marți, 12 august 2014

La limită: Vlad Drăgoi, Metode, 2013

(Despre Metode am scris (și am revenit de mai multe ori), dar nu am publicat până acum decât un text în engleză pe Goodreads. La începutul anului acesta, planul meu era să scriu despre mai multe volume de poezie din 2013, dar, așa cum se știe, lenea a fost mai mare... Sper ca textul ăsta „vechi și nou” să fie urmat în curând de altele:)

Vlad Drăgoi, Metode, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2013

Dacă există vreun principiu estetic care a dominat mainstream-ul poetic al ultimilor 10-15 ani, acela a fost și este, în pofida acceselor de tuse din spatele sălii, autenticismul. Lăsând la o parte ambiguitatea multor bilanțuri, generația 2000, într-un timp mai scurt decât optzeciștii, a furnizat modele discursive (o sintagmă derutantă dacă rămânem la suprafață), dar și o oarecare „etică” trecută oarecum cu vederea, parțial din cauza naturii reactive a unora dintre protagoniști (să ne gândim la traiectoria lui Ianuș), parțial din cauza prejudecății că poezia douămiistă stereotipică nu ar implica nicio „dificultate” (nici măcar încercarea de a rezista tentației de a poetiza inerțial?). La un moment dat, Dumitru Bădița posta pe Facebook texte în care ironiza tendința unor critici de a valoriza din poezia „minimalistă” numai momentele care pot constitui oaze de „lirism”. Bădița (care era activ în „tranșeele” de pe clubliterar, dar care n-a participat deloc la „canonul”) crede că s-a încheiat „coșmarul mizerabilist”. După ce „și-au închis pliscul poeții aceia obraznici, nerușinați, slobozi la gură și la condei”, el mai notează că:


„La extincția mizerabilismului au contribuit și investițiile urbane masive: bitumul optzecist, plin de gropi și crăpături, prelungit până în anii 90, a fost acoperit de asfalt nou și mărginit cu borduri noi, iar building office-urile cam tot în vremea aceea au început a fi ridicate, conjunctură urbanistică numai bună să stimuleze o nouă sensibilitate poetică. E anacronic să mai fii mizerabilist, când calci pe pavaj nou, iar chipul ți se oglindește în geamurile unui bloc turn nou-nouț, unde te așteaptă un calculator și un cont pe o rețea de socializare să lansezi emoticoane, iar câteva site-uri îți oferă cărți gratuite, pe care înaintașii tăi, mult huliții mizerabiliști, încă le mai împrumutau de la bibliotecă și le citeau într-o noapte rece, petrecută în compania unui păduche.
După o lectură într-un club bucureștean, o venerabilă doamnă a literelor noastre a fost extaziată că o poetă folosise într-un text imagini cu ghiocei. „Mă bucur că ghioceii înfloresc din nou în poezia noastră tânără!” Exclamația aceasta a marcat pentru mine colapsul mizerabilismului.” (Dumitru Bădița; 21 decembrie 2013)


Postarea aceasta și cea următoare (conform căreia fracturismul ar fi fost „singura coliziune dintre poezie și sistemul politic din România după căderea oficială a comunismului”) camuflează în tușa ironică un portret eroic: douămiiștii ca niște pierde-vară desăvârșiți, marginali sinceri în revolta lor, obraznici fără compromisuri... În această imagine și în imperativele din „Manifestul anarhist” (care, să nu uităm, dorea invalidarea distincției eu poetic-eu biografic) se poate vedea (grosier de stilizat, desigur) nivelul pe care se desfășoară poezia de la noi... Am realizat această introducere luuuungă nu atât pentru a vorbi despre un poet (încă un poet) care se abate de la autenticism („presiunea” din perioada cenaclului Euridice nu mai există, în mod evident) pentru un „spor de lirism”, ci despre un poet (...să curgă ghilimelele fără număr...) care își pune o mască de autenticist pentru a introduce altceva. O mască care se pare că i-a derutat pe critici, scriind despre Vlad Drăgoi în termeni cel mai adesea improprii, în timp ce volumul Metode pare să propună ceva pentru care nu prea există instrumente. Însă am senzația în același timp că, spre deosebire de „bătăliile” din jurul generației 2000, nu vor fi prea multe eforturi pentru a omologa asemenea „atrocități” - la o adică, sunt prea puțini critici, puterea lor este scăzută, este o saturație vădită de volume de poezii, relativismul e tot mai vădit, iar ego-ul contează cel mai mult în toată povestea asta, așa că inițiativele cu aroganțe tardo-moderniste, tardo-avangardiste nu sunt tocmai bine-venite în această „bălăceală”  multicoloră. M-am gândit să scriu despre Metode ca despre un volum care poate conta în discuțiile de peste 5-10-20 de ani - un pariu cu șanse minore și o miză așijderea. „Poezia română de mâine”? *plescăit* Chestii așa, de kiki. Douămiiștii au vrut un loc mai vizibil în societate pentru poezie - lucru care se va întâmpla cum? Cu volume de versuri hip (uneori, de fapt, cât se poate de kitsch), intens marketizate și, în cele din urmă, vândute de către cărtărești&comp. A pretinde orice altceva este praf în ochii capitalismului, drept pentru care micile deplasări din micul domeniu al poeziei nu merită cine știe ce atenție. Colac peste pupăză, l-am cunoscut pe autor, așa că și biata mea „obiectivitate” de cvasicritic (mai degrabă pseudo) nu valorează un deget în urechea vreunei vikipedii...

Totuși, m-am gândit să scriu despre Metode, mai ales după ce am citit cronica lui Alex Goldiș din „România literară”. Când un critic care îmi părea destul de receptiv scrie că Metode este „cu totul reprezentativă pentru o generaţie literară care tinde să renunţe la modelele livreşti în favoarea noii sensibilităţi Media”, dar folosind aproape exclusiv calificative negative (trecem peste lamentația la adresa faptului că au decăzut „modelele livrești”), am bănuit că lucrul acesta spune foarte multe, nu atât despre critica marca romlit (care, de altfel, a mai generat „vârfuri” precum textul lui Cosmin Ciotloș despre „Vânt potrivit până la tare”...), cât despre mișcările tectonice din poezie -- o alunecare dinspre un soi de „dicteu punk” înspre abordări conceptualizante, dinspre exhibiționism înspre metaironie... Metode nu este singura critică a limitelor discursurilor poetice de astăzi (voi scrie la un moment dat și despre volumul lui Florentin Popa), dar este cea mai radicală și mai pertinentă. Cel mai probabil, Vlad Drăgoi a vrut inițial să actualizeze tot „convențiile” autenticismului (pactul biografic, filonul epic, detaliile minore și neglijențele calculate), dar a ieșit o perfectă caricatură atroce.

Eul poetic și narant (fiindcă unele dintre texte sunt narațiuni propriu-zise, chiar dacă dispuse în versuri) este - nu pot să nu folosesc cuvântul ăsta delicios - protagonistul cărții, dar am greși dacă, luând în calcul poemul introductoriu (numit nu întâmplător „minus vlad drăgoi”), am crede că aveam de-a face cu poezia unei personalități egocentrice mai mult sau mai puțin infantile. Este evident că poemul furnizează pistele unei interpretări biografiste și chiar psihanalitice („fac 26 fă-mi cadou un stomac de oaie și nu te mai deranjez”; „ai mei nu mai zic nimic din septembrie e nasol/dacă s-au resemnat”), dar tot aici avem un pasaj semnificativ pentru ceea ce va structura - nu pot să nu folosesc cuvântul ăsta supercalifragilisticexpialidocios - Weltanschauung-ul (acum deja mă țin de prostii) personajului: „azi nu depun niciun cv m-am jucat/angry birds și am ajuns undeva/unde nu mai pot”. Ca să nu mai lungim vorba: micrometodele și macrometodele vor fi structurate ca tot atâtea „nivele”, „misiuni” în care, așa cum Marius Iulian-Stancu (dacă nu mă înșel) scria, personajul lipsit de orice urmă de erotism sadomasochist (deși sunt 1-2 pasaje care ar putea fi interpretate din punctul acesta de vedere) își testează mișcările mortale fără consecințe în afara „nivelului” (ceea ce explică și abaterile stridente de la verosimilitate).

Însuși autorul pare însă să fie conștient de un anume textualism latent în toată inițiativa aceasta artificială; citind despre „configurațiile” oniriștilor estetici, probabil că Vlad Drăgoi s-a gândit și el să-și structureze poemele după un „criteriu legislativ”, nu cel al visului (ca în cazul oniriștilor), ci al jocurilor video... Am putea crede cu ușurință că interpretarea aceasta este justificată eventual de unele dintre texte... dacă nu am pune la socoteală textualismul despre care vorbeam - vezi titluri precum „poezia spaghete se termină cu mamă” sau un text precum „poezia varícele” („varícele se umflă/se umflă/se umflă/se umflă/și nu se mai/și nu se mai/și nu se mai/dezumflă”. Chiar în „minus vlad drăgoi” regăsim o a doua dimensiune a virtualului, pe lângă „angry birds”: „ce spui mai pot să iau cărți de-acolo?”. Ar fi fost verosimil ca, în virtutea psihologiei sale cvasiinexistente (impulsul și acțiunea se identifică fără rest (de unde violența extremă și inocență extremă care merg uneori mână în mână), id-ul și ego-ul par să fie încă într-un stadiu nediferențiat, ce să mai vorbim de etică și morală), personajul (ale cărui repere culturale - demne de un veritabil homo videns cu desăvârșire profan - sunt jocurile video și filmele, mai ales în măsura în care furnizează violență mai mult sau mai puțin... metodică!) să nu fie și un... cititor. Dar la fel de neverosimil este și faptul că, în ultimul poem din volum, hiperrealul vlad comite - fie și sub presiunea contextului momentan - un gest aberant pentru logica sa: așază bagajele unei „bătrâne urâte”, „primind zeci de mulțumiri/la care nu știi*/să răspunzi”. Ce scrie în nota de subsol? „nu vrei”. Cu alte cuvinte, gândirea, impulsul și acțiunea nu mai sunt identice. Cu puține pagini în urmă, în „minus vlad dr[goi”, avem ceea ce pare a fi un început subit de reflexivitate. Dar acest ultim text, „și vlad a pierdut”, stă sub semnul unei ieșiri din infantilul virtual, ceea ce se traduce printr-un fel de „game over”. Ceea ce poate fi un argument în plus pentru următoarea idee: Vlad Drăgoi, cel care îl scrie pe minus vlad drăgoi, ne face pe parcursul volumului cu ochii -- citim un volum de poeme, totul este sub regimul ficțiunii, așa că să nu ne mire amoralitatea stridentă.

Nu avem niciun disclaimer explicit, dar dacă un Iorga debil al zilelor noastre ar stârni scandal pe seama unui volum de poeme underground (ce poate fi mai amuzant decât niște profesori folosind cuvântul underground pentru a se referi la poezia douămiistă!?), ar fi nevoit mai întâi să blameze mai întâi o societate în care posturile de televiziune difuzează știri violente la 5 și filme de acțiune la 8 (chiar dacă același film cu Dolph Lundgren poate fi difuzat lejer de 3-4 ori în același an, tot mai bine decât să difuzeze emisiuni culturale...), iar autoritățile culturale își văd de ifosele și ciupelile lor. Desigur, nu putem să punem întreaga estetică horror a lui Vlad Drăgoi în cârca violenței exhibate peste tot în jurul nostru; violența din aceste poeme este nu atât caligrafiată, cât dusă voit până la extrem (în moduri furnizate și de „assassin's creed”, „terminator 2” etc.). „Aerul gnomic” pe care Alex Goldiș îl observă este mai degrabă spiritul de farsă macabră, umorul crud preluat din Jackass și - pe alocuri - din comediile slapstick (ca în „pajiști uscate în apusul vinețiu” din gonzo + oamenii de subgresie).

Mai contribuie la efectul de hiperreal și „serializarea” textelor. Micrometodele și mai ales macrometodele sunt aproape interșanjabile (deși textele din celelalte cicluri nu respectă întru totul regula aceasta). Nu-i de mirare faptul că s-a vorbit despre „manierism”. Totuși, omogenitatea aceasta face parte din proiectul lui Vlad Drăgoi. Din punctul meu de vedere, Metode se apropie de conceptualism. Spre deosebire chiar de un V. Leac (ale cărui texte sunt uneori propriu-zis conceptuale), Vlad Drăgoi se îndepărtează decisiv de fracturiști prin chestionarea tuturor acelor categorii ale poeziei pe care fracturiștii le mai luau ca atare (în virtutea unui concept de autenticitate). În plus, unul dintre textele din care este, de fapt, un „remix” realizat de Xiron Xin Marian (ceea ce este deja altceva decât „featuring”-ul care fusese practicat, de pildă, de George Vasilievici și Gili Mocanu), iar poemul „dragoste frumoasă” începe cu un citat dintr-un text științific în engleză despre făt. Dar, ținând cont de faptul că Florentin Popa, așa cum vom vedea, se abate de la autenticism doar în măsura în care reactualizează spiritul ludic „postmodernist” (deși se „tripează” oarecum diferit față de optzeciști), rămâne de văzut cum vor fi următoarele volume ale lui Vlad Drăgoi.

Metode este un volum care m-a obligat să mă lansez în multe subtilități interpretative (unele nu chiar inedite sau banale de-a dreptul), drept pentru care, dacă încă mai citește rândurile astea, probabil te întrebi dacă au vreun merit textele în sine, independent de mofturile teoretice de mai sus... răspunsul meu ar fi: da. Vlad Drăgoi nu este inventiv numai în momentele „transgresive” și, în mod categoric, nu poate fi redus la influența lui Urmuz, Petru M. Haș ori Constantin Acosmei. Mai degrabă subrealist decât suprarealist (dacă țin minte bine, autorul mi-a mărturisit la un moment dat că gusta la un moment dat suprarealismul), mai deloc tonic, lipsit, în fine, de spiritul bacovian al lui Acosmei (unde mai poate fi regăsită teroarea unui malefic difuz, pe când în Metode nu poate fi vorba de un sacru deghizat în nivelele joase ale profanului), Vlad Drăgoi jonglează fără compromisuri cu extremele, când capabil de a înfinge obiecte contondente până și în bieții cititori („pulă1 țigan2 textul în formă de uzi”), când de o stângăcie candidă („e cald acum și bine și cu jucăriile primite de la tine/aș putea face un toy story stop-motion/fără buget, lumini & sunet profi//la care totuși/ai zâmbi”, din „liniște daneză”). În fine, chiar și texte lipsite de „arsenal”, ca „putere gonzo”, reușesc să fie memorabile, chiar - aș spune - antologice. În cel mai rău caz, Metode poate fi considerat un fel de rechin hirstian al poeziei actuale de la noi, mai săracă în experimente cu adevărat „impertinente” decât pare. În orice caz, un volum care ar trebui să ne pună pe gânduri, oricare ar fi unghiul „de atac”.


P.S. Nu este exclusă și o exagerare din partea mea. Violența din Metode este la cote mult mai ridicate decât cele pe care le gust îndeosebi, iar când am citit primele fragmente care au apărut (pe bloguri și în volumul colectiv al celor de la Fabrica de Literatură, Miez), eram convins că voi apăsa „skip”. Poemele însă, până la urmă, mi-au trezit un fel de sindrom Stockholm. E de vină, poate, copilul reactiv din mine, care nu știa cum să răspundă în fața unei realități pe care o simțeam foarte brutală și ostilă altfel decât prin ostilitate sau retragere... La urmă a venit și fascinația mea de la nivelul tehnicilor poetice (știut fiind și faptul că am polemizat într-un fel sau altul cu „dogmele” autenticismului, deși am învățat multe tocmai de la cel care a pus accentul pe dimensiunea tragică din autenticism, și anume Marin Mincu; la un moment dat eram punctul de a posta o cronică la adresa ultimului volum al Ștefaniei Mincu din seria dedicată poeziei actuale, cronică în care polemizam cu dogmatismul și exacerbările apocaliptice din prefața acelui volum de cronici altminteri reușite). Cu Vlad Drăgoi în glugă și oase am avut contacte și datorită poeziei lui Petru M. Haș. Căutam amândoi la Gaudeamus volumul aicea plouă de rupe... Acum e fascinat de Hose Pablo (cel care a trecut neobservat până și cu google translate: ștefan-vodă). Și... a mai rămas ceva de spus?

Niciun comentariu: