sâmbătă, 24 august 2013

port la marea esee (fragment)

(Ilustrație: Paul Klee, Bravi trandafiri, 1938)

Am putea spune că, de la începuturile avangardei istorice încoace, poezia (dar și pictura) a devenit un fel de bucătărie japoneză (gen benihana) în care actul poetic, ca și gătitul, se realizează chiar lângă tine, uneori e nevoie să ajuți „bucătarul” și să arunci niște condimente semantice... dar, cel mai adesea, te poți frige! A se măsura distanța dintre „sculptura de gheață” care era (mai demult) sonetul și „fluviul de lavă” care este dicteul automat - în teorie, fiindcă, în practică, limbajul reduce distanța, „cristalizarea” este inevitabilă, în afară de cazurile în care trecem către non-comunicare, non-limbaj propriu-zis.

Truisme? Nicidecum. Cel mai adesea, avangarda este redusă la fronda exterioară, la poza care (în cazul avangardelor istorice mai adeseori decât cel al neoavangardelor tardive) vine la pachet cu o frondă interioară, o autentică mutație care a avut loc în interiorul actului poetic/artistic/ș.a.m.d. Desigur, în tot acest timp operăm tot cu teorii, abstracțiuni, generalități. Practica propriu-zisă a avut de-a face cu nenumărați factori...

(va urma)

vineri, 16 august 2013

o metodă cu gonzo

hai să vedem ce-i poate pielea lui vlad drăgoi...


pajiști uscate în apusul vinețiu
(din metode, Casa de Editură Max Blecher, 2013)

a fost așa: gonzo a zis că sîmbătă o să fie zilele codlei
și eu am zis o să fim sufletul petrecerii
și omul a rîs pentru că noi nu suntem niciun suflet niciodată dar eu deja
mă gîndeam că facem ca protoșii cînd se unesc și se fac un
glob mare alb sau roșu  și dau cu fulgere vorbesc gros
și fac mind control chiar și pe o unitate care
doar construiește și așa poți să-ți dezvolți o a doua
sau a treia civilizație diferită dar asta ia mult timp și resurse și
chiar nu se merită

mai ales în misiuni gonzo

(verde-roz)

hai la psy beach
lucrează și anish acolo. ne face specialitatea casei
eh am venit doar pentru
că-mi plac pernele verzi și roz
sunt o mulțime. aș putea să fiu
tatăl lor.
dar nu mă lasă domnu meniu
uite vine domnu meniu
„stai așa mă gândesc hmmm oare ce să comand
băutura 1 sau băutura 2 sau băutura 3”
și-așa zbor tiptil din peisaj
nu fără a șterpeli câteva scoici
cu părți lipsă. fără implanturi.

am fost la psy beach
n-am lăsat acolo
decât o amprentă
o cantitate de microbi drăgălași
și câteva urme de papuci luați de la confiscate.
valurile nu făceau nimic
erau
puse
așa
de
decor

joi, 15 august 2013

Nicolae Motoc (1935-2013)

Odihnească-se în pace... N-am apucat să-l cunosc pe Motoc, aveam numărul lui de telefon, dar nu l-am deranjat (auzisem că e bolnav de ceva vreme). Abia de curând am aflat că a murit, dar încă de acum câteva luni găsisem la biblioteca județeană, pe masa de cărți gratuite, un volum cu dedicație către Nicolae Motoc... Dintre poeții generației sale (formate în anii comunismului la vechea revistă Tomis), mi s-a părut cel mai interesant (sau, în orice caz, cel mai apropiat de afinitățile mele) - în volumele unde ermetismul său inițial se convertește într-un manierism câteodată spectaculos. Iată câteva dintre poemele pentru care am o slăbiciune:



Breakfast
(din Fragilități, 1996)

La capăt de poteci
de melc - cu vârful limbii
săpate printre sâni -
ce vezi e doar un licăr
ștrengăresc al dinților.

Iar ce nu vezi
sunt firfiricii albaștri
ce-ți tremură în gene.

Vezi tu cum muști
sălbatic dintr-o roșie
și sacii de semințe
îți curg încet pe gât:
șiraguri de mărgele

Dar ce nu vezi
e gustul tău secret
de lapte dat în foc.

Vezi tu și când
fugi goală prin odaie
și-mbrățișezi oglinda
știind că sunt și dincolo
de somnoroasa ei răcoare.

Dar ce nu vezi
e că te beau din cană
cu argintu-i aburit...


Teamă de ziua de luni


Lovit de-o mașină
și-azvârlit pe trotuar:
un biet maidanez.

Mulți i-au contemplat agonia.
Nimeni nu s-a gândit să-l îngroape.

Cineva n-a trecut totuși nepăsător.
A-ngenuncheat omenește.
Și-a-nceput
tacticos să-i taie
un vârf de ureche.

Nu știu ce senzație i-o fi dat
între degete peticul
din piele de câine.

Frumos ca o bijuterie!
- și-o fi spus -
când l-a vârât în buzunar
(N-am văzut scena. Mi-o închipui.)

Curios e că omul
nu s-a oprit aici.
A vrut să mai tie un petic.

Dar probabil
silit pe neașteptate să plece
a lăsat lama înfiptă
în urechea deja ciopârțită.

Pentru ce
acest ritual al cruzimii?
Iată o taină.


Brize poznașe...


lasă să vezi
printre pulpele fetei
soarele ieșind din mare


Sfat inutil


Renunță viteazule
minuscul / prostule drag.
Rămâi al întunericului.

Dincoace / în lumină
nu-i decât voluptatea
de-a fi singur


Cocheta


Piciorul cupei
nu-și dorește
decât să-ți scape
printre degete
și să suspine de plăcere.


Prin frăgezimea...

întunecată
a fiecărui val îți văd
inima cum bate.


Cine...

a răsturnat
fântâna întorcând-o
cu izvoarele spre cer?

Mă întorc în extaz
c-o limuzină din vrăbii.


Dor de vară

Strânsă bulgăre
în palme zăpada pârâie
ca un pepene copt.


Fericit

Simpla existență
a mării și-a celui
care-o privește.

Urechea și-amintește
de-o pasăre fără nume


Rugă

Dă-ne norocul
de-a ne topi împreună
într-un măr prea copt.

Să ne rostogolim
printre flori pitice
schije de rapana și scai.

Beți de atingeri moi
să nu ne pese unde
și când ne oprim...


În lanul de floarea soarelui
lui Al. Protopopescu

S-ajungi în zori
să te culci după un chef
în râpa Mării
gata să uiți cine ești
voios și pierdut.

   Foșnete de tulpini
   picioare de berze / umbre
   de țevi de orgă.

S-asculți cu tâmpla
pe tija unei ancore
muzica altei lumi
a unor neamuri mărunte
din pajiștea jilavă.

   Să devii inert
   nepăsător / primitor
   ca malu-n trepte.

Să le privești
cum aleargă / să le simți
cum își sapă tunele
sub pielea ta străvezie
și să fluieri mulțumit.

   Și ele să te îngâne
   îngrădindu-ți cu sunete
   trupul - casa lor.

Greieri să scârțâie.
Să mișune buburuze.
Râme să le taie calea
asistate de fluturi.
Furnici să-ți dea târcoale.

   Divinitate
   monstruoasă ce respiră
   numai pentru ele.

Păzit de bulgări
mari - dulăi credincioși
cu limba roșie
a florii de dovleac
scoasă-n briza bucuroasă...


Neconsolat

Vorbind despre tine
gura mea este rana
din scoarța salcâmului.


Limba umilă linge stânca de sare (fragment)
(din Poem scris pe suflarea pământului, 1975)

2.

Pot crede într-un gard,
Într-o buturugă?
În tinicheaua înfiptă în carnea stejarului, nu.
Chiar când mi-arată poteca
S-ajung în vârful muntelui.

Cu lipsa de deghizare mă-nsoțesc.
Mugurii sunt lacrimi.
Tristețea dă rod.


Sângele pietrei, văzduh, îl respir (fragment)

3.

Ce sunt acei copaci
De unde se întorc chirele
Cu aripile în flăcări?

Ciulinul
Ce caută în asociația florilor de grădină?

Nu mi-e rușine să pierd timpul
Cu fluturii de noapte
În beții cu nectar?

Întind tot mai multe capcane apelor
Și nu-mi mai ajunge nisipul:

În betonul proaspăt
Colcăie spori de ferigă,
Ouă de furnici.


Fericit, vara, nu departe de Capul Midia (fragment)

1.

Peretele de pământ
Cu viroaga urâte
Mustește de izvoare.

Hălci roșii, nisipoase alunecă,
Se târăsc spre mare.

Nu-l caut în arhiva de scoici sau de frunze.

Clipoceala apei printre pietrele negre,
Purtând solemne peruci de alge,
E muzică pentru singurul bal al zilei
La care dansează caii de mare.



Impresie
(din ciclul Floralia, Provocări imergente, 2000)

Inima ta e-un ceas
construit din fluturi
Abia îți mai bate
când marea în amurg
e un munte șiroind
de râuri din maci


Unghiul ales
(din ciclul Floralia)

Marea nu se vede decât din dudul bătrân

Zadarnic mă urc pe faleza cu pepeni
unde vrejuri păroase șerpuiesc
mușcându-mi gleznele cu flori galbene
iar cantalupul prea copt
se desprinde o ia la vale
și ajunge întreg în apele golfului

Sub dudul bătrân
e mereu întinsă masa
cu trei picioare înfipte în pământ

Mâinile bunicii întind ștergare din borangic

Lângă mămăliga răsturnată pe lemnul masei
aburește ciorba acrită
cu corcodușe verzi
în trei castroane gingaș smălțuite cu flori albastre
dintre care țipă un cocoș roșu

Dar eu mă simt solidar cu destinul
viermilor de mătase
și înfulec numai foșnete
numai trosnete de crengi

Abia aștept să mă cațăr în dud

De sus după ce mă satur de dude
iar cămașa pe burtă e încă o burtă mai plină
beau pe nerăsuflate
din tăcerea mării îndepărtate

Vie-mi rămâne cearta
cu-acest dud bătrân când într-o vară
nu mai înfrunzește uituc
și mă îmbie cu dude puține și crude

Sunt nedrept acum trebuie să spun

În mine și nu în scoarța lui somnoroasă
râd ruginite cuiele
primei simeze
cu glorioase coji de pepeni

Sunt rău acum pot să spun

De mult rădăcinile i-au putrezit și-n mine

Dulce îmi este pedeapsa
din ultima dimineața
O dudă neagră
uriașă în cana cu lapte

Mâinile-mi fumegă-n rumeguș
lângă trunchiul lui retezat

Marea nu se mai vede

Dar lacrima din ochiul bunicului e albastră


Focul
(din ciclul Quarc)

Focul îți întinde o frunză roșie:
Vezi ce-ți lipsește
să-ți poarte chipul


Invitație la chef
(din ciclul Renga)

Iau țărână din mal
Îmi place s-o privesc
printr-un pahar cu vin roșu
când mă gândesc
la cei mândri și puternici

Șoimu-și ciugulește
solzii dintre gheare
și mă-ntreabă ce văd

Mă salut și cu alburnul
buturugii - o grămăjoară
cafenie / de rumeguș - uterul
din care crește floarea
albastră în roua dimineții

Țipă mierla: ciiip-ciup-ciup
de aici până aici / să fie
clar / stăpânesc eu

- Hei / domnișoară
veveriță din salcâmul
care-mi îmbracă
mașina - un hârb - în floare
nu vrei să bem împreună?

Ieși - din crăpătura căptușită
cu iarbă / a malului galben -
și tu / domnule iepure!

Așa... Avem aici
pe capotă câteva cupe
din foi de potbal
Dar atenție / am să scot
dopul Labele la urechi!

Acest abur albastru
din gâtlejul sticlei
e sufletul celei plecate...

Și acum să bem
până vedem ultimul cocostârc
să fim acel cocostârc
să n-auzim decât roua
cum cade în iarbă


Iubita
(din ciclul Renga)

Aude mărul
cum cade / Și râde
Mușcă din măr / Și râde

Îi spui că tu ești
acel măr Și râde



(din ochiul lui orfeu, 2006)

<>a nu te implica sau a te dezintegra

Tânăr în preajma înfricoşătoarei mări înstelate de-afară
Şi a îngăduitoarei mări îngheţate din tine te laşi bântuit
De un simulacru de jale ţâşnind din arteziene ascunse
Ochiului divin care când te aştepţi mai puţin face un pas
C-un veac înapoi
Şi te trezeşti în ţinuturile începutului unde mai licăresc
Incoruptibile primele izvoare ale bucuriei şi prospeţimii

Te deschizi în tăcere să cuprinzi cu blândeţe tastatura
Cu maidane în trepte a falezei schimbate în computer

Degete virtuale ating taste florale de ruşinea fetei Mută
Pe ecranul mării cursorul solzos al unei cozi de şopârlă
Rotaţie a aripilor deschise de şoim dar şi a hologramei
Prinţului fidelităţii ucis din dragoste şi acum ajuns un roi
De pulberi muzicale în care urbea îşi spală faţa în zori

Vânzoleli de pulpe sticlind de gheare de urs
Şi fălci căscate de lup în chenare din sânge
Fulgerări de coapse care dansând dansând
Gonesc stelele luna desăvârşind cu-ntristare
Întunericul şi triumful tunetelor de timpane
Asupra muzicii diafane cumpănite de ţiteră

Ghem dintr-un scânteietor păienjeniş de sunete vasale
Amurgului care se lasă trecut printr-un lanţ provizoriu
Din înaripate şi gelatinoase identităţi fără să accepte
Rigoarea indigestă a spiritului Tău de emasculat suprem

Tremur sub reflexele unor refuzuri care îmi păstrează
Agere speranţa şi visul în acord c-o secretă fidelitate
Şi iubire pură faţă de valurile ce îmbrăţişează faleza

Gospodăresc în gene din ace de scai vânăt ciorchini
Din lentile de rouă şi într-o scurtă tremurare de pleoape
De ocazie măsor liniştit cu ţopăieli de vrabie cântătoare
Ce-a rămas din ameţitoarea moşie a solstiţiilor de ieri

Rostogolire tot mai rar reluată spre ţinuturile de început
Ale spiritului deşi îmi dau târcoale cristale de sânge:
Asteroizi investiţi cu povara unei vinovăţii a eşecului

Rătăcire printre armii zăngănitoare de scai galben
Şi lucruri abandonate - accesorii ale fericirii - surpate
În disoluţie care îşi etalează din loc în loc viscerele
într-o dezordine de bazar lălăindu-şi faconda lor tristă<>

duminică, 11 august 2013

cinici


vineri, 9 august 2013

tags: pământ, țărână, om, chestii



(ion nicodim - țară țăran țărână etc. ultimul exemplar din vitrina muzeului a ajuns în mâinile mele neîndemânatice, dar pline de iubire. săracul nicodim. l-am așezat ostentativ în sufragerie - ca să deschid vorba despre el când va veni în vizită doctorul de familie sau frizerița. îmi imaginez că morții așa se hrănesc - cu referințe, ca niște google hits.)

încerc să deschid fișierul
tarana_din_tarana.avi
dar
la faza
în care pun mâna pe lopată
îngheață mereu player-ul
de parcă aș avea mai multe șanse
să deschid o sticlă de suc
sau să-mi închiriez o armură medievală


decât să trăiesc
ca o extensie
a lopeții



un vierme plin de îngăduință


*

alunec
ca o bucată de săpun
mi-am pierdut aderența

oase de
eprubetă
unghii de

faianță

///Papilele recunosc gustul de ciocolată -
Acum am brațele închise,
străpung solul,
parcă aș trăi într-o casă pe Valea Prahovei.
Am o privire oblică,
un punct fix,
un șir de fapte.

///nisipul
invadează
papucii
tălpile:
pilaf de scoici

(aș putea să trăiesc lipsit de o formă convenabilă, așa, cu o moacă de pește abisal dintr-o groapă mai adâncă decât everestul în oglindă... pesemne că impulsul vieții triumfă prin încăpățânare.

te bagi
unde fierbe
oala)


*

(Era o zi de vară, când circulam de nebun cu abonamentul de 5 lei, profitam de fiecare oră rămasă. Ora 24 mi-am cheltuit-o în autobuzul 3. În Palazu Mare era încă liniște. Am înaintat pe strada Santinelei, am trecut dincolo de sanatoriu, dincolo de minaret și de intersecția cu Sahia, infernala, obsedanta stradă Sahia. Aproape de capăt nici nu mai exista noțiunea de asfalt, străzile desenate pe hartă erau niște drumuri fragile, care ar fi putut fi inundate cu ușurință de natură. Pe malul ghiolului, inaccesibile celor fără jeep-uri, câteva vile izolate. Apele Siutghiolului - glazurate de soare. Apoi mi-am întors privirea. Un wasteland la capătul străzii dinspre Ovidiu, o râpă la baza căruia se aflau mulți copaci uscați și pământ pârjolit. Numai razele laser lipseau... Am mers înapoi înspre străzile „prietenoase”, printre câinii care nu și-au dat seama că sunt un străin. Zarurile mele erau bine lustruite.)

m-am bălăcit
din nou
în niște acuarele de sam francis

culori
microbi
viață presată

dar când mă gândesc la ceea ce trăiam acum șapte ani: un gust de vomă începe să îmi ardă gâtul. colegii mei m-ar fi putut omorî în joacă, încă puțin și ghiță cârtiță ar fi făcut rost de superputeri, ar fi găsit toate vulnerabilitățile mele. începusem să cred că a mă bate era felul lor de a mă iubi;

am încercat să înjur folosind procedeele lor. degeaba. puteam iubi doar singurătatea. pauzele în care căutam o clasă goală în care să deschid geamul și să privesc blocurile. în unele seri se vedea la un anumit etaj un neon albastru în a cărui lumină - de la distanță - mă înfășuram

*

oare am ajuns în
chin
a
aaaa

(Nu mai cred în mizerie. Doar în straturi depuse de grăsimi, sare și zaharicale. Câteodată se aude o râgâială distinctă. Dar poate că a fost o revelație în somn - după ce s-a trezit a și uitat, revine la un puls stabil, inima pare a fi în stare bună. Temperatura a ajuns din nou în punctul ideal, după care noua noastră Mediterană geme din nou de idei, frecții la piciorul de uraniu. Agricultura a cunoscut câteva creșteri spectaculoase, după care vița-de-vie și panourile solare au împânzit tot cerul. Noi etaloane ale frumuseții. X către Y: Iubita mea, hai să mergem la subsubsubsol. Un mormăit din spatele straturilor.)


Sam Francis, La Primavera Fredda, 1988

luni, 5 august 2013

bio

și eu am crezut în utopii.
așteptam apocalipsa cu sufletul la gură
ca să scap de bacalaureat.
de piramida de școli.
de nevoia de
a-mi găsi o slujbă oarecare
și o nevastă oarecare
în rol de „suflet pereche” -
cu măști baroce & alte rahaturi
pentru un frustrat ca mine
care cândva își lustruia armura de arici...

n-a venit
niciun duș de meteoriți.
extratereștrii n-au niciun chef -
de la o poștă-lumină
se vede cât de nehotărâți suntem.

chindăr a dat faliment.
l-au distrus din nou pe ovidiu -
acum ruinele sunt mai spectaculoase,
poți să faci plajă în tranșee.
mă holbez la o pictură cu pătrate colorate.
frank stella cu ochelarii specifici și accentul de woody allen
zice

what you see is what you see


Frank Stella, Sunset Beach, 1967

joi, 1 august 2013

gellu

   trăim câteodată sub același acoperiș
   verde
   după atâtea plimbări eșuate
   uneori deviza noastră era
   bate fierul când e rece

   n-am mai șters praful
   și uite că acum se fac vârtejuri în podea
   marțipanul mă obligă
   să fac sport

   am trecut mai devreme. erai în techirghiol ca să vezi în direct cum se naște nămolul - după atâtea       complicații... dar câteodată reușesc să mă fac pâlnie - și culoarea lucrurilor iese puțin din contur.    e  o    schiță reușită

   sașa să fie


Lyggia şi Gellu Naum în str. Galaţi în 1975 (foto: Fundația Gellu Naum/gellunaum.ro)