duminică, 31 martie 2013

poemele zilei: Nichita Stănescu

Nu voi vorbi acum despre Nichita Stănescu... Și asta este tot ce-am avut de spus.

Autoportret

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbește.

(din Epica Magna)


5, 4, 3, 2, 1, 0

Din omida aceea scârboasă
mi s-a tras dorința de a scrie versuri.
Din pricina acelei mi s-a tras obiceiul
de a mă bucura că pot să-mi exprim în vorbire
mizeria.

Stăteam la armată și soldat fiind
cu Ionel Vianu, soldatul,
trași într-o recreație nedormită,
scăpați din paturile suprapuse
când iată că el
găsi de cuviință, o omidă.

Ea avea ciucuri oranj, ea avea
peri, dacă vă puteți imagina aceasta.
Păroasă ea era și ea avea peri.
Peri străluminați...
(mi-a luat Dumnezeu versul cel bun)

Aici trebuie să opresc vorbirea aceasta,
Dar nu pot s-o opresc
din dorința de a mă justifica.

Soldatul Ionel Vianu lăsa să-i curgă
din mână spre cealaltă palmă
scârboasa omidă.
Eu o priveam și rău mi se făcea
și greață mi se făcea pe când o priveam
și foarte mare neliniște mi se făcea
și jeg, de omidă.

Soldatul mi-a spus:
- Nu vezi cum curge dintr-o palmă într-alta?
Ca o pată de umbră! mi-a spus soldatul.

Ea curge ca o pată de umbră
dintr-o palmă într-alta
Ca o pată de umbră!

Am repetat și eu aceasta:
„Ca o pată de umbră”.
Mi-era o scârbă deplină de omidă,
dar ea curgea dintr-o palmă într-alta,
dintr-o palmă a soldatului într-alta
Ca o pată de umbră.

De aici mi se trage obiceiul,
din scârba de omidă mi se trage obiceiul,
blestematul obicei de a scrie versuri.

Ca o pată de umbră!
îmi spuse soldatul.
Ca o pată de umbră îi răspunse soldatul.

(din Măreția frigului)


Trista vedere a girafei

Trist este acel care se poate îndrăgosti de altcineva;
care-și face oglindă dintr-o aripă de pasăre;
care speră mâine că va ploua peste mare;
care se roagă la dumnezeul muzicii cântate;
care nu-și poate închipui altceva
decât că este.

Ah, dac-ai putea să alungi
amintirea ta ca și cum ar fi a altora.
Ah, dac-ai putea să chemi numai pentru tine
venirea de suflet!

(din Măreția frigului)


Tunderea oilor

Tunde soarele de rază
și să-mi faci cămașă mie,
calul tunde-l când nechează
de vorbirea lui.

Hai, îmbracă-mă în cântec
spus de alte animale,
să mă vezi, să nu mă crezi
omul dumitale.

(din Măreția frigului)



Lecția despre cub

Se ia o bucată de piatră
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor :
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!

(din Operele imperfecte)


Stampă
se dedică lui Ștefan Agopian

Săgetarea unui leu în cuşcă,
iată
vânătoarea regală.

(din Operele imperfecte)


A-mi da din mână de mâncare


Te-ai înstrăinat de mine, mamă,
nu-mi mai dai din țâță de mâncare,
ci din mână,
Am ajuns să avem masă în casă, mamă,
am ajuns să avem masă în sofragerie.

A devenit de lemn sânul tău, mamă,
masă cu pahare, sfârcul ţâţii tale.
Dă-ne mie, mamă, şi prietenilor mei de băut
şi după ce ne săturăm setea de viaţă
dă-ne de murit, mamă.

(din Epica Magna) 


Schimbarea la față

Nu uitați: acum nu mi-e foame,
nu mi-e sete.
Punctul meu de vedere e punctul pietrei
Nu sunt obosit, nu, nu sunt obosit
și nici nu mi-e sete
și nici n-am de gând să stau tolănit
pe timpanul vreunui crocodil.

Merg ca și cum aș sta,
și deși sunt sătul de aer, respir.
Nu, nu, uitați; nu mi-e foame și
nu mi-e sete,
după cum nu mai sunt tânăr
dar nici bătrân nu sunt.

Boarea suavă a dimineții
o pot strânge de suava beregată
fără să fac vreun efort prea mare
și pot să dau și cu piciorul
în râul subțire și firav
și fără pești în el.
În râul cu nimic mai presus
decât o coadă de câine.
Dacă hotărăsc să fac ceva, fac.
Am cheltuit atâtea zile
Încât o zi în plus risipă
Nici măcar nu mă face mai sărac.

Nici dorința de a supraviețui
Nu mă face să respir mai des,
Nici moartea nu mi se pare mie
atât de măreață.

E bun sistemul acesta planetar,
dar nu mai mult decât atât.
E luminos soarele acesta
Luminos. Nu orbitor, nu orbitor.

Dacă n-ar mai răsări mâine-dimineață
ar fi o mare pierdere.
Dar nu mai mult decât o mare pierdere.

Aș putea să biciuiesc lucrurile dar n-o fac.
Nu pentru că n-aș crede că lucrurile
n-ar simți durerea,
ci pentru că mi-aș uza inutil biciul.

Nu scot limba la tine
Ca să nu crezi că vreau să te gust.
Îți vorbesc numai.
E un fel de a scoate limba pe jumătate.

Dacă mă înțelegi - bine
Azi cât timp mă înțelegi voi fi bucuros.
Chiar fericit.
Dar numai azi.

Dacă nu înțelegi nimic, voi fi trist
iar către sfârșitul serii, - melancolic.
Dar nu mai departe de această seară,
pentru că la miezul nopții
vine îngerul.

El îmi va spune:
- Am venit să te schimb!
- Schimbă-mă, am să-i spun.
Și el, mă va schimba.

După aceea eu mă voi duce la cal
și îi voi spune:
- Calul, am venit să te schimb.
- I-ha, îmi va răspunde el,
iar eu n-am să înțeleg dacă trebuie
să-l schimb
sau dacă el vrea să-l schimb.

Și n-am să înțeleg dacă eu sunt pentru el
ceea ce este îngerul pentru mine.
- Am venit să te schimb, calule.
- I-ha, i-ha, îmi răspunde calul.

(din Măreția frigului)


Piatra

Piatra
este un om
în care alt om
și-a băgat mâna
ca într-o mănușă
și l-a întors pe dos
ca pe o mănușă!

(din Oase plângând)


Spirit de haiku

Trupule, dacă mă mai scoţi din minţi,
te zvârlu din cuvânt.
Cară-te, gură vorbitoare!
Rămâi ca un şarpe pe o piatră,
cuvântule!

Trupule, dacă mă mai scoţi din minţi!

(din Oase plângând)


Ars amandi

Vreau să fiu el.
El vrea să fie arbore.
Arborele vrea să fie câine,
câinele vrea să fe pasăre.
Pasărea vrea să fie piatră,
piatra vrea să fie pește.
Peștele vrea să fie nour,
nourul vrea să fie câmpie.
Câmpia vrea să fie cal,
calul vrea să fie iarbă.
Vreau să fiu iarbă.

(din Măreția frigului)


Nod 33 (În liniștea serii)

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos
înfloreau florile
și sus
înverzea iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile
s-ar ierbi.

(din Noduri și semne)

Sensul iubirii (1960)










O viziune a sentimentelor (1964)











Dreptul la timp (1965)










11 elegii (1966)










Roșu vertical (1967)










Alfa (1967)










Oul și sfera (1967)










Laus Ptolemaei (1968)

Necuvintele (1969)











Un pămînt numit România (1969)










În dulcele stil clasic (1970)










Poezii (1970)

11 elegii/11 elegies (1970, traducere de Roy MacGregor-Hastie)

Belgradul în cinci prieteni (1972)










Cartea de recitire (1972)

Măreția frigului (1972)










Clar de inimă (1973)










Starea poeziei (1975)










Epica Magna (1978)










Operele imperfecte (1979)










Unfinished Work (1979, traducere de Stavros Deligiorgis)

Carte de citire, carte de iubire (1980, împreună cu Gh. Tomozei)










Noduri și semne (1982)










Oase plîngînd (1982)







Respirări (1982)










Strigarea numelui (1983)










Album memorial (1984)










Antimetafizica (1985, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu)









Nichita Stănescu - Frumos ca umbra unei idei (1985)










Amintiri din prezent (1985)










Poezii (1987, ediție de Ștefania Mincu)










Poezii (1988, ediție de Cristian Moraru)










Fiziologia poeziei (1990)










Cu viii și cu morții laolaltă (1991)









Argotice: cântece la drumul mare, 1955-1960 (1992)










Tânjiri către firesc (1993)









Cărțile sibiline (1995)










Fel de scriere (1998)

Opera poetică (1999)

Opere: I-III, Versuri (2002)










Opere: IV-V, Proză, Traduceri, Publistică, Corespondență, Grafică (2004)

Îngerul cu o carte în mâini (2005, ediție de Alex. Ștefănescu)










Opera poetică (2005)

sâmbătă, 30 martie 2013

poemul zilei: Nora Iuga, Inima ca un pumn de boxeur (fragment)

VI

tata a fost muzicant
mama a fost balerină
în banca întâi
mereu în banca întâi
mușcam dintr-o poezie
ca dintr-o turtă dulce

am văzut oameni săpând printre trandafiri
am văzut trei eleve pieptănate la fel
se pot observa urme ciudate
pe bordura trotuarului
ca pe circumferințele
unei cești îndelung folosite

notez ce văd ca un turist
de parcă aș vrea să trimit
o carte poștală pe altă lume

dar trebuie să umblu cu ochii închiși
trebuie să forțez ușa bisericii
trebuie să iau orbul de mână
micile penitențe micile jertfe
recompensele și frica
recompensele și foamea
recompensele și plăcerea

mai ales plăcerea de a fi văzut

am o rotulă ca oul
am o ureche lustruită ca scoica
am o limbă ca o căpșună
și
hai să spargem cu pietre
acest vas de cristal
hai să tăiem această etolă de blană

noroiul mi-a ajuns până la gât
nu mai pot să mă agăț de stele

mușcam dintr-o poezie
ca dintr-o turtă dulce

vineri, 29 martie 2013

poemul zilei: Francis Ponge, Pâinea (traducere de Irina Mavrodin)

Acum câțiva ani, a existat pe bulevardul Tomis, între Capitol și Spitalul Mare, o cofetărie în care nu am intrat decât o singură dată. Am mâncat acolo o prăjitură - nu era cine știe ce. Mai interesante decât prăjiturile erau pereții plini de tablouri cu diverse prăjituri marca Fauchon (printre care și un ecler... Mona Lisa), însoțite și de citate menite să ne facă deliciul. Nu rețin restul citatelor, dar în dreptul mesei la care am mâncat am văzut un citat din Pâinea lui Francis Ponge. De mai multă vreme auzisem de Le parti pris des choses, dar nu citisem încă. Cu chiu, cu vai, mi-am xeroxat cartea de la bibliotecă, fiindcă singura persoană despre care știam că are mai toată colecția editurii Univers s-a stabilit definitiv în S.U.A. Totuși, am ezitat multă vreme să citesc cartea, dar astăzi am găsit-o îngropată printre caietele mele cu manuscrise. Cred că am să revin asupra subiectului... Până atunci, Pâinea:


Pâinea

Suprafață pâinii este miraculoasă mai întâi prin acea impresie cvasipanoramică pe care o trezește: e ca și cum ai avea la dispoziția noastră și la îndemână Alpii, munții Taurus sau Anzii Cordilieri.

Astfel o msaă amorfă și râgâitoare a fost strecurată pentru noi în cuptorul stelar, unde întărindu-se a căpătat forme de văi, creste, unduiri, râpe... Și toate aceste planuri acum atât de net articulate, aceste lespezi subțiri pe care lumina își așterne cu sârguință scânteierile, - fără o privire pentru moliciunea abjectă de dedesubt.

Țesuturile acelui lânced și rece subsol numit miez de pâine seamănă cu cele ale buretului: frunze sau flori sunt aici ca niște surori simaeze sudate prin toate coatele deodată. Când pâinea se învechește florile acestea se veștejesc și se chircesc: se desprind atunci unele de altele, alcătuind o masă friabilă...

Dar să ne oprim aici: căci pâinea trebuie să fie în gura noastră mai puțin un obiect de respect cât unul de consum.


joi, 28 martie 2013

poemul zilei: Leonid Dimov, Vis cu licorn

Parcă au trecut mai mulți ani de când am citit pentru prima dată poemele lui Leonid Dimov, deja familiarizat cu - via Cărtărescu - metoda „configurațiilor” oniriste. Totuși, n-am ezitat de fiecare dată când mi-a picat în mână câte-o plachetă sau antologie să-l revizitez. Am rămas de fiecare dată cu senzația pe care mi-o dă plimbarea unui cartier prin care am mers de mii de ori, dar în care pot mereu să văd locuri și lucruri aproape noi, pe care nu le-am băgat în seamă până acum, prea obișnuit cu anumite trasee. În cazul lui Dimov, e drept, aproape orice poem poate fi considerat reprezentativ (deși am risca, în acest caz, să eludăm cele 7 poeme). Am deschis la întâmplare Carte de vise și am găsit un „Vis cu licorn”, cu desăvârșire familiar, but it never gets old:



Vis cu licorn

Duceam de mână fata cea goală cu tricorn
Să fie - pradă dulce - mâncată de licorn,
Era spre dimineață, fântâna somnoroasă
Suia însingurată un abur de mireasă.
Departe sta orașul cu tritoni verzi sub dale
Și albe edificii în jur de catedrale.
Mugeau în zare trenuri, fugeau în ierbi lăcuste,
Se-mbrobonau cu rouă potecile înguste,
Iar eu cu podul palmei ștergeam slinos și spân
Pe chipul fetei lacrimi, și-o mângâiam pe sân.
Gândeam că va mânca-o și atunci de ce să n-o
Răpun și eu în iarbă, zglobiu și rococo?
Căința-mi era trează: mă rog, poate că dânsa
De răul meu și nu de licorn umed plâns-a.
Dar iată că ajungem. Privim în fund, de-afară,
Vedem cum urcă apa bombată și uioară,
Se-aude-o melodie vrâstată de porunci,
Fântâna tâmâiază albastru și atunci
Am înlemnit.
Totul s-a colorat și s-a mistuit
Într-o singură boare lăptoasă.
Ne-am simțit cu toții ca acasă.
Iar el, licornul, cu mare zâmbet de desubt,
Rotea un ochi portcaliu și ne-ntrerupt
În care bucătăreau toate celelalte fete
Gătindu-se pe ele însele pe-ndelete,
Fără grabă, cu hohot de râs printre legume
Tocate cristalin, strigându-se pe nume,
Jucându-se cu pătlăgelele, cu varza,
Gâdilând sub cioc când acvila când barza
Care păzeau pirostriile de vânt
Și priveau atotștiutoare-n pământ.

Era o bucurie ruginie-n bucătărie,
Zburau dropii fripte cu flori la pălărie,
Se-nfiripau din te miri ce zicale,
Cădeau de sus aluaturi în rotocoale,
Se dansau valsuri și mazurci,
Soseau întruna vedetele în blănuri de nurci,
Francisc I spunea: totul e pierdut
În fața Gretei Garbo din filmul mut
Și-atunci am văzut
Cum întinde mâinile fata
Să fie luată. Și gata.
M-am trezit singur lângă fântână
C-un cărăbuș elegant adormindu-mi în mână.

miercuri, 27 martie 2013

poemul zilei: Petru M. Haș, să nu

La un moment dat, am avut o dezbatere cel puțin amuzantă pe un forum oarecare, unde un tip pretindea că există „instinct estetic” și că amatorii de artă modernă sunt, cu precădere, snobi spălați pe cap... E drept, am caricaturizat puțin niște puncte de vedere care, în discuția originală, erau redate, din fericire, ceva mai nuanțat și mai argumentat. În orice caz, mutațiile frumosului (de-a lungul timpului, într-un anumit spațiu, nu neapărat egal cu alte spații) erau oarecum greu de admis pentru el, ca și ideea că arta conceptuală (care, în sine, eludează dihotomia frumos-urât) ar putea fi considerată artă...

Având puține reacții (deși pozitive) la data apariției, volumul liniște (1983, C.R.), recitit astăzi (fiind și parțial reeditat în Lectura de apoi, dacă nu mă înșel), își trădează într-un fel vârsta (NB: nu lipsește recuzita epocii, dar accentele manieriste și textualiste nu copleșesc discursul), dar se pliază mai bine pe o sensibilitate actuală, trecută prin V. Leac sau prin Constantin Acosmei (nu îi citez întâmplător. Lectura de apoi a mai beneficiat și de o prezentare în Poesis Internațional). Petru M. Haș merită explorat în continuare - deocamdată vă las doar aceste notații foarte anemice, alături de un poem - doar un poem? Da, doar un poem...


să nu


să nu lași poarta deschisă
ne ia vîntul pe toți

să nu-ți cadă un obiect greu
în cap
și de sus

să nu o superi pe mama ta

să nu bați cîmpii
e adesea riscant

vei fi
un pieton drăguț fiul meu

vineri, 1 martie 2013

primii mei pași de foto.copil

celor care nu mă cunosc în ipostaza de fotograf le mărturisesc că, de altfel, nici nu mă consider fotograf. sunt doar un amator căruia îi place să (ab)uzeze de biata lui cameră foto și să surprindă (atunci când nu e ocupat cu vreun eveniment cultural) culori, texturi, frânturi de atmosferă... cunoștințele mele tehnice sunt aproape nule, așa că mă salvează camera și, câteodată, benignele mele intuiții...

așadar, clemență...

fiecare fotografie are un titlu


 a nins cu zahăr albastru



cumpără-te și vei primi gratis o viață bonus


coral coral coral coral coral


urme



floarea neagră



cină cu marina



băutura



tehnologic




pop art



strada curcubeului



moartea colorată de pe strada nicolae iorga



husa pictorului



bătălie absolută



rădăcini