sâmbătă, 24 august 2013

port la marea esee (fragment)

(Ilustrație: Paul Klee, Bravi trandafiri, 1938)

Am putea spune că, de la începuturile avangardei istorice încoace, poezia (dar și pictura) a devenit un fel de bucătărie japoneză (gen benihana) în care actul poetic, ca și gătitul, se realizează chiar lângă tine, uneori e nevoie să ajuți „bucătarul” și să arunci niște condimente semantice... dar, cel mai adesea, te poți frige! A se măsura distanța dintre „sculptura de gheață” care era (mai demult) sonetul și „fluviul de lavă” care este dicteul automat - în teorie, fiindcă, în practică, limbajul reduce distanța, „cristalizarea” este inevitabilă, în afară de cazurile în care trecem către non-comunicare, non-limbaj propriu-zis.

Truisme? Nicidecum. Cel mai adesea, avangarda este redusă la fronda exterioară, la poza care (în cazul avangardelor istorice mai adeseori decât cel al neoavangardelor tardive) vine la pachet cu o frondă interioară, o autentică mutație care a avut loc în interiorul actului poetic/artistic/ș.a.m.d. Desigur, în tot acest timp operăm tot cu teorii, abstracțiuni, generalități. Practica propriu-zisă a avut de-a face cu nenumărați factori...

(va urma)

Un comentariu:

Cosmin Cretzu spunea...

Un articol care m-a surprins si este foarte adevarat ce poti sa spui. Sincer sa fiu eu sunt mai mult cu muzica, si tot ce as incerca sa fac, nu reusesc sa fac totul fara muzica.