vineri, 9 august 2013

tags: pământ, țărână, om, chestii



(ion nicodim - țară țăran țărână etc. ultimul exemplar din vitrina muzeului a ajuns în mâinile mele neîndemânatice, dar pline de iubire. săracul nicodim. l-am așezat ostentativ în sufragerie - ca să deschid vorba despre el când va veni în vizită doctorul de familie sau frizerița. îmi imaginez că morții așa se hrănesc - cu referințe, ca niște google hits.)

încerc să deschid fișierul
tarana_din_tarana.avi
dar
la faza
în care pun mâna pe lopată
îngheață mereu player-ul
de parcă aș avea mai multe șanse
să deschid o sticlă de suc
sau să-mi închiriez o armură medievală


decât să trăiesc
ca o extensie
a lopeții



un vierme plin de îngăduință


*

alunec
ca o bucată de săpun
mi-am pierdut aderența

oase de
eprubetă
unghii de

faianță

///Papilele recunosc gustul de ciocolată -
Acum am brațele închise,
străpung solul,
parcă aș trăi într-o casă pe Valea Prahovei.
Am o privire oblică,
un punct fix,
un șir de fapte.

///nisipul
invadează
papucii
tălpile:
pilaf de scoici

(aș putea să trăiesc lipsit de o formă convenabilă, așa, cu o moacă de pește abisal dintr-o groapă mai adâncă decât everestul în oglindă... pesemne că impulsul vieții triumfă prin încăpățânare.

te bagi
unde fierbe
oala)


*

(Era o zi de vară, când circulam de nebun cu abonamentul de 5 lei, profitam de fiecare oră rămasă. Ora 24 mi-am cheltuit-o în autobuzul 3. În Palazu Mare era încă liniște. Am înaintat pe strada Santinelei, am trecut dincolo de sanatoriu, dincolo de minaret și de intersecția cu Sahia, infernala, obsedanta stradă Sahia. Aproape de capăt nici nu mai exista noțiunea de asfalt, străzile desenate pe hartă erau niște drumuri fragile, care ar fi putut fi inundate cu ușurință de natură. Pe malul ghiolului, inaccesibile celor fără jeep-uri, câteva vile izolate. Apele Siutghiolului - glazurate de soare. Apoi mi-am întors privirea. Un wasteland la capătul străzii dinspre Ovidiu, o râpă la baza căruia se aflau mulți copaci uscați și pământ pârjolit. Numai razele laser lipseau... Am mers înapoi înspre străzile „prietenoase”, printre câinii care nu și-au dat seama că sunt un străin. Zarurile mele erau bine lustruite.)

m-am bălăcit
din nou
în niște acuarele de sam francis

culori
microbi
viață presată

dar când mă gândesc la ceea ce trăiam acum șapte ani: un gust de vomă începe să îmi ardă gâtul. colegii mei m-ar fi putut omorî în joacă, încă puțin și ghiță cârtiță ar fi făcut rost de superputeri, ar fi găsit toate vulnerabilitățile mele. începusem să cred că a mă bate era felul lor de a mă iubi;

am încercat să înjur folosind procedeele lor. degeaba. puteam iubi doar singurătatea. pauzele în care căutam o clasă goală în care să deschid geamul și să privesc blocurile. în unele seri se vedea la un anumit etaj un neon albastru în a cărui lumină - de la distanță - mă înfășuram

*

oare am ajuns în
chin
a
aaaa

(Nu mai cred în mizerie. Doar în straturi depuse de grăsimi, sare și zaharicale. Câteodată se aude o râgâială distinctă. Dar poate că a fost o revelație în somn - după ce s-a trezit a și uitat, revine la un puls stabil, inima pare a fi în stare bună. Temperatura a ajuns din nou în punctul ideal, după care noua noastră Mediterană geme din nou de idei, frecții la piciorul de uraniu. Agricultura a cunoscut câteva creșteri spectaculoase, după care vița-de-vie și panourile solare au împânzit tot cerul. Noi etaloane ale frumuseții. X către Y: Iubita mea, hai să mergem la subsubsubsol. Un mormăit din spatele straturilor.)


Sam Francis, La Primavera Fredda, 1988

Niciun comentariu: