sâmbătă, 19 martie 2016

Poezia portugheză postbelică și contemporană (I-IV)

(Acest articol în patru părți a fost scris pentru Azi Citesc la invitația lui Florin Buzdugan, căruia îi aparțin prezentările pe care nu le mai reproduc în cele ce urmează. Am făcut acum puține modificări și rectificări, deoarece întreg textul este perfectibil (n-am intrat, de exemplu, în zona poeziei „politice”, fie ea neorealistă, antisalazaristă sau de propagandă), nefiind totuși destinat să fie mai mult decât o introducere spectaculoasă în această perioadă a poeziei portugheze care, din 2014 încoace, a rămas aproape la fel de puțin explorată. O excepție: Diogo Vaz Pinto a participat în 2015 la festivalul Zona nouă din Sibiu, mai multe texte de-ale sale fiind traduse de Alex și Oana Văsieș.

Textul acesta este non-comercial.)




(I)

(M-am hotărât să învăț limba portugheză datorită lui Fernando Pessoa. Greșesc când spun asta: mai întâi au fost câteva formații de tropicália și de trip-hop, apoi niște amici brazilieni cunoscuți pe Internet. Apoi aș minți mais uma vez (chiar Pessoa ne spune că „poetul e un prefăcut”…) dacă aș spune că poemele stranii (ca gustul unei guava) ale heteronimilor lui Pessoa (deja traduși de Dinu Flămând) m-au convins să trec cu ușurință peste greutățile limbii lui Camões și a unor fotbaliști deja mitici… dar pofta vine mâncând! …Trei ani mai târziu, iată-mă în încercarea curioasă de a descrie (de la distanță și cu sursele cele mai la îndemână, dar, totuși, cu lux de detalii) ce s-a mai întâmplat pe malul Atlanticului după Pessoa… Poezia de limbă portugheză mai are câteva laturi (dintre care cea braziliană, începând cu anii ’50 [sau începând cu perioada modernistă, în orice caz], a devenit poate cea mai activă), dar, poate, voi vorbi despre acestea într-un viitor nu chiar apropiat…)

Grupul modernist Orpheu (prin Fernando Pessoa, dar și prin Mário de Sá-Carneiro, Almada Negreiros sau mai puțin cunoscutul Ângelo de Lima, „nebunul”), mișcarea estetizantă, ceva mai moderată din jurul revistei Presença (care a impus scriitori de referință precum José Régio sau Miguel Torga (tradus în română), dar și precum pre-suprarealistul Edmundo de Bettencourt) și neo-realismul „angajat” (cu o influență mai durabilă în proză, dar care a dat și câțiva poeți precum José Gomes Ferreira, Manuel da Fonseca sau Políbio Gomes dos Santos) – iată direcțiile din poezia interbelică de unde vor porni cele din perioada postbelică.



S-a mișcat automobilul – dar nu trebuia să se miște
nu trebuia!

Ieri la miezul nopții trei ceasuri distincte au bătut:
unul mai întâi, apoi altul și altul:
ecoul celui dintâi, ecoul cel de-al doilea, eu sunt ecoul celui de-al treilea

Eu sunt al treilea miez al zilelor care încep

Reclame de pescărie fără pește
– peștele a murit când a ieșit din apă
și-așa deja nu mai e pește

Asemeni mie care trăiesc o VIAȚĂ EXTREMĂ.

António Maria Lisboa, „Poem (pentru Mário Cesariny)”, din volumul Ossóptico (1952).

Lăsând la o parte pionieratul lui António Pedro („De ce sunt Suprarealist? Pentru că așa am avut chef”…), suprarealismul portughez, ca și cel românesc, își face simțită prezența abia după 1945, în momentul în care tensiunile intra- și extraliterare ajunseseră la paroxism. Grupul suprarealist din Lisabona fondat în 1947 de Cândido Costa Pinto a fost efemer, unica expoziție de grup (din 1949) declanșând scandaluri chiar și după ce a fost interzisă coperta inițială a catalogului, care conținea un apel explicit de a vota „contra fascismului” (în favoarea contracandidatului lui Salazar). Dintre membrii inițiali ai grupului, poetul și pictorul Mário Cesariny (poate numele de referință al suprarealismului portughez, printre volumele sale se numără manual de prestidigitație, 1956; Păcat capital, 1957; Câteva mituri minore și câteva mituri majore puse în circulație de către autor, 1958 etc.) va fonda un grup dizident, Os Surrealistas (Mário-Henrique Leiria, Cruzeiro Seixas, H. Risques Pereira etc.), din care, de asemenea, se va forma o mică facțiune care, prin Pedro Oom, António Maria Lisboa și alți câțiva, va propune o formulă mai radicală, ca replică la „cumințenia” suprarealismului ortodox bretonian: abjecționismul.


Alberto Pimenta închis la Grădina Zoologică din Lisabona în timpul performance-ului „Homo Sapiens” (1977), descris în volumul cu același titlu. (Sursa foto)

Dintre nenumărații suprarealiști tardivi și postsuprarealiști care ar merita să fie menționați, cazul poate cel mai interesant este cel al lui Alberto Pimenta. Bibliografia sa include volume precum Discurs despre fiul de cățea (1977), A Divina Multi(co)media (1992), Odă postmodernă (2000), Reality Show sau Alegoria cavernelor (2011), al face-book (2012 – alface înseamnă „lăptucă”).

Cel mai popular dintre cei care au gravitat temporar în jurul suprarealismului rămâne însă Alexandre O’Neill, un soi de Marin Sorescu mai îndrăzneț, când preocupat și el de lirism (uneori în forme fixe, dar fără a ignora cotidianul), când posedat până la paroxism de spirit ludic și chiar sarcastic. De la inventare suprarealiste până la poezii concrete și chiar conceptualiste, textele lui O’Neill atacă fățiș mai toate locurile comune ale limbajului, ficțiunile istorice și identitare ale portughezilor ș.a.m.d.



Alexandre O’Neill, poezie concretă din ciclul „Distracție cu semnele ortografice”, din volumul „Abandonul controlat” (1960).




(II)

Valurile se spărgeau unul câte unul
Eram singură cu nisipul și cu spuma
Mării care cânta doar pentru mine.

Sophia de Mello Breyner Andresen, (Valurile), din volumul „Ziua mării” (1947)

Neomodernismul pare să se contureze încă de la începutul anilor ‘40, prin revista Cadernos de Poesia și prin debuturile unor poeți precum Jorge de Sena („Piatra filosofală”, 1950; „Arta muzicii”, 1968 etc.), Eugénio de Andrade („Adolescent”, 1942; „Amanții fără bani”; 1950, ,,Cuvintele interzise”, 1951 etc.), Sophia de Mello Breyner Andresen („Coral”, 1950; „Mare nouă”, 1958; „Numele lucrurilor”, 1997 etc.) sau Ruy Cinatti („Noi nu suntem din această lume”, 1941; „Cartea prietenului meu nomad”, 1958; „O secvență din Timor”, 1970 etc.). Oarecum în prelungirea modernismului moderat de la Presença, aceștia par să fie tributari unor elemente mai vetuste (neoclasicism, neoromantism, neosimbolism), dar, mai ales pe măsură ce Pessoa va fi (re)descoperit, tind să fie reevaluați din alte unghiuri. De pildă, Jorge de Sena este văzut de Silva Carvalho ca primul poet care evadează din tutela lui Pessoa și care ar inaugura o concepție postmodernă care nu mai este centrată pe techné.

Nu de poezie are nevoie lumea.
De altfel, niciodată n-a avut nevoie. A fost dintotdeauna
o excrescență scandaloasă care
i-ar fi zis cum e josnică viața
pe care n-o trăim pentru alții în ea.
Și niciodată, doar de a fi, n-a zis poezia
altceva, chiar când minte
că din supraviețuire e compusă viața.
Lumea are nevoie de moarte. Nu de moartea cu
care atâția omoară zilnic,
insistând în a-ți transmite grandoarea de a fi viu.
Nu de moartea care omoară puțin câte puțin,
și de care toți se eliberează prin înmormântarea celorlalți.
Dar de moartea care să te omoare ca o ploșniță, un purice,
un păduche, un gândac de bucătărie, un șoarece.
Sau să vină bomba pentru aceste păcate,
de a fost să naștem copii pentru asta.
Trebuie să întoarcem la materia primitivă
mizeria asta. Și, în mârșăvia
de a fi, măcar ai putea să ai
bucuriile inocente ale noului început.
Să se prăbușească sorii. Să moară stelele.
Totul să reînceapă de când lumina
nu era încă separată de întunericul
spațiului fără materie. Nici nu era un spirit
care să umble degeaba deasupra apelor liniștite,
care ar fi putut să se amăgească privind creația.
(Totuși, cel mai bine ar fi să nu începem din nou.)

Jorge de Sena, „Ispitele Apocalipsei”, din volumul Peregrinatio ad Loca Infecta (1969)

Apreciată mai ales dintr-un unghi ecologic, Sophia aduce o poetică antimodernă care (inclusiv în poemele antisalazariste) pare a fi reductibilă la retorici romantice sau chiar clasiciste. La fel de sesizabil este însă faptul că lirismul acesta mimetic, sub auspicii puriste, este marcat stilistic de o reducție care o plasează pe Sophia în vecinătatea obsesiei pentru tăcere și pentru scriitura poeților abstractizanți din următoarele promoții.



Doar câteva dintre nenumăratele volumele ale lui António Ramos Rosa…

***

Undeva un om
moare discret.

S-a înălțat o floare.
S-a ridicat un oraș.

În timp ce soarele zăbovește
sau trece un nor
apare o nouă imagine.

Undeva un om
își deschide pumnul și râde.

António Ramos Rosa, poem fără titlu din volumul Strigătul clar (1958)

Inițial promovând un soi de „realism contradictoriu” (formula lui Melo e Castro) în paginile revistei Árvore (1951), poeți precum António Ramos Rosa („Călătorie printr-o nebuloasă”, 1960; „Pe fața pământului”, 1961; „Construirea corpului”, 1969; „Piatra goală”, 1972; „Zăpada de pe pagină”, 1978; „Cuvintele”, 2001 etc.), Albano Martins (antologia „Vocația tăcerii: Poezii 1950-1985”), Raul de Carvalho sau Egito Gonçalves realizează primii procesul de epuizare a modernismului, dus la capăt de poeții revistei Poesia 61 – Casimiro de Brito („Poeme ale singurătății imperfecte”, 1958; „Grădini de război”, 1966; „Vietnam – în numele libertății”, 1967 etc.), Luiza Neto Jorge („Noapte vertebrată”, 1960 etc.), încă prolificul Gastão Cruz („Boala”, 1963; „Teoria vorbirii”, 1972; „Orgă de lumini”, 1990; „Moneda timpului”, 2006 etc.), Fiama Hasse Pais Brandão (antologia „Miez”), Maria Teresa Horta („Tatuaj”, 1961; „Dragoste locuită”, 1963; „Femeile din Aprilie”, 1976 etc.)…

Apă  înseamnă pasăre

dacă

silaba este o piatră rece
pe balanța ochilor

dacă

cuvintele sunt pline de sânge
și dezgolesc obiecte

dacă

volumul acestui vânt este un triunghi în apă
dimensiunea acestei păsări este un râu prelungit

unde

mâinile copleșite șterg
primul cuvânt

Fiama Hasse Pais Brandão, „Grafia 1”, poem din volumul Morfisme (1961)





…și mai ales de Herberto Hélder (cel care a refuzat Premiul Pessoa în 1994), în a cărui operă poetică se pot regăsi unele dintre cele mai radicale texte ale poeticii impersonale, autoreferențiale, textualizante care domină poezia acestei perioade (și la care aderă până și poeți mai bătrâni, precum fostul neo-realist Carlos de Oliveira, care și-a rescris pentru antologii textele mai vechi și care a publicat volume mai noi precum „Micropeisaj”, caracterizate de o răceală „minimalistă”), alături de (aparent paradoxale) deschideri orfice (nu foarte departe de Pound). Printre volumele și ciclurile importante ale lui Hélder se numără „Lingura din gură” (1961), „Poemact” (1961), „Electronicolirica sau Mașinăria lirică” (1964), „Humus” (1967), „Bețivul nocturn” (1968, volum cu poeme din diferite colțuri ale lumii, care nu constituie „traduceri”, ci… „texte transformate în portugheză”), „Ultima știință” (1988) etc.

Tot discursul este doar simbolul unei inflexiuni
a vocii
insinuarea unui gest o temperatură
dezordinea sa neobișnuită este condusă de un gând
mai bine ai spus «un efort» necoordonat (în vreun fel)
totuși de «modelare» întrebați «creează modele?»
nu domnilor pentru asta ar fi trebuit să existe un «model»
o idee organizată un canon
dorim să sugerăm lucruri precum «imagine a respirației»
«imagine a digestiei»
«imagine a dilatării»
«imagine a mișcării»
«prin cuvinte?» au întrebat ei și trebuie să spun că era
o întrebare periculoasă o alarmă așezând pentru totdeauna
ceva precum cunoscutul amor dintre cuvinte
în centru

Herberto Helder, fragment din „Text 1”, din ciclul „Antropofagii” (1971)

Totuși, există în această perioadă și variante ceva mai laxe ale acestui neomodernism, precum se poate vedea, de pildă, în poezia lui Ruy Belo, cuprinsă în volumele „Acel fluviu Eufrat” (1961), „Gură bilingvă” (1966), „Om de cuvânt/cuvinte” (1969), „Marginea bucuriei” (1974) etc.

E o chestie stranie vara asta
Și totuși aș fi jurat că am fost aici
Nu mă doare nimic, nu. Ce mai faci, mătușă?
Clar că merită, de ce nu?
Da, eu sunt, neîndoielnic trebuie să fiu eu
Poți avea încredere în mine, am o convingere
Nu e frumoasă marea, valurile, toate astea?
Până acum am cunoscut forme de a o spune altfel
Sunt lucruri importante, unele mai mult decât altele
E suficient să ne spălăm picioarele străine la intrare
și doar noi poruncim în acest templu al nimicului
Și orgoliul e adevărata noastră casă
În acest moment al anului când vântul suflă
deasupra zilelor noastre, știi cine îmi plăcea să fiu?
Nu funcții sau onoruri, nu. O simplă pisică la soare,
poate o manieră sau un sens pentru lucruri

Ruy Belo, fragment din „Acizi și oxizi”, din volumul „Gură bilingvă” (1966)


Volumul al doilea din Poesia Experimental (1965).

Poezia concretă braziliană, deși i-a motivat pe unii avangardiști din mai multe țări chiar să învețe limba portugheză, a fost receptată în Portugalia nu fără ironii din partea conservatorilor sau vigilență din partea cenzorilor… Mișcarea PO.EX (Poesia Experimental Portuguesa) fusese prefigurată de apariția în 1957 a volumului „Oglindă oarbă” a lui Salette Tavares și de apariția în 1959 a unui articol despre poezia concretă, articol semnat de Ana Hatherly. O „Antologie a poeziei concrete braziliene” (1961) va fi urmată prompt de un prim volum portughez alcătuit exclusiv din poeme concrete, „Ideograme” (1962) a lui E.M. de Melo e Castro. Mișcarea propriu-zisă debutează cu primul număr (1964) al revistei Poesia Experimental, în care apar Melo e Castro, Salette Tavares, António Aragão, António Barahona, alături de doi neomoderniști care s-au implicat pentru o scurtă perioadă în mișcarea experimentalistă (Herberto Hélder și António Ramos Rosa) și, în următorul număr, de diverși poeți din țări precum Brazilia, Marea Britanie, Franța ș.a.m.d.



E. M. de Melo e Castro, „Tăcere” (1972) Sursa: Poesia concreta

Într-un volum intitulat „Propoziția 2.01 – Poezia experimentală” (1965), Melo e Castro dă următoarea definiție: „Poezia experimentală – formă specifică a activității creatoare a Omului cu scopul de a experimenta acest fenomen, studiind rezultatul acestor experimente”. Așa cum va sublinia mai târziu Hatherly, „experimentaliștii își asumă o ținută obiectivă (s.m.), care se dorește a fi științifică, în care au mare importanță chestiunile formale și structurale; cuvântul se substantivizează, semnul obține autonomie și sintaxa lasă loc conceptului de constelație (Gomringer)”.



Ana Hatherly, din „Scriitorul”, 1975



Cei din mișcarea PO.EX (în frunte cu poeții și teoreticienii Ana Hatherly și Melo e Castro, activi și în ziua de azi) au urmărit nu o transplantare a poeziei concrete pe tărâm portughez, ci o întreagă „cercetare” a posibilităților textului-semn înțeles sub dimensiunea sa productivă. Spre deosebire de poeții momentului Poesia 61, experimentaliștii s-au constituit ca o veritabilă neoavangardă, acordând o mare importanță teoretizărilor (în care ei fac uz de cuceririle atunci recente ale lingvisticii structurale și generative, ale semioticii, ale ciberneticii ș.a.m.d.), nu fără a trimite câteva săgeți în direcția lirismului, a discursurilor patriotarde și „călduțe”, a criticii literare și a „mainstream”-ului ș.a.m.d. Ei au criticat și subiectivismul „romantic”, dezorganizat al suprarealiștilor (experimentaliștii, în mod evident, doreau să fie „scientiști”, raționali), de care îi apropie, în schimb, aspectul spontan (dar nu fără compoziție) al unora dintre textele lor (precum poemele vizuale semnate de Hatherly, care, cercetând chestiuni precum hieroglifele sau poezia barocă, s-a plasat în continuarea unei lungi tradiții (dincolo de „inovațiile” avangardelor) pe care o explicitează în „reinventarea lecturii”, 1975), dar și tentele politice. Poate cel mai reprezentativ exemplu ar fi happening-ul Concerto e Audição Pictórica, în catalogul căruia, de pildă, figurează o compoziție intitulată Sonata ao Lu….ar livre, însoțită de mențiunea că „această piesă nu va fi interpretată, deoarece nu există ar livre (aer liber) în Portugalia”…



Silvestre Pestana (Sursa: PO-EX)


Printre experimentaliști se mai numără José-Alberto Marques (autorul textului considerat prima poezie concretă propriu-zisă, „Singurătate” din 1958), Silvestre Pestana („Noul popor digital”), Pedro Barbosa („Literatura cibernetică”), Abílio-José Santos, Fernando Aguiar, Álvaro Neto (Liberto Cruz), Maria Alberta Menéres etc. În pofida dimensiunilor mișcării, climatul literar portughez (care înca mai discuta în termeni precum „inspirație” sau „talent”) n-a fost deloc favorabil la început: acuze de „distanțare de realitățile sociale portugheze” (acuzație la care experimentaliștii au răspuns că vor să fie subversivi în relația cu discursul dominant prin deconstrucție și nu prin apropiere retorică, ca în cazul neo-realiștilor…), de „iconoclastie gratuită”, de „formalism steril” ș.a.m.d. De fapt, Melo e Castro și Hatherly, furnizând ei înșiși, ca avangardele de odinioară, teoria necesară înțelegerii textelor lor poetice (în care e sesizabilă legătura foarte strânsă cu artele vizuale, sabotând distincția „literatură SAU pictură”), au sabotat critica literară și, prin urmare, adeseori lor li se datorează în mod direct omologarea (aproape ca în cazul optzeciștilor de la noi). Oricum, ecourile mișcării se prelungesc până astăzi (în lucrările noi ale celor sus-menționați sau în volumele mai tinerilor Arnaldo Antunes, Carlos Ávila, Frederico Barbosa, Horácio Costa); a fost realizată recent și o Arhivă Digitală a Mișcării PO.EX (http://po-ex.net/).




(III)


Volumul colectiv Cartuș (1976), cu texte de António Franco Alexandre, Hélder Moura Pereira, João Miguel Fernandes Jorge și Joaquim Manuel Magalhães.

Euforia Revoluției Garoafelor (din 25 aprilie 1974) este urmată de o perioadă în care cucerirea libertății și venirea democrației aduce și un paradoxal impas. Poetul și criticul Joaquim Manuel Magalhães se declară în 1981 ca făcând parte dintr-o „generație nesatisfăcută”, frustrată de falimentul valorilor culturale în fața pragmatismului financiar galopant care ar fi afectat nu numai locul poeziei sau chiar al criticii literare… Melo e Castro vorbește despre o „non-generație” atunci când îi enumeră pe Al Berto, Eduardo Pitta, José Emílio Nelson, Hélder Moura Pereira, Rui Diniz, Paulo da Costa Domingos, Artur Rockzane, Fátima Maldonado, Manuel Cintra etc., menționând faptul că, în contrast cu generația Poesia 61/PO.EX, aceștia par să fi pierdut încrederea în „capacitatea de acțiune și de intervenție a poeziei în lumea contemporană”.

Magalhães crede că discursul generației sale este marcat de „o tensiune care e în mai mică măsură verbală decât (în mod explicit) emoțională”. Dintr-o carte în engleză, numită „După revoluție: 20 de ani de literatură portugheză”, aflăm că această generație a anilor ‘70-’80 este considerată acum o primă promoție postmodernistă, borna de început fiind plasată chiar dinainte de Revoluție, când debutează João Miguel Fernandes Jorge (cu volumul „Sub deasupra vocii”, 1971) și Nuno Júdice (cu volumul „Noțiunea de poem”, 1972), doi poeți care inaugurează exploatarea intertextualității (în locul autoreferențialității sterile) și întoarcerea discursivității (care, de la suprarealistul Cesariny încoace, pierduse teren în fața tendinței puriste). Îi mai menționăm și pe António Franco Alexandre („Fără cuvinte ori lucruri”, 1974), Hélder Moura Pereira („Între deșert și miraj”, 1979), Inês Lourenço („Cicatrice 100%”, 1980), Luís Miguel Nava („Cum a zis cineva”, 1982), Isabel de Sá („Schizo Frenia”, 1979), Fátima Maldonado („Orașe neapărate”, 1980),  Adília Lopes („Cele 5 volume de poezii mi-au salvat unchiul”, 1985), Jorge de Souas Braga („Picioarele luminoase”, 1987), Paulo Teixeira („Cunoașterea apocalipsei”, 1988), José Agostinho Baptista etc.



Al Berto, în căutarea vântului într-o grădină de august (1977).

„dinspre Tamisa, ne aflăm în iarna londoneză, fugeau aburii punk ale zilelor poluate. rock de dimineața până seara. dormeam cu aburi de Turner tulburându-mi visele, ori răsfoiam plictiseala orelor și al timpului bolnav într-o revistă porno. NOSTALGIA OF THE BOYS SEX-LANDSCAPE, yes, yes, the beat goes on, so kind baby, so kind. mă plictiseam. mai mult brown sugar la anumite ore.
deja nu-mi amintesc dacă se mai trezește pisica voluptoasă și agresivă. voiam doar să-ți povestesc ceva despre frisonul ăsta, despre lalelele de sticlă mată ale candelabrului, sau cum am plecat din Ostende și am ajuns în Londra cu o sută de franci belgieni în buzunar și jumătate de Toblerone. voiam să-ți spun că mă simțeam fragil, că încă-mi aduceam aminte de Nému și de Albrecht. zburam din concert în concert, și n-aveam deloc timp. mereu în trecere, ajungeam în Barcelona, dar nu mă întreba cum.
OBSCENITY HOTEL, camera 15, etajul al 2-lea, aproape de Los Caracoles, fără vedere la mare. cuta ochiului pictat al Domnișoarei Dynamite Tango. HOTEL DE LA GARE, unde s-a instalat Tangerina. în viața de zi cu zi Domnișoara Tango făcea afaceri cu puli de cauciuc pline de hașiș. perverșii de la periferie veneau în găști, țipăt strident din despicătura buzei, o frază și un gest al mâinilor, un surâs și o grimasă la alegerea mărimii. plăcerea și erecția. mergeau la cumpărături pe înserat. Domnișoara Dyna a rămas celebră. se spunea: Ai luat din porțiile Dynei? Târfă lacomă! restul nu mai interesează.
HOTEL OBSCENITY DE LA GARE – make me love chewing-gum machine, nu se înțelege bine dar era reclama pe care Domnișoara D.T. a scris-o pe un carton și care fusese atârnată în recepția hotelului.

peisaje / corpurile ies din apă acoperite de moluște care vibrează, de alge alunecoase pe față. mai departe, în partea invizibilă a peisajului, plaja unde copii albaștri se joacă de-a indienii. își împodobesc capetele cu pene de păsări împușcate, altele plâng fără motiv. poate pentru că marea e rece și pustie în mareele sale brăzdate de secrete lunare. poate zgomotul valurilor să fie de pe altă lume, și jucăriile de nisip durează puțin, sunt frumoase când se înaltă pentru o clipă, așa cum îți place, înainte de a se prăbuși. /”

Al Berto, pagină din textul „al doilea echinox”, din volumul în căutarea vântului într-o grădină de august, 1977

3

Nu se mai afirmă în anii ‘90 o generație propriu-zisă, ci mai degrabă o promoție de poeți și mai ales poete care, pe alocuri, tind să radicalizeze elementele provenite din generațiile anterioare (Júdice vorbește despre un (pe alocuri radical) „dispreț pentru convențiile poetice”), fără a constitui o direcție omogenă: Ana Luísa Amaral (Doamna mea de ce, 1990; Arta de a fi tigru, 2003 ș.a.), Manuel Gusmão („Hărți”, 1996; „A treia mână”, 2008 ș.a.), Luís Filipe Castro Mendes („Insula morților”, 1991), Fernando Pinto do Amaral („Scara lui Iacob”, 1993), Rosa Alice Branco („Ce-i lipsește lumii pentru a fi Tablou”, 1993), Ana Marques Gastão  („Timp pentru a trăi, timp pentru a muri”, 1998; „Noduri/Nuduri”, 2004 ș.a.) Vítor Nogueira (Înconjurul lumii în 50 de poeme, 1999), Carlos Poças Falcão etc. (În perioada aceasta debutează și Rui Pires Cabral. Volumul al treilea, „muzică antologică & unsprezece orașe” din 1997, se pare că a devenit chiar o carte de cult pentru poeții tineri.)



(IV)


poeți fără calități (2002, antologie de Manuel de Freitas)

Un fenomen oarecum similar cu „generația 2000” de la noi ar fi gruparea așa-zișilor „poeți fără calități” (Manuel de Freitas, Rui Pires Cabral, José Miguel Silva, Ana Paula Inácio ș.a.), cuprinși într-o antologie cu același nume publicată în 2002 de însuși Manuel de Freitas (BMW 2044 (2001); Game Over (2002); Blues for Mary Jane (2004); Jukebox (2005); Bună moarte! (2008) etc.). Polemizând cu poezia din mainstream (numărându-se printre puținii poeți agreați aceia care nu au tins către poezia de limbaj, ci au prelungit într-un fel sau altul tradiția poeziei neo-realiste angajate; singura excepție ar fi „geniul” Herberto Helder, nu întâmplător cel care s-a opus în cea mai mare măsură onorurilor instituționale, canonizării), acesta pledează pentru o poezie în concordanță cu această „epocă fără calități”, o poezie, așadar, a realului nud, cu tot derizoriul pe care îl implică. Precum fracturiștii români, „poeții fără calități” – cel puțin în teorie – vor să se întoarcă la „comunicare”, la pactul cu cititorul. În practică, discursul lor pare să fie nu atât tonic sau visceral, cât sceptic.

Nu e ca și cum nu m-aș gândi la sfârșitul lunii
am așezat acum magnetul în casa de bani
mă mâhnea atâta energie invizibilă
mă gândesc la sfârșitul lunii și al vieții
și nu știu ce mă doare mai tare
ochii închiși ai fiicei mele
așteaptă pentru a ști cum se întreabă
fiica mea tatăl tău așteaptă răspunsuri
sau cum se pun întrebările certe
se evaporă casa și eu odată cu ea
preocupat de răspunsuri
de rămășițele întrebărilor
înlănțuiesc și legăn cuvintele.
(Carlos Alberto Machado, poem fără titlu din poeți fără calități)

În articolul „Direcții ale poeziei portugheze recente”, Nuno Júdice (unul dintre poeții criticați vehement în prefața antologiei sus-menționate) îi atacă la rândul lui pe „poeții fără calități” (pe care nu-i nominalizează și din care nu citează nici măcar un vers…), pe care îi consideră antipoetici și – oricum – mimetici, insuficient de radicali și întârziați față de poezia anglo-americană sau de cea spaniolă… Dacă este doar o reglare de conturi, așa cum se practică și la noi… greu de spus din afară.

Peste șase ani, puțin mai mult vei fi
decât asta: semnul de carte
pe care l-ai semnat, subit redescoperit,
o frază care poate fi un vers
(„niciodată n-am fost capabil de a iubi niciodată”)
la mijlocul unei cărți sau a vieții mele.
Să uităm, de data asta, neînțelegerile,
mâhnirea tăinuită cu care
buzele tale au atins hârtia
de orez – și s-au ars (aceeași carte
mi-a spus că n-ai folosit drept filtru
biletul spre Seixal, 12 sept. 1996).
Îi voi fi întrebat pe alții dacă arta poate fi rațiunea
artei, pe când gelozia (dezvoltându-se
în beznă) izbește în poate cele mai bune pagini.
Sau nici aia nu voi face: dimineața de afară
e o nouă promisiune a renunțării
și chiar acum am vizionat Mamma
Roma – încă un film, toată viața,
să ne despartă.
Când, în fine, nimic
din nimicul ăsta nu va rămâne, as I sail out to die
cu ultima amintire a numelui tău.

(Manuel de Freitas, „Într-o carte de Dylan Thomas”, din volumul Blues for Mary Jane, 2004)


Golgona Anghel, Ca o floare de plastic în vitrina unei măcelării (2013). O poetă de origine română care a scris o teză de doctorat despre poetul Al Berto; a mai publicat câteva volume la importante edituri de poezie din Portugalia, printre care și un volum colectiv, Lobos (Lupi, 2013), în care figurează alături de David Teles Pereira și Diogo Vaz Pinto.

Doamna noastră nu uită de Bulgaria,
După școală cei trei păstorași beau ceaiul
Pâine cu unt înmuiată în cafeaua cu lapte
Lapte fierbinte – e rece – pe munte
Foarte frig pe munte BRRHh
Doamna noastră nu uită de poporul bulgar,
Le dă frig când e nevoie și soare când e nevoie,
Când e nevoie bulgarii au de asemenea zăpadă,
Oile urcă muntele urmând pașii celor
Trei păstorași – oile urcă,
oile coboară,
coboară muntele, oamenii și oile
Doamna noastră nu uită de Bulgaria
Se înfățișează mereu frumoasă și sexi bulgarilor
în rochia ei de satin roșu,
brațe delicate, făcute nu din lumină, ci din carne și oase
îngenunchează înaintea ei în umbra unui măslin
Cei trei păstorași bulgari

(Nuno Brito, „Cei trei păstorași bulgari”, din volumul Delir ungar, 2009)

Într-un timp relativ scurt, Manuel de Freitas și Rui Pires Cabral par să fi intrat deja în circuit (la fel de repede ca „douămiiștii” noștri cândva atât de underground), alături de alți câțiva poeți tineri, unii dintre ei grupați în jurul unor reviste precum criatura (Ana M.P. Antunes, David Teles Pereira, Diogo Vaz Pinto) sau cràse (Nuno Brito, Luís Felício, Sara F. Costa, Tiago Patrício). Ar mai trebui menționați aici și scriitorii  care, în ultimii ani, s-au afirmat simultan în poezie și în proză sau dramaturgie: Gonçalo M. Tavares, Pedro Mexia, José Luis Peixoto, valter hugo mãe ș.a.

3



Noua poezie portugheză (2011), o antologie de Manuel de Freitas.

Altminteri, situația pare a fi puțin diferită de cea de la noi: mai multe „voci” decât „coruri”, poate mai mulți poeți decât cititori de poezie; în orice caz, editurile de poezie sunt și acolo o nișă (poate cu excepția celor mai mari, precum Assírio & Alvim). Totuși, o dovadă de mai mare profesionalism e cel puțin faptul că fundația Calouste Gulbenkian derulează un proiect on-line, prin care sunt publicate în portugheză și în engleză câteva texte din fiecare poet important care a publicat volume noi după 2000 (inclusiv dintre cei pe care i-am discutat mai sus), Poems from the Portuguese. 21st Century Poetry: http://www.poemsfromtheportuguese.org/ Un lucru care, evident, nu s-a realizat încă în România – dacă s-ar face, ar fi prăpăd ca pe vremea poneiului roz…

Sper că v-am stârnit curiozitatea! Probabil că s-au strecurat și câteva greșeli sau omisiuni, uneori am fost nevoit să traduc într-o manieră „infidelă”… Ar mai fi și alți poeți (unii nu mai puțin importanți decât cei pe care i-am prezentat) care, din motive diverse, n-au încăput în această panoramă: Natália Correia (care se declara nu poetisa [forma de feminin din portugheză], ci poeta), Fernando Lemos, António Gedeão, extrem de popularul David Mourão-Ferreira (și alți poeți din jurul revistei Távola Redonda), M.S. Lourenço, F. Assis Pacheco, Pedro Tamen, Vasco Graça Moura, Fernando Echevarria, Manuel António Pina etc. etc. Desigur, ar fi nevoie de un volum destul de vast pentru a-i aborda pe toți aceștia pe larg – dar nu vă îngrijorați. O antologie de poezie de limbă portugheză se numără printre proiectele mele pe termen lung – dar, până atunci, în limita posibilităților mele actuale de traducător, v-am încântat (sper) cu seria aceasta de articole inedite pentru România. Voi publica și texte mai „profesioniste” pe aceeași temă, dar, probabil, cel mai curând voi scrie ceva despre poezia contemporană braziliană…



BIBLIOGRAFIE (nu reprezintă integralitatea cărților consultate)
1. Ediții de autor/antologii

Belo, Ruy (1997), Boca bilingue (Obra poética de Ruy Belo), Editorial Presença, Lisboa
Berto, Al (1997), O Medo, Assírio & Alvim, Lisboa
Brandão, Fiama Hasse Pais (2010), Âmago (antologia), Assírio & Alvim, Lisboa
Breyner Andresen, Sophia de Mello (1995), Obra poética I, Caminho, Lisboa
Hatherly, Ana (1975), a reinvenção da leitura, Editorial Futura, Lisboa
Hélder, Herberto (1996), Poesia toda, Assírio & Alvim, Lisboa
Maria Lisboa, António (f.a.), poesia, Assírio & Alvim, Lisboa
O’Neill, Alexandre (2007), Poesias Completas, Assírio & Alvim, Lisboa
Ramos Rosa, António (2001), Antologia Poética, Publicações Dom Quixote, Lisboa

2. Critică

Júdice, Nuno (1997), Viagem por Um Século de Literatura Portuguesa, Relógio D’Água, Lisboa
Kaufman, Helena, Klobucka, Anna (1997), After the Revolution: Twenty Years of Portuguese Literature, 1974-1994, Bucknell University Press
Manuel Magalhães, Joaquim (1989), Um pouco da morte, Editorial Presença, Lisboa
Melo e Castro, E.M. (1987), As Vanguardas na Poesia Portuguesa do Século XX, Instituto de Cultura e Língua Portugues, Lisboa
Melo e Castro, E.M. (1995), Voos da Fénix Crítica, Edições Cosmos, Lisboa
Ramos Rosa, António (1987), Incisões oblíquas: estudos sobre poesia portuguesa contemporânea, Caminho, Lisboa
Saraiva, António José; Lopes, Óscar (2010), História da literatura portuguesa, 17ª edição, Porto Editora, Porto
Torres, Rui — org. (2008), Poesia Experimental Portuguesa – Cadernos e Catálogos (Volume I – Enquadramento teórico e contexto crítico da PO.EX.), www.po-ex.net

2.1. În periodice

Júdice, Nuno (2009), Caminhos da Poesia Portuguesa Recente, na Via Atlântica, nº 15
Maffei, Luís (2005), Os poetas sem qualidades: em busca da contemporaneidade possível, na Revista de Letras, 45 (1): 151-171, São Paulo

Niciun comentariu: