duminică, 31 martie 2013

poemele zilei: Nichita Stănescu

Nu voi vorbi acum despre Nichita Stănescu... Și asta este tot ce-am avut de spus.

Autoportret

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbește.

(din Epica Magna)


5, 4, 3, 2, 1, 0

Din omida aceea scârboasă
mi s-a tras dorința de a scrie versuri.
Din pricina acelei mi s-a tras obiceiul
de a mă bucura că pot să-mi exprim în vorbire
mizeria.

Stăteam la armată și soldat fiind
cu Ionel Vianu, soldatul,
trași într-o recreație nedormită,
scăpați din paturile suprapuse
când iată că el
găsi de cuviință, o omidă.

Ea avea ciucuri oranj, ea avea
peri, dacă vă puteți imagina aceasta.
Păroasă ea era și ea avea peri.
Peri străluminați...
(mi-a luat Dumnezeu versul cel bun)

Aici trebuie să opresc vorbirea aceasta,
Dar nu pot s-o opresc
din dorința de a mă justifica.

Soldatul Ionel Vianu lăsa să-i curgă
din mână spre cealaltă palmă
scârboasa omidă.
Eu o priveam și rău mi se făcea
și greață mi se făcea pe când o priveam
și foarte mare neliniște mi se făcea
și jeg, de omidă.

Soldatul mi-a spus:
- Nu vezi cum curge dintr-o palmă într-alta?
Ca o pată de umbră! mi-a spus soldatul.

Ea curge ca o pată de umbră
dintr-o palmă într-alta
Ca o pată de umbră!

Am repetat și eu aceasta:
„Ca o pată de umbră”.
Mi-era o scârbă deplină de omidă,
dar ea curgea dintr-o palmă într-alta,
dintr-o palmă a soldatului într-alta
Ca o pată de umbră.

De aici mi se trage obiceiul,
din scârba de omidă mi se trage obiceiul,
blestematul obicei de a scrie versuri.

Ca o pată de umbră!
îmi spuse soldatul.
Ca o pată de umbră îi răspunse soldatul.

(din Măreția frigului)


Trista vedere a girafei

Trist este acel care se poate îndrăgosti de altcineva;
care-și face oglindă dintr-o aripă de pasăre;
care speră mâine că va ploua peste mare;
care se roagă la dumnezeul muzicii cântate;
care nu-și poate închipui altceva
decât că este.

Ah, dac-ai putea să alungi
amintirea ta ca și cum ar fi a altora.
Ah, dac-ai putea să chemi numai pentru tine
venirea de suflet!

(din Măreția frigului)


Tunderea oilor

Tunde soarele de rază
și să-mi faci cămașă mie,
calul tunde-l când nechează
de vorbirea lui.

Hai, îmbracă-mă în cântec
spus de alte animale,
să mă vezi, să nu mă crezi
omul dumitale.

(din Măreția frigului)



Lecția despre cub

Se ia o bucată de piatră
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor :
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!

(din Operele imperfecte)


Stampă
se dedică lui Ștefan Agopian

Săgetarea unui leu în cuşcă,
iată
vânătoarea regală.

(din Operele imperfecte)


A-mi da din mână de mâncare


Te-ai înstrăinat de mine, mamă,
nu-mi mai dai din țâță de mâncare,
ci din mână,
Am ajuns să avem masă în casă, mamă,
am ajuns să avem masă în sofragerie.

A devenit de lemn sânul tău, mamă,
masă cu pahare, sfârcul ţâţii tale.
Dă-ne mie, mamă, şi prietenilor mei de băut
şi după ce ne săturăm setea de viaţă
dă-ne de murit, mamă.

(din Epica Magna) 


Schimbarea la față

Nu uitați: acum nu mi-e foame,
nu mi-e sete.
Punctul meu de vedere e punctul pietrei
Nu sunt obosit, nu, nu sunt obosit
și nici nu mi-e sete
și nici n-am de gând să stau tolănit
pe timpanul vreunui crocodil.

Merg ca și cum aș sta,
și deși sunt sătul de aer, respir.
Nu, nu, uitați; nu mi-e foame și
nu mi-e sete,
după cum nu mai sunt tânăr
dar nici bătrân nu sunt.

Boarea suavă a dimineții
o pot strânge de suava beregată
fără să fac vreun efort prea mare
și pot să dau și cu piciorul
în râul subțire și firav
și fără pești în el.
În râul cu nimic mai presus
decât o coadă de câine.
Dacă hotărăsc să fac ceva, fac.
Am cheltuit atâtea zile
Încât o zi în plus risipă
Nici măcar nu mă face mai sărac.

Nici dorința de a supraviețui
Nu mă face să respir mai des,
Nici moartea nu mi se pare mie
atât de măreață.

E bun sistemul acesta planetar,
dar nu mai mult decât atât.
E luminos soarele acesta
Luminos. Nu orbitor, nu orbitor.

Dacă n-ar mai răsări mâine-dimineață
ar fi o mare pierdere.
Dar nu mai mult decât o mare pierdere.

Aș putea să biciuiesc lucrurile dar n-o fac.
Nu pentru că n-aș crede că lucrurile
n-ar simți durerea,
ci pentru că mi-aș uza inutil biciul.

Nu scot limba la tine
Ca să nu crezi că vreau să te gust.
Îți vorbesc numai.
E un fel de a scoate limba pe jumătate.

Dacă mă înțelegi - bine
Azi cât timp mă înțelegi voi fi bucuros.
Chiar fericit.
Dar numai azi.

Dacă nu înțelegi nimic, voi fi trist
iar către sfârșitul serii, - melancolic.
Dar nu mai departe de această seară,
pentru că la miezul nopții
vine îngerul.

El îmi va spune:
- Am venit să te schimb!
- Schimbă-mă, am să-i spun.
Și el, mă va schimba.

După aceea eu mă voi duce la cal
și îi voi spune:
- Calul, am venit să te schimb.
- I-ha, îmi va răspunde el,
iar eu n-am să înțeleg dacă trebuie
să-l schimb
sau dacă el vrea să-l schimb.

Și n-am să înțeleg dacă eu sunt pentru el
ceea ce este îngerul pentru mine.
- Am venit să te schimb, calule.
- I-ha, i-ha, îmi răspunde calul.

(din Măreția frigului)


Piatra

Piatra
este un om
în care alt om
și-a băgat mâna
ca într-o mănușă
și l-a întors pe dos
ca pe o mănușă!

(din Oase plângând)


Spirit de haiku

Trupule, dacă mă mai scoţi din minţi,
te zvârlu din cuvânt.
Cară-te, gură vorbitoare!
Rămâi ca un şarpe pe o piatră,
cuvântule!

Trupule, dacă mă mai scoţi din minţi!

(din Oase plângând)


Ars amandi

Vreau să fiu el.
El vrea să fie arbore.
Arborele vrea să fie câine,
câinele vrea să fe pasăre.
Pasărea vrea să fie piatră,
piatra vrea să fie pește.
Peștele vrea să fie nour,
nourul vrea să fie câmpie.
Câmpia vrea să fie cal,
calul vrea să fie iarbă.
Vreau să fiu iarbă.

(din Măreția frigului)


Nod 33 (În liniștea serii)

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos
înfloreau florile
și sus
înverzea iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile
s-ar ierbi.

(din Noduri și semne)

Sensul iubirii (1960)










O viziune a sentimentelor (1964)











Dreptul la timp (1965)










11 elegii (1966)










Roșu vertical (1967)










Alfa (1967)










Oul și sfera (1967)










Laus Ptolemaei (1968)

Necuvintele (1969)











Un pămînt numit România (1969)










În dulcele stil clasic (1970)










Poezii (1970)

11 elegii/11 elegies (1970, traducere de Roy MacGregor-Hastie)

Belgradul în cinci prieteni (1972)










Cartea de recitire (1972)

Măreția frigului (1972)










Clar de inimă (1973)










Starea poeziei (1975)










Epica Magna (1978)










Operele imperfecte (1979)










Unfinished Work (1979, traducere de Stavros Deligiorgis)

Carte de citire, carte de iubire (1980, împreună cu Gh. Tomozei)










Noduri și semne (1982)










Oase plîngînd (1982)







Respirări (1982)










Strigarea numelui (1983)










Album memorial (1984)










Antimetafizica (1985, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu)









Nichita Stănescu - Frumos ca umbra unei idei (1985)










Amintiri din prezent (1985)










Poezii (1987, ediție de Ștefania Mincu)










Poezii (1988, ediție de Cristian Moraru)










Fiziologia poeziei (1990)










Cu viii și cu morții laolaltă (1991)









Argotice: cântece la drumul mare, 1955-1960 (1992)










Tânjiri către firesc (1993)









Cărțile sibiline (1995)










Fel de scriere (1998)

Opera poetică (1999)

Opere: I-III, Versuri (2002)










Opere: IV-V, Proză, Traduceri, Publistică, Corespondență, Grafică (2004)

Îngerul cu o carte în mâini (2005, ediție de Alex. Ștefănescu)










Opera poetică (2005)

Niciun comentariu: