sâmbătă, 16 aprilie 2016

Se vede, se observă? [Sunt omul invizibil]

[Acest text a fost scris în cadrul atelierului Natură critică. Workshop de scriere critică în arta contemporană, găzduit de revista ARTA și MNAC în perioada 22-28 februarie 2016. A fost premiat și publicat ulterior textul Georgianei Cojocaru, pentru care am votat și eu, dar și contribuția mea a avut parte de un feedback pozitiv.]

„Sunt omul invizibil” este a doua parte a proiectului curatorial în VI capitole, Punctul alb și cubul negru, de Anca Mihuleț și Diana Marincu. Artiști: Michele Bressan (RO), Andreea Ciobîcă (RO), Norbert Costin (RO/SE), Cătălin Ilie (RO/DE), Alex Mirutziu (RO)+ Pär Andersson (SE), Esra Oezen (DE), Cristian Rusu (RO). Expoziția a avut loc la MNAC, Palatul Parlamentului, Etaj 4 în perioada 19 februarie – 10 aprilie 2016.




Imagine din expoziție. Prim plan: Esra Oezen, Am Anfang war eine weiße Fläche, 3 cărți. Planul îndepărtat (de la stânga la dreapta): Esra Oezen, Nachts versteck‘ ich mich im Moskitonetz [Noaptea mă ascund în plasa de țânțari], fotografie; Michele Bressan, arhivă fotografică, obiect, video (che cosa sono le nuvole, super 8, 1’33’’, 2010). Foto: Larisa Sitar 


Se vede, se observă?

Am un interes fetișistic pentru lucrurile minimaliste, care – mai ales în cazul în care țin de vizualitate – posedă o ambiguitate fundamentală, rămân prinse între ascetism și senzualism. Altfel spus: „îmi plac de mor”... și sunt convins că nu sunt singurul care posedă sensibilitatea aceasta. Dar, în afară de experiențele încă puțin cunoscute ale grupului Wandelweiser, nu prea cunosc tentative actuale de a integra variatele practici din această sferă într-o formă definibilă ca lifestyle.





Cătălin Ilie, I talked to the wall and the wall was impressed (Studies for a better understanding), desen și instalație de sunet, mixed-media, 2015-2016. Foto: Larisa Sitar



Sunt omul invizibil, actuala expoziție de la ultimul etaj al MNAC-ului, tinde să instrumentalizeze mijloace din sfera minimalului și/sau conceptualului pentru a etala o platformă curatorială concepută fuzzy – ca un dialog între un impuls curatorial, cel al Ancăi Verona Mihuleț, și o replică (oarecum complementară), cea a Dianei Marincu –, despre care nu pot spune decât că se oprește undeva la jumătatea drumului (un format comercial de radio se numea chiar MOR, middle of the road). Pe de o parte, s-a căutat o expunere „sublimată” care ar „impune (s.n.) plăcerea clipei și a privirii ca modus operandi” și ar „intoxica realul”; pe de altă parte, aș spune că partea perceptuală(/perceptibilă) nu contrabalansează cea conceptuală.



Andreea Ciobîcă, Devieri, instrucțiuni pentru un performance, 2016. Foto: Larisa Sitar



Andreea Ciobîcă, Devieri, instrucțiuni pentru un performance, 2016 (detaliu). Foto: Diana Marincu

De la Cervantes la Don DeLillo, de la formația Queen (o piesă de-a lor fiind cea care dă titlul expoziției) la filmul Bin-Jip, trecând prin nelipsiții Rothko și Yves Klein – iată cum se prezintă textul de escortă, ca un amalgam de referințe și de juxtapuneri terminologice frizând uneori artspeak-ul  ilizibil de vag. E drept, două dintre lucrări (seria de fotografii Noaptea mă ascund în plasele de țânțari de Esra Oezen și cartea găsită de Michele Bressan – Nașteri mistice de Mircea Eliade –, cu o  dedicație datată involuntar (?) într-o zi inexistentă în calendar) justificau recursul la Kierkegaard și la Eliade. Ținând cont cel puțin de Devierile Andreei Ciobîcă (un „ghid” al expoziției atribut unei instanțe/unor instanțe independente de percepția noastră), fenomenologia și realismul speculativ nu pot fi ignorate în cadrul unei abordări descriptive, deși Sacrul și profanul sau hazardul suprarealiștilor se insinuează și ele.



Michele Bressan, arhivă fotografică (fotografii găsite, fotografii de autor, colaj). Foto: Larisa Sitar

Problema este următoarea: demersul refuză programatic dimensiunea critică, politică (admițându-se „istoria critică” pe care o are acest spațiu muzeal – căci, dincolo de geamuri, nu pot fi ignorate urmele puterii pe care o incarnează însăși Casa Poporului), dar insistă pe juxtapunerea unor scenografii epifanice și experiențe ce țin de „anecdota științei înalte” pentru a miza pe o dimensiune „poetică”. Componenta relațională rămâne însă sumară (poți manevra casetele din instalația lui Cătălin Ilie sau desfășura în voie sus-menționatele Devieri, ascunse în locurile din podea care marchează limitele
instalației centrale din prima expoziție, cea care reprezenta muntele Păpușa). Artiștii nu au fost chemați să producă un spectacol al invizibilului făcut vizibil, ci să se lase prinși într-un proiect curatorial de și pentru – nu încape îndoială – „indivizi cu abilități intelectuale avansate”.




Cătălin Ilie, I talked to the wall and the wall was impressed (Studies for a better understanding), desen și instalație de sunet, mixed-media, 2015-2016 (detaliu). Foto: Larisa Sitar

De fapt, mă întreb în ce măsură se poate vorbi aici de o asumare a hipermodernității. „Zgomotul de fond” al lui Cătălin Ilie și „reziduurile” cinematice ale lui Cătălin Rusu amintesc inevitabil de muzica lui John Cage – ai cărui urmași, trebuie spus, merg cu mult dincolo de simpla reciclare a metodelor sale – și de tehnicile lui Stan Brakhage. Lucrarea video che cosa sono le nuvole (de Bressan) și lightbox-urile The River (ale lui Norbert Costin) încearcă să întrețină confuzia între natural și artificial, iar în instalația lui Cătălin Ilie (intitulată semnificativ I talked to the wall and the wall was impressed) sunt prezente flori și frunze presate, ca părți trecute sub tăcere ale „ambientului meditativ”. Împreună cu vitrina în care sunt prezentate cartea și fotografiile găsite/făcute de Bressan, acestea justifică o lectură rezistentă la punctul de vedere evazionist (într-un mod care se dorește a fi „destabilizator” de percepții, dar nu este decât într-un mod mai degrabă... insesizabil).


Cristian Rusu, Ghost Cinema, animație video, 1’15’’ și intervenție in situ, 2016. Foto: Larisa Sitar

Criticabilă la această expoziție este tendința de a lăsa programul modernității occidentale nechestionat. Acceleraționismul postuman ar explicita tentativele de a apropria „marginile percepției” și consecințele acestor extinderi permise de tehnică. „Narațiunea” de față confundă însă „omul invizibil” (care este cine până la urmă? Un ochi care vede fără a fi văzut?) cu obiectele (oare?) invizibile. Măcar de am fi fost, ca Ponge, „de partea lucrurilor”. Violența modernității subzistă însă – și update-ul „deconstructiv” nu o suspendă, dar nici nu o dezvăluie (dincolo de subtilitățile fenomenologice – a se vedea acele fotografii ale Esrei în care centrul este înlocuit de alb, ca și cum subiectul ar fi trebuit să fie distrus – și de sus-menționatele detalii).

 


Esra Oezen, Nachts versteck‘ ich mich im Moskitonetz [Noaptea mă ascund în plasa de țânțari], serie de fotografii analog, 36 x 24 mm și 82 x 123 mm, 2013-2014. Foto: Larisa Sitar

Poate că mă înșel, dar proiectul Punctul alb și cubul negru – din care au mai rămas patru capitole, două expoziții „duale” și două „solo” – nu promite un final semnificativ (doar– ca să apelăm din nou la Eliade – un „sistem de schimbări lipsit de realitate”) care să compenseze lipsa unei poziții critice. Altminteri ambițios în modestie, demersul e benefic abia în sensul în care așteaptă „replici”, „repoziționări”. Lucrarea cealaltă a lui Cătălin Rusu, Ghost Geometry (care a presupus modificarea subtilă a pereților), este semnificativă în acest sens: saltul de la „teatralitatea” pe care Michael Fried o reproșa minimaliștilor la o „estetică relațională” nu a fost făcut. Titlul catchy al expoziției rămâne în urma ezitărilor conținutului, care doar pe sfert a suspendat categoriile de interior/exterior sau de white cube/black box. Nu mai așteptați muzeele să vă dea poțiuni de invizibilitate, do it yourself.




Fotografiile sunt selectate din arhiva MNAC. Îi mulțumesc și pe această cale Dianei Marincu pentru permisiune.

Niciun comentariu: