumarul cărții... mai la final... ei bine, a reușit „Porțelanul cu elan” să-și facă loc într-o companie atât de selectă (Em. Galaicu-Păun, Gheorghe Schwartz, Ruxandra Cesereanu, Horia Gârbea, Liviu Antonesei, Carmen Firan, Vasile Baghiu... wow. Nu mai spun de - ca să folosesc încă un clișeu - „vocile tinere”, precum Marius Surleac sau Sorin Mihai-Grad). da, sunt curios să citesc antologia nu numai pentru că apar acolo! Titluri precum „Lumină și aer pentru cactuși”, „Cum să salvezi o pianină” sau „Jucând șah cu un înger” sunt pe gustul meu, să vedem textele... aparent, cartea va apărea la începutul lui septembrie sau cam așa ceva, dar nu sunt sigur.

Poetul de vineri 26: Petru Romoșan (n. 1957)

2011-08-05T12:40:00.003+03:00

la cuptorul cu poezie

2011-08-03T20:40:00.003+03:00

mai rar vine muntele la Mahomed.
Dar vine înaintea maxi-taxiului.
Iată: deși găunoasă, o gogoașă este perfectă.
Mai spune încă odată:
astăzi un fluture s-a așezat pe brațul meu stâng.
A strigat ceva?
Nu.
Nici melcii nu țipă când îi prăjește,
totul e doar o minciună gogonată.
Pe undeva, o minciună frumoasă,
când sfârâie soarele înainte să cadă sub pământ.
am văzut multe bmw-uri și căruțe în Mamaia.
în paradis nu e așa, în paradis nu vezi atâtea blocuri și hotele de o stea.
hai să mergem la cuptorul cu plăcinte.
oare ei vând și poezie?
oare ei vând și un paradis de buzunar?
ei, aș.
totul ar fi atât de simplu
totul ar fi atât de simplu
și ce spuneai mai devreme despre munte?

Poetul de vineri 25: Ion Horea (n. 1929)

2011-07-28T17:19:00.008+03:00

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea)

Ion Horea (n. 1929) pare la prima vedere un poet neotradiționalist atât de cuminte încât poate trece drept un arhetip, inclusiv prin nume. O greșeală de profan: în opera acestui poet coexistă un clasicist folclorizant (sau viceversa...), un bacovian la limita coșmarescului, un manierist livresc, un sentimentalist cvasi-simbolist și un poet al prozaicului rural (mai mult similar cu Blaga decât neapărat cu Petre Stoica). Iertare pentru folosirea atâtor isme într-o singură frază, dar cu greu poate fi definită în câteva cuvinte amploarea proiectului lui Ion Horea, pe bună dreptate comparat cu „poeții tineri ardeleni” ai anilor '30. N-am acum timpul disponibil (deja, ediția aceasta a fost amânată o săptămână) să scriu despre fiecare latură în parte a operei sale. Se poate vorbi despre o relativă importanță a operei lui Ion Horea? Cu oarecare dificulitate, ținând cont de faptul că, modernizându-se progresiv, lirica lui Ion Horea n-a fost și n-a vrut niciodată să fie în pas cu moda, deși poetul, așa cum Minulescu și-a trunchiat versurile pentru a părea libere, a adoptat la un moment dat scrierea cu litere mici, vestitul apanaj al avangardiștilor de la Tzara încoace. Dintre nenumăratele volume ale autorului, merită menționat insolitul „Bătaia cu aur” (1979), în care versuri de toate felurile (până și tristihuri a la haiku!) și de toate „temperaturile” (de la notații bucolice până la poluare și bomblee nucleare, trecând prin unele fragmente de-a dreptul experimentaliste - vezi „Boaba și Sămânța”) compun cele câteva poeme masive ale volumului.

Citește măi băiete...
(din vol. Poezii, 1956)

Și păsările iarăși se duc și nu mai vin,
Rămân și câmpul singur și streașina pustie.
Se limpezește cerul butoaielor cu vin
Când toamna-i tot mai rece și tot mai cenușie.

Se tânguie hotarul și iepurii doar, surii,
Cu vulpile roșcate apar și se ascund,
Când pocnete de armă din marginea pădurii
Adulmecă departe spre dealuri și răspund.

Bucate-am strâns destule și porcu-i la-ngrășat.
Răsare cornul lunii și vântul a-ncetat.
La noapte o să-nghețe, și iarna nu-i departe...

- Nevastă, pune lemne pe foc că parcă-i rece,
Și, până una-alta, în vremea care trece,
Citește, măi, băiete, ceva de-acol' din carte!

Agreste
(din vol. Coloană în amiază, 1961)

I

Hotarului asemeni, mi-e sufletul prea plin
De lumea vegetală, de păsări și insecte,
De forma animală spre care mă înclin
Mereu în căutarea mișcărilor perfecte.

M-am ridicat alături de plopul foșnitor,
Din umbra clătinată a sălcilor pletoase,
Îmbrățișând azurul înalt, tremurător
Și transparent, cu luna de forma unei coase.

M-am scuturat de greieri, și-ascultă-i în amurg
Cum tremură din aripi ușoare și înguste!
Prin sufletul meu, grâne în valuri albe curg
Și-n umbra lui coboară verzuile lăcuste.

Civilizații strânse și arse în deșert,
Și forme viitoare de piatră și metale
Le bănuiesc în lumea câmpiei și, pe sfert,
Încerc să le alătur luminii vegetale.

Din rădăcina prinsă de brazdă, și din spic,
Și din păstaia coaptă închisă ca o carte,
Cum și din ciucălaie cu bobul des și mic
Pământul își desprinde noi forme, mai departe.

Covoarele de iarbă întinse până-n prag,
Grădina și pământul cu poame și bucate,
Și vitele cu lapte, și vitele ce trag,
Și frunza foșnitoare, și crengile uscate

Mă înconjoară toate din zori în asfințit
Și-mi dau atâta pace și-atâta desfătare -
Și gândul ca o coasă întins și ascuțit
Nebănuit răsare din lene și uitare.

II

Din creanga nopții cade o boabă ce s-a smult,
Și parcă simt că-mi arde în palmă, cât aluna.
Mai scutur și eu creanga, departe, și ascult,
Și-aștept cu-nfrigurare să-mi intre-n casă luna.

Albastru, peste câmpuri, și străveziu și stins,
Pândarul nopții trece tăcut printre bucate -
Parc-a trecut o pală de vânt și s-a atins
De fruntea gânditoare a salciei plecate.

A mai trecut o clipă, a mai trecut un ceas,
Și argintează noaptea hotarul, și-i răcoare;
Și vântul, printre tufe și porumbiști rămas,
Se scutură de frunze cu gesturi trecătoare.

Ascult, și-n pacea nopții mă înfior și tac,
Și-mprejmuit de umbre și de bucate coapte,
Desăvârșit în sine-mi mă simt ca un copac,
Sub lună petrecându-mi cu păsări mari de noapte.

Pe fiecare frunză topită-i câte-o stea,
Și fiecare clipă mă-ncercuie-n tăcere,
Și luna se așază pe-o creangă să mai stea,
Și vântul câe-o frunză pălindă îmi mai cere.

Mi-e creștetul aproape-n tărâmul celălalt
Și înțeleg chemarea acestor nopți senine,
Când iarba rourată a cerului înalt
Își scutură lumina stelară peste mine.

Umbra plopilor
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând...

Şi va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând...

De va mai fi o amintire,
Şi ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subţire,
Alunecând, alunecând...

Dă-mi gura ta, şi mă sărută,
Şi stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând...

Şi-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foşnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând...

Ori poate
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

De dragoste spun alții și-i înțelegi mai bine
Decât m-ai înțelege în locul lor pe mine.
Prea mult pământ îmi cară cuvintele la vale,
Cirezile dau buzna cu ele din ocoale,
Și singur stau la semnul răscrucilor pe șesuri
De tine cu-nțelesuri și fără înțelesuri...
Să te ascund cât poate tăcerea mea ascunde,
Când prea îmi ești aproape și prea nu ești niciunde?
Dar frunza nu-ntârzie și sufletul prea plin e
De-amintirea noastră pe urma mea la tine.
Ori poate, dintre toate, tu mă-nțelegi oricum?

Prin mine trece timpul ca un copil pe drum.

Foșnea lumina serii
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

O creangă îndoită pe urma unui gând,
Tiparul ei se pierde pe undeva-n pământ,
Și se repetă-n fructul cu cinci semințe noi
Care-a căzut din zarea de purpură-ntre noi.

Pesemne iară-i toamnă - mi-am zis - și aș fi vrut
În clipa-aceea sfântă să-ncerc să te sărut.
Dar te-ai întors grăbită și l-ai luat să-mi spui
Cum se-oglindește cerul aprins pe fața lui.
Și semăna cu tine, la gură când l-ai dus.

Foșnea lumina serii, pe undeva, pe sus.

În fața zăpezii
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

Treci limpezindu-te-n pîmânturi mult întărziată,
Rămasă dintr-o zi de toamnă şi aşteptată-n vremea ceea
Peste câmpia ca o tablă de diamant şi ciocolată,
Pe care cobora spre ziuă şi se-nălţa-n amurg scânteia.

Să-ntârzie doar prospeţimea hotarelor în nesfârşite
Şi plopii-albaştri, traşi de două peneluri lângă drumul ţării,
Când peste vârful lor va trece cu fluieratul ei subţire,
Întoarsă, mierla primăverii ce nu ne poate da uitării.

Inima mea
(din vol. Poezii, 1967)

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.

Apoi
(din vol. Calendar, 1969)

lui Emil Botta

Ce plină mi-e inima de albastru!
Cum fluieră vântul prin iarbă!
Și coasta pe care alergam
de demult, de demult.
Pe țelină stau, între gruiețe
mă îmbăt cu mirosul de cimbru
și mă uit pe dealuri, departe,
și ascult, și ascult.
Anii cei mulți cum trecură!
Uite, pe coastă,
tăiate de ape,
făgașele timpului.
Și pământul e altul, cu altă arătură,
și gruiețele-s parcă mai îndesate,
de bătăile stelelor și de trecerea vântului.
Soarele cade-n apus
peste pădurea Vaideiului.
Iată și capătul acestei zile.
Apoi, întunericul, umbra ta,
Întunecatule Emile...

Și pe hotar va ninge
(din vol. Calendar, 1969)

Ne-alungă vremea totuși! Încet, încet se trec
Aceste mâini crescute și trunchiul lor întreg.
Ce vânturi cheamă, Doamne, din goluri depărtate
Și-mi clatină făptura și rupe crengi uscate?
Pe vremea când pământul mă aduna tăcut
Din mâlul nu știu cărui tărâm necunoscut,
Și praf ceresc, la ceasul când îmi ardea pe creștet,
Nu-nțelegeam foșnirea frunzișului meu veșted,
Nici laudele spuse și semnul de iubire,
Cum se mai pot întoarce-n tăcere și-n jelire.
De n-ar fi prea devreme, de n-ar fi prea târziu,
Când ultimele versuri va fi să mi le scriu,
Când tu vei fi plecată oricum, chiar de-ai mai fi,
Și pe hotar va ninge și noi ne vom privi,
Doi oameni de zăpadă ce-au fost lăsați afară -
Și-n casă-i cald și lampa s-aprinde către seară...

Vei auzi și nu vei înțelege (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

aceasta-i noaptea în care mă tem de singurătate
caut cu orice preț prietenia cuvintelor
iarna taie între noi toate drumurile
lumea pe care demult am lăsat-o se schimbă
întors în hotarele ei parcă-s altul
cât de bine le știu
eu și sobolii pe râturi
de ce-mi vin în minte anii tutunului?
poate că-n toamnele acelea o lumină mai blândă
m-a legat de lume
poate o dragoste poate
dulceața pământului
ori drumul cu brumă
când am plecat
și în grădina cânta ghionoaia

*

Cât de străine-mi sunt uneori vorbele mele!

*

Odată i-am spus: câtă vină în albul zăpezii!

*

m-au alungat și casa și câte-s în ogradă
și gânduri vin din urmă și amintiri grămadă
când am ajuns în poartă nu era decât iarba
ducea și drumul parcă spre undeva degeaba

(...)

*

am așteptat prea mult
puncte de control și sârme ghimpate
m-au despărțit de judecata cerului
delicte și pedepse capitale s-au văzut
întoarcerea fiului peste putință
prin gardul ogrăzii nici soarele
din floarea prunilor nici un cuvânt în așteptare
să pot spune dacă ochiul meu este pedepsitul
dacă ochii mei mai au dreptul să judece lumea
pentru că eu am înșelat, am furat limba clopotului
și toaca, liliecii să bântuie golul
să bată în dunga cerului
cu ce drept eu judecătorul și paznicul focului, comornicul,
ca un prun înflorit câinele lui Adam
și frasinii clătinați de glasuri neauzite

(...)

*

Ce limpede cuvânt, Iubire,
Prundișul lui tremurător,
Și cerul prins în oglindire
Și-adulmecarea unui nor,
Cu joaca stinsă-n desgolire
Când nu mai ai de nimeni știre
Și nu ești nimănui dator!

(...)

Eu trebuie să fiu (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

și dorul de toamnă
stropii de ploaie
și o prună rămasă, ce dulce!

*

spune-mi
să-ți spun
tu nu erai pe atunci

(...)

*

și-i umbră pe lume și zăpezi vinovate

*

Miezul nopții
Liniștea orașului
Și nici un cocoș nu cântă

(...)

Între clopote mute (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

duminecă rece
șarpe la sân
ritmuri din alte continente
templu baroc
îngeri de gips
nu-i cu putință joaca de până acum
pârâu fără punte
speriat de propria mea cutezanță
caut memoria veacului
întârziat în credință
înșelare de sine
poarta furată
nu te mai întorci

(...)

Boaba și Sămânța

Boabă, bob:
cuvânt închis, unitate sferică
nici o rupere, nici o spargere
neted, egal în toate sensurile salee.
Sămânță, cuvânt spart,
deschis, se face mătreață, pleavă, zob,
se rupe, se împrăștie, se arată.
Boaba se ascunde în sfială, în umilință,
Sămânța, explozie feminină, germinativă,
nu se suportă în valoarea sonurilor sale.
Să, început de acțiune
să facem ceva, să spunem, să pornim, -
mân, mânare, a mâna înainte, a amâna,
mâna dreaptă care aruncă, mântuire, -
Să mân, să rămân peste noaptea făpturii mele,
să mai rămân, până vine spargerea definitivă, -
ță, dimineață, strungăreață, măreață,
nu mai rabdă să mâie, să mân...
Bob, boaba, bobotaia, boboteaza,
sfințirea, aducerea în sine-mi, în mine-mi,
bobul își pierde forțele ascunse numai o dată
în bobotaie
cum și păstrarea lui pierdută din păstaie
în acel taie al văzduhului și ascuțimii.
Bobul își pierde gravitatea menirii
personalitatea cosmică
individualitatea misterioasă,
el, ascunsul, miniaturalul,
bobul de rouă, de ființă a pământului,
numai atunci când vine un ș, un oa, ca un orăcăit,
un șodoman de ș, un urlător de oa,
și se sprijină pe finalul că, după l, ca o limbă căzută,
cărare, cădere, cășunare, cădelniță,
în ardere, în bobotire ascunsă,
în cămara mai multora, în călăuzire spre ceva
îl pierde pe ușor auzitul b, sprijin și rotunjire,
și ajunge bubă, buboi, umflătură, cocoloșire,
o boșoalcă, nimic mai mult.
Sămânța se împrăștie, se arată.

La Comana sub nuc (fragment)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

Gând

stau pe țărmul de lut
la oceanul de aer
stoluri albe-au trecut
și le-aud cum se-ncaier
și încerc să mă duc
lângă iazuri și gârle
la umbrire de nuc
la pândiri de șopârle
de otavă-i acum
și de prune buiece
dar pe-aici mai trecum
sub odăjdii de fum
într-o toamnă mai rece

Drumul
(din vol. Un cântec de dragoste pentru Transilvania, 1983)

Aceasta nu mai poate da înapoi.
Ne vom încovoia ca niște căpițe de fân.
Până atunci să fim mândri unul de altul,
și să ne bucurăm de fiecare clipă.

Drumul a pierit cu desăvârșire.
Au arat și amintirea lui.
Din sălcii n-a mai rămas nici unul,
numai eu dacă le mai pomenesc.

Când ajungeau la capătul lui
mă năpădeau amintirile.
Carele cu fân pe spniarea lui lăsau urme,
prin inima lui eram însoțit la plecare.

Și noi suntem asemenea drumului.
Ni se vor șterge urmele, nu peste mult!
Numai eu voi lăsa chipul tău într-o carte
și va mai rămâne în lume o zi sau două.

Gândul veșniciei nu mă stăpânește.
Peste pământuri, departe, mă uit și îmi spun:
ne vom încovoia ca niște căpițe de fân,
și aceasta nu mai poate da înapoi!

Nici n-o să știți
(din vol. Podul de vamă, 1986)

va fi,
ah, ce noapte va fi,
ce întuneric superb
ca o față de masă se va așterne,
și stele,
și stele vor licări
în cupele morții!

voi nici n-o să știți,
stângacii mei luptători
din flancuri, din linia-ntâi,
cine-o să-mi steie la căpătâi,
cu ce neguri în păr
în locul cununii,
la ceasul când o să fie,
ah, voi nici n-o să știți
în ce țară veniți
și-n ce minunată câmpie!

și singur la masă voi sta,
și nici nu voi plânge,
ah, singur voi sta
și-mi voi bea, și-mi voi bea
paharul de sânge!

El însuși
(din vol. Viața viața, 1987)

sufletul, iarăși. dezleagă-l, dă-i drumul.
stă ca un câine, roade pociumbul.
singur pe coastă, caută cumu-l
biruie setea, timpul ca plumbul.

lasă-l să urle, cineva spune,
poate el însuși, prins de urâtul
care-i așază dealul și râtul
în așteptare și-n rugăciune.

Peste toate
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

inima lumii,
spune-ne îngere,
câte i-s date
încă să sângere?

veacuri amare,
timp ce amenință,
timpul ce pare
ca într-o temniță,

umblă prin spații
buigașă sferă,
unii cu sații,
alții mai speră,

și peste toate,
pulberea brumii!
câte mai poate
inima lumii?

Și-apoi...
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

să pui cartofii-n gropi adânci, pe paie,
să nu înghețe, sfecla, tot la fel.
și varza din cotor frumos se taie.
pân-la sfârșitul zilei, ce măcel!

prin lume vor mai fi încă destule
de cunoscut și de-nvățat, apoi.
tu vezi să fie vitele sătule
și în ocol mai cară jupi la oi.

răzoarele-s golite, și-o să ningă.
pe râturi apa-mprăștie gălbezi.
la sanie să mai cioplim o chingă,
la roți să mai cătăm niște obezi.

pe sus foșniri de păsări. câte-un unghi-i
întârziat și cată-n miazăzi.
te cheamă porcul parcă să-l înjunghii,
și-apoi să ningă, într-o bună zi!

din toate-i dat să rupem câte-o țâră.
acum cartofi-s puși, și varza-n buți.
când bate vântul parcă lasă dâră.
la piatră-ncet cuțitul ți-l ascuți.

Decât aceste...
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

să pui fasolea în târnaț, să taie
lumina soarelui felii, felii,
din când în când să iei câte-o păstaie
să vezi ce taină mare-o înveli,

și-apoi în fața casei, pe-o postate
să mături locul și s-o pui grămezi,
și când începe îmblăciu-a bate
parcă sfârșitul lumii poți să-l vezi.

și când aduni și voavele cu furca
să pui în ciur minunea de păstăi,
și-i numai boabă totul împrejur, ca
lumina verii prinsă-n ochii tăi...

în lumea mare-s trenuri și silozuri,
tu nu le știi, nu vezi și nu-nțelegi
decât aceste lacrimi dintre gozuri,
încremenite-n nu știu care legi.

Mioritică
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

tunzi oile numai atunci când schimbă
un zeu de sus cântarul lui ceresc.
atunci prin lână foarfeca se plimbă
și ploi mai calde cheagu-și pregătesc.

se sperie-ntre ele, fug din strungă,
berbecii parcă nici nu le mai vor,
le amiroase, stau să le împungă,
străini în toată-mpărăția lor.

nu-i timpul, știu, de-mperecheri și joacă,
sămânța lor așteaptă întomnări.
în turma lor sunt duși la altă troacă
și iarba crudă-i gâdilă la nări.

apoi, târziu, pe miriști cu trifoiuri,
se bagă ei în turmă, într-un rut,
și turma toată strânsă după soiuri
primește harul ei de la-nceput.

***
(din vol. Cumpene, 1991)

doream să ajung la marginea pădurii
ce lume era-n marginea pădurii
și mă temeam de marginea pădurii.
în deal când am ajuns, dar ce minune
și Mureșul sub ceață, ce minune
și trenu-n depărtare, ce minune!
cu dealurile mele eram numai
cu Dumnezeu pe dealuri eram numai
cu munții dimprejururi eram numai.
apoi, cum am ajuns în lumea mare
cu podul am trecut în lumea mare
pe Mureș am trecut în lumea mare!

Până-ntr-o zi
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Și crezi că te mai vindeci cu-o foaie de hârtie,
pe care-ți chinui gândul, cum spui de-atâtea ori,
când nu știi ce sunt date, nici lumii și nici ție
și înspre ce prăpastii adeseori cobori?
Și crezi că te mai cureți de mâzgă și de silă
de tine însuți, alții să vie să te ia,
purtat pe drumul țării, din urmă, cu-o nuia?
Ca șarpele, veninul ți-l porți sub limba cracă
și muști în tine însuți, și te-nvenini, și taci
și nu ceri nimănuia să vie și să-ți facă
un nod pe-o creangă bine aleasă-ntre copaci.
Iubire-i ce se cheamă iubire, ori durere?
Minciună? Adevăru-i? Pe față ori pe-ascuns?
Și câteodată parcă trăiești ca o părere,
și alteori, nici noaptea nu-ți este de ajuns.
Și pari un om de seamă, și nimenea n-ar spune
ce lanțuri duci la glezne, și ce cătuși la mâini!
Până-ntr-o zi, când totul și-n tine va apune,
și săptămâni vor trece apoi, și săptămâni...

Atâta
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Spune-i firului de iarbă să răsară înainte
să răsară înainte,
și nepăsător la toate, să astupe iar cărarea,
să astupe iar cărarea,
spune-i crengii de răchită să s-aplece peste maluri
să s-aplece peste maluri,
și în râu să-și oglindească fața ei ca de copilă
fața ei ca de copilă,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma
eu atâta văd acuma,
spune porții să se-nchidă și să nu lase pe nimeni
și să nu lase pe nimeni,
spune focului să ardă și să nu se potolească
și să nu se potolească,
și iubitei să-și încline fața ei ca de răchită
fața ei ca de răchită,
ca o creangă de răchită să se vadă-n apa clară
să se vadă-n apa clară,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma,
eu atâta văd acuma.

Filă
(din vol. Versuri și reversuri, 2009)

Strunele harfii
Sbârnâie-ntruna.
Frica de n-ar fi,
Moartea, nebuna!

Ca pe-o femeie,
Singur cu luna,
Roag-o să steie
Clipa, nebuna!

Vorbe zevzece!
Una, doar una,
Vai, cum se trece
Viaţa, nebuna!

Un cuvânt
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Și voi trece în țărână
și voi fi o frunză-n vânt,
cât va fi să mai rămână
în rotire un cuvânt.

Voi vă duceți mai departe,
eu sunt prins de-un legământ
cât mă va lega de-o carte
în rotire un cuvânt.

Mai amână, mai amână,
spune gândul, și mai sunt,
cât cu viața se îngână
în rotire un cuvânt!

Vian

2011-07-28T16:47:00.003+03:00

Marea nucă de cocos din cer -
numa' așa știi să descrii soarele
măi băiatule
măi băiatule

La ultimul recensământ
oamenii n-au crezut că
avatarul soarelui ar putea fi
o fată flegmatică și cu pielea roz
văzută ultima oară în compania mea -
nu-i nimic, deja au ajuns pozele pe feisbuc
în care eu îi spălam fața cu pâine -
„hmmmm”
a zis ea
și a făcut foarte bine
putem la fel de bine să ne rătăcim în materie -
de-aceea am fost aduși aici,
deși nu pentru asta trăim mai mult de 20 de ani.
Bineînțeles, când i-am explicat
am folosit cuvântul „metafizică” și alte noțiuni complicate.
Numai așa înțeleg eu iubirea
când vreau doar să mulg și nu să și construiesc ceva.
Dar ea n-a venit pentru asta
A venit doar să mă îmbărbăteze.
„O să vezi prea bine”, și am înțeles totul
din acea afirmație ironică.

Fata s-a scurs prin pământ
mai repede decât a venit în Constanța,
după nu multă vreme, o vedeam răsărind
fluierând de parcă nu s-a întâmplat nimic.
Mă pipăi,
mă uit la trupul meu
și mă întreb la ce setări începe pielea să emită lumină
în timp ce încă un vecin aruncă din balcon
vulcanul unei țigări.

prima mea poezie scrisă după o lungă perioadă de timp

2011-07-27T21:25:00.002+03:00

sindicatul visării

oricât de onest aș fi cu tine
nu mai știu cum sentimentele mele
pot să te facă să te simți ca într-o cadă cu ciocolată -
vorba vine, nici nu știu cum să-ți spun
Am uneori o dorință brutală
de a-i împinge pe semeni în Luxuria
dar de ce spun eu -
uneori am o atât de firavă putere
de a construi un castel din frișcă.
cuvântul și furculița. am atât
deocamdată
dar aș vrea să completez un formular
prin care să devin un Prometeu
ce aduce focul din vată de zahăr mai aproape de ecranele voastre.
cu happy-end inclus, de preferință.
dacă aș fi fost făcut din carne de pepene...

Poetul de vineri...

2011-07-26T16:42:00.002+03:00

n-a mai aparut fiindca a fost amanat pentru vinerea care vine (!), din ratiuni tehnice...

lecturi traditionaliste

2011-07-19T15:12:00.002+03:00

(Ma distram cu... Ana Blandiana!! Aoollleuuu, striga cineva...

- Serios vorbind, unele poeme sunt de-o artificiozitate (!) gretoasa, in timp ce altele sunt totusi "bombe cu efect"...)

Poetul de vineri 24: Felix Aderca (1891-1962)

2011-07-16T17:00:00.003+03:00

2011-07-15T10:39:00.001+03:00

Iată un fragment din poemul „Ospățul” de Nicu Caranica:

..............

Așa purcese Pan Cocon
La pradă prin cultură.
Pândea, pândea, ducea la gură
Tot ce-i cădea plocon.

Era jale mare-n Frânchie
Și-n Evropa și-aiurea.
Pan ospăta cu chiu și beție
De hăuia pădurea.

Ortacii mi se bucurau,
Cântau, scuturau din coarne,
Dar vai! mai aprig ospătau,
Mai rău crăpau de foame.

Pan răpea cu sârg cărturari.
Unii-i gătea ca la carne,
Alții-i mânca de vii, cu mărar,
Alții-i punea deoparte.

Juriști, filologi de seamă,
Întregi erau puși la gheață.
Savanții-n borcane cu zeamă,
Ori strânși ca șuncile, cu ață.

Criticii, toți în saramură.
Esteții „subțiri” în cârnați...
În felul lor, Pan și fârtați
Acumulau cultură.

..............

Poetul de vineri 23: Virgil Carianopol (1908-1984)

2011-07-08T18:20:00.003+03:00

Ce dacă fur?
Ce dacă sunt laş?
Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou
Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?

Ce ştiu eu decât să plâng?
Ce dacă gura mea nebună
A muşcat carne din lună?

Anii mi i-am pierdut prin amintiri întunecoase,
Am jinduit toată viaţa după lucruri frumoase.
Am hoinărit cu sufletul încins în sfoară
Şi tinereţea mi-am măcinat-o ca o moară.
Din clasele pe care plângea igrasia
M-am înhăitat cu visul şi cu poezia.

Ce folos însă, că mi-am cântat tainele,
Eu căruia visul i-a furat hainele?
La ce mai sunt bun?
Ce speranţe, ce tristeţi am avut eu
Care am dat cu pietre în Dumnezeu?

Inima mea ca o văpaie
Luminează boii care fumează liniştea din paie.
Sângele meu ca o furtună
Clopoţeii stelelor îi sună.
Acum, nu mai plâng,
Gâtul trecutului nu-l mai strâng.

Arunc în urmă o gresie
Şi munţii îşi înalţă privirile;
Arunc în urmă un pieptene
Şi o pădure mă desparte de toate amintirile.

***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

în fiecare seară
un corb trage la doamna Corceaghina
și aduce orașu în cioc
ca pe un sâmbur de cireașă.
în alte seri își uită locuința.
odată s-a oprit la curve
și a furat o curvă
și femeia cânta:
noi suntem gonite de lume
dar ce ne pasă de voi
la noi vin oamenii noștri
și noi îi târâm în noroi
ne îndrăgostim și de animale
căci femeile iubesc mult în savoia
doamnele vin cu câinii la noi
când vor să le facem nevoia
când câștigăm bani îi bem
că ne plac nopțile cu tutun
cine nu bea e un prost
cine nu vine la noi e nebun.
dansăm și eu plătesc lui Ruth
că știe să mă tragă bine când sunt răcită
și știe să mă bată.
în fiecare seară
un corb trage la doamna Corceaghina
și corbu e om
și omu sunt eu.

Aripile
(din vol. Cântece de amurg, 1969)

Nu-mi pune aripi! – am strigat
spre îngerul ce mă ţinea
când îmi vâra aripi cu sila
şi-n umeri mi le îndesa.

Nu vreau!
Dar el, cu o răbdare
pe care numai îngerii o au
Nu mă lăsa, deşi din ele,
Spuneam că nu ştiu cum să dau…

N-auzi?? – strigam.
Tocmai cu mine?
Nu fi aşa ne-ndurător!
Nu le strica, le pui zadarnic.
Eu niciodata n-am să zbor!

Eşti surd?? l-am zguduit lovindu-l.
Dar el tot mai aprins lucra.
Ştia că voi avea nevoie
Ştia c-odata voi zbura! …..

Teatru
(din vol. Scară la cer, 1940)

Nu-mi spuneţi ce-s săracii, nu ştiu ce-i sărăcia,
În mine stau grămadă comorile de bani.
De vreau un pol de aur, când toamna e pe-aproape
Mă-nalţ şi iau o mână de galbeni din castani.

Nu vreau să văd săracii, eu sunt un prinţ bogat
Pe care nebunia îl ţine lângă ea.
Când vreau domnii de soare, când vreau domniţe albe,
Trimit în gând o slugă din visuri să le ia.

Am tot: palate, aur; am tot ce mintea cere,
Tot ce gândesc poeţii, tot ce-au visat nebunii.
În camera mea albă, pe patul meu de scânduri,
Am tot ce-au strâns în suflet îndrăgostiţii lunii.

Săraci sunt doar aceia ce nu pot să viseze,
Acei ce în bordeie nu pot vedea castele,
Săracii sunt aceia care clădesc palate
Şi care totdeauna se spânzură de ele.

Eu sunt bogat, nu-mi pasă că haina mi-este ruptă.
Eu nu-s supus la nimeni, eu nu sunt sluga legii…
Visând tot ce nu este, trăiesc deasupra lumii,
Iubindu-mi nebunia, sunt mai bogat ca regii.

Umbre
(din ciclul Cântece neauzite, din ant. Scrisori către plante, 1997)

De cum am trecut de diguri,
Căruța s-a-mbolnăvit dintr-o dată de friguri.
Am dat drumul calului, fără frâu.
De-o parte și alta, porumbii, cu pistoale la brâu,
Mă priveau hoțește.
Îi auzeam șoptind, parcă nu vorbeau românește.

Căruța încărcată, parcă era de fier.
Peste fân, se suise și noaptea până la cer.
Deodată luna s-a arătat plină,
Înecându-ne în lumină.
Calul s-a înfiorat și-a pornit mărunțel.
Luna ca să-l ajute, a pus și ea un cal lângă el.

Până-n satul vecin, au tras amândoi,
Mergând ca vântul printre șirurile de păpușoi;
După aceea, când am ajuns în sat,
Luna și-a luat calul și-a plecat.

Toată noaptea am mers fără îndemn,
Bocănind pe drum, ca un om cu picioare de lemn.
Din când în când, luna mai venea
Și punea calul la căruța mea.

Când am ajuns acasă, luna pierise.
Noaptea nu știu pe unde sărise.
Soarele, ca un pom pletos,
Își târa crengile pe jos…

Unde este acel bătrân povăţuitor?
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)

Mă recunosc
la poarta aceasta
fără amintiri,
singur, cu revolta mea spărgând geamurile

Da, aici ca şi în alte părţi
mă ştiu

Dar de ce îmi amintesc de voi
ca de un revolver?
De ce îmi aduc aminte de femeia
cu privirile atârnând în mine
ca nişte fructe?

Te cunosc linişte
ca un loc viran,
te recunosc adolescenţă
dărâmată peste mine ca o casă
şi pe tine dimineaţă
jucându-te cu cocoşii

Ah! copilărie cu pantalonii
sfâşiaţi de câini
unde este vacanţa care în fiecare toamnă
se prefăcea într-o pasăre călătoare?

Eram eu atunci, sau noiembrie?
Eram noi, sau poienile cu gâturile întinse
spre setea verde a porumburilor?
Unde sunt umbrele noastre
cu genunchii somnului pe pleoape?
Unde sunt eu?

O! călător de fum,
tu care n-ai avut nici odihnă nici iubite
descoperă-te şi stai
aici este o bancă pentru amintirile obosite.

***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

cine m-a strigat
când îmi curăţam flautul de cântece?

cine m-a cunoscut
când în suflet îmi putrezeau femeile de iubire?

cine mi-a întins braţele
când dimineţile se târau prin casă ca preşurile?

cine m-a întrebat de mine
când îmi întoarceam drumurile ca vitele de la păşune?

cine m-a mângăiat
când liniştea îmi crescuse pe frunte ca un muşchi?

oh mările atârnate de proră
deşerturile adormite cu oazele de gât.

prietene tu ai suflet?
pe tine te-a întrebat cineva de suflet?

cine-ţi va peria hainele de insomnii
când mâinile nu se vor mai întinde după vis?

Cotidian
(din vol. Cântece de amurg, 1969)

Mă-ntrebi ce fac în stropul meu de viaţă?
Mă scol la ora mea de dimineaţă,
Le dau la flori şi ierburilor toate
Să bea argintul apei nestemate

Vorbesc cu pomii care-mi fac din cap,
Că n-am putut de nici un vânt să-i scap
Şi când se scoală-ai mei sunt îmbrăcat
Şi stau de mult cu celălalt, la sfat.

Cam pe la nouă-mi place când e soare
Să scot afar' strămoşii din covoare,
Să şterg prin casă timpul de pe unde
De nu ştiu cine, vine şi s-ascunde.

La prânz, cu-ai mei - cu viaţa-n altă haină,
M-aşez dorit la masă, ca la taină.
Împart, şoptesc şi drept binecuvânt
Belşugu-acestui strămoşesc pământ.

La ora trei, căutător de tihnă,
Mă trag şi eu în casă spre odihnă.
Închid cu cheia uşa, ca de hoţi -
Şi mor o oră, două, pentru toţi.

Către amurg, fac tainic alt popas:
Cobor adânc în cât mi-a mai rămas,
Mă-nchid în gânduri şi pornesc în sus,
Să mă-ntâlnesc cu cei care s-au dus.

Când alţii dorm, sau beau, fără habar,
Eu sap în mine şi arunc afar'
Cu amintiri şi oase vechi de gând,
Pe care anii le-au albit trecând.

Cam pe la unu noaptea, obosit,
Când toţi ai mei sunt lut înmărmurit -
Îmbrac şi eu cămaşa mea cu flori
Şi plec ca toţi din lume, până-n zori...

Eu acesta ca şi alţii
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)

De câte ori
nu m-am suit pe grămezile de cărbuni
ale nopţii şi privind
depărtarea m-am întrebat cine sunt?

Ce vrei să-ţi spun aici unde în fiecare seară cineva
stinge o lampă în sânge?
cine ştie, poate sunt piatra binefăcătoare care
ucide, poate sunt degetul răsfoind ultimele file
ale salcâmilor sau cuvintele scoase ca o fâneaţă
proaspătă din gura dimineţii
De ce mă întrebi?
Acolo sau în altă parte
însemn o trecere repede
o mână, o chemare
în pielea stâncii
Mă urc sus
trecând prin palmă stamba subţire a zilei

Acolo
mă aşteaptă obrazul tău
care încearcă zâmbetul unui acid
şi face să apară
cuvintele scrise cu cerneală simpatică
Dar nici o privire
nu întinde benevol braţul,
nicăieri prietenul evocator
care să-şi treacă printre degete
lâna sură a stânei
în toate părţile numai eu,
eu tristul, eu blondul, eu timidul, eu exasperatul,
eu cu adolescenţa mea puternică rupând gardurile.

Rugăminte
(din vol. Carte pentru domnițe, 1937)

Dacă te duci moşule pe la noi, prin pădurile noastre dace,
Pe unde şi-au înălţat doinele Jiene conace,
Pe unde sună luna din cornul de vânătoare,
Pe unde seceră ţăranii raze de soare,
Să te opreşti la o casă albă şi înaltă ca cerul
Şi să întrebi de Mărin al lui Dincă Vierul.
Este un ţăran înalt cât un munte,
Cu o tăietură de bardă ca o lună în frunte;
Poartă iţari şi suman când e ger,
Nu se teme decât de minciună şi cer;
Este frate cu mine, cu clăile grâului aşezate cununi,
Are doi copii ca dreptatea de frumoşi şi de buni
Şi o femeie, care când dă drumul cântecului,
Alungă toate apele necuratului şi descântecului...
Să-i spui că nu i-am uitat grijile care îl îndoaie,
Că mă rog şi acum pentru ţarine şi pentru ploaie,
Că o să mă întorc iar, cine ştie când
Şi că îmi înfloreşte în fiecare primăvară rapiţa-n gând...

***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

ştiam seva trandafirului din cântec
urcând prin elanul călcat în picioare
când veneai cu universul ca un gunoi în ochi.
dar te-am plimbat prin acest azil
ascunzându-te după fiecare cicatrice.
te prezint fluviului cu pântecul de gondolă.
eu nu mai am inimă
pe mine mă caută inima pe stradă
mă caută viaţa în ospiciu
eu aş da foc sufletului
uitaţi-vă
în munţi vulturii îmi rod umerii
soarele îmi caută gleznele prin prăpăstii
din pocnetul armei
cresc vânătorii cu pădurile în şolduri
d-lor
priviţi aici paiaţa care şi-a uitat viaţa în tren
aici omul cu tinereţea aruncată la câini.

eu nu am copilărit cu nimeni
titu

ce-mi pasă dacă femeia ta îmi face cu ochiu
când îi vor creşte prin rochie
mâinile amanţilor clandestini?
eu nu ştiu să flirtez
nici să vorbesc încet
eu târăsc deziluziile după mine ca nişte suferinţe
şi plec strigând printre oameni
priviţi
dacă sunt slab sau tăcut
trist sau mai scund cu o şchioapă ca spiritele voastre
ce vă pasă
când vă vorbesc de rău
când fac poeme proaste
ori când vă fac măgari?
fiecare cuvânt este un soldat rănit
din marea bătălie ce se dă în mine
feriţi-vă
poemele mele sunt contagioase.

Nu voi uita
(din vol. Frunzişul toamnei mele, 1938)

1917... Toamna, pe malul Dunării, la Corabia,
Unde hotarul îşi îndoaie liniştit şi frumos sabia,
Tunurile începuseră să bubuie, casele parcă erau hârtii
Se clătinau şi cădeau, strivite ca nişte jucării.

Ziua era tristă. Chesoanele rătăceau în neştire,
Ne cutremuram de prezent, ca de cine ştie ce amintire.
Ana, fata cu părul blond ca secara,
Cu ochii din care nu pleca niciodată vara,
Aşezase un steag alb în poarta pe care o roseseră carii
Şi fugise de teamă în casă. Pe uliţe, curgeau gârlă bulgarii...

Toată noaptea, au căutat peste tot. Când au ajus la noi
Beţi de ţuică, plini până la gât de noroi
Şi au dat cu ochii de Ana, de mâinile ei ca zăpezile,
De ochii ei verzi prin care se plimbau primăvara livezile,
Au început să zbiere, să-i rupă hainele, s-o ciupă
Toată căldura din trupul de zăpadă, voind să i-o rupă.

Târziu, dinspre ziuă, au scos-o afară şi-au legat-o de pom,
Ochii lor roşii de pofte nu mai erau ochi de om...
Un bulgar ciolănos a pus arma la ochi şi a tras unde-s-a-ntâmplat
Apoi au încălecat pe cai şi-au plecat să cucerească lut pentru împărat.
Văd şi acum privirile Anei. Gura nu-i mai era gură
Pumnale i se făcuseră ochii de ură.
Ştiu, ea ne-a iertat, că n-am putut face altceva decât plânge,
Dar eu nu-i voi uita niciodată pieptul roşu de sânge.

Singur, singur
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)

Pornim. Nu este nici drum nici întoarcere
nimic în afară de noi acolo unde tu sau eu
ne vom agăța de piatra limpede
a unui chiot.
Furtuni trec pe lângă noi
în rochii largi
ele știu să danseze, știu să iubească.

Râuri asasinate așteaptă
râuri cu gaura adâncă
a lunei în gât
ne privesc ne cheamă

Apropie-te salută
sub pământuri alte planete
și sângele istovit
căzut cu fruntea pe braț.

Dar deodată sunt singur. Nu-i nimeni
să-mi scoată vorba din gură ca un căluș
În jur stăruiesc oameni noi abur foarte frumos
Singurătatea în auz ca o pasăre.

Întind mâinile și totul dispare.
Au fost vedenii?

Pornim pornim cu durerea noastră mărită ca-n fața unei lupe

și iarăși nu era nimeni
nici corăbieri
nici vânturi
nici anotimpul ca un tunel plin încă
de fumul vacanțelor din 1933.

***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

când imaginile stau dincolo de mine
ca soldaţii după metereze
şi când strigătul de brumă al cocorilor
despică inima toamnei
o melodiile îngrămădite în flaut
cum luau foc cântecele de atâta căldură
cum se îndoiau troiţele crescute în mie
cum se ascundeau visurile sub pernă.
cum se strigau altădată copiii de ţărână ai trecutului
cine va fi lampagiul de seară al somnului tău?
cum se va deşira verbul ca un schelet
cum se va lungi degetul până la singurătatea de izvor a lunii?

vei mai fi vreodată
basmul tolănit ca un câine la picioarele copiilor?
sau te vei mai închipui
adolescentul din serile când iarna te juca pe genunchi?

Despre moartea mea
(din vol. Scară la cer, 1940)

O, n-o să mor, - sunt sigur - n-o să mor
Când haina asta de ţărână învechită,
M-o părăsi, voi lua o altă haină
Pe care-oi lepăda-o iarăşi obosită.

Mereu voi trece dintr-o viaţă-n alta, -
Ca dintr-o casă goală-n altă casă, -
De fiecare dată cu speranţa
Că una decât alta-i mai frumoasă.

O, nu vă bucuraţi că o să mor...
De plec de-aici mă nasc în altă ţară,
Pe răzvrătiţi nu-i lasă viaţa ca să plece,
Pe visători nu-i lasă visele să moară.

Cei care mor sunt ceia care-n viaţă
S-au mulţumit cu ce-au clădit şi-au spus,
Nemulţumiţii nu mor niciodată
Şi cel dintâi nemulţumit a fost Iisus.

Şi dacă totuşi v-o părea că mor
Când se va naşte-alt răzvrătit, sau alt ecou...
Să ştiţi: c-acela-s eu, nemulţumitul
Care-am venit să mă revolt din nou.

***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

între ferestrele tăiate de umbra voastră
ori în notele zornăind ca durerea
am întins mâinile după zarzărele coapte ale plecării.

am văzut tramvaiele
cărând bucureştiul la periferie
dimineţile frecându-se somnoroase la ochi
şi m-am aplecat peste pervazul vorbei
ca peste un şanţ.

dar nimeni nu va şti trecutul meu istoric
trecutul meu extraordinar exuberant
trecutul meu ridicol
nimeni nu va desluşi peisajul
lăsat cu papucii la intrarea în vis.
pentru că tramvaiele au trecut prin fereastră
şi acum prietene
tramvaiele au intrat în mine.

Însemnare de la Anapa
(din vol. Poeme de pe front, 1941)

Trece şi-azi. A câta zi trecu
Ca un stol de păsări speriate?
Inima, ca un cocor rănit
Către zarişti de lumină bate.

Tot aci, într-un bordei uitat,
La o masă şchioapă, mă frământ.
O să fie şi aci o cruce!
O să fie şi aci pământ!

Seara, luna, mă petrece-ntreagă,
Ca o albă, splendidă liană.
Ziua, ochii mi-i adună-n ea
Zariştea înaltă şi bălană.

Nu mai sper s-ajung să mă dezgrop;
Vremea tot mai mult o să mă-ngroape.
Câte vise n-am trimis de-aici!
Câte vorbe n-am trimis pe ape!

Hai pământ, desfă-te şi mă ia!
Nopţi de-a rândul în adânc ţi-am mas...
Poate doar aşa, parfum sau vise,
O să pot să mai ajung acas'.

***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

dar pentru că nu voi mai veni spre aurul cetăţii
ştiu că vor creşte în mine bălăriile tăcerii
ştiu că va cădea tencuiala din inimă ca după o ruină
dar am iubit ora aceasta
în care mă voi agonisi ca monedele
în care mă voi inunda ca mlaştinile.
ştiu că pentru voi orele cresc numai până la genunchi
dar mâinile nu se vor mai pleca să le culeagă
când bufniţele vor fugi speriate din ele.
o voi nu aţi văzut ziua alergând despletită pe stradă
nu aţi văzut parcurile umblând cu aleile de mână.
oamenilor
ce aţi simţit când muzicanţii înnebuniţi
şi-au aruncat jucăriile
şi cântecul îndoise arborii?

oooooooo
cât va zbiera oraşul după mine
când nu voi mai fi acesta.

Oltenia
(din vol. Cântece româneşti, 1970)

O fată-naltă, numai veselie,
Cu lanuri mari de grâne şi de foc
Umblă-mbrăcată-n fote lungi şi iie,
C-un curcubeu de bete pe mijloc.

Mai mare dragul s-o priveşti în toate,
S-o vezi la horă-n zile de popas
Sau să-i colinzi prin casele-nflorate
Cu miros de gutui şi ananas.

Îşi are şi ea dragostea ei sfântă:
Îi face Oltul curte zi de zi
Şi-o mângâie, dar Jiul care-i cântă
S-ar mânia pe dânsa dac-ar şti!

Cu creştetul Parâng, cu ochii stele
Cu păru-n vânt, păduri de mii de ani
Pe piept, în loc de şiruri de mărgele,
Ea poartă dealuri vechi de Drăgăşani.

***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

lelia
ţi-aduci aminte cum striga pădurea după noi?
ţi-aduci aminte zborul de lampă al cocorilor?
ţi-aduci aminte când scuturai perinile de vise?
ţi-aduci aminte când oraşul îşi desfăcuse pieptul ca o rană?
ţi-aduci aminte cum ningea într-un cântec din rusia?
ţi-aduci aminte cum deznădejdile săreau ca podurile în aer?
ţi-aduci aminte uşile deschise spre alt secol?
ţi-aduci aminte primăvara cu sabia înfiptă în noi?
lelia lelia unde sunt arborii
cu doinele întinse peste umerii noştri?
ce mâini vor şterge praful
de pe banca aşezată în poema aceasta?

Bătrânul pictor
(din vol. Lirice, 1973)

Bătrânul pictor, pus să lumineze
Locaşul nou cum altele nu sunt,
Amestecă lumini ce să vieze
Şi după ce va odihni-n pământ.

Cuprins de taina artei sale sfinte,
Trudind adânc, cu har nepământesc,
El caută şi ia din el, fierbinte,
Culorile eterne ce-i lipsesc.

Suind adesea în înalt, cum urcă
La lucrul lui din bolţile ce-l cer,
Cum peste trepte paşii şi-i încurcă,
Privit de jos, parc-ar urca la cer.

Îşi odihneşte trupul mai arare,
Din ce în ce mai palid şi mai şui.
Cu-atât cât pune-n fiece culoare
Şi aurul din strălucirea lui.

Iar când, târziu, coboară de pe schele,
Numai culori pe haine şi pe lut,
E, parcă, Dumnezeu plin de vopsele
Când a sfârşit cu lumea de făcut.

***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

să vie zăpada porumbeilor
să-mi mângâie tristeţea
să vie pădurea în genunchi să-mi cânte
neliniştea plopilor înalţi ca prietenii mei
să vie planetele ca nişte cercei
să ne plimbăm prin oglinzile trotuarelor
să vie ploaia să cerşească la geam.

în oraş am văzut obloanele
dormind ca vagabonzii sub streaşină
am văzut vitrinele picotind
am văzut cerşetorii cu ochii primeniţi de lacrimi.

dar cine va căuta durerea în carne
ca sânii mamei copilul?
o ce triste sunt amintirile
şi cât mă dor nopţile întâlnite pe străzi...

Noaptea lângă Ceahlău
(din vol. Elegii şi elegii, 1974)

N-am să pot în viaţă să mai uit vreodată
Noaptea ceea clară, munţii depărtaţi,
Luna grijulie şedea aplecată
Şi stropea cu raze pomii-nsetoşaţi.

Cineva de taină şi avut pesemne,
Văruise drumul lung şi prăfuit,
Şi vărsase-n ape, chipul să-şi însemne,
Mii şi mii de stele şi argint topit.

Nu ştiu nici acuma cine peste toate
Arunca luceferi, luminând în hău
Şi nici dacă părul ce-ţi cădea pe spate
Era părul lunii sau era al tău.

Nu-ncerca o frunză vorba să şi-o spună.
Muntele, cu vârfu-ncărunţit de ger,
Se vedea departe, aurit de lună,
Cum ţinea în creştet bolţile de cer.

***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

vezi râurile aplecate lângă inima
ca o stalactită în peştera vorbei?

te ştiu barza venită ca o primăvară
în acelaşi trandafir
te ştiu principesa de seară a plopilor
şi fruntea ta a crescut o mână
pentru mângâierile sălcii din tine.

dar cine se va opri lângă troiţa cuvântului
când drumurile te vor duce ca pe un copil
când păsările acestea nu-şi vor mai găsi cuibul?
domnule voronca
ce s-a surpat pe liniştea de afară?

a căzut toamna din plopi
sau inima din mine?

turnuri născute în zodia gemeni

2011-07-02T21:07:00.002+03:00

am trecut prin atâtea cercuri mizerabile
dar tot nu m-am învățat

să rod tăcerea imediat ce apare

în răcoarea nopții
să înmoi luna în ciocolată roz
maestru al înaintării pe loc
căutător al satisfacțiilor imediat garantate
gen dau drumul la muzică
neavând nevoie de altceva
ca să-mi transpire mușchiul de unde încep
aripile:

paradise hotel

2011-06-22T11:13:00.002+03:00

SUNT ÎNCĂ VIU. ȘI TRIMBULIND. DREPT PENTRU CARE VĂ TRANSCRIU ACEASTĂ POEZIE DINTRE CELE PE CARE LE-AM SCRIJELIT ÎN TIMPUL CARE A TRECUT CAM TÂMP:

paradise hotel

după 12 ani petrecuți
săpând gropi de cerneală în două școli construite aproape identic
simt că n-aș mai putea face nimic
o vreme.

și totuși sunt bacovian nu prin vocație
ci prin lene.
delirez fără delir ca într-un deșert fără nisip
după uscare îndelungată
departe de femeia de neon
și oare ce mă împiedică
să las chiar acum din mână punga de chipsuri
și să urc cele 272.148 de trepte ale hotelului paradise
unde pe terasa ultimului etaj
mă așteaptă fetele-palmier
iar pasărea-colibri îmi face dinții albi
cum nu i-am avut niciodată
deși am folosit toate pastele
de dinți
la care fac referire pământenii în reclame și-n scriptură.

*

2011-06-06T17:01:00.000+03:00

dupa cum poate v-ati dat seama, poetul de vineri si cam orice altceva sufera o oarecare intrerupere
stiti care e motivul:
bac-bac-bac-bac-bac....

Poetul de vineri 22: Irina Mavrodin (n. 1929)

2011-05-27T09:56:00.003+03:00

what a beautiful dream

2011-05-25T20:55:00.003+03:00

anunță-mă
când ești gata să pornești

căci voi număra
până ce
mă văd
făcând ceva

să văd că pot spune :
cât de bine îl controlez pe acest corp
și vopsesc câteva blocuri în roz
fac o floare să înflorească tot anul
cu o spatulă elimin grăsime de pe cer
fac un pământ mai crocant
și o apă mai dulce
în care să văd că pot spune :

se poate întotdeauna mai frumos

Poetul de vineri 21: Cezar Baltag (1939-1997)

2011-05-20T09:26:00.007+03:00

2011-05-19T19:58:00.001+03:00

dacă mă uit prea mult în apă
în dreptul soarelui
încep să văd deja
un tablou abstract.................................

lapte praf și pulbere

2011-05-17T14:46:00.002+03:00

genial:

să simți că poți renunța la tot.

de ce mă suni la telefon? nu vând în piața cerului deocamdată.
la fiecare mijloc de săptămână - ca o menghină - am avut câte ceva de făcut.
sunt numai eu de vină - aș putea zice.
și: după aceea să dorm în scoica muzicii
plutind pe autostrada mării
și claxonând o geamandură tembelă

lumea mă caută
au venit din km 4-5
ca să-l cunoască pe yigru din tomis nord
yigru din nordul obosit al existenței
așteptați un pic la intrare
până ce mă regăsesc:

Poetul de vineri 20: Paul Emanuel (1940-1989)

2011-05-14T10:31:00.004+03:00

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel)

...Iată-ne deja la a treia ediție de sâmbătă a Poetului de vineri consecutiv (!!!), tocmai la ediția cu numărul... 20. Cum ne-cum, m-am menținut pe sârma echilibristică atâtea ediții (care au trecut mult mai puțin repede decât mă așteptam)...

Ieri vă prezint (ha, ha) Paul Emanuel (1940-1989), un poet de care am auzit grație unui articol semnat de Ioana Diaconescu acum ceva vreme într-o revistă și pe care l-am întâlnit menționat în treacăt într-o Istorie a lui Dumitru Micu (în treacăt, adică într-un pomelnic de 3 pagini, în care doar puțini poeți erau evidențiați, Paul Emanuel nefiind unul dintre aceia). Să cităm din articolul Ioanei Diaconescu: „S-ar putea vorbi despre dificultatea explorării actuale a operei poetice a lui Paul Emanuel din cauza mult prea restrânsei ei publicări. Realitatea este, însă, că, recitind singurele sale volume de versuri apărute (Existenţa şi cuvintele, Editura Cartea Românească, 1971 şi Astă seară, Editura Cartea Românească, 1976), se poate spune că avem de-a face cu un univers îndeajuns de bogat în variantele lui lirice, cu o voce poetică formată, unică şi neaşteptat de actuală, poate depăşind actualitatea limbajului liric, condusă cu luciditate şi vocaţie de către un autor care ştie să renunţe la tot ceea ce consideră a fi balast, nedemn de numele pur al Poeziei. O lume de cristalizări, de irizări supramundane, de calm sacerdotal însuşit cu dificultate într-un univers restrictiv în care spiritul nu putea fi liber decât depăşind bariera corpului, sacrificându-l. Născut la 14 februarie 1940 şi dispărut la 20 octombrie 1989 departe de ţară, după ce, în anii ’80, emigrase cu familia în Canada, Paul Emanuel (pseudonimul lui Mircea Gh. Niculescu) ocupă în poezia românească contemporană un loc aparte. Cizelarea pînă la perfecţiune a versului, continua restrângere cantitativă a numărului de poeme în favoarea evidentă a calităţii, dar mai ales vocea unică a unui poet ce putea face şcoală (fizic nu a mai rezistat regimului şi a ales exilul, unde şi-a exercitat vocaţia de teolog), cu o artă poetică asumată şi exprimată, cu alegerea insurgenţei în forma ei cea mai aleasă (războiul spiritului cu lumea înconjurătoare, fără stridenţe şi sufocări), toate acestea mi se par astăzi evidente, mai cu seamă în volumul Astă seară, ultimul antum al poetului apărut în România acum treizeci şi patru de ani.” Și urmează în articol o recenzie cu multe amănunte și citate a volumului Astă seară...

Lăsând la o parte receptarea exaltată de mai sus, poeziile lui Paul Emanuel nu-mi lasă de fiecare dată o impresie extraordinară. Inițial, m-am lovit de dificultatea versurilor (ce s-ar revendica mai ales din expresionismul și romantismul german... și, într-adevăr, se observă pe alocuri aceste influențe), care lasă câteodată impresia că poetul nu spune mare lucru. Mare greșeală - iată, agonia poetului se descarcă printre rânduri scrise cu un calm implacabil: „o frunză roşie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă” e un exemplu de imagine discret realizată în care întrevedem ce se află în sufletul poetului. Desigur, ne aflăm în manieriștii ani '70, în care chiar și cele mai răsucite dintre versurile lui Paul Emanuel sunt de-o, să-i zicem, „decență” și de un, de ce nu?, „bun simț” spectaculos. Poeziile din primul volum, scrise cu litere mici, nu sunt tocmai aride și nu lipsește nici imagismul de bună calitate (peisajul seamănă uneori cu cel arid-mediteraneean din poeziile montaliene), totul este însă, în mod clar, „moderat”. Demn de observat este faptul că nu lipsește întru totul (auto)ironia: „...și sensul unic împrumută delirului meu/fără de noimă”. Pare un simplu exotism, dar, de fapt, reușește să completeze viziunea subtil textualizantă/proto-textualistă, pe care a remarcat-o inclusiv Ioana Diaconescu.
Pe lângă cele două volume de versuri, Paul Emanuel a publicat până la plecarea din țară și un volum de „însemnări și aforisme”, „Solilocvii” (ceea ce mă intrigă vizavi de posibila întindere reală a corpusului poetului, dacă adăugăm cine-știe-ce manuscrise necunoscute) care, pe lângă multe pagini eseistice, lasă loc și câtorva fragmente răzlețe de veritabil poem în proză, câteodată mai reușite și mai directe decât multe dintre versurile publicate anterior. Ceea ce mă face încă odată să mă gândesc: cum ar fi fost a patra carte?.........

Fragment
(din vol. Solilocvii, 1978)

Ai visat zăpada, deja când soarele luneca peste frunze multicolore, am rămas acelaşi egal şi intact, un lucru mobil care rabdă frigul şi priveşte în pământ. Arborii fără frunze şi fără flori sunt atât de frumoşi când îi bate vântul! Probabil sunt sortit să nu părăsesc aceste locuri niciodată! Trec ca un fluture alb, cu cap de mort, îmi privesc mâinile abandonate, ce aş putea să fac? Aprind o ţigară... Mai trece o zi...

Moment
(din vol. Solilocvii, 1978)

...Tocurile femeilor pe asfaltul umed de noiembrie, vrăbiile gureșe pe crengile desfrunzite ale castanilor... strălucesc în înălțime fugarele ore ale după-amiezii; linii frânte, bazine goale, frunze strânse la colțurile terenurilor de tenis..., apoi, începe să bată vântul, iar la cofetăria de cartier nu-i nimeni să bea o cafea... și toate le pierd cu forța ființei mele precare...

Astă seară
(din vol. Astă seară, 1976)

Astă seară un ritual al ceaiului. Astă
seară, galbena melancolie și fularul peste
un umăr de viață trăit până acum fluturând
chemarea sau desprinderea cu pasărea
sfântă ce din nou coboară. Despre lumină:
rămân în palmă aceste câteva pene, când,
de la fereastră, viața se oprește ca o inimă
într-un moment de nefixat, iată, astă seară.

fluturele negru
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

am să rămân în odaie
până când vor deveni pereţii transparenţi
până când duşumeaua va fi de marmură
până când părul meu va fi de marmură

până ce pereţii se vor depărta la infinit
şi cuvintele meu vor avea ecoul
celui care strigă înnebunit
de-o vedenie îngrozitoare

până ce mobilele se vor acoperi cu praf lunar
până ce am să pot zbura negru tărcat au roşu
în preajma luminii mereu mai aproape
muruind într-o seară prăbuşit între file

numai undele aureole negre
încâlcite vor fi în văzduhuri opace
şi eu voi rămâne un epitaf maliţios
în moartea de silex de cuarţ şi de mică.

Oamenii au să construiască în timp
(din vol. Astă seară, 1976)

Din insule îndepărtate și calde, din arbori umflați
de ape, din străvechea cetate cufundată în mare,
vor ieși bărbați pe țărmul plin de vânturi și păsări,
acolo unde femeia cu ochi violeți a născut un trandafir -
ce bine, ce bine, în pântecul deșertului roșul trandafir.
Oamenii au să construiască în timp o șosea lungă
de două mii kilometri iar pe supt ocean cu cablu telefonic.
Și vor fi crescut multe orașe și turnuri și poduri
o petală două petale: pe una scrie „Emunda”
pe alta „Baalsat”, din a treia lipsesc câteva litere
ceea ce face lectura imprecisă și fără sens.

obstacole
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

să toropești ca un lămâi palid
sau ca o tufă de mentă pe terase mistuite-n amurg
să asculți sângele pământului în adânc
o dată cu respirația aburită a mării

a urmări nori scămoșați la orizont
formele schimbătoare în oglinda apei
care câteodată se destramă altădată se împletesc
halucinând bizare figuri de zei și zeițe

a observa minuscule insecte verzi
printre bolovani și nisipuri galbene și fine
plaur marin depus în stânci pleșuve
în timp ce se ridică oarbă ceața

și mergând în somn către ziua de mâine
să simți mirându-te melancolic
că sufletul este o scoică cu rezonanțe profunde
pe subt ale cărui bolți mai stăruie încă
necunoscutul palpitând în valuri și unde.

aproape o epigramă
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

tu te ascunzi după degetul mic
și scoți capul dintr-o găoace
surâzătoare ori isterică poate
blând-nepăsătoare neagră de somn

desigur nicicând nu ești în adevăr
și-aș vrea să-ți găsesc maladia
care te macină fără s-o cunoști
ceea ce face să trăiești mai departe
micile daruri ce-s de-ajuns să depășească
lungile tale agonii de trădare și dragoste
căci te ierte Domnul totuși
n-ai iubit prea mult

când grima și fardul ți-l ștergi de pe față
bunule arlechin al lui nu există
și scândura rămâne mai goală decât inima
nici atunci nu te regăsesc à rebours. Ceva s-a luat
o dată cu decorul prin care ai trăit
azi sunt prea tânăr să te-nvăț sufletul
și prea scârnav să-nțelegi până la capăt
voluptățile lente de moarte ale trupului singur
asemenea unor călugări budiști am putea
să petrecem vidul nimicul nirvana
și din când în când să ne machiem cu existență
mimând de pildă ceva roz sau pe cineva beat
căci să ierte Domnul pe cel mai sceptic dintre noi
noi care nici măcar coniacul nu ne mai minte.

în curcubeu își au rădăcina
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

după o lungă ploaie
în verdele arborilor
urcă seve amețitoare

un ceas mult prea
amar izbucnește
natura în miezul vârstei

se joacă cu aur
și roșu aprins de Tyr:
copilăria ei nu s-a pierdut

un arc amăgitor
ori un duh
peste apele cerului

asemeni scitului tânăr
care-și spunea
nemuritorul

în curcubeu
își au rădăcina
toate lucrurile.

Ființa și noaptea (fragment)
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

III

în copilărie mă visam un senior medieval trăind în esențe
sau o piatră înnebunită de soare
revoltat împotriva planetei care acceptă
un astru dincolo de timp templu
de cleștar închis efluviilor subt pătimașă auroră
n-am știut să neg la vreme: am fost vagabond în exil
Adonis al femeilor de stradă martor inconștient
vieții risipite -
cel care recapitulează
rătăcitori inutile prin savane pustii
în sine și-n grija celorlalți
în adevăr purtam la piept
ordinul trandafirului galben
în cea mai iluminată decădere
cămașa cu dantele mă arăta că am gustat
din câteva frunze rânduite pe panerul lunii
fără ca până la urmă să știu gustul marelui tot
de propria mea linie înscrisă în palmă mi-era frică
aveam în gând tentația pentru cea care nu există.
și alegând îmi sigiliam mistere
la care nu învățasem să mă rog
în versuri tăinuiam un ritual
să pot reînvia din nou la început
acum plâng lângă marginea ta: dă-mi tu mare
forța cu care se primenește copacul suit în flori
și sensul unic împrumută delirului meu
fără de noimă.

Fragmente
(din vol. Solilocvii, 1978)

Visez zile toride care varsă cascade de lumină solară peste trupul meu însetat; bazine adânci de lumină topită pe-un țărm unde contemplația și acțiunea fuzionează fără efort, cum ar fi spus Lucian Blaga, ca discul astrului dimineții ieșind din mare într-o zi fericită...

*

A semăna pământul, a crește copii, a iubi cerul, soarele și marea mi se par lucruri firești, normale. A crea sau a muri se pare nefiresc...
Nu vi se pare că în fiece operă stă și un pic de moarte? Să stai aplecat în tine însuți în loc să privești valurile izvorând din neant și pierzându-se în neant, monoton, desfășurând o muzică sublimă

Teiul
(din vol. Astă seară, 1976)

după V.H.

Cunosc teiul ce înflorește într-o dulce neștire
pe colina blândă din Cotrocenii copilăriei tale
niciodată nu ai fost prea departe de el...
La rădăcina lui sunt îngropate amintiri și vocile
celor dragi pe care astăzi le-ai pierdut prin lume.
Foșnetul lui ți-aduce parfumul foilor galbene
precum în noapte se aprinde o lumină mică
și cineva își uită mănușa deasupra grilajului de fier
ca să prindă putere cuvântul nerostit.
Ce rană ți-a vindecat? Din ignoranță ai durat o treaptă.
Destinul e-n coroane și murmurul acelui arbore
martor al unei vieți fără moarte.

În chip de pasăre galbenă (fragmente?)
(din vol. Astă seară, 1976)

Fierbe vinul nou... Toamna
în chip de pasăre galbenă își pune ciocul în butelii.
Tu mergi pe-o serpentină abruptă, printre pietre dar subt tine,
adoarme vântul care împinge pânzele corăbierilor.

„Este frumoasă pasărea, este frumoasă dragostea și pasărea”
îmi spune ea.

Și eu trebuie acum ca
Întotdeauna să mă sacrific aici şi acolo,
victimă a numărului de aur,
ea nu se gândeşte decât la viaţa ei însăşi,
paradisiacă plutire în azur, indiferent,
eternitate fără surâs...
(...)
Într-o viaţă nouă am putea să ne regăsim
Ea este frumoasă şi zboară deasupra arborilor, fără dragostea mea,
o frunză roşie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă...

Sacul de dormit
(din vol. Astă seară, 1976)

Lui Florin

Când în spații incognoscibile îți faci culcușuri
și vara târzie mai dă câteva zile bogate,
un soare oblic pe stâncile de ardezie
marea sărută cerul după pomul cu frunzele roșii
memoria asucnsă a animalelor se deșteaptă
mama linge puiul ei pe jumătate adormit
și este încordată voința ca o strună tăcută
în păduratecul sălaș al ființelor oarbe
unde drumul către noapte se oprește aici.
Torente sublunare se aud vuind enigmatic.
Parcă fluturi uriaşi plutesc prin văzduh
capete de fantasme ucise în somn
nechează un cal rătăcit şi sălbatic
şi adormi părăsit de toate şi de tine însuţi
cu verde întunecat ţi-e somnul căptuşit
cu aur la căpătâi şi rozmarin nocturn aievea
te cufunzi lin ca-n apa mării translucidă.

Înaintea iernii
(din vol. Astă seară, 1976)

Tăcere de pământ subt ursele mari pustiuri...
Steaua mea fidelă este numai o deschidere în cer
unde ar putea să se ascundă
un şarpe trăind pe o ultimă stea...

Ele au venit pentru a face o eclipsă.
Eu nu.
Pentru ce aceste roze şi aceşti irişi?
Ce caută mereu în jurul dragonului sacru
şi pentru ce moare atît de jos, în iarbă,
punându-mi încă venin pe-o aureolă nedecisă?
Eu am semănat roze altădată,
cântecul inimii mele ca marile ape-n deșert
și subt lună albastrele vânturi
suflând ca zeii - fluvii prin guri de piatră.

O, fruct, nu te sfii de săracul cu har... Vezi tu
eu sunt la vârsta matură
şi ce n-am meritat câştiga-voi cu bătrâneţea.
Dar acolo, dar acolo, foarte sus, la ferestrele luminate
se alungă subit fantoma altor ani
şi mă arată.
Ce mai gândești acum?
Este un număr deja. Părul tău tandru fiică a cerului.
Un copil este născut acolo sau poate fi...
Doar eu cel incorigibil: te privesc.

Corale I
(din vol. Astă seară, 1976)

Totul e negru. Numai zăpada afînată ce-nchipuie îngeri
căzuţi şi gulerul meu lord Byron sunt albe, albe ca
hulubii şi caii. Mi-am tras cizme înalte și-am plecat
prin pădure cu pușca pe umăr spre-o insomnie mai albă.
Sau spre altceva? Presimțeam o împlinire undeva,
un miros de corolă caldă care subt nea se pârguieşte
prin şiretlicuri costisitoare, în bezna cea mai groasă, vai, adesea.
Şi muta răbdare îşi scrie caligrafia umilă
şi secretă după mari rătăciri, când târziu de tot
apare în deplina dulceaţă aşteptatul. Atunci veghea e
asemeni jeraticului spre zori: cenuşa – şi noi
acolo suntem.
Cu cizme înalte prin zăpada afânată...

Corale II
(din vol. Astă seară, 1978)

Acum vântul se despoaie prin crengile arborilor negri
şi neagră e camera din iarnă; zăpada purifică Poetul;
dar urlă câinele cu ochi sfânt în curtea plină cu fragmente
de marmură, urlă la o stafie, urlet în alb și inima
speră și se-ntemeiază. Ca o cetate în sunetul unui flaut
de argint iar tu, cavalerule, nu mă mustra ca pe un trădător
și o rușine a familiei. Ard mocnit la căpătâiul tău,
dacă ai să mori ori dacă ai să trăiești, căci nu se știe
cine îți va purta numele nobil, moștenitor lăcașului din urmă.

Epitaf în astă seară
(din vol. Astă seară, 1978)

Chiar dacă toți au murit pe valuri oasele lor vor arde enigmatic la căpătâiul nopților.
Bărbaților au să le crească barba
și cordelia care aștepta în fiecare seară alt echipaj
pentru a vinde sau cumpăra puțină iubire
la ultima escală s-a umplut de lumină...
Marea nu mai semăna ca marea pânzele stau în vânturi abstracte și nucul se pregătește de amurg.
Te întreb acum prieten din neunde la ce au folosit toate
acestea pe ţărm gorgona moartă legată cu un lanţ
de apă salută raţionamentul nostru

Poetul de vineri 19: Iustin Panța (1964-2001)

2011-05-07T09:57:00.004+03:00

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța)

Iertați-mă: iar am făcut-o!... și anume: poetul de sâmbătă. Cenușa de rigoare.
Ieri (!) vorbim despre Iustin Panța (scris și Justin Panța, 1964-2001), un poet nouăzecist îndrăgit de către cunoscători. Figura sa a intrat aproape în legendă, după ce la doar 37 (36?) de ani a murit într-un „accident rutier stupid”. Nu e de mirare atunci de ce au fost organizate în ultimii ani Zilele Poeziei „Iustin Panța” și Premiul Național de Poezie „Iustin Panța”.
Lăsând la o parte biografia sa (deși poezia sa chiar este ancorată în (auto)biografie), Iustin Panța e un poet cu farmec discret, de o mare limpezime de-a dreptul „prozastică”, fără însă a exclude poezia (ceea ce explică de ce secvențele scrise în versuri alternează cu cele în proză). Desigur, putem vorbi de o întreagă „tradiție” a poeticilor prozaicului pornind de la unii poeți americani și ajungând la noi mai ales prin Victor Felea, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, nu se poate spune însă că Panța ar fi un epigon. Stilul lui nu este „copiat” nici măcar după Felea, dărmite după M. Ivănescu (e un loc comun apropierea făcută de critici între Panța și Ivănescu (e drept, cei doi au colaborat la o carte, Limitele puterii); deși în parte îndreptățită, Panța nu e nici pe departe la fel de „fantezist” și de „livresc”).
Păcat că, la fel ca și (încă și mai intruvabilul) Cristian Popescu, nu beneficiază de o ediție cu mai largă răspândire - Iustin Panța e un model poetic relativ viguros și, în fond, un poet echilibrat, accesibil, care nu agresează ochiul cititorului cu neoexpresioniste „băi de sânge”.

Vizită
(din ant. Poezia română actuală)

După ce muști din măr numești locul de unde ai mușcat
mușcătura mărului -
numești în loc de cuvinte un loc gol, un spațiu inexistent
ca și cum ai bate un cui în aer.
Așa că nici despre ea nu ar fi trebuit să vorbim,
s-a îndepărtat, s-a ascuns, nu mai poate fi găsită.
I-am spus odată, Lângă dragostea noastră firul cu plumb
nu stă drept.
M-a întrebat, La ce te gândești?
La nimic, i-am răspuns.
Atunci a ieșit din cameră, a surâs blând,
știa că nimicul la care mă gândeam este cu totul altul decât
nimicul la care se gândește ea, când o întreb, La ce te gândești?

îi priveam, tocmai le deschisesem ușa, o femeie și un bărbat, cât de mulțumiți și de indiferenți sunt ei doi, e duminică, o zi în care stă să plouă, ce s-au gândit?, să-i facem ăstuia o vizită, altceva mai bun tot n-avem de făcut, îmi întind un buchet de flori, cum au dormit ei în dimineața asta de duminecă vreo jumătate de oră mai mult în plus, au lenevit în pat discutând ce cumpărături să mai facă, dacă au plătit telefonul, i-am servit cu cafea și coniac, vorbeam cu chef moderat, ea din când în când întreabă, Plouă afară?, uneori el îi răspunde, vorbim despre cunoștințe comune și indiferente, ei își amintesc despre ziua de mâine când trebuie să, s-au ridicat să plece, pe drum ea se gândește că o să încălzească mâncarea, el se gândește
la ziua de mâine când trebuie să
și răspunde, La nimic.
Ea plânge mult. Se dezbrăca plângând,
lepăda veșmintele elegante și multe lacrimi -
niciodată nu am înțeles: vroia să fie și mai goală
dezvelindu-și ochii de lacrimi (o concupiscență inegalabilă)
sau lacrimile ei erau ca un voal care-i acoperea, ultimul, goliciunea,
pudoarea de nesedus a fecioarei?
Mă îndreptam înspre ea, plângea în hohot,
pășeam încordat înspre ea, mi se părea atât de îndepărtată,
am atins-o: cu vârful degetului arătător pe vârful degetului ei arătător.
Stăteam așa, împietriți:
vârful degetului arătător apăsat pe vârful degetului ei arătător.

Ce frumos arde focul tău
(din ant. Poezia română actuală)

După ce am mai pus câteva lemne pe focul din sobă,
Ce frumos arde focul tău, a spus ea.
Am stat un timp și am vorbit despre lucruri simple.
Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău, tonul vocii, gestul sapiențial
și blând al capului, mai ales pronumele „tău” -
toate astea au rămas: liniștea și simplitatea adâncă a lucrurilor;
iarăși: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.

Este scena care a provocat peste alte câteva săptămâni întâmplarea face să locuiești chiar în piațeta unde se instalează parcul de distracții al copiilor, s-au montat mecanismele - mașinuțe electrice, cutia cu manetă, caruselul - o femeie frumoasă din metal, cu mâinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuțele unde se așează copiii ca să fie rotiți în cercuri suitoare/coborâtoare. Doar că motorul caruselului nu funcționează, femeia mecanică stă imobilă și cu fața-i enormă privește fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizând-o, ai fost copleșit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului și privirii ei, de atunci nu mai aerisești dimineața, nu mai privești seara pe geam - știi că ea continuă să te privească ăst timp
întâmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu de la marginea orașului
când o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă.
Nu aveam la îndemână decât jarul țigării și brusc am simțit nevoia să-i văd fața.
Și atunci i-am purtat țigara în jurul chipului -
figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape inexistente ale țigării,
doar un halou, fața ei mai reprezenta doar privirea,
Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera din cartierul de la marginea orașului,
era replica mea la, Ce frumos arde focul tău.

Despre zei și despre noi
(din ant. Poezia română actuală)

Dacă la fel de bine te poți refugia înafara ta
cât și înăuntrul tău, unde ești tu, atunci?
Aluneci simțurilor mele, zvârlugă, într-o lume
unde lucrurile tind să se confunde, privindu-le în liniște
îmi dau seama că, de fapt, ceștii de cafea
nu-i pot da nici o întrebuințare.
Vorbindu-i lui Momus despre fiul meu, mi-a spus,
Sunt câini înfometați, care în loc să apere oile le mănâncă.
Evadezi înafara ta, apoi revii, ca să evadezi iarăși,
atunci ea călca o cămașă, simțeam cu acuitate mirosul de curat, infailibilitatea lui inumană. Mă gândeam la amurgul acela de vânt, când trecusem pe lângă tomberoanele cu gunoi neridicat de câteva zile, fiecare pală de vânt îmi aducea în nări un miros profund al organicului. Vântul răspândise sute de hârtii, parchetase pajiștea verde din colțul acela al cartierului - parcă te aflai într-un vis fantastic
înăuntrul tău
asta înseamnă (explicații inutile, firești) -
nu poți fi decât bolnav ori sănătos,
cei care se îmbolnăvesc sau se însănătoșesc, sunt zeii.

Soldatul Nelu
(din ant. Poezia română actuală)

În bufetul de la mezaninul clădirii prefecturii
soldatul Nelu bea cafea cu ceașca din care am băut deunăzi.
(O recunosc după toarta ciobită.)
Soldatul își ține capul în mâini -
la ce se gândește? - o drojdie din gândul meu de ieri
răzbate, prin zațul cafelei, în mintea lui...
(o efracție asupra minții lui, evadarea din eutarhie
a minții mele...)
Așa cum închizi sertarul și un capăt de ciorap se prinde înafară,
soldatul Nelu gândește.
Ceea ce-ți place este creația ta:
îți place piatra, asta înseamnă - ai creat piatra,
îț plac puterile magice ale frumoasei barbare -
ai creat puterile magice ale frumoasei barbare.
Părtaș la griji

În gară, la miezul nopții, alături de câțiva călători. Impiegatul a uitat deschis megafonul prin care anunță sosirea și plecarea trenurilor. În încăpere s-a strecurat o pisică: a sărit pe scaun, de acolo pe masa cu aparatul și a început să toarcă. În gară, torsul pisicii prelucrat de microfon i-a îngălbenit de spaimă pe călători. Deodată pisica a mieunat sinistru, probabil că impiegatul a reintrat în cabină, a zărit-o acolo și a lovit-o. Urletul pisicii a dus la paroxism spaima călătorilor. Impiegatul s-a așezat la masă și a anunțat cu întârziere
mi-a devenit soldatul Nelu.
Așa cum toamna, porți, fără s-o știi, pe creștetul capului
o frunză căzută,
după o noapte grea, crâmpeiul de cântec fluierat de soldatul Nelu,
trecând prin dreptul ferestrei,
mă odihnește...

Astăzi nu se fumează
(din ant. Poezia română actuală)

Atunci m-a privit ca funcționara de la C.E.C-ul din colț,
când se uită la poza din buletin, apoi la tine -
verifică dacă semeni cu cel de-acolo.
De aceea am intrat iarăși, tot ea servea, am cerut o bere,
de data asta nici măcar nu m-a privit.
Am plătit, nu m-am atins de bere și am comandat imediat încă una.
Mi-a adus-o și pe aceasta fără să mă privească.
Am plătit, fără să fi dus halba la gură, am comandat încă una.
Ea mi-a adus-o și pe aceasta fără să mă privească.
Și așa mai departe

intri într-o cârciumă, comanzi o halbă, chelnerul te servește cu promptitudine, te simți bine. Îți aprinzi o țigară, într-adevăr te simți bine în localul acesta, când tocmai citești pe tăblița agățată pe peretele din fața ta: „Astăzi nu se fumează”. Indispus îți stingi țigara. Buna-dispoziție s-a dus... Știi că întotdeauna va fi astăzi, că mâine, dacă vei veni aici va fi astăzi, că pe o lună când vei reveni va fi valabil „Astăzi nu se fumează”
Devenisem singurul ei client. Masa se umpluse de halbe,
făceam comandă după comandă
făceam comandă după comandă.
Ea îmi lua invariabil banii, 7 lei X n și-mi întorcea imediat spatele.
Ceilalți plecaseră. Ea a început să pună scaunele peste mese,
era ora închiderii. A venit, privind în pământ, să-i plătesc ultima halbă.
Nu mai am cu ce să plătesc, i-am spus.
Atunci ea și-a ridicat ochii spre mine.

Moda, moda
(din ant. Poezia română actuală)

Mai întâi crezusem că este în doliu,
mergeam privind în pământ și i-am văzut pantofii negri, mici, de lac,
apoi am ridicat privirea -
ciorapi negri, fustă neagră, bluză neagră.
Se îndrepta grăbită spre mine, era foarte tânără
și purta o pălărie roz.
Ea nu era în doliu, ea era foarte modernă.
cred că o anumită neglijență vestimentară poate da o notă de distincție - dar ființa ei interioară este îmbrăcată ca un clovn, un costum jumătate alb jumătate negru (în partea stângă negru), mai avea desenată pe obraz, cu fard, o lacrimă, la circ se râde, dar cum să râzi de o lacrimă? Contrastul culorilor (alb-negru, roz-negru, galben-negru), neașteptat, este fatal pentru unii ochi neobișnuiți cu violența gesturilor potrivnice, o, miresele, filosofii gimnaști, maoiștii, soldații
Dacă și-ar fi scos pălăria și ar fi așezat-o în cuier -
atunci ar fi fost în doliu.
Apoi și-ar fi pus-o cochetă pe cap și ar fi fost iarăși foarte modernă.
Dacă ar fi repetat mișcarea aceasta de mai multe ori
putea fi, în zece minute, de zece ori îndoliată și de zece ori foarte modernă.
Mi-aș fi dorit atunci, în stradă, să apară după colț o bandă de derbedei,
să-i smulgă de pe cap pălăria și s-o arunce, râzându-și de ea, de la unul la altul,
apoi să mi-o paseze mie.

Zeița
(din ant. Poezia română actuală)

Au dezgropat zeița sculptată în marmură -
un bust fără brațe și cu nasul ciobit,
au așezat-o pe soclu, ea coboară în fiecare noapte și mă caută:
cioturile mâinilor de marmură
(așa cum reconstitui rămășițele unui vas cu un lut de altă culoare)
se continuă cu brațe delicate, din cea mai fragedă carne de femeie;
fața din marmură are în locul nasului spart un nas fin și provocator (nas în vânt.)
Palmele îi sunt umede, ale unei femei nervoase,
mai era o nelămurire a stării aceleia de spirit, nu doar ploaia mocănească de-afară cu picături dese printre care vorbele își pierd șirul, sau vasul ciobit tocmai în locul de unde ai băut, de parcă ai lăsat pe buza lui un semn de nevindecat. Așteptam de unul singur trenul cu o întârziere de câteva ore, simțeam sub picioare rădăcinile cum se mișcă încet, hrănind copacii în întunericul pământului, tentacule căutând ceva bine știut, m-am îngrebat dacă nu cumva mă caută pe mine acolo. Până la urmă ai sosit, mi-ai spus în aceeași seară, Eu cred în fantome, doar că în locul cearceafurilor ne flutură pe umeri carnea asta blestemată
îi sărut mâna și buzele mele se prefac în buze de marmură
ale ei devin omenești, ale unei adolescente fermecătoare,
mă mângâie pe obraz și mi-l preface în marmură,
al ei se preschimbă într-un obraz de tânără fată.
Ne privim, ochii ei devin verzi și încep să clipească,
ai mei sunt de-acum de culoarea marmurii albe.
M-a părăsit după ce am petrecut o noapte de dragoste,
s-a îndepărtat purtată de două picioare superbe, cu mușchi lungi, fără cusur,
eu am rămas împietrit, pe două picioare de marmură,
m-au dezgropat și m-au așezat într-un muzeu -
nu-mi lipseau brațele și nici nasul, doar vârful unui deget,
în fiecare noapte o caut.

Paharul
(din ant. Poezia română actuală)

În călătoriile ei nu și-a dat seama de trădarea pământului:
un strat gros de noroi se lipește de tălpi,
dându-ne iluzia că suntem mai înalți, mai distinși.
O caut să-i explic, sunt asemenea omului negru
căutând o pălărie într-o cameră neagră;
ajung cu trenul de noapte
paharul, deci. Venisem la tine la ora știută, nu m-a surprins ușa deschisă, asta se mai întâmplase. Dar toată mobila fusese mutată, camera pustie. Pereții goi, doar în colț etajera, am tras sertarul: mai rămăseseră câteva scrisori. M-am îndreptat spre baie și am băut fulgerător câteva pahare cu apă. Eram, firește, foarte emoționat. Am mai stat câteva minute, înmărmurit de surpriză și am plecat. Doar mai târziu am realizat misterul paharului din baie: era singurul obiect pe care nu-l luaseși cu tine, ca și cum ai predestinat totul, uitându-l pe chiuvetă; mă aștepta, paharul, să mă folosesc de el în acele momente intense. Am revenit peste câteva zile, vroiam să-l păstrez, nu l-am găsit; s-a făcut nevăzut
în stația terminus - nu cobor nici acolo.
Ceilalți pasageri mă privesc nedumeriți...
O găsesc la restaurantul de la marginea marelui oraș,
era și el acolo
mă retrag într-un colț și-i privesc pe toți:
am terminat sandvișurile și se înghesuie să înfulece altele.
Luasem hotărârea să nu te mai mint,
dar ce puteam pune în locul minciunilor mele?
Acum, la masa de pe terasă, el vroia să pară amuzant,
de fapt era foarte trist,
în timp ce i-am turnat două degete de alcool
(nici un strop mai mult, hotărâsem)
l-am întrebat (eram aplecat peste paharul lui,
alesesem deliberat momentul acesta, nu ne puteam privi în față),
Acum ce ai de gând?
Întrebarea l-a luat prin surprindere,
ca să umple cu un gest tăcerea
a dat pe gât tot conținutul paharului...

Mărturisire
(din ant. Poezia română actuală)

Îi vorbeam fără șir, era atât de inocentă încât eram nevoit
să par mai cumsecade decât eram în realitate;
nu înțelegeam ce vroia să-mi spună sau să-mi transmită prin gesturi
abia perceptibile -
asta m-a cucerit imediat în grădinița cochetă din fața casei cu etaj;
era o căldură apăsătoare,
țineam palmele deschise și-i simțeam greutatea ca pe a unei bile de plumb
în podul palmei.
Sunt scriși pe piatra de mormânt, îi spuneam, anul nașterii și al morții,
între ei - o liniuță: asta înseamnă viața;
abia am terminat să-i spun asta când un reflex al ceasului ei,
la o mișcare întâmplătoare a mâinii,
mi s-a înfipt în ochi, a trebuit să tac.
eram cu toții așezați la masă, foarte protocolari, printre noi multe persoane importante, nenumărate amabilități, o atmosferă fastă, deci, greoaie, mobile masive, scaune înalte tapițate cu piele, pe care ședeau și vorbeam nimicuri, minciuni în special, complimente la adresa celor de față și injurii adresate celor absenți care, probabil, ne bârfeau pe noi în alte părți. Mâncam bine, cu o lăcomie caracteristică, femeile și bărbații începuseră deja să se privească insinuant-senzual, broboane de sudoare pudrau buza superioară a unora dintre noi. Când a intrat pasărea. Era o vrabie, intrase pe fereastra deschisă, a lovit cu trupul ei cafetiera, câteva cești, s-a izbit de oglinda mare de cristal, cât pe-aci era să-i lovească pe unii cu aripile peste obraz. A răsturnat vaza enormă cu garoafe. Noi toți tăceam ăst timp. Ne uitam încremeniți și siniștri unii la alții. Pasărea s-a mai zbătut câteva clipe și a zburat pe fereastră. Noi am mai stat puțin, înțelegându-ne tacit din priviri, la fel de lași, ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic și am plecat la casele noastre
Nici nu am clipit atunci, dar am contenit să vorbesc.
Am înțeles că e târziu și superfluu chiar dacă strălucirea aceea
mi-a ascuns poziția limbilor ceasului.
Am plecat și iată-mă aici, lângă tine, povestind.

Mireasa
(din ant. Poezia română actuală)

Mireasa a pornit singură spre biserică, lumea privea în urma ei
cuprinsă de simțăminte amestecate.
Din colțul străzii și-a cumpărat un buchet mare de flori,
i-a mulțumit surâzând vânzătorului ca și cum acesta i l-ar fi dăruit.
Uite mireasa, spunea unul, Cât e de frumoasă, spunea altul,
Dar e singură, își șopteau.
Singură, a intrat în biserică, a îngenuncheat în fața altarului,
ființa ei înveșmântată în alb pâlpâia odată cu flăcările lumânării -
aceasta era singura emoție exprimată în biserica Trei Ierarhi: bâlbâiala luminii.
S-a ridicat și a făcut drumul morțiș,
dacă totuși ținem mortiș să nu fim dați uitării o perioadă de timp, să cumpărăm câțiva papagali, să le repetăm câteva din gândurile noastre, ei automat ne vor copia și vocea, și să-i lăsăm moștenire celor ce ne-au interesat cu adevărat, desigur, alături și de-o sumă, cât mai semnificativă, de bani
se înserase când a pășit în casa pustie,
a cinat, o masă îmbelșugată pregătită de ea
uneori îți vine atât de greu să stai lângă un om,
atât de cumsecade, așa cum stă, blând, lângă tine,
apropierea lui te umple de milă...
A doua zi s-a trezit în zori și și-a pus hainele negre...

Monti

2011-05-03T19:15:00.001+03:00

Ce sarcasm pe grecii ăștia:
Ca tocmai valurile mării să fie reprezentate
De acele coloane devenite simbol al perenității
- Încerc să nu mă gândesc la perne
Capitelurile curg, clasiciștii au avut riduri
Pe care treceau cămilele intergalactice:
Spun asta cu oboseala specifică
Orelor de sport, când alerg ca un cobai,
Ca o virgulă, sub fustele coșurilor de baschet.
Mă simt de parcă aș fi găsit într-un ou Chindăr
Un motor de miracole, aproape un perpetuum mobile.
Mulțumesc, Doamne, mulțumesc Muzelor
La care sunt abonat de atâtea vreme:
Patru ani, parcă o viață de om, uneori parcă singura mea viață
În care n-am mai fost un simplu târâtor.
Și acum: atât de obosit să mă exprim,
Încât să las lumea să treacă insipidă,
Sau să redecorez fiecare frunză, poate
Trebuie doar să folosesc niște ochelari speciali:
Se iau două lacrimi, se îngheață, se
Decorează cu paiete, dantelărie....
Sau - și mai bine! - introduci doar
O friptură de curcubeu. Atât -
Și pare să meargă. Nu e ușor
Să mergi contra entropiei, dar merită toți banii.
Ca și cum aș lua un lac,
L-aș răsturna
Și ar ieși: un munte albastru.

/././././././././././././././.

2011-05-02T20:11:00.001+03:00

snacksurile. bleah, ce unsuros e uleiul. pe mâini. chiar vroiam azi să ies puțin din corp / mă stresează unsurimea asta / oboseala materiei

Poetul de vineri 18: Vasile Petre Fati (1944-1996)

2011-04-29T20:36:00.006+03:00

aloe vera/vărul meduzei

2011-04-25T21:38:00.002+03:00

dați-mi și mie un exemplu concret

nu doar chestii gen
într-un milion de ani ai putea să treci prin zid
sau
e mai sigur să călătorești cu avionul decât să stai acasă
n-am nici avion n-am nici scări
măcar am ziduri
să cred că sunt apărat
de scârba concretului
care nu-mi dă niciun exemplu concret

îți recomand să bei din acest pahar cu suc de aloe vera
poate îmi dai dreptate dacă spun
că viața are de la o vreme gust de aloe vera
poeziile mele au gust de aloe vera
un gust greu de definit
cu nostalgia clasificărilor

dați-și mie o etichetă
o culoare

Poetul de vineri 17: Ioanid Romanescu (1937-1996)

2011-04-23T10:16:00.004+03:00

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu)

Un poet poate să aibă „faimă” în timpul vieții, dar nu întotdeauna este garantat și succesul postum. Un exemplu pozitiv ar fi chiar poetul roman Marțial. Însă Ioanid Romanescu (1937-1996), poetul de azi (de fapt, de ieri), se află situat mai degrabă la antipozi (e drept, văzut fragmentar de mine, doar prin prisma unei antologii probabil imperfecte, „Paradisul” (1996)). Câți îl mai citesc astăzi? El, ca și alte vedete ale neomodernismului gen Cezar Baltag, a intrat într-un con de umbră. Spre deosebire însă de Cezar Baltag, Ioanid Romanescu are totuși câteva poezii care „transced” neomodernismul oracular și cu nuanță neoromantică prin care s-a făcut cunoscut și care domină numeric cuprinsul nenumăratelor volume publicate de-a lungul anilor. Între noi fie vorba, la o a doua lectură, unele dintre poemele excesiv metafizice s-au dovedit a fi ceva mai mult decât doar iritante, fără ca performanțele să ajungă la înălțimea lui Nichita Stănescu. Revenind însă la poeziile ceva mai autentice sau pur și simplu mai impregnate de cotidian (nota bene - acestea apar în volume înainte de „invazia” poeziei optzeciste, cam pe la mijlocul anilor 70 - mă refer la volumele poetului - ceea ce este lăudabil): ele reușesc să aduc în prim-plan un pic din atitudinea lui Ioanid Romanescu, poet și om cu alură legendară printre cei care l-au cunoscut. Într-un fel, el face parte din stirpea rară a poeților cu deplină încredere în poezie, chiar dacă textele poetice sunt supuse uneori riscului acuzațiilor de grafomanie. De fapt, o încredere de-a dreptul religioasă: „Poeții n-au religii și nici zei/Poeții nu așteaptă pe la uși/Poeții libertatea nu o sapă/și-s cei mai îngeri dintre nesupuși” (Paradisul) sau „...cum toate harurile vin de la Dumnezeu, aș răspunde că arta nu este pentru nimeni un al doilea stăpân, ci numai o altă formă de expresie - cea mai înaltă - a credinței./Eu sunt mai aproape de Dumnezeu, din a Cărui voință am fost proiectat pentru altceva.” (Lene metafizică) Astăzi, o asemenea perspectivă asupra poeziei și artei ar irita desigur pe cei mai mulți poeți actuali, atât de obișnuiți cu faptul (?) că poezia nu (mai) înseamnă nimic încât nu concep că s-ar putea și altfel...

Destul cu miorlăiala: oricum, este clar că aceasta e cea mai slabă sau printre cele mai slabe ediții ale PDV-ului, cu un efort minim critic din partea mea. Nu-mi place, dar mi-e acum lene (nu neapărat „metafizică”...). E deja sâmbăta seara!

Paradisul
(din vol. Paradisul, 1975)

Poeții când există e-o minune
Poeții nu se nasc ei sunt născuți
Poeții nici nu dorm numai visează
Poeții niciodată nu-s prea mulți

Poeții n-au religii și nici zei
Poeții nu așteaptă pe la uși
Poeții libertatea nu o sapă
și-s cei mai îngeri dintre nesupuși

poeții n-au familii au iubite
poeții bunăoară sunt cu toții
cei care lasă lumea pentru alții
poeții curg mereu de-a lungul nopții

poeții au un fel de n-ar mai fi
poeții niciodată nimic nu înconjoară
e o rușine să învingi poeții
și sacrilegiu e să-i naști a doua oară

poeții nici nu știu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
- cât o cămașă viața lor durează -
poeții au un paradis al lor

Trăiască poezia și marii ei visători!
(din vol. ?)

Al dracului am fost, cu patimă în toate
- viaţa mea a curs întâmplătoare -
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare

n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic - şi nu e bine -
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine

am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde - aveam ce să le spun -
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare -
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi -
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură -
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
- şi totuşi printre fericiţi mă număr -
trăiască poezia şi marii visători!

Poezia mea
(din vol. Favoare, 1972)

Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr
uită să-și scoată bilet, e coborâtă cu forța
însă de fiecare dată o conduc
până acasă prieteni anonimi

nu are glorie
din simplul motiv că nu și-a dorit-o,
nu are religie
pentru că prea mult iubește viața,
nu face prozeliți
pentru că niciodată nu privește înapoi

nu merge în vizită
nu așteaptă pe nimeni
nu visează-n culori
nu se hlizește pentru a obține ceva

are tot ce-i trebuie

Vă rog să revizuiți statutul meu de poet!
(din ant. Poezia română actuală)

Pentru că vorbirea mea poate fi vântul care ascute stelele
Pentru că nimic din viață nu pretind să trăiesc pentru mine
Pentru că pe harta sufletului vostru eu reprezint o cazemată pentru flori și candoare
pentru că altul în locul meu ar fi murit de mult
pentru că m-am născut în secolul douăzeci
pentru că nu am publicat toate poemele
pentru că deseori gândesc în locul unuia mai bătrân decât mine
pentru că sunt personal cu originalitatea voastră
pentru că nu apar deghizat și pentru că scena mea e în afara teatrului
pentru că martorii mei se vor naște mai târziu
pentru că opera mea va fi completă numai în funcție de viitorul pe care îl conține
pentru că decât să repet o moarte zgomotoasă mai bine duc o viață anonimă
pentru că nu vreau să asist încă o dată la dialogul glontelui cu inima
pentru că aparțin unui popor de visători foarte realiști în fața brutalității
pentru că ar fi posibil ca în timp ce eu țin acest discurs unul dintre visătorii de care spuneam să devină poet mare
pentru că mai există politicieni care în timp ce pun la cale războaie pe artiști îi acuză de absurd
pentru că în metropolele lumii soldați cu mers de rață și generali pudrați la fund mai compromit muzica lui Wagner
pentru că astăzi Pământul are fii care nu vor să mai meargă-n genunchi pe urmele părinților
pentru că știți cu exactitate la ce m-am gândit spunând acestea
vă rog să revizuiți statutul meu de poet!

Dacă există un dumnezeu
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Când voi lăsa în urmă numai umbra
nu spre moarte mă voi îndrepta
ci în braţele mamei mele

cum astfel fiecare ajunge
în braţele celei ce l-a născut,
cum însăşi mama stă în braţele
mamei sale care stă în braţele
mamei sale care stă în braţele
mamei sale...,
îmi închipui că dincolo e o lume visând
în braţele unei mame uriaşe

dacă există un dumnezeu
nu poate fi decât femeie

Către Ministerul Poeziei
(din vol. Accente, 1981)

Încă nu m-am desprins de o idee fixă
încă mai port pe ochi un bandaj de ziare
încă adorm cu manuscrisul sub cap
și visez poezia care să mă omoare

secrete nu am, Domnule Ministru,
Patria-mi este singura adresă -
chiar dacă port în cap întreagă harta lumii
pe care o cunosc din cărți, nu ca o stewardesă

de-un timp sunt obosit, vederea-mi scade
și s-ar putea ca într-o noapte șuie
pe sfânta masă a melancoliei
să mi se bată mâinile în cuie

de-aceea vreau să vin la Dumneavoastră
- cât nu e prea târziu - și să Vă rog:
doar pensia lui Milton să mi-o dați,
să mă retrag la țară-ntr-un bârlog

iar dacă nu mă Veți chema curând,
nu-i nici o supărare - rămâne ca în tren -
fără prea multe vorbe știu să fac
din gaură de șarpe o poartă spre Eden

mai știu să dau copiilor o buche,
să fiu grăjdar, să cânt, ba chiar să tac
- la o adică, nu aștept răspuns -
ne vom vedea, oricum, în următorul veac

Cititorilor, dulcilor mei contribuabili
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Între titlu și poemul propriu-zis
uneori curge o epocă

între titlu și poemul propriu-zis
poți să cobori în centrul pământului
poți să mori de o mie de ori într-un război
poți lua parte la demontarea tribunelor pentru paradă
poți călători într-o pasăre deasupra tuturor lumilor
poți îngăima o rugă în fiecare templu

între titlu și poemul propriu-zis
ai timp să treci prin toate regnurile
și-abia după aceea - într-o singură clipă -
în corpul nopții universale
mâna care scrie devine o sondă

O suită de pantaloni albi
(din vol. Baia de nori, 1973)

Știți cum vine dimineața în orașul
dumneavoastră, Doamnă Poezie?
o sută de pantaloni albi rătăcesc
în fiecare noapte pe o stradă pustie

se văd numai pașii - cine să afle
că e unul, același de mult rătăcit?
el chiar din drumul său spre veșnicie
sub plânsul stelei mari s-ar fi oprit

însă e totul numai vis oriunde
- chiar pasărea visează-n loc să cânte -
și chiar când ne trezim e-același vis
și scormonim prin vis cu aripile frânte

sunt nopți și zile dar același vis
ne minte și ne tulbură-ntr-atât
- orașul este altul, pierdut și el în vis -
ne pune plânsul mâinile în gât

și ne trezim în vis și nu mai știm
și iar visăm și ne trezim în vis
și iar visăm și ne trezim - și astfel
nu-i nimeni treaz vreodată-n paradis

o sută de pantaloni albi rătăcesc
- și ne trezim și nu ne-am mai trezit -
cad pumnii stelelor și vine noaptea
și e același visul, de neînlocuit

„Mississippi”
(din ant. Poezia română actuală)

Îi spun și astăzi „Mississippi”
nu pentru că e foarte lungă -
avea dreptate americanul
că-n timp ce bărbații trăiesc numai din zdruncinături
femeile sunt asemenea fluviilor,
dar eu pentru cascada sângelui ei
care atrage divulgă și risipește
i-am dat numele fluviului

cu inflexiuni ale vocii până la ipocrizie
îi spun și astăzi „Miss Mississippi”
și chiar „Missour”, diminuând-o
cu aroganță când mă enervează

de când privesc doar pe deasupra
capetele tuturor, de când adorm îmbrăcat
pe lestul fiecărei zile,
de când am devenit o gară
prin care trece numai timpul,
de când pe oricine-l evit cu asta e, domnule:
vorbim, dar nu comunicăm!

ce altceva aveam să fac
decât să-i redau iubirii rangul?

așadar m-am dus la „Mississippi”
într-un hal de nerecunoscut
și când cearcănele mele au început să-i fumege
în dreptul ochilor, am auzit-o:
aș vrea să fii din nou copil
iar eu să fiu mama ta
să am dreptul să te bat la fund!

nu e posibil, „Miss” - am răspuns -
mă las bătut însă nu cum vrei tu,
față de tot ce iubește
sub nici o amenințare sub nici o forță
un adevărat bărbat nu-și întoarce spatele

orice s-ar întâmpla, ea îmi apare
ca-ntâia dată, când am acroșat-o
la cinematograf: cu o figură
de asiatică, însă un corp
de puteai s-o duci în bandulieră

ca atunci mă apropii sfielnic
respir lângă urechea ei de parcă
sunt gata-gata să-i spun ceva
și îmi dau seama că așteaptă
însă tac până când singură întinde brațele
până când din sufletul ei,
mi se pare că aud mai mulți de da,
ca în armată când se întreabă: cântă plutonul?

asta e „Mississippi”, tremurând de emoție
totdeauna mă-ntâmpină, iar eu
acestei lumi care scârțâie din toate sistemele
nu-i mai adaug decât scârțâitul
patului rupt ajuns tronul
de pe care nici o revoluție nu ar putea să mă coboare

dragostea noastră a-nceput în lagună
pe când eram student și ea „Miss” elevă,
dar cineva a ciripit despre mine
(cu toate că nicicând nu am visat
să fiu printre cei care măsoară cu cotul
patrii adoptive)
și am trăit ca blestemații

Îmi trimitea mereu scrisori
în stilul ei prolix și mă chema,
uneori dispăream pe motivul:
bărbații ca bărbații ne adunăm
să mai bem să mai silabisim
câte ceva silențios

cu ani în urmă era cât pe ce
s-o aduc pe „Miss” profesoară
unde eram director de club, să asculte
seară de seară malagucña (semnalul
de începere a filmului)
și noaptea să dansăm boogie-woogie,
însă ai ei au spus că fata
n-o să trăiască așa plutind
între mizerie și candoare
ne întâlnim rar, dar bine,
strivindu-i între sâni buchetul de flori ieftine,
cu îmbrățișări până la tortură

oriunde aș fi - o asiguram -
oricât de mic torentul, mă va purta
numai spre tine, nu voi sfârși
decât înecat în vâltorile tale

chiar și în brațele altor femei
aflându-mă, pe ea o iubeam (de unde
atâția bani de tren, de avion?
poate că nici Kipling nu ar fi avut,
cu toate că i se plătea un dolar
pentru fiecare cuvânt scris)

tânără încă, dar cu părul alb,
nerușinându-se de nimeni
pentru destinul provocat violent,
asta e „Mississippi” - singura ființă
care de la-nceput a înțeles
că am și eu un rost în lume
cu strigătul zgâriind din față
de fapt mărind continuu semnătura
neamului meu înrăit în orgoliu

poate că-ntr-un octombrie, când vântul
duce schelălăind manifestele toamnei.

îi voi spune la ureche tandru
acel ceva pe care îl așteaptă
de-atâta timp, pentru că prea visez
cum umbra mea mă poartă mort pe brațe
ți uneori îngenunchează în ninsoare.

Presiunea luminii
(din vol. Presiunea luminii, 1968)

Cu ochii întorși caut nordul obiectelor -
fiece atingere un trunchi prea fragil
vai mie fericitul înger
natura pietrei înseși mă dezice

cu mult mai presus de noi și de zei
răspunde cineva de cromatica simțurilor -
indicibilul nu, această coroană din lăuntru
care numai prin moarte ne diferențiază,
ecuatorul magic pe care ochii se rotesc invers
dar el fiind atât de mare abia de întâlnim doar clipa

stau în centrul meu, fiece rază o lespede
cu zgomot infernal pe care numai eu îl aud
decât tăcerea mai grea cade-n nordul obiectelor
și nu primesc pe nimeni și nimeni nu mă va dezlega
mai înainte ca eu să hotărăsc

pentru că dincolo de cuvinte iubesc totul
împotriva mea numai acestea se pot întoarce

sunt marele supus - stăpânitorul
unei coroane din lăuntru
pe care o restitui și îmi închid ecoul -
tentacular caut nordul obiectelor
noaptea lor boreală în care supraviețuiesc

Confesiunea unui tablou celebru
(din vol. Poet al uriașilor, 1973)

Am rămas cu greu să fiu văzut
și toți care veneau priveau
și erau foarte atenți
și de fapt nu-i interesa
și de fapt vedeau altceva
de parcă ar fi privit în altă parte
și de fapt - privindu-mă -
se studiau între ei

până când i-am rugat
să mă înlocuiască

simt și acum respirația
celor care mă priveau
și nu înțelegeau nimic
însă - privindu-mă -
se înțelegeau între ei

realitatea mea păstrează
doar copia privirii lor

acum pentru privirea lor reală
au câte o copie a mea

Când lacrima scutură floarea
(din vol. Lavă, 1974)

Pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă
decât trupul meu,
nu cred că ai putea privindu-mă
să-l vezi pe cel adevărat

când râd și îți spun despre toate,
spre umărul tău se apleacă
tulpina care se va frânge

pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă
decât trupul meu,
asupra noastră lacrima ei cade

Cântecul buldozerului
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Nimic de înger nu are deci nu se cântă
nu căutați frumusețea acolo unde e nevoie de forță
prin toate gropile prin toate mzieriile
nepăsător trece scrâșnind buldozerul

peste conducte vechi și resturi de cazemate
peste bucăți de sticlă sârme și case
în urma lui puteți merge oricând
un patinoar se face drumul sub șenilele buldozerului

prin bălării și duhori de canale
prin fumul galben al dărâmăturilor
pe unde orice memorie devine schematică
locuri pentru statui pregătește buldozerul

și chiar când nu mai poate să fie ce este
nu-l uită careva la marginea orașului
nu-l găsești abandonat cu pietre și iarbă în gură
pentru că prea mult metal are în el buldozerul

nimeni nu confundă buldozerul
nimeni nu dă piept cu buldozerul
pe nimeni nu-l izbește nu-l calcă buldozerul
toți spun acesta e buldozerul

Natalis (fragment)
(din vol. Dilatarea timpului, 1991)

I
Uriaș îmi apare totul - doar mintea
unui romantic nebun ar putea să-l cuprindă -
Mater Deorum! infinitezimalul însuși
văzut prin ale morții ocheane
îmi deveni obsesie

nerenunțând la câte fără nume,
s-ar crede că nu am iubit
și nici nu am urât cu-adevărat,
mai treacă - zici - și se întâmplă
cum se întâmplă, sau cum se spune că a fost
(îndepărtându-ne de cuvinte, disprețuindu-le,
ne îndepărtarăm de esență)

drumul era unic, însă mulți
se rătăciseră-n ei înșiși
(cei dispăruți vor fi înțeleși -
dar când imaginea despre noi
va fi reală, când ne vom fi stins,
câți - și de unde - să vadă?)

uriaș îmi apare totul - până și
inexistentul -
iar această formă a demenței
dorința de a recompune
lumea sau paradisul
mă neantizează

Bouarul
(din vol. Flamingo, 1984)

Bouarul dacă e bouar
Nu lovește cu capătul gros al bâtei,
Pentru că riscă să-și vadă șoldită
întreaga turmă
iar la o adică
nu mai are în ce să sprijine
spre a-și contempla opera

bouarul dacă e bouar
nu lovește materia profesiei sale
nici cu capătul subțire al bâtei,
și nici măcar nu o împunge din spate,
pentru că-i este milă

bouaul dacă e bouar
nu-și mână turma ținând bâta pe spinarea
vreunei dobitoace,
pentru că perspectiva nu înțelege aluzia
ci din contră se vrea scărpinată

bouarul dacă e bouar
nu-și mână turma nici ținând bâta mereu ridicată
asupra celei mai afurisite dobitoace,
pentru că oricum frica
s-a născut odată cu animalul

bouarul dacă e bouar
merge înainte
și dobitoacele se călăresc în turmă
să nu-l piardă din ochi.

Trandafirul sălbatic
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Tăiat de viscol, pare că aleargă -
străini care nu știu cărarea atunci omătul nu-l mai rup:
înnebuniți, cu groaza-n spate
se-ntorc și spun c-au văzut lup

zadarnic alte anotimpuri
îl spală în torente -
acolo, pe câte poate, maschează trecătorii
care-i îngrașă locul din jur cu excremente

dar pe când arbori în păduri
se prăbușesc ruinați de topoare,
el neclintit rămâne - se apără cu spinii
și cu fantoma lui tulburătoare

(1959)

Antares (fragment)
(din vol. Magie, 1982)

VII

Ascultă cum cade lumina
ca invizibile degete pe o imensă claviatură

totuși un singur sunet -
pentru că Dumnezeu nu este omul

nu din perfecțiune
ci din greșeală nu există
asemănare între noi

și pentru că orice diferențiere
are nevoie de ordine,
cine să o facă decât omul?

fluvii de sunete au curs
prin urechile mele ascultătoare,
dar nici un cântec

Demonul (fragment)
(din vol. Magie, 1982)

VII

Toate sălășluiesc în adâncul
sufletului nostru

cel neprieten sieși
în zadar caută prietenia

cel fără Dumnezeu
în zadar îl caută aiurea

lumea e paradisul
de infernul din mine ochii mei fumegă

Erezia întâi
(din ant. Poezia română actuală)

„Să mesteci pâine
Cu dinții de mașină de scris”
PAUL CELAN

Sunt un om tăcut, nu aparțin nimănui.
Spuneți-mi asta femei
ce zilnic vă ștergeți de zidul casei mele,
și tu omule ce cari gaz bătrână stafie
în căruțul tău ca un leagăn blestemat
ia-mă și pe mine.

E atât de simplu.
Ghemuit ca o lămâie stoarsă
Eu aștept la intrarea cinematografelor
în anumite zile când durerea mă scoate
din propriu-mi buric.
Sau intru în baie și dau drumul la duș
Ca un televizor stricat cada se umple
De-un melanj difuz de muzică și zgomot
Al cărei înțeles e că încă
n-am murit.
Că încă mai pot crea secunde
De stupoare în fața ghișeelor
Când funcționara duhnind a ojă își pierde
Privirea în mine ca într-un imobil nelocuit.

Școala de poezie - aglomerare -
(din ant. Poezia română actuală)

... și doar învăț Dom' Profesor
și doar Vă iubesc Doamnă Profesoară
dar poezia nu vrea să asculte
vin cuvintele-haită lăbărțează ideea
oricât șterg nu-mi ajunge hârtia
lecția de astăzi am scris-o pe zid
și nici n-am terminat-o
lucrează-n mintea mea diversiunea
cred că Simonide încă amână
să spună ce-nseamnă divinitatea
pentru că fiind poet are-n el demonul

eu recunosc fereastra însă
de faptul că figurez pe lista
celor care au lipsit de la demonstrație
nu sunt vinovat întrebați-l
pe Homer șeful clasei cum
steagul echipei noastre olimpice
l-a mototolit Edgar Poe
pentru că alaltăieri noapte nu a avut
cu ce să se-nveselească

Îmi spuneți să vin cu părinți sau tutori
cum să-i aduc
Eminescu la spital Verlaine beat-clește
Petöfi-n revoluție surorile Brönte în vis
Lermontov după glonte Browning după nevastă
Gautier prin ruine Musset joacă șah
Pușkin duelează Shelley la scăldat

Byron la război von Kleist cu logodnica
Chénier spre ghilotină Vico la academie
Quevedo în dizgrație Shakespeare la pescuit
Góngora după-mprumuturi Malherbe la curte
Villon la pușcăriie Petrarca la biserică
Dante în exil Brunetto Latini culege folclor

scuzați am un lapsus dar mai încolo
arborele nostru genealogic
nici împăratul August nu-l știe prea bine
de vreme ce pe Ovidiu l-a trimis la stuf
iar pe Vergiliu îl protejează

eu atât am făcut am spart fereastra
să intre muza mea cu pântecul la gură
să-mi nască poemul
de ce s-o las pe drumuri nu-i Fecioara Maria
dar nici Maria regimentului

mă doare cotul de scris lecția
priviți zidul
mâine-poimâine poate să vină
oricare puțoi s-o copieze
cum a făcut Rimbaud de l-am văzut pe Baudelaire
trăgându-l de mânecă și făcându-i cu ochiul:
trés bien, petit gamin! les affaires sont prospères!

***
(din vol. Urania, 1992)

Mereu singur
fără gesturi în plus
fără surâs de complezență

gata să-ntâmpine deopotrivă
ceea ce se repetă
și ceea ce neprevăzut urmează

pregătit pentru toate
pentru iubire
pentru pustiu
pentru moarte

Lene metafizică
(din vol. Noul Adam, 1994)

Nu am fost niciodată harnic în sensul dorinței de a exista; pentru că ar fi însemnat să fiu repede absorbit în categoria îngrijorător de numeroasă a celor continuu supuși stăpânilor tereștri. Spații haotice traversând, sau sub influența spiritelor malefice din lumea supra-sensibilă aflându-mă, am recurs mai întâi la idei proprii; rareori am cerut ajutorul cuiva.
Unui astfel de individ i s-ar putea spune că - „fiindu-i lene să existe” - ar fi trebuit să rămână la dispoziția Unicului Stăpân Omniprezent, să nu robească și artei. Însă, cum toate harurile vin de la Dumnezeu, aș răspunde că arta nu este pentru nimeni un al doilea stăpân, ci numai o altă formă de expresie - cea mai înaltă - a credinței.
Eu sunt mai aproape de Dumnezeu, din a Cărui voință am fost proiectat pentru altceva.

a venit noaptea/timpul pentru materie/deliciu

2011-04-21T21:47:00.003+03:00

Wayne Thiebaud:

buletin

2011-04-19T21:28:00.003+03:00

1: am primit de la USR filiala Dobrogea așa-numitul „premiu al revistei Ex Ponto pentru debut”! Am fost foarte surprins când am auzit vestea... la 2 zile de la decernarea premiilor. Eh, asta e! Tot e ceva, pentru moment!

2: a cam eșuat happening-ul featuring Le Cocon de la cofetăria Crizantema.
povestea completă: vorbeam cu Le Cocon pe chat-ul de la feisbuc și i-am zis de poezia mea cu „s-a redeschis cofetăria crizantema”! și lui i-a venit ideea să facem o descindere poetică spontană chiar la cofetăria cu pricina!
ajunși acolo, nu numai că nu ne-a întâmpinat un public numeros ca pe stadion, dar încercările noastre de a recita s-au soldat cu o muștruială din partea angajaților care n-au înțeles deloc ce facem. e drept, faza interesantă e că ele nu s-au legat de Le Cocon, el a recitat primul, ci de mine - fiindcă eram „copilu” și el „adultu”. nu mai zic multe amănunte, fiindcă mă enervez. oricum, n-au mai venit decât alte două persoane. iar prăjitura n-a fost excepțională. și oricât de nice este noul sediu, tot aș fi preferat cofetăria veche!! enough said.

3: ați auzit de „Școala de poezie de la Suceava”? Nici eu! până ce am dat de un anunț al lui Adrian Diniș pe feisbuc: școala respectivă ar fi compusă din Andreea Teliban, Deniz Otay și Ana-Maria Lupaşcu. Nu zic nu, dar semnalez fenomenul. Probabil că voi mai auzi de respectivele poete.

4: de la o vreme se bagă în seamă pe-aici un spammer creștin-ortodox. Sau cel puțin cred că e creștin-ortodox. În fine, asta spune multe!

5: Opere I de Gellu Naum is coming soon! Au făcut și un banner cei de la Polirom. nice.

limpezimi

2011-04-19T09:46:00.002+03:00

iată am putut să trec la o stare de certitudine/cum ar fi fost să neg încă o dată evidențe ce se văd cu ochiul liber?/se vede/că m-am contaminat prea tare de scepticomania altora/și am învățat prea mult rațiunea//dar cine se va supăra mai tare decât/eu însumi/m-am neglijat destul/vreau iertare/din partea mea/iartă-mă/și o să încerc mai mult să te trădez mai puțin/pentru că nimeni n-are nevoie de mine într-o astfel de stare/și sunt eu/atunci când mă trezesc dimineața și pot să fac cu adevărat ceva//să ziceți ce vreți de sicriele mele de hârtie/iată/de lucrul ăsta m-am convins/sunt eu abia când sunt eu/navigând în oceanul meu personal/inserați aici și alte idiosincrazii/etc./eu mă duc să mănânc/NU să mă mănânc

2011-04-18T19:21:00.001+03:00

a fost ziua lui Tristan Tzara acum două zile!!
cum am putut să uit asta??
ia să compensez eu cumva

s-a redeschis cofetăria crizantema

2011-04-17T20:29:00.003+03:00

o da s-a redeschis cofetăria crizantema
pe strada cibinului undeva lângă kaufland
acolo era o gaură neagră până de curând
dar azi lumea s-a îngrășat cu încă un loc
ceea ce e
foarte foarte bine

...a fost odată ca niciodată
cofetăria crizantema de aur
pe strada răscoalei
acolo unde acum e kiosk + o pizzerie
era o cofetărie lungă
scufundată în lumina neoanelor albastre
îmi amintesc clar de laptele albastru
pe care îl sugeam de la țâța mamei mele extraterestre

dar asta în altă parte

admiram fântâna de piatră
ce avea ca fundal un tapet cu o junglă din uruguay
știți prea bine că jungla aceea exista doar în
capul meu

și italia din frigoriferul cu înghețate
și crizantema uriașă de pe perete
ca o gaură albă
s-au amestecat în mine atâția ani
atâția ani în care am avut la dispoziție doar muzica trip-hop
ca să-mi amintesc gustul prăjiturilor

dar au înflorit copacii
a venit primăvara după un secol
și s-a redeschis cofetăria

simt de parcă paradisul ar putea chiar acum să revină
de parcă Dumnezeu chiar acum îmi va da add pe feisbuc

Poetul de vineri 16: Nicolae Crevedia (1902-1978)

2011-04-15T14:27:00.002+03:00

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia)

Tatăl secret al lui Eugen Barbu și presupus autor-„fantomă” al celebrului roman Groapa, Nicolae Crevedia (1902-1978) a fost nu numai un prestigios epigramist (așa cum este îndeobște cunoscut astăzi, cine îl mai cunoaște totuși?), ci și unul dintre cei mai importanți poeți tradiționaliști pe a căror frunte nu scria „Crainic” sau „Voiculescu”. Da, a făcut parte din cercul de la „Gândirea”, unde poeziile sale din volumul „Bulgări și stele” (1933), primul nealcătuit din epigrame, au strâns un ropot unanim de aplauze. Criticii n-au fost însă cu toții convinși, acuzând influența prea mare din Arghezi sau din Esenin, fie ea și accidentală. Ceea ce înseamnă (este aproape subînțeles) că poezia lui Crevedia propune un teritoriu ceva mai accidentat, mai „din topor” decât tradiționalismul standard, mai serafic sau idilic. Nu e de mirare că Marin Mincu l-a inclus în antologia Poezia română din secolul XX (da, l-am menționat din nou pe Mincu! Ce să fac? ziceți-mi și voi o altă referință critică respectabilă!): Crevedia este un poet autentic, în ciuda sau poate tocmai datorită limbajului „bolovănos”, mai mult sau mai puțin dialectal. Toate elementele de recuzită mai mult sau mai puțin tradiționalistă sunt prezente, dar folosite în sensul unei fronde violente. Stelele din titlul volumului sunt, de fapt, prezentate aici ca materie nesemnificativă în comparație cu „bulgării”, cu forță telurică (e și o clară tentă socială aici, în consonanță cu tensionatul climat al anilor 30), iar Dumnezeu este și el subiectul unei invective - cu alte cuvinte, avem aici o clară tentă antimetafizică, și asta înaintea lui Geo Dumitrescu.

Cu toate acestea, Crevedia este doar un lăudabil predecesor: în plachetele care au urmat, fronda se estompează, iar poetul nu mai este atât de îndepărtat de tiparele poeziei rustice-idilice sau ale poeziei erotice clasice. E drept, rămâne o oarecare îndrăzneală imagistică (cel puțin în raport cu versurile altor tradiționaliști): „Apusul și-a 'ngropat trandafirii,/Toamna îşi arde ultimele foi./Ce prelung se sfâşie păunii sângelui./.../Fulgii, fulgii dintâi cad/Mari, ca nişte batiste...” (Apus în munți) sau „După o oră, plutind/Prin seara, bolnavă ca o baltă,/Ne cunoșteam, o, de mult timp,/Poate din altă lume./.../În câte zglobii dup'amieze,/Ne băteam cu soare și cu zăpadă -/Apoi, în amurguri singure, turcheze,/În brațele mele - pradă.” (Pastorală). În orice caz, N. Crevedia rămâne unul dintre poeții tradiționaliști cei mai rezistenți la uzura timpului, măcar datorită versurilor din „Bulgării și stele”.

Mărturie
(din revista Gândirea, XII, nr. 4, aprilie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Cred!
Cred în cărămida cuvântului taichii
Carele-unde-a scuipat nu mai linge —
Cruce de voinic,
A făcut trei războaie
Şi-o bătătură de acareturi.

Cred în oasele sfinte ale mamii
Care nu stau jos din zori până la cântatul cocoşilor;
Dânsa m'a 'nvăţat să mă 'nchin, să nu pomenesc pe Necuratul
Şi să spun matale mai-marilor mei —
Dragostea dumneaei îmi vine bine ca o cămaşă de Paşti.

Cred în purtările bune şi 'n frumuseţea surorilor mele
Ca 'n icoanele copilăriei.
Ele 'mpodobesc cerdacul: două garoafe.

Cred în cumpăna minţii şi 'n plopul trupului fratelui meu
Ca 'n stâlpul porţii bătrâneşti.—
Aruncă peste loitră plugul, ca pe-un gătej,
Vârtej ori viscol — sboară pe cal,
Zefirul privirii lui freamătă hora, ca pe-un lan de porumb.

Cred în liliacul care 'nfloreşte pe inima bunicilor —
Obrazul dumnealor — scoarţa nucilor din grădină,
Trupul dumnealor — şir de covrigi uscaţi.

Cred în şarpele casei,
În barza depe coşar —
În rândunicile de sub streşini,
În furnicile de sub prispă
Şi 'n fâlfâitul porumbieilor peste fagurii salcâmilor înfloriţi.

Cu busuiocul de argint mirosind a ceară
Cu care pomii văruie grădinile 'n Aprilie,
Primesc botezul în gârlele de lumină-ale şesului.

Mă 'mpărtăşesc cu viersul cintezii care sparge, primăvara,
Gâlcile sufletului —
Precum şi cu zeama sfântă-a prunului şi-a buturugii viţei
Care-amorţeşte oasele zobite de sapă,
Urcă 'n obraji muşcate
Şi face mai veselă nunta.

Nu mă mai satur de mirosul de zăpadă al nopţilor de Septemvrie
Nara mea creşte de odoarea sănătoasă-a băligarului din ogradă —
Trag în piept basamacul fumului de iakà:
Te face să uiţi seceta şi mustaţa feciorului care-a murit de atac.

Mă 'nchin Soarelui care ne trezeşte dimineaţa din moarte,
Ploii care creşte 'n ţarină mămăliga cea de toate zilele —
Zeilor mei de artă,
Trupului alb de femee, cu miros de gutui:
Raţiune supremă de-a cânta.

Scumpă mi-este patria prieteniei!
Sub răcoarea brazilor ei,
Mi se primeneşte sufletul ca la Sinaia...

Cred în sanctitatea dulce a îngerilor
Cari sug ţâţă şi vorbesc stricat
Limba moş-strămoşilor mei de caval de cireş.
La vârsta de şapte ani, sunt luaţi la cazarmă.

Strig la cer injustiţia milenară a boului:
Rumân bun care munceşte pe coceni şi bătut.

O, de-aş putea cânta tristeţea omului...

Mă zbat în clocotul rufelor planetei — ce fierb în albia mării,
Semeţ, înnalţ fruntea, împărăteşte, ca munţii,
Taina catedralei codrului — penitenţă.

Cred în carabina 'ncărcată şi 'n bocancii unşi ai militarului
Care, la graniţă, tremurând în bluza plină de păduchi a cerului,
Apără de hoţi, ca pe-o nevastă,
Ţara mea vastă, putredă de bogată,
Frumoasă ca sătencele din Sălişte,
Adusă la ascultare d'un Primar înţelept.

Cugetul meu este drept — ca lumânarea,
Inima curată: bob de mărgăritar
Căci cred în untdelemnul sacru-al năduşelii,
Celei spre o fiinţă şi progres,
Pildă luând dela albină, vrednică şi inginer.

Cred în eternul Februarie al ghioceilor depe cer,
Cred în îngheţul de-apururi,
În frumuseţea eroarei,
În prostia umană şi caldă.

Idol îmi este şi banul — forţă purificatoare
Ca teiul în Iunie, ca micşunelele 'n pahar.

Mărire ţie, mumă — Natură,
Slavă ţie, frate lăutar!
Cred în vacă, în măgar,
În mila oii care ne dă flanela ei şi jintiţă
Şi 'n cucoana scuturată — pisica.

Cred în fermece,
În omenia Rumânului
Şi 'n Isus Nazarineanu, divinul Ratat
Pe care taică-său visa să-l vadă strungar-patron.

Cred în mine şi 'n fruntea mea!
Eu, împăratul câinelui meu,
Robul ambiţiunilor mele vane,
Finul Domnului.
Amin!

Seceta
(din vol. Bulgări și stele)

Am uitat şi leatul şi ceasul -
Îmi cade-n prăpastie geana,
Se-mpleticeşte, rea, pana.
E vremea d-apoi ori e vis?
Morile s-au închis,
Pătulele-s deşarte.
Trei ani în marte,
De când n-a mai căzut din cer o picătură
Ţara e, toată, o zgură.

Izlazurile-au crăpat,
Mugurul n-a mai dat.
Caii bat, năuci, hotarele şi copitele lor toată noaptea cer
Lucerna-nflorită pe cer.
N-am mai auzit cucul nici privighetoarea,
Toate s-au zăticnit. Iarna nu mai vine ca floarea.
Nu s-au mai alivănit berze pe coamă şi nici
Sub streşini nu mai ciripesc rândunici.

Din strachina lunii, nouă,
Busuiocul dimineţii nu mai botează cu rouă.
Soarele - n-ar mai răsări! - răsare
Şi ne frige părul ca o lumânare.

Până-n zori, până-n asfinţit,
Ne zbatem ca peştele-n oală,
Se încovoaie trupul sfârşit,
Ne ustură la inimă jupuiala,
Ne ţinem, abia, prin lumină, unul pe altul de-ncheeturi.

Păzim copiii de ciori şi de vulturi
Şi-i potolim, pe furiş,
C-o frământătură de coajă de cireş, cu zeamă de măcriş,
Au secat gârlele şi zarea din fântâni,
Nevestelor le-a-nţărcat izvorul din sân,
Sărutul lor trebuie să fie amar.

Nici o floare pe pălimar,
Nici un chiot de fată,
Nici o duminică cu horă,
Nici nunţi,
Nici inimă de frate ori de soră.

Răriţile noastre-au ruginit sub şatră,
Ţarina e-ntreaga - o piatră!
Umblă rumânu, nebun,
Dup-o gură de rachiu, după-un praf de tutun.
Toţi jelesc, se frământă,
Numai turla bisericii cântă.
Boala vine-aşa din senin,
Te-nfierbântă şi te-adoarme ca un vin.
Morţilor nici popa nu le mai ştie şirul,
Se-ntinde molima, ca cimitirul.
O, s-auzi cucumeaua şi lupii-n gura amurgului.

Ne-au fugit pisicile,
Câinii au turbat,
Nu mai cântă stupii.
Ne sug de vii lighionile, furnicile,
Ne-ncaibără şoarecii,
Muştele,
Şerpii.

Aţipim, se face c-a dat colţul ierbii,
C-au scos iarăşi berzele pui pe case -
I-a dat parcă porumbului mătasea,
Ori batem nucii ori culegem viile
Şi nu mai prididim cumetriile,
Care ţin cu săptămâna.

O, de-am putea dormi aşa într-una...
Uite, în zare,
Nici un nor, ca un şervet cu demâncare.
Uite, copilaşii mei, săracii,
Au tăbârât pe-o movilă de gunoi, ca gândacii.

Dumnezeu!
Dumnezeu a murit, poate,
Ori ne-a dat uitării.
Câte slujbe, câte chemări,
câte lacrimi, să ne trimită ploaie,
S-arunce mană, ca ovreilor în pustie.

Nu vrea să ştie.
Şi e veacul mai rău, mai fierbinte
Şi văzduhul mai viu, mai amar.

Nici noi nu vrem să-l mai ştim de Părinte
Şi de Primar
Pe-acest...

Logofătului îi pică jos pana,
Mâna-i căzu - ca o verigă.

Pe cer se vărsase o tivgă cu lapte,
Stelele-nfloriră - boabe coapte,
Luna plină creştea, creştea - ca o mămăligă.

Aurora
(din revista Gândirea, XIII, nr. 3, martie 1933, publicat în vol. Bulgări și stele?)

Pentru somnul vostru, ochi mari,
Zăbovesc în iarna de lână țigaie,
C'o gloabă de vis de căpăstru,
Prin satele cu miros de untură 'n tigaie.

Nu e Calea Laptelui — sunt lături
Nu sunt stele — sunt firimituri
Uitate la masă, pentru noi.
Numai un căţel de usturoiu — luna.

Zorile lipesc în geam coaie albastre —
Visul meu, rebegit subt ape 'nnalte...
Viu din vremi cu tristeţi de zahăr şi sare,
Toarnă-mi în pahar ceaiul privirilor calde,
îndulcite cu somn..

Mi-e foame, mi-e sete!
(din revista Gândirea, XII, nr. 4, aprilie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Mi-e foame, mi-e sete!
Nu de fete,
Nici de vin nici de poame
Mi-e sete, mi-e foame
De bani şi de glorie!

Of, ce bine e când ai parale!
Când suni francii 'n buzunar,
Te simţi spârnel, ca un căluşar,
Îţi vine să chiui, să sari,
Să 'ncinzi nişte sârbe şi nişte geamparale,
Să duduie duşumeaua de angarale!

Fermecător e un pol
Pe stomacul gol!
Un sutar
Ţine de cald, ca un pieptar —
O ţărăncuţă albastră
Te 'nfierbântă ca o nevastă.
Dar o mie!
S'o păstrezi în portofel, scumpă ca o fotografie
Dela iubită ori când erai de opt-spre-zece ani.

Banii Cristoase, ce bine e să ai bani!
O, de-aş avea câteva hârtii — numai cinci:
Să-i cumpăr taichii de Paşti o păreche de opinci
Maică-mi fustă şi papuci.
Să duc nepoţeilor bomboane
Că sunt frumoşi şi plini la gură de muci.
Lui Goga Octavian să-i fac cadou de Anul Nou
Un toc de oţel şi-o călimară:
E poet mare, îşi iubeşte ca pe-o amantă ţara
Şi-o să mă cunune.
Cu şapte-opt sute,
Să 'nşfac ultimele cărţi apărute
Goale în geam ca 'n harem nişte cadâne.

C'o mie,
Să-i cumpăr unei femei albe o pălărie
Să i-o aşez pe cap, ca o coroană.

Pentru mine, numai o cravată de mătase ş'un fulard
Să calc şi eu într'o primăvară svelt ca un stindard.
Ultimul cearşaf
Să-l fac praf
Cu prietenii mei la o beţie —
Să nu-mi rămână nici pentru-o liturghie.

Bani! Dar de-aş avea gologani
Cât au acei otomani cu şube şi tâmpiţi?
O, de-aş avea ruginiţi
Cât risipeşte Dumnezeu seara pe cer,
Aş îmbrăca toţi orfanii cari umblă goi pe ger,
Aş îmbuiba, să crape, toţi milogii,
Aş da drumul slugilor, — tuturor,
Pe scriitori i-aş îmbăia şi i-aş tunde numărul zero
Ca să le piară mătreaţa,
Aş înzestra şi-aş da la casele lor pe toate curvele care plâng după ora trei dimineaţa.
Soba mea rece şi oarbă, ca o baborniţă de 90 de ani,
Aş înfunda-o numai cu fişicuri şi gologani
Să iasă draci din ea, ca dintr'un motor pus sub presiune.
Fetelor cocoşate le-aş găsi băieţi să se cunune —
Aş sătura toţi morţii cari 'mi cer un colac în vis,
Aş cumpăra pentru toţi păcătoşii d'aici întregul Paradis...

Gloria, gloria,
Parşivă muiere,
Cu sânii de mere şi gură de miere —
Aş vrea să ies cu ea 'n trăsură la plimbare
Să m'arate toată lumea: ăsta e cutare.
Porcilor cari m'au umilit şi m'au vândut
Să nu le răspund la salut.
Chipul meu să-l poarte domnişoare şi cucoane
La brăţară şi 'n medalioane —
Să-mi jefuiască fruntea la orice pas un fotograf
Femeile care m'au respins
Când eram un pârlit de ins,
Să le stropesc cu noroiu, să le pudrez cu praf,
Să le refuz sărutul meu ca un autograf.
Să admir în oglindă propria-mi statuie
Şi pe bulevarde tăbliţe cu numele meu
Mă roade faima lui Wolfgang von Goethe,
Sunt gelos pe Nichifor Crainic —
Vreau să mă cunun c'o principesă pur sânge.

Gloria, gloria, cocotă frumoasă
Ia-mă de braţ şi du-mă să tăinuiu cu Regele la masă.
. . . N'am bani nici pentr'o floare, nici pentr'o ţigare
Iar glorie nici pe-aceea de-a fi 'nşelat o fată mare...

Înviere
(din revista Gândirea, XII, nr. 4, aprilie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Mă supune-a cântului arşiţă
Bârna vremii — racilă 'n grumaz:
Din şopronul care-am mai rămas,
Sboară amintirea ca o şiţă.

Sfinţii-aveau dulămi cu nasturi — stele
Spăngi în mână, încinşi cu nişte sfori
Maica m'ardica de subţiori
De le pupam mâna fără inele.

Prea-Curata, oacheşă — o noră
Gătită cu tulpane, ca de horă,
Da să sugă ţâţă, muiereşte,
Unui băiat cu soarele în creştet.

Un rumân bătrân, tot cu dulamă,
Cumpănea un pepene în palmă —
Domnişoara spunea că-i Moş Dumnezeu
Ţine Pământul, cât e de greu.

Satul se 'mbulzea la liturghie,
Ca în Sărbători, la prăvălie.
Şi-acum încă, dulce, mă 'nfioară
Glasul popii Tache, de vioară,

De privighetoare din lăstar.
Şi mă văd copilul mânios:
Că pe Domnul nostru Isus Cristos
L-omorâră oţii de jandari.

Inimă, curată ca orezul,
Inimă din clasele primare,
Te-ai grijit în Săptămâna mare?
Ieşi dintre copii de spune Crezul.

Striinătăți
(din revista Gândirea, XII, nr. 5-6, mai-iunie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Ce spun aceşti letini?
Trec supăraţi, cu teamă —
Nimeni nu mă bagă 'n seamă
Nimeni nu mă omeneşte cel puţin c'un zâmbet.

Am ieşit la marginea cetăţii
Şi am pus urechea la pământ
S'aud caii 'mpiedicaţi rînchezând
Cântând căruţele goale, fără graţii.

N'am văzut o baligă — să rniroasă-a iarbă ş'a lapte
Niciun copil cu ţigara 'n gură n'a aruncat cu piatra 'n mine,
Mort în şanţ nu mi-a sfâşiat inima niciun câine —
Pulberea nu m'a 'nfăşurat ca o boare de lună într'o noapte.

Dimineaţa, m'am suit în marele Turn:
Doar-doar oiu zări tricolorul la Castelul Peleş ori zăpada pe Caraiman —
Vream să văd tutunurile 'nflorite, Marea Neagră-a porumburilor pe Bărăgan
Mănăstirea Curţii-de-Argeş şi fumul din ţara mea, ca Ulisse...

N'am băgat nimic în gură la prânz.
Seara, am pus la buze mustaţa Majestăţii Sale
Depe o carte poştală ce-mi sosise.
Ţârâia un greere ca la noi —toată noaptea am plâns.

Salcâmii patriei, mărăcinii, bolovanii şi păstorii ei...
Valea Cernei, râpile Bicazului —

Ofiţerii noştri cu talia ca a prazului —
Oh, Cleopatrele ochioase depe Calea Victoriei.

Plugarii-aceia oacheşi ca rudarii, şireţi — şi curvari
Jandarii cu coarne, oltenii cu câmpu 'n coşuri,
Crinii minaretelor din Silistra, zările Moldovei bleu-marin—
Chiar de mitocanii dela Obor cu politica 'n şalvari — mi-e dor.

Trimiteţi mai curând o traistă de pământ negru
Depe luncile Neajlovului —
S'o pun seara căpătâiu,
Să nu mai visez...

Trimiteţi-mi o doniţă nouă
Cu rouă strânsă depe izlazurile nedate drumul
S'o beau pe nerăsuflate.

Tăiaţi cu foarfecile o batistă de cer
Depe deasupra satului meu —
Să aibă 'n mijloc cei doi luceferi
Şi 'ntr'un colţ monograma lunii
Ca o inimă
Şi puneţi-o 'n plic.

Vă mulţumesc.
Să ne vedem sănătoşi
Cu ţuică bătrână, cu mămăliguţă şi caş,
Cu mititei la grătar, porumb fiert,
Pepeni, floricele, gogoşi —
Pe umeri, şerpoaice cu ochii frumoşi
Şi nişte balauri de lăutari
La vară 'n Moşi...

Praful să s'aleagă de-o leafă
Roua şi micşunelele cerului — de treabă!

Post-scriptum: Trimiteţi şi fotografiile cailor.

Tristia
(din revista Gândirea, XII, nr. 5-6, mai-iunie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Compasul pasului scârţâie pe hârtia zăpezii —
Soarele poartă ochelari cenuşii d'astă toamnă.
A lătrat în sat un câine a pârtie.
Ştire neagră: ciorile — pe ziarul zării...

Apoi, linişte, linişte, linişte — ca'n nopţile mele polare.
Stâlp de telegraf, îmi cântă 'n ceştile urechilor tăcerea —
Iepure 'n copcă, nămeţit, — sufletul —
Singurătatea 'ncepe să mă degere.

Cine m'aduce 'n fiecare zi p'aici ?
Cine m'a surghiunit în câmpia Munteniei ?
Fără amici, făr'o aripă de femee, nici amintiri albastre, —
Lectură: colecţia zilelor — aceleaşi — şi gazeta de seară a cerului.

Eu nu m'am bucurat de fata Cezarului, ca Ovid —
Eu n'am vrăşolit rochiile Europei, ca Bonaparte —
Din carul de carte ce-am învăţat
S'a ales vid.

O, dac'aş şti că astrul frunţii mele
Nu va topi 'ntr'o primăvară troienele ce mă sufocă,
Aş trage 'n inima mea ca 'ntr'o focă
Să scriu ultimul suspin cu stele de cerneală roşie...

Taica
(din revista Gândirea, XII, nr. 7-9, iulie-septembrie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Uscat, oacheş — sfânt,
Taica pare făcut din buturugi şi pământ.
Mâinile noduroase 'i vin
Asa ca rădăcinile de anin.
Ca ursul, ca lupul,
Păr pe picioare, pe piept, pe tot trupul.

Treaz,
Ochiul afund, cu apa neagră de puţ părăsit,
Caută mai mult a necaz.

Aplecat de istorie şi păsuri,
Mersul lin ca al apelor din şesuri,
Scrie frunze desculţe ori de opincă. . .

Îi merge numele că se ţine cu câte-o Lină, c'o Ilincă,
Fiindcă, vezi, ştie gluma cu muierile oamenilor:
Le spune ocări (că le place şi lor)
Ba le pune şi mâna dinainte
Şi le minte cu câte-un şorţ, ori c'un mintean —
Vlăşcean —
Vorba lui, ca o alifie.

Taica pune pepeni, are pomi şi vie —
Le păzeşte c'o puşcă veche dela 77
Şi cu opt câini cât nişte lupi —
Prăseşte vaci cu lapte, stupi,
Îşi pune 'n grădină zarzavat.
Îi place să desfunde 'n ţarină fântâni
Şi să cioplească cruci la puţurile din sat.
La biserică, se duce la Crăciun şi la înviere
Că zice că el nu e muiere.

Când ară, primăvara,
Ori răriţează zarea 'n Mai,
Când pleacă cu chirie
Pe la Sântă-Mărie,
Taica le flueră la cai
Ca la şerpi...
Roibii, juncii lui— nişte cerbi
Îi mileşte ca pe copii;
Mâne noaptea cu ei în izlaz,
Se 'nţeleg după glas — sub luna cât o găleată...

Dar şi când începe să 'njure şi să bată:
Freamătă salcâmii,
Zvântă arătură,
Usucă pădure.
Dobitocul e şiret — ca muierea — zice el.
Ce uitătură de oţel!
Pumnul, sufletul greu — bâtă de plumb.

Taica bea tutun în foaie de porumb.
Scapără cu amnar.
Ţine toate sichermurile la brâu, într'o băşică de porc.
Dela Sfântul Gheorghe, până toamna, doarme pe prispă — afar'.
Miroase frumos trifoiul înflorit al stelelor
Şi par'că le paşte 'n vis: hor, hor, horc-horc.
Stă de vorbă cu părinţii morţi de mult
Şi tuşeşte, tuşeşte...

De multe ori,
Ca şi Sfântul Petru din poveste,
Ia plasa şi pleacă pe gârlă la peşte.
Peşte: să-l soarbă, colo, fiertură acrită
Cu sare de lămâie, cu aguridă,
Otrăvit c'un ardeiu verde de lună
Şi c'o sfântă de mămăligă pripită — nebună.
(Ptiu! îmi lasă gura apă).

De furat, nu ţi-ar pune mâna taica să fure
Decât, rar, câte-un lemn de lucru din pădure :
Dela oţu de Stat,
Nu-i păcat.

Nu pârăşte, nu cată gâlceava nimănui
Dar pentru tot ce nu-i bine şi drept,
Se ia cu Primăria de piept
Şi chiar lui Dumnezeu i-ar pune mâna'n beregată.

Urăşte pe jandari şi pe cioclovine;
Zice că sunt capre şi sfrinţiţi —
Şi are el ce are cu Nemţii: oameni aşezaţi, Domnule,
Muncitori, şi care nu ştiu de fudulie.

Pe-o corlată, într'o cutie,
O zodie, o epistolie,
Nişte burghiuri, prafuri de gălbează,
Chitanţele de impozit şi livretul de armată —
Când şi-aduce aminte din răsboi, lăcrămează, biet!...

Carte, acolea — o mână:
Cât să se iscălească şi să slomnească un jurnal.
Ar vrea să fie numai un an primar
Ca Vlad Ţepeş, să stârpească oţiile
Şi mâncătoriile dela Bangă şi din comună.

Cât despre port,
Nu s'a lepădat de moş-strămoşi:
Brâu de lână, cămaşă de tort,
Nădragi, largi în craci —
Când ia ipingeaua pe el şi'şi pune căciula 'n cap:
Matei Basarab, întreg.

Pela vre'un botez ori la vre-o nuntă,
Taica bate'n pinteni şi se'ncruntă:
Zi-i ţigane, firrrai — uite zece lei:
„Foaie verde foi de meiu,
„Aoleu, nădragii mei,
„Cum se umflă la femei
„Şi femeile la ei...

Maica de-oparte — a 'njurat-o — se'nchină :
De, băete, că te-ai zăltat!
Nu mai poate, totuşi, de părere de bine:
L-a mai văzut şi pe dânsul, ca oamenii — beat.

ogu

2011-04-13T21:15:00.002+03:00

ogu -
mi-a fost lene
să inventez
acest personaj
și să-l descriu

drept pentru care
mi-e frică să nu pic la examenul de îndumnezeire

dar
ogu
complotează pentru mine
și va sparge cerul de carton
și voi putea spune în sfârșit cât se poate de authentic
sunt pe câmpie

: : :

2011-04-11T21:31:00.002+03:00

să încununez ziua mea 11 (știți voi....) cu niște tablouri de Morris Louis (de care am auzit.... abia ieri):

precum muzica din vise

2011-04-10T14:52:00.004+03:00

câteodată
aș fi vrut să am capacitatea de a putea renunța la tot dintr-odată

dar știi tu cum e cu fluxurile și refluxurile

aseară m-a trezit mamaia la 5 • credea că s-a făcut dimineață și a aprins radioul • radio românia actualități • deșteaptă-te române din somnul cel de moarte • da ce pisici e întuneric beznă • ba chiar cred că muzica aceasta a intrat puțin în fundalul visului

--- cred că am cam obosit

: și îmi aduc aminte cum visând ... un acvariu imens - sau însuși oceanul - și se plimba un rechin uriaș - așa de liniștit - și muzica se derula - și expresionismul dispăruse

„mi-e de altceva”

Hanunț

2011-04-09T19:14:00.002+03:00

mă gândesc să pornesc pe la vară o chestie care se va chema „foști viitori poeți”, ce va strânge în fiecare ediție câte un poet (sau poate doi!) din trecut care n-a reușit să publice niciun volum sau eventual 1-2. ideea mi-a venit după frecventarea antologiei „Secvențe marine”, cuprinzând diverși poeți care au citit la cenaclul Ovidius prin 1965-66 (cel puțin asta am înțeles din introducere) - am găsit acolo câțiva poeți cu texte destul de interesante, precum Abdișa Abdișa, dar care au fost (aproape) de negăsit atunci când am căutat pe Gugăl sau pe saitul Bibliotecii Județene Constanța. așa că m-am gândit să fac o rubrică în genul lui PDV și pentru ei. dar mai întâi să termin cu bacul și poate atunci voi strânge mai multe texte de gen de prin diverse antologii similare (de cenaclu sau nu).

starea de echilibru - între gândire și sentiment

2011-04-09T10:50:00.000+03:00

ceva diferit de data aceasta:
-- ei bine, știți poate demult că sunt un pic cam oleacă (!) mistic, să zicem. să zicem, fiindcă, în mod evident, pentru unii cuvântul acesta „mistic” chiar a devenit ceva ca o înjurătură.
what would you expect de la o epocă în care - curios lucru! - mai persistă materialismul/realismul/ateismul, deși n-a dus la lucruri cu adevărat bune, dar pentru unii mai par să fie rezistente! rezistente la ce? nu mai dau enșpe mii de explicații, oricum, așa cum s-a întâmplat când am repostat pe fdl.ro acel articol pe marginea lui Mircea Florian, filozofii tot pe a lor o țin...
dar să închei această lungă introducere ca să vin la ceea ce mă „doare”: pentru cine este cât de cât familiar cu zona literaturii spiritualo-mistico-ezoterico-exoterico-motivaționale (!!), Osho este un nume cu „rezonanță”, ca să zic așa. de fapt, n-am citit mare lucru din Osho, dar am găsit pe net un fragment foarte interesant care se apropie oarecum de ce am mai zis și alte dăți - e drept, prefer de obicei să-mi descarc momentele acestea mistice în versuri, într-un ton care să nu-i sperie pe „estheți” - deși, cum s-ar zice, tot aș avea mai multă trecere dacă aș fi pur și simplu nihilist. dar nu sunt. cel puțin, nu de obicei. în fine, iată fragmentul (aș mai „critica” poate faptul că Osho insistă pe ideea de „versus”, de confruntare, dar ar însemna să mai fac o paranteză lungă despre iubire și gândirea slabă a lui Vattimo etc. etc.):

Gandire versus Sentiment - confruntare intre poet, filosof si mistic

Inteligenta capului nu e deloc inteligenta; ea este calitatea de a fi bine informat. Adevarata inteligenta este inteligenta inimii, singura inteligenta care exista.

Capul este doar un acumulator. El e vesnic vechi, niciodata nou, niciodata original. Este bun la anumite scopuri; ca fisier, e foarte bun. Si in viata e nevoie de asta-multe lucruri trebuie tinute minte. Capul, mintea, e un biocomputer. Acumuleaza intr-una cunostinte in el si ori de cate ori ai nevoie de ele le scoti. Capul e bun pentru matematica, pentru socoteli, pentru viata de zi cu zi.

Dar daca tu crezi ca asta e toata viata ta, ai sa ramai prost. N-ai sa cunosti niciodata frumusetea simtirii, n-ai sa cunosti niciodata binecuvantarile inimii. Nu vei cunoaste niciodata harul care coboara numai in inima, dumnezeirea care intra numai in inima. Nu vei cunoaste niciodata rugaciunea, nu vei cunoaste niciodata poezia, nu vei cunoaste niciodata iubirea.

Inteligenta inimii aduce poezie in viata ta, iti invata pasii sa danseze, iti face viata o bucurie, o sarbatoare, un ras continuu. Iti da simtul umorului. Te face capabil de iubire. Asta e adevarata viata.

Viata care e traita cu capul e o viata mecanica. Devii un robot – poate foarte eficient. Robotii sunt foarte eficienti, masinariile sunt mai eficiente decat omul. Cu capul poti castiga multe, dar nu vei trai multe. Poti avea un standard de viata mai bun, dar nu vei mai avea viata.

Viata este a inimii. Viata poate creste numai in inima. Viata, dragostea, spiritul cresc numai in solul inimii. Tot ce este frumos, tot ce este cu adevarat valoros, tot ce este plin de inteles, important vine din inima. Inima este centrul, capul e doar periferia. A trai cu capul inseamna a trai la periferie, fara sa ajungi sa cunosti vreodata frumusetile si culorile centrului. A trai la periferie inseamna prostie.

A trai cu capul inseamna prostie. A trai cu inima si a te folosi de cap ori de cate ori este nevoie inseamna inteligenta.

Dar centrul, stapanul, se afla in miezul fiintei tale. Stapanul e inima, iar capul e doar servitor – asta inseamna inteligenta. Cand capul devine stapan si inima e uitata de tot, asta e prostie.

E la latitudinea ta sa alegi. Tine minte, capul ca sclav e un sclav frumos, foarte util. Dar ca stapan e un stapan periculos si iti va distruge toata viata, iti va otravi toata viata.

Priveste in jurul tau. Viata oamenilor e total otravita, otravita de cap. Ei nu mai simt, nu mai sunt sensibili, nimic nu-i mai emotioneaza. Soarele rasare dar in ei nu tresalta nimic; se uita la soare cu ochii pustii. Cerul se umple de stele, dar inima lor ramane insensibila la frumusetea nemarginita presarata de stele, niciun cantec nu se inalta din inima lor.

Omul a uitat sa cante. Norii vin pe cer si paunii danseaza, dar omul nu stie sa danseze. A ajuns un infirm. Pomii dau in floare – dar omul gandeste, niciodata nu simte, si fara simtire inflorirea e cu neputinta.

Iesi din starea asta! Lasa viata sa aiba romantism, putina aventura. Exploreaza! Milioane de frumuseti si de splendori te asteapta. Continui sa te misti in cerc, fara sa intri in tempul vietii. Usa templului este inima.

Urmareste, cerceteaza, observa, uita-te bine la viata. Nimeni altcineva n-o sa te ajute. Ai depins prea mult de altii, de asta ai ajuns asa. Ai grija, e responsabilitatea ta. Esti dator fata de tine insuti sa te uiti bine la ce faci cu viata ta.

Exista poezie in inima ta? Daca nu, nu mai pierde timpul. Ajuta-ti inima sa toarca si sa teasa poezie. Exista romantism in viata ta? Daca nu exista, esti deja in mormant. Invata sa traiesti. Adevarata inteligenta este cea a inimii. Ea nu e intelectuala, este emotionala. Nu seamana cu gandirea, seamana cu simtirea. Ea nu este logica, este iubire.

Iubirea e disponibila doar pentru cei care isi ascut continuu inteligenta. Iubirea e pentru cei mediocri…iubirea nu e pentru cei lipsiti de inteligenta. Omul lipsit de inteligenta s-ar putea sa fie un intelectual de frunte; de fapt, cei lipsiti de inteligenta incearca sa devina intelectuali; asta e modul lor de a-si ascunde lipsa de inteligenta.

Iubirea nu e pentru intelectuali.Iubirea necesita cu totul altfel de talent – o inima talentata, nu un cap talentat. Iubirea are inteligenta ei, felul ei de a vedea, de a percepe, felul ei de a intelege viata, de a patrunde misterul existentei. Poetul e mult mai aproape de asta decat filosoful. Iar misticul este chiar in templu. Poetul este pe trepte, iar filosoful este departe. El cel mult se poate apropia de alee, dar niciodata de trepte. El continua sa dea tarcoale templului, studiind peretii exteriori, si ajunge sa fie atat de vrajit incat uita de tot ca peretii exteriori nu sunt adevaratul templu si ca zeitatea e inauntru.

Poetul ajunge la usa, dar usa e atat de frumoasa incat il hipnotizeaza. El crede ca a ajuns – ce poate exista mai mult de atat? Filosoful se pierde tot incercand sa ghiceasca ce se afla inauntru. El nu se duce acolo, el doar gandeste, filosofeaza. Poetul incearca sa patrunda misterul, dar se impotmoleste la usa. Misticul intra in chiar sanctuarul templului.

Calea este iubirea si calea este inteligenta iubitoare. Cand iubirea si inteligenta se intalnesc, se creeaza un spatiu in care tot ce este cu putinta omului poate deveni realitate. E nevoie de o inteligenta iubitoare. Inteligenta singura devine intelectuala, iubirea singura devine sentimentalism, dar inteligenta iubitoare nu devine niciodata intelectuala sau setimentalism. Ea iti confera un nou gen de integritate, o noua cristalizare.