marți, 30 aprilie 2013

Poemul zilei: Gheorghe Tomozei, Apocalipticul iarmaroc

Culmea manierismului autoindulgent... dar merge într-o stare de foarție!

Apocalipticul iarmaroc
(din Misterul clepsidrei, 1971)

Pe-o minaretă-a Sfintei Sofii
am dat patru bacovii.

Cu o singură bacovie
poţi avea racla cu sfântul Zenovie.

- Cât ceri pe-aceste carafe?
- Două cârloave.

- Avem safire, sacâz, caragiale
şi alte giuvaericale:

un pillat, cu mânerul sculptat
şi un nichita cu trei capace.
Face trei cai arăbeşti?
- Face!

Cu un macedonski iei un pac de cinabru
şi-un foarfece de tuns ionbarbu.
Avem manii şi alecsandri.
- Vrei alifie întremătoare, vrei vin de blaga?

- Vreau!
- Bate laba!

Fete nebune
cântă la un antonpann cu trei strune
în varul dogoritoarei amiezi
basmul caprei cu trei arghezi.

Taraba cu peşti
se arămeşte cu văcăreşti.

Şi
se continuă şi după moarte jocul
de-a iarmarocul!

- Avem tot ce vrei
şi nu vrei
De la dosoftei
la tomozei!

Poeţi, îndeobşte fără angarale,
dar mai ales fără parale
iată-i deveniţi, fără grai,
aur, cerb, mălai,

Iată-i pe tarave
cu oase de iubire bolnave,
iată-i pe tron
la Bizantion

Noaptea, ca nisce
fiare, tabăra pe odalisce
şi sărutându-le sub fumul ceresc
de eminesc...

marți, 16 aprilie 2013

16 aprilie tristan tzara dada dada dada dada dada dada

ar fi avut tristan tzara azi 117 ani? ei aș! a trăit intens în miezul unei modernități intense - și, într-un fel, cred că nici eu n-aș fi regretat, dacă eram în pielea lui. două convulsii mondiale, un stângism prea puțin profitabil și - peste toate - senzația de stranietate, de personaj decupat din alt decor? un preț mic pentru privilegiul de a da tonul nebuniei din cabaret voltaire și de a fi pe aceeași corabie (pe uscat!) cu picasso, duchamp, man ray, brâncuși, breton, arp sau klee...

acum ceva vreme, henri béhar încerca să introducă un clișeu pentru ancorarea lui tzara în mintea unora care, în afară de dadaism - sau nici măcar -, n-ar da o ceapă dege(ne)rată: „tzara este pentru literatură ceea ce este picasso pentru pictură". eh, nu știu dacă peste ani va deveni un alint comun „micul tristan tzara” (așa cum încă mai este „micul labiș”!), dar sper că vor apărea măcar niște traduceri, niște ediții ca lumea, care să reliefeze nu doar glazura de legendă cu iz punk, de altfel binemeritat... pentru că a fost un poet cu greutate, nu doar în momentele sale de radicalism, ci și în momentele de destindere de după faza „angajată”, în care lirismul specific altor suprarealiști „edulcorați” pare să fie decantat într-o formulă aerisită, care, ca o ciocolată aerată, scoate în evidență caracterul autentic insolit al poeticului marca tristan tzara, chiar fără aglutinările și jocurile de artificii ale perioadei dada...

cel puțin asta am înțeles eu. fronda exterioară mi se pare a fi doar vârful aisbergului (de proporții într-adevăr... titanice!!)... încercările mele de traducere sunt însă primitive, cel puțin în ceea ce privește părțile în care tzara a reușit să învețe mai multă franceză decât mine!



gigantica lepră albă a peisajului
(traducere de... yigru zeltil!?)

sarea se grupează în constelaţie
de păsări pe tumoarea căptuşelii

în plămânii săi stele de mare şi
bolduri se echilibrează
microbii se cristalizează în
palmieri ai leagănelor de muşchi
salut fără o ţigară tzantzantza
ganga
bouzdouc zdouc nfoùnfa mbaah
mbaah nfoùnfa
macrocystis perifera să îmbrăţişeze
bărcile chirurg al bărcilor
curată umedă cicatrice
leneveală a luminilor geniale
bărcile nfoùnfa nfoùnfa
nfoùnfa
eu forţez lumânări în
urechile sale gangànfah helicon şi
boxeur pe balcon vioara
hotelului în baobabi de flăcări
flăcările se dezvoltă în
formaţiune spongieră

flăcările sunt bureţi
ngànga şi loveşte
scările urcă precum
sângele gangà
ferigile spre stepele
de lână şansa mea spre cas-
cade

flăcările bureţi de sticlă
saltelele răni saltelele
saltelele cad wancanca
aha bzdouc fluturii
foarfecile foarfecile foarfecile
şi umbrele
foarfecile şi norii foar-
fecile corăbiile
termometrul consideră ultra-
roşul gmbabàba
pelerină educaţia mea coada mea
e rece şi monocromatică
nfoua loua la
ciupercile portocalele şi
familia de sunete de dincolo de tribord
în începutul în începutul triunghiul
şi copacul călătorilor în începutul

creierii mei pleacă pentru hi-
perbolă
caolina dă năvală în cutia sa
craniană
dalibouli obok şi tòmbo şi tòmbo
pântecul său e o mare puşculiţă
aici intervine toba majoră
şi cel care aplaudă
deoarece sunt zigzaguri pe sufletul
său şi mulţi de rrrrrrrrrrrrrr
aici cititorul începe să ţipe
el începe să ţipe începe să
ţipe apoi în ţipăt sunt
flaute care se multiplică - nişte
corali
cititorul vrea poate să moară
sau să danseze şi începe să ţipe
el e un idiot slab murdar el nu în-
ţelege versul meu el ţipă
el are un singur ochi
el are zigzaguri pe sufletul său
şi mulţi de rrrrrrr
nbaze baze baze uită-te la diadema
submarină care se deşiră în alge
aurii
honzondrac trac
nfoùnda nbabàba nfoùnda tatan
babàba


:)

miercuri, 10 aprilie 2013

poemul zilei: George Vasilievici, a doua cameră ascunsă (fragment)

(din volumul o cameră cu două camere, ed. tomis)


(a doua cameră ascunsă)
6.

la firul părului de iarbă se pune pe picioare
o nouă afacere. O nouă stelărie. Aici, normal,
se vor planta, se vor crește și se vor culege stele precise.

stele altoite cu căpșunile de pe tricoul tău
sau împerecheate cu pruncii din întunericul
moale ale primului vis.
se vor cloci chestii de-astea
cu raze foarte coapte și zemoase.

din ele vom găti mâncăruri. vom extrage esențe.
din ele. să fie foarte clar. de lună.


...am simțit nevoia să dedic din nou această rubrică lui George. prietenii știu de ce.

marți, 9 aprilie 2013

poate conține urme de nuci

sau bicarbonat. ceva. o chestie. măcar o acuarelă.
nu știu ce ar trebui să fac. degeaba mă înveți
are un contur vag. se poate combina cu orice.
abia acest lucru este cu adevărat deprimant.
faianță albă.
apă de casă.


ciuciu


monocroame, frate. citesc iarna când e soare. cu dinți. cu măsele de zăpadă.
mama mi-a făcut o prăjitură dalmațiană. cu mentă.
viață de tufă venețiană.

achiziție


singuri pe mușama. te asortezi cu tot ce se poate asorta. aiurea.

n-a rămas decât ceva zaț de cafea în cana ta. eu am băut suc natural necarbogazos.
mai natural decât natura.
a rămas ceva pulpă pe fundul paharului.

vrabia mihai viteazu

după prânz
se inserează
se înserează
ser
rază
după mânz
dârz
târz
iu

luni, 8 aprilie 2013

poemul zilei: Ovidiu Hotinceanu, O rufă albă

Prin paginile antologiei Poezia română după proletcultism (Constantin Abăluță) am putut găsi mulți poeți „perife(e)rici” (vorba lui Foarță), dar revelațiile sunt cel mai adesea de ordin relativ mărunt. Totuși, sunt și câteva surprize notabile: de pildă, Ovidiu Hotinceanu, un poet obscur, decedat timpuriu, „unul dintre primii poeți români care au abordat frontal minimalismul”, în opinia lui Abăluță. Termenul de „minimalism” (aplicat în aceeași antologie lui Vasile Petre Fati) are conotații oarecum diferite azi, dar nu suficient de îndepărtate... Iată un poem intitulat O rufă albă, din primul său volum, Sămînța (1969). Dacă mai era în viață Marin Mincu, l-aș fi încercat să-l conving că există și excepții pentru care nu merită să fie desființată în bloc vechea colecție Luceafărul (în care debutase și Virgil Mazilescu, nu numai șaizeciștii din primul val).



Noi doi, plecați de-acasă fără bani
Noi doi
Suspectați de directorul minei din Petroșani
Duminica,
O rufă albă
Copilăria, o rufă albă
Eu scriind versuri
Tu, cu spatele cât o masă de cantină din '48
Noi doi, cu un singur rând de haine,
Repetenți în clasa a X-a serală
Șantieriști, fără familie,
Vasile Gore și eu
Bătându-ne la baluri cu sticle de bere
Stropind cu nădușeală statele de salarii
Rătăciți în Capitala Industriei
Cunoscând tot felul de directori,
Directori adjuncți,
Mașiniști,
Contabili,
Jucători ai secției „Fier Vechi”:
Pedestrime de rând.
Cunoscând generalii, femeile celebre
Ale cuptoarelor Martin
Acum, o rufă albă
E tot ce-mi amintesc de tine
O rufă albă ca un steag de pace
Cu care mă predau zilnic
La porțile Marilor Industrii.

duminică, 7 aprilie 2013

poemul zilei: George Vasilievici, george a învins

Nu știu ce m-a apucat să-ți spun chestia cu pantoful
doar că domina orașul de sus, nici dacă îți amintești
nu sunt sigur. Erai bosumflată aș putea spune puțin supărată
pe comportament. Dar asta nu depinde de mine.
Alunecam pe senzația deșertului mov, pe farurile capotei
învelite de posibili trecători. Asta spuneai tu.
Cineva mă trăgea de cuțit
nu știu dacă îmi curgea sânge. Tot ce-i posibil.
Treptat totul a devenit foaaaaarte larg și neîncăpător
în contur.

Eram vesel și nepăsător, mă plimbam cu
trandafirul de plastic în mână cum s-ar zice un pic
cam distrat. Apoi aerul a devenit de sticlă și
mi-a fost frică să merg mai departe. În fiecare dimineață
aceeași poveste. În fiecare dimineață peisajul se
curbează în oglinda lacului antic, sub gheață, nu știu dacă chiar sub cui...
prin preajmă oricum.

te iubesc. e tot ce știu despre planetă.
despre liniile ce-mi aleargă prin bezna retinei
ca într-un sevraj canibal al prăzii neprăduite
de același trup,
disperarea este convexă și se lovește de dig, de țărm, de rază.
ricoșeul mă ia prin surprindere.
mi se mulează pe chip. nu chiar până sub bărbie. înțepenește
între buze,
pe vârful limbii să spunem. acestei mitice limbi cu care negrii
își satisfăceau mamele despicându-le în autostrăzi pe care ne
ciocnim frontal.

ea este sora mea și
de când am ocolit împreună hăul imaculat al veacului ce se
deschidea
în fața noastră prin aceeași femeie
am început să alunec pe rana deșertului mov
populat cu specii pe cale de dispariție, devenind tot mai
curat, mai neted la frecare, privirea este și ea istovită și nu se
sprijină pe
nimic. nu cred că înțelegi. nu cred că poți să înțelegi și
mai ales nu cred că te răscolește ceea ce ești. sau poate
mai mult de atât...

noaptea trecută stăteai întinsă pe pat cu vocea
retezată de cuțitul fierbinte al criminalului în serie
din gură îți curgeau gândurile lui mai albe ca amfetamina
ți se prelingeau pe bărbie, pe piept, pe burtă,
îți explodau peste cearcăne.
tu atunci la cine te gândeai?

la ce te gândai? sau poate doar vroiai
ca autoritățile să nu depisteze niciodată posibilul
cadavru ucigaș pe care ți l-am montat în burtă

uimirea este imaculată și mi se vede pe chip.
„de fiecare dată când te dezbrac nu știi pe ce lume te afli”

„sunt doar o fetiță ce-ți zâmbește cu petarda
aprinsă în colțul gurii colecționez
pești pirania mă zbat mereu între aceeași
femeie sunt copleșită de invazia stelelor pe
care mi le storci prin piele dorm în cer printre cearceafuri pătate
de poluția gemenilor
confund dragostea cu nostalgia,
sunt măritată cu șarpele boa,
cred în incredibil, stau cuminte
sigilată sub masca vidată
a colonizării așteptând vești
de la rezistența umană
pe cale de a fi exterminată.”

știi, mă întorc acasă copleșit de senzația albă a iluziei
lasă-mă să cred că este o chestie imposibil de realizat
de pierdut, de fapt nu știi, nu cred că vrei să știi, nu
cred că vrei nici măcar să crezi că nu te mai pot ajuta să crezi
că vrei să crezi în vârsta imaculată a copilăriei,
„serios? Să-mi sari în ajutor?”

de fapt chiar în centrul atenției nu ți se întâmplă nimic confuz
sau oricum plăcut, mă las savurat, atins de speranța că va fi bine.
„bine sau rău?”
acum îl ai în față, te poți orienta prin întunericul umanității
folosindu-te de
corpul său ca de o planetă curioasă de felul în care poate aluneca
pe altă planetă

„toată seara m-am gândit numai la tine și la
ce te gândești când ești singur, întunericul e gol
și mă privește cu durere, nu-l întrerupe nimeni, nici
măcar tu nu-l întrerupi pentru că singurătatea ți-a
ocupat tot timpul cu tristețea-i de mamă ce-și
jelește fiul ucis de ea.”

luna pare și ea istovită și se agață de val,
se murdărește cu frișcă până peste buric,
se înmulțește pe rază
e doar o stare critică de moment căci dragostea intră și mă
surprinde abandonat pe autostradă, fără corp.

și nu mi s-a părut deși totul s-a petrecut departe, mult
prea departe, între orbite, în găurile portocalii
ce mă informează despre ce mi s-a părut că se petrece.

încă suntem aici nu am fugit împreună.
nu am determinat nici un accident
totul în jur e moale și se joacă
cu mine

numai că ea se întoarce și-mi promite că se va murdări
cu toate calamitățile deodată.
nu știu ce să zic. e tot ce pot să-ți zic.
de fapt asta zic.

că am vrut să te doară. că n-a fost nici o crimă în cutia cu lame
de ras, nici o sinucidere crestată cu alb în învelișul planetei
globulele mele au murit în globulele tale
verighetele au retezat degetele
infectate de infuzia galaxiilor roz, albe, roșii pe care ți
le-am așezat la picioare deși tu dragostea mea nu ai apucat
niciodată
să calci pe ele sau să le învelești măcar în cerul de sub
sprâncene,

că orașul e gol fără tine și mă umple de veselie.


(din Cerneală, Editura Pontica, 2004)


sâmbătă, 6 aprilie 2013

poemul zilei: Miron Kiropol, Dorință

Voi scrie numai pentru portocale,
mirosul lor să fiu, sâmburele
care le dă fruct și pat.
Aștept să devin coajă
în veșmânt de cadmiu roșiatic.
Să vin în mâinile femeii gustându-i
colții cu sângele meu fericit.
Mă uit la soare, ceruri, în oglindă.
Ca un sfârșit pe trupul bătrân
aștept reflexul să-mi aprindă
rotația curând stinsă a planetei și-a sorții.
Nepăsător să cad în fraza morții.

joi, 4 aprilie 2013

poemul zilei: Nicolae Motoc, Breakfast

La capăt de poteci
de melc tăiate cu vârful
limbii printre sâni
ce vezi e doar un licăr
ștrengăresc al dinților

Dar ce nu vezi când te sărut
pe gură sunt firfiricii-albaștri
ce-ți tremură în gene

Vezi tu când muști
sălbatic dintr-o roșie
cum sacii de semințe
îți curg încet pe gât -
șiraguri de mărgele

Dar ce nu vezi când verși
cafeaua e gustul tău secret
de lapte dat în foc

Vezi tu-n oglindă
când fugi prin casă goală
c-o-nceată lăcomie cum te beau
înghițitură după-nghițitură
în ceaiul auriu din cană

Dar ce nu vezi când o îmbrățișezi
e că-s tot eu dincolo
de somnoroasa ei răcoare

miercuri, 3 aprilie 2013

poemul zilei: Șerban Foarță, Acuarelă sau acuariu

Un peşte negru-l înnegri
pe unul alb, - şi unul gri
veni pe lume din această
cromatică idilă castă;
iar din cei galbeni şi albaştri
ieşiră zeci de peşti galbaştri.

Estimp, un peştişor maro
trecu pe lângă unul roşu,
cu solzi ca asul de caro,
dând viaţa unuia maroşu,
care, -n răspăr cu unul roz,
ivi un alevin maroz.

De ce, din soiul alb şi galben
ne iese tot un peşte gALBen?
Şi pentru ce, din alb şi-albastru
ne-alegem cu doar peşte-ALBastru?
- Poate ne spune un matroz,
sau un galbastru,
un maroz...

luni, 1 aprilie 2013

poemul zilei: Cezar Baltag, Hotel

Am citit Dialog la mal într-o perioadă în care nu eram conștient încă de unele „cutume” ale lumii literare de azi. Nu știam că „neomodernismul” a căpătat conotații peiorative și că metafizica ar fi passé... Așa că l-am citit pe Cezar Baltag ca un individ care savurează un Dalí fără a-i păsa de premizele teoretice ale suprarealismului ș.a.m.d. E drept, nici profan nu eram cu totul. Spre deosebire însă de alte volume ale lui Baltag (pe care l-am citit, e drept, mai mult în... antologii), Dialog la mal pare și-acum să-și fi păstrat măcar o parte din prospețime, fără a uza de elemente ale arsenalului optzecist (la care au încercat să se adapteze și Anghel Dumbrăveanu, Florența Albu sau Ioanid Romanescu, cu rezultate - în lipsa unui alt termen - fluctuante...), ci, pur și simplu, de o scriitură relativ dezgolită de zorzoanele cvasimanieriste de dinainte de Unicorn în oglindă... Unul dintre piesele de rezistență îmi pare a fi poemul Hotel, conceput, cel mai probabil, ca o demonstrație eliadescă, dar scriptibil ca un textual coșmar lucid (deși nu în sensul configurațiilor „oniriste”, de regulă aglutinante)...


Hotel


"atunci iarăşi vă veţi petrece restul vieţii dormind,
afară numai dacă zeul, îngrijindu-se de voi, nu v-ar trimite pe altineva la fel"
Platon, "Apologia"


Camera 3210. Poftiţi cheia, vă rog.
Luaţi ascensorul din stânga
Bună seara, domnule
Bună seara, domnilor
Eu urc în cameră şi mă odihnesc puţin.
Cobor într-un sfert de oră.
Ne vedem jos. Ne vedem sus.
Nu ne mai vedem niciodată.

Gata. S-a închis uşa bine?
O uşă
nu se mai închide la loc
în aceeaşi lume

Vecinul din dreapta a coborât
Nici în camera din stânga
nu mai e nimeni. De la
etajul acesta toţi
au plecat

Hei, recepţia! Unde au plecat toţi?
E o conferinţă undeva
în seara asta?

Exact adineauri coridorul
era
înţesat de lume.
Doamne,
hotelul e gol

Hai afară. E pustiu şi oraşul.
Cum a mai trecut vremea, dom'le,
n-am stat decât zece minute
şi a început
vacanţa.
Da vacanţa. se poate în sfârşit
respira.
A plecat şi Dumnezeu în vacanţă

Pa, Doamne. Ne vedem în celălalt
în celălalt eon.
dacă mai vine vreunul.
Pa.
Lumea e în vacanţă.
Lumea a fost.
Ceva a fost în tot cazul.
A fost cu siguranţă ceva
în tot timpul acesta.

Oh, dacă ne-am putea aminti
ce anume...

ierarhii verzi pe pereți

cu cine ții?
cu țau
sau
cu mau?
zece la cur
cu beu!