duminică, 7 aprilie 2013

poemul zilei: George Vasilievici, george a învins

Nu știu ce m-a apucat să-ți spun chestia cu pantoful
doar că domina orașul de sus, nici dacă îți amintești
nu sunt sigur. Erai bosumflată aș putea spune puțin supărată
pe comportament. Dar asta nu depinde de mine.
Alunecam pe senzația deșertului mov, pe farurile capotei
învelite de posibili trecători. Asta spuneai tu.
Cineva mă trăgea de cuțit
nu știu dacă îmi curgea sânge. Tot ce-i posibil.
Treptat totul a devenit foaaaaarte larg și neîncăpător
în contur.

Eram vesel și nepăsător, mă plimbam cu
trandafirul de plastic în mână cum s-ar zice un pic
cam distrat. Apoi aerul a devenit de sticlă și
mi-a fost frică să merg mai departe. În fiecare dimineață
aceeași poveste. În fiecare dimineață peisajul se
curbează în oglinda lacului antic, sub gheață, nu știu dacă chiar sub cui...
prin preajmă oricum.

te iubesc. e tot ce știu despre planetă.
despre liniile ce-mi aleargă prin bezna retinei
ca într-un sevraj canibal al prăzii neprăduite
de același trup,
disperarea este convexă și se lovește de dig, de țărm, de rază.
ricoșeul mă ia prin surprindere.
mi se mulează pe chip. nu chiar până sub bărbie. înțepenește
între buze,
pe vârful limbii să spunem. acestei mitice limbi cu care negrii
își satisfăceau mamele despicându-le în autostrăzi pe care ne
ciocnim frontal.

ea este sora mea și
de când am ocolit împreună hăul imaculat al veacului ce se
deschidea
în fața noastră prin aceeași femeie
am început să alunec pe rana deșertului mov
populat cu specii pe cale de dispariție, devenind tot mai
curat, mai neted la frecare, privirea este și ea istovită și nu se
sprijină pe
nimic. nu cred că înțelegi. nu cred că poți să înțelegi și
mai ales nu cred că te răscolește ceea ce ești. sau poate
mai mult de atât...

noaptea trecută stăteai întinsă pe pat cu vocea
retezată de cuțitul fierbinte al criminalului în serie
din gură îți curgeau gândurile lui mai albe ca amfetamina
ți se prelingeau pe bărbie, pe piept, pe burtă,
îți explodau peste cearcăne.
tu atunci la cine te gândeai?

la ce te gândai? sau poate doar vroiai
ca autoritățile să nu depisteze niciodată posibilul
cadavru ucigaș pe care ți l-am montat în burtă

uimirea este imaculată și mi se vede pe chip.
„de fiecare dată când te dezbrac nu știi pe ce lume te afli”

„sunt doar o fetiță ce-ți zâmbește cu petarda
aprinsă în colțul gurii colecționez
pești pirania mă zbat mereu între aceeași
femeie sunt copleșită de invazia stelelor pe
care mi le storci prin piele dorm în cer printre cearceafuri pătate
de poluția gemenilor
confund dragostea cu nostalgia,
sunt măritată cu șarpele boa,
cred în incredibil, stau cuminte
sigilată sub masca vidată
a colonizării așteptând vești
de la rezistența umană
pe cale de a fi exterminată.”

știi, mă întorc acasă copleșit de senzația albă a iluziei
lasă-mă să cred că este o chestie imposibil de realizat
de pierdut, de fapt nu știi, nu cred că vrei să știi, nu
cred că vrei nici măcar să crezi că nu te mai pot ajuta să crezi
că vrei să crezi în vârsta imaculată a copilăriei,
„serios? Să-mi sari în ajutor?”

de fapt chiar în centrul atenției nu ți se întâmplă nimic confuz
sau oricum plăcut, mă las savurat, atins de speranța că va fi bine.
„bine sau rău?”
acum îl ai în față, te poți orienta prin întunericul umanității
folosindu-te de
corpul său ca de o planetă curioasă de felul în care poate aluneca
pe altă planetă

„toată seara m-am gândit numai la tine și la
ce te gândești când ești singur, întunericul e gol
și mă privește cu durere, nu-l întrerupe nimeni, nici
măcar tu nu-l întrerupi pentru că singurătatea ți-a
ocupat tot timpul cu tristețea-i de mamă ce-și
jelește fiul ucis de ea.”

luna pare și ea istovită și se agață de val,
se murdărește cu frișcă până peste buric,
se înmulțește pe rază
e doar o stare critică de moment căci dragostea intră și mă
surprinde abandonat pe autostradă, fără corp.

și nu mi s-a părut deși totul s-a petrecut departe, mult
prea departe, între orbite, în găurile portocalii
ce mă informează despre ce mi s-a părut că se petrece.

încă suntem aici nu am fugit împreună.
nu am determinat nici un accident
totul în jur e moale și se joacă
cu mine

numai că ea se întoarce și-mi promite că se va murdări
cu toate calamitățile deodată.
nu știu ce să zic. e tot ce pot să-ți zic.
de fapt asta zic.

că am vrut să te doară. că n-a fost nici o crimă în cutia cu lame
de ras, nici o sinucidere crestată cu alb în învelișul planetei
globulele mele au murit în globulele tale
verighetele au retezat degetele
infectate de infuzia galaxiilor roz, albe, roșii pe care ți
le-am așezat la picioare deși tu dragostea mea nu ai apucat
niciodată
să calci pe ele sau să le învelești măcar în cerul de sub
sprâncene,

că orașul e gol fără tine și mă umple de veselie.


(din Cerneală, Editura Pontica, 2004)


Niciun comentariu: