vineri, 28 septembrie 2012

Poeta de vineri 30: Margareta Sterian (1897-1992)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan / 27. Dana Catona / 28. Mugur Grosu / 29. Adrian Maniu / 30. Margareta Sterian)

Popularitatea unui pictor nu spune mare lucru, în condițiile în care neinițiații au rămas la nivelul „Carul cu boi” + nume de străzi. Altminteri, picturile Margaretei Sterian se bucură de o cotă apreciabilă, dar nici măcar laudele Anei Blandiana n-au smuls poeziile ei dintr-un con de umbră. E drept, detractorii ar putea avea suficiente motive să invoce obișnuitele etichete prefabricate gen „pictor-poet” sau „lirică feminină” - pe când stilul picturilor Margaretei Sterian se impune de la sine (cu un expresionism colorat, adeseori cu nuanțe onirice) și cochetează pe alocuri cu abstracțiunea, stilul poeziilor e discret, până la a putea părea o mostră oarecare de, cum s-a mai zis, „lirică feminină”. Poeta nu numai că este poetă, dar își rezervă cu subtilă aroganță dreptul de a părea demodată și indiferentă la trendurile poetice. E drept, în acest caz nu este ascunsă o modernitate atât de acută precum cea a lui Mircea Ivănescu, de pildă (alt poet căruia nu îi este rușine de titluri precum „Poezii” sau „Versuri”), dar nu este nici îndatorată vreunui tradiționalism steril. Astăzi, vetustețea organică și feminitatea candidă a acestor poezii n-ar mai trebui să constituie defecte (conform unor pretenții de poetică în vecinătatea dogmaticii), ci calități. Egală cu sine și fidelă propriului univers poetic (care privește realitatea cu un ochi nu lipsit de frăgezime, dar nelipsit nici de un oarecare tragism), Margareta Sterian nu este o mare poetă, ci pur și simplu o poetă, fără niciun adjectiv parazit.

Notă: datorită diferențelor nesemnificative dintre „etapele” poetei, editată în puține volume, m-am hotărât să nu menționez volumul căruia îi aparține fiecare poezie, toate fiind oricum „scoase” din cea mai nouă antologie, apărută în 2005 la editura Alicat.

Flash

Privirea ta, flacară verde unduind,
arunca flash-uri peste pustiu,
mai mult nu vreau
şi nici nu se cuvine să ştiu.


Presimțiri


Rika-Ru,
parcă ești iar lângă mine,
zână cu mâini de copil, calde și brune,
încântând,
stăpânind mașina,
amăgind-o -
încă un urcuș și-am ajuns
and I love you so much
my car
iar în colțul pleoapelor grele
se-aprinde ușoară
o scânteie.


Odihnă

Sunt singură. E liniște în jur.
Ceasul respiră, apoi tace, cu timpul vrea să se împace.
O carte nici bună, nici rea se odihnește și ea.
Sufletul meu închină un imn oboselii senine.

Norul

Te privesc norule şi ştiu că sunt sora ta;
te-nfiripi, te destrami, arzi, te întuneci,
te-avânţi, te risipeşti şi iar te aduni din
zdrenţele tale;
dezlegată sunt ca urzeala ta călătoare -
de ce nu plutesc tot atât de sus?
Te zbaţi, nu te joci – se vede de-aici;
cauţi şi tu ceva, ca şi mine;
niciodată goana nu va înceta…
Rareori, ca mioarele ne odihnim în zile senine.


Marea e numai a mea...

Marea e numai a mea
chiar dacă mii de ochi
odată cu mine o privesc;
făpturile-i din adânc
pentru mine apele îi biciuiesc.
Cu verde, cu argint, cu soare,
sub nori sau tremurătoare lumină de lună,
nevăzuți celorlalți,
ne rostogolim împreună.



Carnet de marinar

Coloană întreagă în ziar:
Pierdut carnet de marinar.
Și parcă-l văd pe păgubaș
farnientând dolce prin oraș
cu panglici fâlfâind pe spate
și cu priviri înaripate
vizând taverna „La doi draci”,
cu rock'n'roll, zeițe blonde
și cupe 'nalte cu licori de jar...
De mare-nvolburată ce mai știe
sau de-un pierdut carnet de marinar...


Lacul

Lacul este oglinda de care cineva nevăzut a prins o barcă.
Două păsări înalte și albe s-au apropiat țopăind să vadă ce este cu barca aceea...
Când s-au încredințat că este adevărat, nu le-a mai interesat;
s-au scuturat
și, țopăind, au plecat spre mal să povestească și altora
dezamăgirea lor.
Cerul afișa o emancipare totală, senină și albastră.


Mă port cu tine

Mă port cu tine, cum mă purtam cu păpușile:
întâi, le stricam învelișul, să văd ce este înăuntru,
apoi, dezamăgită, le jeleam o clipă până mi le cosea bunica la loc...
așa se petrecea cu păpușile nepredestinate,
pe cele predestinate nu le cercetam defel,
ci le cuprindeam strâns cu brațele, cum te cuprind pe tine,
și le adoram toată viața, chiar dacă toată viața ținea pân-a doua zi.


Elevă la Luvru

Prin retortele casei urcam sau coboram în salturi,
mă strecuram pe Pont Royal printre maşini
cu ochii pe cerul Luvrului,
ca un voal cenuşiu de care e prinsă o gravură cu palat,
şi nici nu ştiu prin ce portal în palat pătrundeam...

Clasa era o sală de gardă boltită şi întunecoasă,
cu bănci şi mese grele.
Pe vremuri prânzeau acolo soldaţii...

De la catedra înaltă
vorbea un profesor cu barbă,
arheolog fanatic,
legat de o idee a sa despre un amănunt de care nu se
putea desprinde,
la care neîncetat revenea,
pe când noi aşteptam să aflăm totul
despre fecioara bleu de la Chartres
sau despre îngerii care
de un mileniu
zâmbesc la Remis...


Roman

Frumos câine! Și ce mare!
Da, când stă lungit între paturi
Nimeni nu se mai poate apropia.
E un paznic credincios.
Pe mine mă păzește.
Ești prea frumoasă.
Bărbatul meu e de aceeași părere.
Bărbatul dumitale unde este?
Niciodată acasă.
Ce faci mereu singură?
Aștept.
Îl aștepți pe el?
Aștept... ceva...
Uneori mă plimb prin grădină.
Câinele mă urmează.
Dacă vine cineva,
Se așterne la picioarele mele
Și ne separă.
Paznic de nădejde!
Bine dresat.

Frumoasa ridică un colț al
Perdelei; apare o grădină de vis...
Visăm...


Ecran

Nu vreau și nu-mi este ușor să-mi amintesc
câte false primăveri a străbătut inima mea,
câte valuri înalte a înfruntat,
cum nimeni n-a venit la timp
și am rătăcit sub cer incert, infinit...


Viteză

Cu o sută de kilometri pe oră,
în bătaia vântului ca Nike la proră,
pe drumul lucios, vioriu ce supus
se integrează mașinii,
în fuga ce răstoarnă pomii,
coboară cerul, înalță spinii,
zăresc depănându-se ruleta nenumăratelor ogoare...
A soarelui floare, smucindu-și capul după ibovnic,
își saltă salbele pe sâni...
Coloanele albe punctate cu-argilă ce-apar și se pierd
sunt țărani români.
Val este lumea, viteza absoarbe și solul pe care plutim
numai pădurea - stă dreaptă la orizont,
multiplele-i brațe peruca îi țin...



La voi mă întorc

Munţii sunt tot aici,
Inima mea nu e nicăieri,
Nu-i lângă tine - s-a rătăcit,
Nu zboară la cer - e de plumb.

Munţii sunt tot aici,
Inima mea nu e nicăieri,
Pădurile umbresc munţii,
Norii cuprind pădurile.

Mânia norilor e chipul tău,
Fulgerul ce-i despică, zâmbetul tău
Inima mea nu e nicăieri,
Munţii sunt tot aici...


Eroziune

Un val și încă unul izbind cu-nverșunare țărmul,
alipindu-i-se cu voluptate...
Un val, nesfârșire de valuri, ostenind zi și noapte
sub focul soarelui, sub argintul lunii, sub rafalele ploii
lovind cu furie țărmul, sărutându-l cu gingășie,
măcinând roca, biruind-o cu-ncetul: Divide et impera!


Economie

Oameni bătrâni, fală a zilei de ieri, divinizează soarele,
cu pleoapele coborâte se odihnesc în parcuri, sorbindu-mi mângâierea
dar curând harnica moarte cu mânecile suflecate
înșfacă fragilul material
și-l îmbrâncește în cuptorul de lut spre recuperare...


Pe fereastră pasărea a zburat

Pe fereastră pasărea a zburat,
coloratele-i pene au pavoazat pervazul;
numai moţul negru îl mai purta întreg pe cap.
Striga: „Vreau să mă zdrobesc, să scap!
De ce e aici atât de cald? De ce nu e frig?
De ce nu stau grăunţele risipite pe jos?
De ce trebuie din blid să le ridic?
De ce numai tu să mă iubeşti?
De ce numai pe tine sa te iubesc eu?
De ce să nu m-aplaude lumea-ntreagă când mă despoi
Şi mă tăvălesc, dacă vreau, şi-n noroi?”
„O, nu te lăuda atât”, i-am spus, „nu te mai lăuda,
nu te crede nici o părticică din inima mea.”



Cupola

Cupola circului îi este cerul. Cineva s-a prins cu mâna
de un fir de oțel coborât din cer, apoi l-a îndepărtat și, liber,
s-a avântat în spațiu.
Viața nu se mai ține decât de
reîntâlnirea precisă
cu acel fir.


Acasă cu tine

Conturul dantelat al continentelor,
albastrul liniat al mărilor pe hartă,
nu mă mai cheamă.
În adânc au adormit sirenele,
au putrezit palmierii pe coastă;
tu doar trăiești.
Ai rămas în inima mea
și mă tem să nu te împrăștii.
Cât aș vrea să adorm
ca să nu te destrami,
durerea mea!
Cât cuprinde primăvara e locul tău,
cât cuprinde cerul, ești numai tu.


Sport

Noaptea, pisicile de lutru cu faruri de aur în ochi,
n-au nimic mai bun de făcut decât să traverseze în fugă strada
tocmai în clipa când apare un automobil
pe care îl evită ca prin minune,
întreprinzând în clipa următoare și în sens invers
același drum și-escaladând precipitat și cu-acurateță
zăbrelele propriilor împrejurări...


Covorul oltenesc

Covorul oltenesc e o grădină
în care păsările stau la soare
și ciugulesc mărgăritare
iar șerpi perfizi ce unduiesc din loc în loc,
le-adulmecă cu limba lor de foc.

Deoparte, mai spre margini de grădină,
ca o lumină curge o apă vie,
din apă plantele frunzele-și desfac,
sunt frunze sau mici insuli de smarald
sau peștișori ce, ritmic înșirați,
se-aseamănă-ntre ei ca doispce frați?
Ici-colo flutură evantalii egiptene
cu lungi stamine ca întoarse gene...

De-ai trecut apa, dai iarăși de flori:
acesta e chenarul exterior
adesea roș cu zimți cărămizii sau altcumva -
așa cum zâna care l-a țesut îl vrea
și legea lucrului aicea se vădește,
aicea obârșia și rânduiala - stilul -
ca într-o carte se citește
și nu mai e nevoie de nume și de an:
în trăinicia firului,
dârzenia culorilor,
desenul păsărilor și al florilor
visează și muncește,
adună viață și o risipește
un neam.


Fericirea ce înspăimântă

Vine fericirea ce înspăimântă
cu podoabele ei violente,
cu-ntretăiatele-i întrebări.
În ale inimii cămări
străveziul rubin se zbate, se-ncheagă...

Fericire din mozaic, de ce nu te-arăți întreagă?
Măștile ți le știu toate, ce ești în adevăr:
amăgire, cântec sau moarte?


E o prințesă

Marea e o prințesă la un bal de curte,
poartă coturni de-argint și diademă pe frunte;
dansează și râde cu fiecare
cât e ziua de-ntinsă, cât e vara de mare...


Vetustă

Jucării cu resorturi stricate,
cu zâmbete vagi, distrate,
cu prea lungi rochii și prea mari pălării;
în mâini subțiri mănuși îngălbenite
și în sacoșele de catifea-nverzită
batiste de dantelă - verveine, armoarii...
și urma unei lacrimi căzută... nu mai știi...


Omul de lut

Mi-a trimis Dumnezeu un om de lut
să nu fiu singură pe pământ.

Om de lut cu ochi de cobalt,
în apele lor adânci mă scald.

Om de lut cu gura de floare,
o vorbă m-alină și alta mă doare.


Grădină în pantă

Grădina coboară-n terase pe lac:
hortensii, trandafiri și legiuni de flori galbene cu nume cunoscut
dar pe care l-am uitat acum, îl fac brâu de lumină.
Mai jos ghirlandele viei stau umăr la umăr
și ochii lor viorii sau de tulbure-opal
privesc aprig, cheamă cu gingășie...
În adânc, stufărișul e garda cu blănuri și moațe
a bătrânei salcii de la malul lacului cu banchize de frunze înmărmurite
în jurul celor doi nuferi albi, adormiți...


Albastrul

Cu apă, cu nisip, cu sare,
frământă marea
aluatu-i refractar și înspumat
pe care soarele îl coace cu putere
și nopțile îl poleiesc cu miere
sub valul care de milenii
neîncetat se-adună, se desparte,
neștiutor de mărturiile ce poartă...
Pe țărmurile-i necuprinse
civilizații s-au născut și au pierit
în vreme ce, neostenit, nepăsător, fără de moarte,
albastrul se adună, se desparte...


Nike din Samothrace

Umbra marilor aripi furau ziua slabă din muzeu
când am ridicat ochii întâia oară de-a-naltul tău,
m-am alipit puternicelor coapse
- numai în gând, altfel nici n-aș fi putut să ajung.
Marea îți ruginise veșmântul, trupul tău tăia norii,
fruntea semeață, ochii de oțel îi vedeau luptătorii
răsfrânți în valuri întunecate, călătoare oglinzi.
Din ce depărtări am venit azi la tine, nu simți?
Dincolo de portalii se-aștern scumpele pajiști franțuzești,
o lume mai mică, zeiță, din care tu nu ești.
Cum ai putea, ajunsă vreodată la țărm,
sub arc neîncăpător de marmură rece să treci?
E o poartă de biruință din zilele noastre vechi: Carousselul.
Aripile tale desfășurate vor cerul
dar cerul e o boltă a întrecerilor noastre deșarte...
Un simbol rămâi în muzeu, poetă a pornirilor moarte.

*

În noaptea asta Parisul a fost din nou bombardat.
Ziarele.


Speranța

Speranța mi-am clădit-o pe nesigur teren:
strânsoarea mâinii tale, un zâmbet,
fâșia de albastru ce destramă un nor -
semne mărunte, dar aștept cu ele
lumina să cuprindă cerul tot.


Îndemnurile Vulturului albastru

I

Știi ceva?
Mi s-a urât...
Hai în parc
să fac un vraf
din regrete,
și condeie,
și culori,
iar din vraf
să se înalțe
focul vesel de adio.
O caleașcă botezată
- nu știu cum -
o să ne poarte...
Unde?
Iar ai început?
Unde-odată
am vrut s-ajung
și n-am ajuns.

II

Toată viața vrei să numeri
geamurile de peste drum
și să vezi castanul roz
cum își scutură lumina?
Zboară pe un pat alb de nori
peste lacuri violete
și șosele paralele,
peste lanuri aurite
și clopotnițe ascuțite...
Nu-ți închipui că-i vis:
pe la prânz ești la Paris.

III

Știți și voi despre un trib indian
ce-și schimbă locul în fiecare an, primăvara
când vine Vulturu-albastru
și îi croncăne Mai-marelui în ureche c-ajunge,
și să se ridice să plece și chiar nu simte acela deloc
că rădăcinile ce a prins i-au întrecut statura?
Apoi, mulțimea salută solemn Vulturu-albastru
și, spre a-și aminti pe cine slăvește,
îi smulge din creștet o pană semeață
pe care acesta o dă bucuros
spre popularitate.

IV

Vulturu-albastru a coborât o pleoapă
iar cu celălalt ochi a privit valea toată
și l-a văzut pe Jim cu două fete;
era fără sombrero și fără ghete -
Vulturu-albastru și-a spus: E nebun! Pe arșița asta?
Dator sunt să i-o spun.
- Ei, Jim, băiete; așa te plimbi tu cu Hester și Kate?
Dă fuga în Fifth Avenue,
sparge o vitrină și ia ce vrei tu:
pălăria cea mai mare, ghete cu-elastic
și niște blue-jeans mai cochete
cu manșete late și adrese pe fese
Iată și un cec de gheara-mi semnat,
și să nu mai umbli așa alt'dat'.
Jim să prindă hârtia nu s-a deranjat
și acesta, dansând, mai departe a zburat...

V

Mă spionezi?
Nu-mi vine să crez.
Ba, zău că nu, dar
fără să vreau
de-aici din copac
te-am văzut ades
pictând sau dansând
și, fără voia mea
chiar sărutându-te
părea un englez...
- O, Vulture-albastru,
mă spionezi?
Făceam doar o probă de film -
mă crezi, nu mă crezi...

În viață principiul de bază-i
să pari ce nu ești,
să faci să se creadă...

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Poetul de vineri 29: Adrian Maniu (1891-1968)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan / 27. Dana Catona / 28. Mugur Grosu / 29. Adrian Maniu)

 Dacă numele lui Adrian Maniu nu circulă prea mult astăzi, este, trebuie să recunoaștem, „vina” poetului de a fi avut o operă schizoidă, care a îmbrățișat apoteotic tradiționalismul după ce a detonat pe cât a putut decrepitul simbolism (căci dintre protoavangardiștii între care a figurat doar Tristan Tzara a reușit să pună la îndoială însuși conceptul de literatură)...

Deși trecerea la tradiționalism i-a procurat relativ facil un nivel oarecare de succes, Maniu nu s-a impus ca un tradiționalist de primă mărime, poate doar ca un reprezentant elocvent al acelui gândirism aflat la jumătatea drumului între modernism și tradiționalismul propriu-zis anterior. În ceea ce privește latura postsimbolistă/protoavangardistă, aceasta a fost remarcată pozitiv de Ion Pop, dar a fost îngropată de Marin Mincu printre cei care nu sunt suficient de radicali ca să figureze în antologia literaturii de avangardă. Nu e greu de elucidat de ce - înaintea lui Maniu, doar Topârceanu (de fapt, în același timp cu Maniu, dar în fine...) a ajuns la culmi similare ale manierismului atroce, aflat la limita inautenticității (limită care va fi adeseori trecută în neomodernismul șaptezecist). Dacă Topârceanu rareori se demască, Maniu are tendința de a se autoanula - cum am zis, tentația de a demola este aproape întotdeauna însoțită nonșalant de tentația de a poetiza, nu fără un sentiment al deșertăciunii. În poemul dramatic Salomeea, parodia se demască progresiv, dar unele dintre poemele din ciclul Flori de hârtie conțin o graniță ceva mai fluidă - iar, odată cu trecerea la tradiționalism, dispar aproape în întregime impulsurile autoironice, dar nu lipsește tușa expresionistă. Relativ modesta exegeză în jurul lui Maniu a bătut chiar pasul pe locul în jurul acestui clișeu - și anume, ochiul de pictor al poetului (!), rivalizând în cuvinte cu icoanele bizantine și expresionismul cu tentă religioasă promovat de Gândirea... Dar, așa cum am zis mai sus, bântuie manierismul, ca o consecință directă a tendinței lui Maniu de a se lăsa în voia retoricii. Dacă într-unele dintre poemele tradiționaliste se poate întrezări urme de poezie autentică dincolo de crusta stilistică prăfuită, într-altele nu se mai poate găsim decât retorică, anecdotă și clișee tradiționaliste. Un exemplu negativ: „Unii spun că ar fi plecat/Spre orașul de fabrici înconjurat,/Oraș fără ploi, oraș fără cer./Acolo, copila cu păr de aur are un palat,/Și toate fericirile o cer...//Sau, la perdea, așteaptă, văpsită,/necunoscutul, de care să fie plătită...//Satul, îngrozit, a blestemat!” („Ce a zis satul”).

Poate că Vinea și - cu precădere - Tzara au reușit să ajungă mai departe decât Maniu, dar scrierile sale din anii 1910 (dintre care se evidențiază „Salomeea”, prea puțin cunoscută azi) atestă totuși o contribuție semnificativă în cadrul protoavangardismului care a căutat să se detașeze de tiparele simboliste (dintre care Minulescu și francezul Jules Laforgue conțineau în bună parte sâmburii apetitului pentru (auto)ironie și deconstrucție) și a pregătit terenul pentru avangardele propriu-zise.


Primăvară futuristă (variantă la Primăvară fistichie)
din ciclul Flori de hârtie

Uite, primăvara reînvie, şi toţi pomii au flori de hârtie.
Cerul e sumar ca un decor. Arăturile sunt pline de noroi.
Vino, vreau să ne plimbăm şi noi. Poate crezi în declaraţii de amor.
Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon.
Salcia imobilă cu ciucuri înfloreşte.

Oile de bucurie stau cu capu-n jos.
Trenul trece, fumul cade gros
când pe ape frigul se cojeşte.
Frigul pentru fiecare an, alb ca dinţii tăi - clape de pian.

Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, rândunele trec pe cărţi poştale,
cucul din ceasornic sună-n vale, câmpul putrezit miroase.
Vino, paradox sentimental, tuse înflorită în spital. -
Uite, primăvara reînvie, pentru cei ce nu se pot uita.
Vino, să priveşti uitarea ta şi să calci flori de hârtie.

1914


Tisană sufletească
din ciclul Flori de hârtie

O vioară
înfioară
negurile care mi-au împăturit
inima cu care te-am iubit.
Nici un drum nu este sfârșit.
Sfârșit e cântecul-poveste,
căci povestea e o clipă
care țipă,
care țipă-n pripă: tu ai fost
cea cu părul flori de tei.
Eu te-am întrebat: „Mă vrei?”
O, ce prost!
Și ce ușoară vorba zboară...
La vioară: „De-acuma nu te-oi mai vedea” -
la vioară
nota simt că o să doară.
Moartea vine.
E curios cum seamănă cu tine;
a ei coasă mi-a spart ochii -
ție-ți plac bijuterii,
jucării
și rochii.
Azi plăcerile sunt macerate.
Precaut, m-am aranjat să mor în rate.
În ventricol
- gol ridicol -
te-am păzit.

Te-ai răcit,
scumpă taină, te-ai răcit neavând haină.
Eu atunci te-am întrebat din nou: „Mă vrei?”,
că bolnavilor le place ceai de tei.

1913


Jeluirea durerii mele
din ciclul Flori de hârtie

Durere - o, durerea mea,
neînțeleasă ai să fii.
Cum vrei să te-nțeleagă cineva
când nu te-nveți cum trebuie să scrii?
Ești dulce ca pastilele de ciocolată,
cu ochii mari ca stridiile când mor,
și gene fluturi care zbor, -
dacă vreodată
o floare ar zbura înfluturată.
Ți-e părul fum
albastru din cădelniți de tămâie,
ochii scrum.
Albi sânii, înghețată de lămâie
în două cupe de cristal.
O, suflete, fii mai sentimental
de vrei să te-nțeleagă vreodată...
În lumea ta, durerea mea, ești izolată.

1914


Portul seara
din ciclul Flori de hârtie

Baloturi de bumbac ce se desfac -
un cer cu nori,
un deal cu mori
în care vântul ostenește dându-se de-a tumba;
jos, apa spuma îmbrâncește,
ornamentând cu bale în ghirlande cheiul.
Nedibaci negrite cu condeiul,
din roata soarelui în asfințire se desprind răzlețe spițe - raze.
În roșu subliniat e scris decorul zării.
Pe fonduri de extaze,
catargele - bice cu sfori -
au spălăcite pavoazări în trei culori.
Pe borduri latră câte un câine - câteodată...
alene trece un matroz cu o găleată,
începe curățenia de mâine;
hamac și cărți plictisitoare,
miros de pește, de petrol și soare.
O vălurire grasă împletește nesfârșit
reflexul, lustru șerpuit -
sirena sună ora de plecare.

Întârziate, șlepurile par coșciuge,
sirenele expiră fumuri albe, valul muge,
reglementară liniștea s-aprinde roșie și verde,
vegheată-n pas bătuți de sentinele.
Îndepărtându-se, imaginea se pierde.
Luminile își picură mărgele,
când sus pe deal, în întuneric,
se dau de-a tumba toate morile isteric.
Plâng jos în apă ochii verzi și roșii
pe șlepurile aliniate ca galoșii.

1914

La dame aux camélias
din ciclul Flori de hârtie

Obosită - culcată
pe canapeaua cu trandafiri negri brodată -
clipind privirea cernită,
acum căutând spre sticluțele cu parfum -
fiecare cristal poartă, ca într-o urnă, închis,
cadavrul miresmelor de floare - vis;
fruntea te doare,
reamintind îmbobocirea inodoră
ce între sânii tăi se ofilește,
și teama crește
scăpând siropul lingurițelor la oră,
păstrate-n eticheta flacoanelor de farmacie -
în care speri să fie închisă noua-ți viață...
Și iară gama tusei - friguri, greață.
Monotonie - veșnic ton în viață, - soluțiuni.
La ușe portărelul - oxigenul - somațiuni,
reclame și prospect: cum se atenuează tenul.

Pe geamuri soarele aruncă-n ceață
eterna agonie - un greoi buchet.
Te obosește rochia cu trenă,
dozează patimile asfixiate de higienă
când fardul buzelele-ți roșește - și sângele fardează pe parchet.
În tusea care crește, crește,
și te alipește de tăcere,
speranța, ca o voluptate, te mai amăgește
în plictiseala vieții de plăcere.

Jurnalele aduc actualități de primăvară
„S-au scuturat castanii înfloriți prea timpuriu,
și la Șosea ai fost văzută în landou aseară” -
ești mândră de banalitățile ce ți se scriu.
Cu ochii palizi cum e flacăra de groguri,
silabisind familiile în necrologuri.

Batista ta, de sânge ruginită,
s-aseamănă cu o camelie veștejită, uitată,
pe canapeaua migălos brodată,
unde au îngenunchiat atâți și-atâtea-n altădată,
ca tu să plângi și să arăți regrete
între tincturi, între scrisori, între rețete.

O, dă-mi dantela din batistele scuipate.
Mă crede, n-am să-ți scriu povestea demodată,
vreau doar s-admir fire de sânge închegat e
fix de astă dată,
flori roșii, flori de argint.
(Doctorii și amanții mint.)
Flori de rugină, flori de ceară,
flori de-ntuneric și flori pale,
pe gura ta odinioară flămândă, în scuipaturi de opale.

1914


Romanță
din ciclul Flori de hârtie

(Cel care căuta „semne înghețate pe lacul Cișmigiului” s-a spânzurat în grădină. A.M.)

I

Cu siguranță,
nu sunt decât un clovn farsor,
iubind - fiindcă așa e moda -
în sinucideri de amor.
Și îmi cânt oda:
un vals major de nesperanță,
într-un picior,
grav și bizar,
încet și rar,
subt felinar.

E-așa frumos să râdă galeria -
durerea mea a amuzat întotdeauna.
Râde și luna
și frânghia.
Clipește felinarul bucuria.
Eu - firmă care-n vânt se balansează -
îmi leagăn dansul scârțâit,
îndrăgostit de infinit.
Tu, fată de pension, visează
că te-am iubit.

II

E vânt și ploaie,
atâtea frunze ruginite mor,
acum ești poate singură-n odaie,
privind spre parcul roșu ca un abator.
Și-n plictiseală recitești
scrisorile în care-am plâns, ca să zâmbești.
Ce haz!
se stinge spiritul din mine,
și felinaru-i fără gaz.

............................................

O! mult frumoasă.
E frig și seară,
grădina e pustie-ntâia oară,
toți spânzurații - caraghioși
cu ochii scoși,
cu limba scoasă, spre muște și spre stele.
Ești singură în casă - recitești
scrisori în care-am plâns,
scrisori în care-am strâns
versuri de foc,
să te-ncălzești cu ele.

Același joc,
încet și rar,
subt felinar.

III

Paiață
cu clopoței, cântam prin viață.
Mințind, îi spuneam ei:
„Cum știi, ai putea face
din inima-mi perniță pentru ace”.

............................................

Azi, tot ce n-ai vrut, vrei.

Când ca sfârșit -
au scârțâit -
o discordanță
să râdă galeria și mormântul,
drept care vântul - foarte cumsecade,
cu siguranță -
îți cântă consolări și serenade
și funiei îi dă avântul -
încet și rar,
grav și bizar,
subt felinar.

E frig în moarte,
când e lună,
tu însă dormi,
dormi. Noapte bună!

1914


Poveste prescurtată
din ciclul Flori de hârtie

Era demult o fată frumoasă şi bălaie,
ca luna luminată, ca luna în văpaie,
copilă-mpărătească cu părul spic de aur
într-un castel închisă, furată de-un balaur!
Şi seara, când tăcerea-aprinde-ntâia stea,
Domniţa, sus pe turnuri, din tors oprind, plângea.
Şi el răcnea în neguri, cu flăcări mari de jale,
încât plângeau toţi codrii cu apele din vale,
iar corbii de pe turle speriaţi se avântau
spre lună, în cunună roteau şi croncăneau.

Domniţa într-o noapte cu Făt-Frumos fugi.
De doru-i şi de-o rană balaurul muri.


1914


Salomeea
(1915)

[I] Ion în pustie

Suit-am coama munților ca să ajung lumina.
E zăpadă.
În urma mea șoptiră frunzele căzute, vremii pradă.
Calc, astăzi, muchii albe, de fulgere plesnite
și de mânia-ți scrise.
Din ele se tărâsc năpârci și miasme otrăvite.
Zadarnic am chemat raze de sus, e iar furtună!
Căldarea văilor răsună, în abise.

Între pietrișuri spintecate de torente
spumoase, cum sunt fulgii îngerești,
făcutu-mi-am o vatră ce se stinge
când te întreb: „O, Doamne, unde ești?”
ș-aud cum plânge
stânca asudată.

Ieri am văzut trecând un stol de rândunele,
ciripire lină.
Sunt păsări ce la noi nu se opresc,
în niciodată.
Doar câte una pică,
moartă,
mică,
așa cum ai văpsit-o: negru, alb și sânge.
Am auzit că tu le-a învățat
să-și facă lângă ceruri cuib din tină.

Acuma, vântul m-a-mbrăcat
în valuri moi de ploaie,
și mă frânge.
În reazem,
pe prăpăstii m-a lăsat.
De-aicea văd orașul tău dumnezeiesc
și râu-n care eu am botezat.

De aici e-așa de mică apa lui,
- nu face să vorbesc.
Iar noaptea în cetate văd zvâcnind lumini,
ca-n ochii stelelor de sus,
- mai multe poate, -
și strălucesc, ca ochii fiarelor în viziuni.

Mă uit apoi cum steaua-ntâi străbate,
încet cum celelalte-și merg rotunda cale,
văd Carul, Cloșca, Scorpionul - toate.
În aur, alb și roz, tu le preschimbi țărâna;
Prea Curate,
inelul lui Saturn
ar fi prea mic, la degetul din mâna
cu care-ais cris
în cartea vieții răsturnate.

Dacă mă uit mai mult
spre șoldul mării,
în care dorm mărgeane
și pești mari cât o cetate,
eu știu că tot albastrul ei
e doar un punct în ochiu-ți,
în care vremea rotunjește înalta ei singurătate.

Mai știu că brațele-mi spre cer deschise
nimic din Tine n-ar putea cuprinde,
atât de mult înalt ești
pentru vise.

(Se pleacă să prindă o gânganie, o ronțăie și adaugă, mai abstract:)

În teascul lespezilor am văzut zdrobite
tiparele de zămisliri nevrute, dar gândite,
de vorba ta, ce frământa făptura,
în șapte zile,
cum le numără Scriptura.

Acum, ajuns la cumpănă, mă-ntreb:
Brazii pe coastă
cu cât se-apropie de mai înalt,
de ce-s și mai strâmbați?

Asemeni poate bați și înălțarea noastră.

COR DE TUNETE SUBPĂMÂNTENE:

Să lătrăm bucuria;
sfântul voiește păcatul, pentru smerenia de a fi om

SATAN:
Deschideți porțile! Cu înțelepciune, soartei să ne rugăm.

LEPROSUL DIN PEȘTERĂ:
Eu bat toaca de lemn, pentru ca să chem îndepărtarea.

Umbrând cu palma privirile, se ferește de amăgirea nevăzutelor; irisul are culoare de nu-mă-uita.

ASCENSIONISTUL:
Păsări de mare ciugulesc,
nesfârșitul ochiului ceresc.


(II) Irod cheamă dansul

În lămpi greoaie, înflorește focul,
ca aurul din inima de mușețel...
Pe cer,
peste terase, ramuri cer,
temut,
lunara lampă - clopoțel
atât de mut.
Și noaptea crește:
la nesfârșit,
în curtea cu păuni,
în țarcul cu gazele,
în chioșcul viermilor de duzi,
și pe răzoarele cu viorele,
și în tot locul.

Din cușca cu zăbrele de oțel,
răcnit-au leii de trei ori,
și au tăcut,
și-au adormit.
Veghează două fluiere
în gura sclavului împreunate.
Și-auzi țimbalele de-aramă.
Auzi
cum bat prelung, când cântecul sfârșit
recheamă
în ceruri aruncate,
iar sunetul.
Și-n urmă, iar tăcerea.

Între toți idolii,
ești întâia păpușă bolnavă.
Precocitatea ta știe să-și prețuiască veștejirea,
mai bine decât orice floare.

Să vină Salomeea,
ca un șarpe
tărându-se spre strachina cu lapte.
Cu ochi de aur, în aurii inele,
cu pleoape de cerneală,
cu tâmplele înrămurite de vine verzi ca fierea,
cu unghiile văpsite-n fapte.

Vreau să-și dezvăluiască cele șapte
învăluiri, subt care-și poartă
reînvierea
șolduri stearpe,
din zările nerăsărite
în trena de beteală cometară.

(Evocând dorința, mai calm:)

Surâs de Mare moartă...
Un văl sunt norii sfâșiați pe cer,
lăsând ca să se vadă, în paradă,
bolnava erupțiune de stele, exaltate în eter.
Pot spune că mai mult de una vrea să cadă.
O, cântec nesfârșit,
lin legănat
de piciorușe albe, zăvorite cu inele
și cu brățări ce te sărută,
cu o răcoare prefăcută
în șerpuiri
atât de scumpe, și de grele.

Acum e tot orașul adormit.
S-au stins luminile pătrate.
În radă
corăbiile s-au despânzit
ca o pădure-n iarnă.
Smucind în lanțuri,
încovoaie danțuri ancorate...
Și-ntunecimile, atâta de curate!
Funinginea nocturnei să se cearnă.
Acuma doarme tot orașul.
Cei mulți, în somn, cu frământare de dorinți
te caută-n a visului singurătate.

E încrețit talazul, ca subt rindea talașul,
în ochii tăi. De mult ce sunt cuminți,
trec peste-nchipuiri nerușinate.

Luna, fruct al nopții, străvezie în simțiri,
a fost mușcată pe jumătate.
Ascultă, cântecul morții de trandafiri...
Mi-e foame de poftele tale întunecate.

Frumusețea ta îmi era durere
în nepăsarea jocului tău.
Fluturi înconjură lampa fumegată cu său,
frumusețea ta o va încolăci
suferința mea din tăcere.

   Un melc și-a plimbat trena de argintie beteală,
   sau luna scrie. De cedru sunt spânzurați
   dușmani, pentru bucuria noastră, din grația zeilor.

În moleșirea prăfuită
cetatea doarme, violetă adormită.
Noi mâine vom avea furtună. Zeii
au hotărât să înceteze seceta Iudeii,
de vreme ce vorbesc toți porumbieii
pe fruntea unui templu, împreună.

Marea linge gropile cu ierburi pletoase,
țâșnind în sâni de golf bale sărate,
tunând un cântec nou,
urlând dezlănțuirea fără țel.

   E atât de monoton prea târziu: broaștele albe
   cu ochelarii de bronz privesc cadranul lunei,
   din care, sfărâmate, au căzut orele.

Se stinge dintrodată felinarul roșu, la bordel.

Doar străjile, cu lancea zăngănită
pentru ecou,
mai bat în ușa templelor,
să vadă dacă-i zăvorită,
și spărgătorii bâjbâie, vrând să despoaie
și câte un cavou.

Din haine desfăcute, te arată
în mantia de purpură
și de dorințe sfâșiată.

   Mâna lui mângâie sceptrul, cu o formă atât
   de istorică, pe care se preling opale. Conciliant
   în persistență, monarhul propune alt preț pentru
   dorința vitregă, solicitând vizual ritmul minor
   al dansului, privit din înălțimea tronului,
   fără alte pretenții.

Io-ți dau comoara-n care ard atâtea nestemate,
a ta-i lucirea lor,
primește mărgăritare care mor,
și farfurii cu diamante reci, ca grindina în ploaie.

(Excesiv:)

Ia și catârii cu hamuri cu tot,
ia și maimuțele mele favorite,
și un rubin, ca un cărbune jeruit.

Că tot ca flacăra din lămpi greoaie,
ferecate,
în cupa sufletului meu domnesc,
roșesc în rană,
atâtea limbi de foc,
ca-n șirele de paie.

O, desfășoară dansul pământesc.

   Salomeea începe primii doi pași - e mai ales
   admirat întâiul. Se aud apoi carele cu roți de fier
   și cu gunoaie. Ochii cuptoarelor în care crește
   azima nouă, însângerează violent zidul grădinilor.
   Se schimbă garda. Cineva ascute un cuțit, sau
   cântă o pasăre.
   Bucătarul spintecă pești grași de metal. Urcioarele
   care au mers prea des la apă se sparg.
   Cerul e cernit, cu premeditare, din voința
   întreprinderilor de pompe iremediabile și anonime.


(III) Neîntâlnirea

   Trebuie înlăturată ftizia câtorva frunze,
   cu sânge de toamnă, necesare începutului
   obișnuitelor elegii.
   Și să-ți spun o mulțime de lucruri știute.

Te-am văzut împărțind lumina,
în soarele care murea.
Te-am văzut
împărțind lumina pentru ei,
și numai tu erai lumina mea.
Pe dealuri de var dormeau șopârle
între înfloriți ghiocei.


Eu nu sunt rea:
te-aș fi lăsat
să mă săruți, lângă cercei.
Lung buzele să-ți tremure
pe gura mea,
pe ochii mei,
când îi găsești pierduți.


   Se-ntunecă din ce în ce mai tare. Danțul meu
   și ura mamei ar fi frânt tăria lanțurilor tale.


Vezi lanțul ce picioarele îmi leagă
atâtd e scurt că n-aș putea nici să alerg?
Te-nvăț să-l rupi și să mă ai întreagă.
Și sângele cu o batistă am să șterg.

   Nu vrei? Povestea e prea veche - asta nu ar
   împiedica pașii imposibilului în scoborâre.

Iese luna argintie
ca un fulg de păpădie.
Scutură-te, luno,-n nori,
și însămânțează stele.
Când o fi la cântători
vine dragul vieții mele,
cu dinți strânși,
cu ochi plânși,
și cu mărgele.

Pe garduri pomii se clăteau în seară...
Lunea, că ai fi zis ninsoare,
și-atâtea ori te așteptam întâia oară...
Cătam să văz - veni-va oare? -
cu unghii de argint, smulgând argintul
dintr-o floare, de mușețel.

Nalt cerul era numai pulberi de oțel
și stele tunătoare.

Acum, în pat, am răsfirat toți trandafirii,
și-n păr mulți trandafiri am agățat,
unu' în dinți, un trandafir de stofă.
Mă doare capu', de atâtea flori.
Credeam că Dumnezeul tău e al iubirii...
pe urmă, am aflat că vrei să mori
și minți, în fiecare strofă.

În cireșul din grădină
greierul cânta.
Venea mierla, și, blajină,
îl mânca, și fluiera.

Amuletele de pază, pentru înlăturarea sorții,
le-ai zvârlit, ca să le porți singură.
Harapilor, fiindcă-ntârziau să puie masa,
le-ai legat de grumaji o lingură.
Pletele ți s-au stins în vânt, ca flaacările torții.

De fard și de durere,
sunt ochii mei ca două viorele.
Iar ochii tăi
plecați,
aveau lumina
ce joacă noaptea
pe comori fugare.
De-atuncea sui pe râpele de piatră
din care vulturii-și rup zborul.
Atât de singur și de sus,
încât, să vrei,
n-auzi a mea chemare.
Pe lespezile-nguste ești Ion Botezătorul:
vrei să-ți îngrași credința cu lăcuste!

   Recent s-a constatat că alimentul are gust identic
   cu al icrelor negre, în special cele gravide
   au savoarea tescuitelor.


Acuma e târziu. Toți câinii latră.
Lătrau toți câinii când te-am așteptat,
privind cum luna se târăște,
pe case de pământ, și străzi de piatră.
Da' când
s-a șters
tot
banul
cerului,
m-am eclipsat.

   Acest din urmă ban e cerut de un vânzător din
   Țara Norilor de Munte, pe vânzarea aripilor
   tăiate unui înger prefăcut în pasăre;

   - plată la vedere.
   Ea vrea să vadă cum i-ar sta găteala.
   Din mâna sclavei oglinda se sparge: semn
   al nenorocirii, sau al unei mici neîndemânări.

   Acestea fiind uneori ireparabile, Salomeea
   își așează cele două bucle implacabile, veșnic
   răzvrătite să ascundă urechile. Apoi, ascunsă
   într-un tron, fumând muguri de cânepă, privește
   execuțiunea. Dimineața se ridică repede din
   râuri care curg încet. Adierea sună argintăria
   frunzelor. Marele îngrijitor umflă bucălat obrajii,
   sună din corn, și scoate din cuști câinii obișnuiți să
   lingă săgețile vânatului și buturuga condamnărilor.

Tăcere: în zori ziua crește!
Tăcere: securea izbește!
Sar raze, din gâtul tăiat de secure.

Dar Irod cu ochii-n uitare,
ducând în brațe un copil vinovat,
mai alb decât orișice crin de pădure
alunecă-n sânge și-n soare,
și gemete-nchide-n palat.

                   Refren:

În cazanul lunii
a-nceput venin să fiarbă;
- ți-aș fi dat cercei de flori,
și inele înnodate dintr-un fir de iarbă.

HOHOTUL FURTUNII:

Tot nu crezi că mori?
Ha, ha, ha, ha, ha!

Replica rămâne fără de rimă, cum era de așteptat.


(IV) Capul lui Ion vorbește de unul singur
și alte persoane la fel

ION:

Un colan de piatră de fântână, pentru ornamentarea grumazului și a modestiilor adânci. - Sângele curs pe obraz îmi încălzșește frigul soarelui.

SALOMEEA:

Încătușați gâtul șoimului - ca să ciocnească în frunte porumbieii sălbatici.

VRĂJITORUL:

Tăiați limba papagalului - ca să vorbească.

MARELE ÎNGRIJITOR:

Am pus botnițe sclavilor - ca să culeagă piersici.

ION (post-mortem):

Creierul mi-e legănat
de cadențe nențelese.
O procesiune de prințese
au dus pe Irod împărat
la pat,
dar nu și la culcat.

SALOMEEA:

Din sânuri înflorite
mustesc spre mine voluptăți,
tu, surâzând,
dinții-i arăiți.
Ziceai că Dumnezeu promite
răsplată
clipei netrăite.

CĂLĂUL:

Călăul, cu securea lui,
știau că rândul o să-i vie,
pe tava de cofetărie,
pentru
iubirea nimănui.

BUCĂTARUL:

Plină de nevinovăție
spuneai: „Nu tai gâtul la pui”.

                Refren:

Decapitat, trupul sărea
și-n jurul puțului juca.


ION:

În sânge cald
iubirea-ți scald,
cu „nu mai sunt”
te-am umilit?
O, gâtul gol,
ce rotogol, rotund.
Tu m-ai mințit,
eu îți răspund.

                Refren:

Decapitat, trupul sărea
și-n jurul puțului juca.

ION:
(primul adaos)

Îngroapă fața mea în pieptul tău
și gustă farmecul părerilor
de rău.
A trebuit să îți ascund,
din adâncimea închisorii,
că te-am iubit mult mai profund
timid, ca toți nemuritorii
în ocaziuni funebre.

Indicație de regie:
Și ochii lui clipeau mereu,
și limba tremura mai greu.

ION:
(al doilea adaos)

Azi mă deschid
în vid,
să înfloresc vertebre, - copiii caută arșici curate.
La ce să-ți fi mărturisit că te iubesc,
- în dans m-ai frânt, -
când în știință toate se-ndoiesc.

CORUL:
(laudativ, cu gradații, în unison superlativ, eunucii)

Sfânt!... Sfânt!... Sfânt!... Sfânt!...

ION:
(al treilea adaos)

Vreau, cum mănâncă păsările cântătoare mei,
să guști din murele
și greierii ochilor mei.
Și-ngroapă fața mea în bucle mici, sărate.

                Refren:

Decapitat, trupul sărea.

   Dar fatalitatea, în continuare, își începe moralitatea.

SALOMEEA:

Aureolă ciudată, palidă ca fosforescența lemnelor putrezite, îți înmoaie fruntea sfântă, și câte muște verzi s-au adunat!...

ROABA:

Ce goală e luna plină! nu e așa, domniță?

CĂLĂUL:

Am auzit că Irod a chemat un copil-de-casă cu un lighean de fier (gol) și cu o pană de porumbiel alb.

ROABA:

Irod vrea să omoare și el.

CĂLĂUL:

E indigestia, indigestia!

SALOMEEA:

Cine nu și-a desfăcut jucăria, ca să găsească tărâțe scumpe?

ROABA (țipând):
Herodiada a cerut nițică grăsime, pentru lustruirea desăvârșitelor sale unghii.

                   Cântecul:

Iară Irod împărat,
Cana Galileii,
auzind s-a mâniat,
Cana Galileii.

VRĂJITORUL:
Cuvintele noastre sunt copaci pe drum; oprește-te în răcoarea înțelesului umbrit.

UCENICUL:
Vântul a luat toată recolta frunzelor, și Irod și-a gonit copila.

    Foșnetul continuă absent.

VRĂJITORUL (explicând misterios):
Era prea dulce vinul la masă.


(V) Cântecul de pe drum

SALOMEEA:

Din mei roșcat, zbor vrăbiile-n stol
cu pieptul de cenușe și grăsime.
Păianjeni dorm, în puful alb de mărăcine,
Și-i cerul fără frunze...
Știu, e prea mult gol.

Pasc caprele, pe umeri de colnice.
Au ochii mei, sunt însă mai sperioase.
Începe haina nopții tot mai mult,
în copci de vânt,
să se ridice.
Încep să pice
stele lunecoase.
Și-atât de rece-i viața, în singurătate.
Găsisem peste zi, un flutur rătăcit.
L-am pus la sân, ca-n floarea caldă,
poate
că-mi era drag, și de-aia a murit.

E violetă noaptea ca liliacul.
În sălcii groase, plâng subțire
bufnițele moi.
Liliacul
frânge zborul înspre noi.
Sprânceana lunii s-a-ncruntat în noapte
și frunze care au murit mai plâng în foc,
și plângem în noroi.
Iar Dumnezeu împunge foc, pe bolți, cu acul.
Și stele curg, cum dintr-o frunză de cucută lapte.

De-acum, copiilor-de-casă le lasă
toate jocurile mele.
Păpușile cu ochii de mărgele,
cum le-am croit în trențe de mătase,
ai să le vezi în câte-un colț zvârlite.
Acum mai des, cu timpul tot mai rar,
întâi mai noi, și dintrodată învechite,
între gunoaiele de la bazar.
Atunci, la mine te-i gândi din nou,
căci câteodată n-ai la ce gândi,
mai bine,
și ai să caști,
strivind o muscă dintre cele ce-s albine,
pe geamuri blonde, din bășici de bou.
În seri însângerate, ca-n atâtea ori,
când subt fereastră-ți cântă muzicanții cerșetori.

PROCESIUNEA DE PRINȚESE:

Ducând în pumni un strop de apă
cu soare care se răsfrânge,
ne-am îndreptate înspre morminte.
Groparii pentru mâine sapă.
Să-i lăudăm cum știu să cânte:
de fața cea mai subțirică,
o fată mică, fără minte,
în ochi cu flori de livențică
(o floare-n care ții veșminte).

MĂSCĂRICIUL:
În pădurea de bronz și praf, în fundul smaragdului, trăiește un rac albastru
Și îi cresc lui la loc foarfecele, de câte ori i le rupe octopodul.

POETUL:
Șuvițele părului vostru, brațele sepiei;
trupul vostru e alb și brun, ca osul de sepie.

MĂSCĂRICIUL:
Vorbești de osul ce se așează între gratii, pentru ca pasările să își ascută pliscul! Sufletul e îndărătnic... (Împotrivindu-se unuia nevăzut.) Ho, nu pune laba! Ce, vrei să crească racul la loc? (Replica trebuie exprimată fără gest manual.)

(VI) Herodiada e tristă

Ca mamă, planu-mi chibzuit
a reușit. Măriți să fie zeii,
căci pasul capital, al Salomeii,
în templul familiar va fi compătimit.

Prin staulul unde-s paie rumegate
și bălegarul cald mirositor,
mă plimb între cirezile bălțate
s-aleg o răsplătire zeilor.

Aparte:

Ah, iată-l: atât de mândru, că ar putea fi Dumnezeu.
Atât de puternic, încât ar urni singur Carul Mare.
Trebuie consultat Astrologul.
Mugește albul taur
- nu-i prea mult?
Un taur pentru răzbunările femeii?
Vezi, are nările mai roze ca mărgeanul
și ochii de aur,
cum sunt toamna teii.
Bălăbănește și coada lui
atâta de stufoasă,
atâta de regală!
În sfârșit,
vicleanul preot astă jertfă cere.
Și cum dorințele, și fără el, s-au împlinit,
sunt necesare sacrificiile.

În casă și plăcere.

Un muget, aburi,
junghiul săgetează.
Cirezarul plânge.
Din rană se ridică arc de sânge.

   Herodiada într-o sticlă îl culege și-l păstrează.

   Flăcările ling poalele cerului. Augur și bucătar
   își împărătășesc mărunte măruntaie. Herodiada
   înfige cuțitul ucigător într-o perdea tremurată,
   crezând dedesubt un om. Dar nu rănește decât fuga
   guzganului, de la semințele de bostan.

SALOMEEA:
(în culisele depărtării)

Aștept să vină vânt de seară
să ia din frunzele căzute,
ca altele s-aducă-n loc.

Răsare luna, strop de ceară
pe ceruri cu argint cusute,
și zarea se destramă-n foc...

    Fără-ndoială, e un rug pe care se jertfește un taur, alb în ce privește culoarea.

    Undeva departe, peisajul se face la loc, rotind decorul.

Stejarii câte-o ghindă zvârlă,
și crapi negri sar pe gârlă.

(VII) Moartea Salomeei

Tată, câinii tăi m-au gonit din curte
și slugile tale m-au scuipat.
O singură roabă a fugit cu mine.
Tată, nu-nțeleg de ce te-ai răzbunat
și nici pe cine.
Oare n-am dansat destul de bine
pentru ca să-mi dai mai mult de ce-ai jurat?
Tată, câinii tăi m-au gonit din curte
și slugile tale m-au scuipat.

Și numai roaba cu care n-am glumit niciodată
te-a fugit și nu m-a lăsat în urgie.
Le va fi dat ca de obicei mâncare la păsări,
când au avut grijă să moară în colivie?

Vreau urechea ta, atât de milostivă
și de mare,
să se plece, să m-asculte,
cu plictiseală și-ndurare.
Aș cere pâine și două pastile de parfum.

Rătăcesc, de atâtea zile...
Lupii urlă, și nu vor să mă sfâșie.
Și clăcașii pe moșie
mă privesc,
și n-mi fac rău; vezi, asta nu e bine.
Am ajuns hotarul țărilor străine.
Tată, aici migdalii nu mai înfloresc
ca un obraz de fată.
Lung, Drumul Robilor îmi duce pașii nestatornici azi.
Și pașii mei se despărțesc
mai greu. Câteodată,
buciumă păstorii în zare,
amuletele de noroc clănțănesc în vânt.
Pădurile își fumegă tămâia.
Amare sunt izvoarele de sare.
Tu m-ai pedepsit pentru omul din pământ
care vorbea prea mult
de zenit...

Am slăbit
încât ochii mi-au cotropit fața
cum oastea ta înnegrește Iudeea.
Acum, chiar de m-aș întoarce,
n-ai mai cunoaște pe Salomeea.

Mereu mă tot gândesc la gura lui fără noroc,
cu ce blesteme binecuvânta
stropind cu busuioc uscat.
Era un melancolic încăpățânat, fatal...
Și părul lui, atât de natural buclat...
De ce s-a răzbunat așa de crud,
ca orice imbecil sentimental?
Vai, tată, ochii lui îmi ard veșnicul foc,
și lacrimile lui le-aud...

Departe câinii tăi m-au gonit.
Aici pustiu-ncepe alb, cu fluiere de oase.
Cămile se adapă și pleacă,
toți negustorii râd de mine,
sărutând limba altor fete, mai frumoase.
Ți-ar place și ție...
Slugile tale m-au scuipat,
tu m-ai gonit de lângă tine.
Când puteam să mai am a împrejurărilor gingășie.

Mi-e dor de șarpele meu de aur,
de maimuțele tale și de tine,
poate.
Mi-e dor mai ales de gâtul lui
din care picurau rubine închegate.

Roaba care m-a călăuzit, să-ți vestească,
să-ți spună, fiindcă eu n-am învățat să scriu,
ce supusă am rămas neînțelegerii.

Ca bunătatea ta să fie mulțumită,
aflând că m-am să mai fiu.

Salomeea moare, distrată de nemurire.
O buclă din părul ei, o așează un înger în cuiul
unei stele, în vederea recreațiunei cometare
și întru spaima Astrologului de la Curte.
Apoi, o spumă palidă întrece buzele ei, pahar
în care s-a tulburat mustul, strivit din strugurii
dorinței, de piciorul întâmplărilor dezlănțuite
când trec în alegorie.
Seara devine, dintrodată, inevitabilă prin
obișnuință, în revărsări de culoare din triluri
de garanță.
Roaba își înțeapă pieptul cu un ac de siguranță,
desăvârșind ceremonialul.
Pe mormânt au să înflorească crini negri, și au
să treacă păsări cu picioare de aur, pe cerul
care a fost verde.
Dar nu e chiar fastuoasa înmormântare cu
torțe!

(VIII) Roaba plânge răspunsul
în apoteoza dezgusturilor semimorale, în care
mor și personaje fără importanță

   Pentru costumul acestei persoane se vor procura
   niște ochi albaștri, ca penele de gaiță, singura
   pasăre supranatural albastră.

O, de ce îți sunt brațele-nghețate,
ca zăpada din unele ierni?
O, de ce, când îți ridic mâna,
nu mai poți să vrei s-o așterni?
Buzele tale sunt violete, văpseaua greșită,
din sângele lui.
O, de ce nu-mi mai vorbești
ceea ce știi că n-am să le spui?

Credința lor promitea iertarea
celor ce iubesc toată viața.
Dar mai mult decât viața lui l-ai iubit
ca să-l ucizi dimineața.
Și fiindcă n-așteptai nimic, te-au răsplătit.
Un vultur s-a desfăcut, pe colțul de stâncă,
și se umflă la mirosul stârvului.
Și gâtul îi e sângerat, în loc de pene,
ca al sfântului.

Dar n-o să te mănânce, încă
nici zeii, cei cu cap de bufniță și trup de om.
Ca să nu te roadă
șacalii, cu muierile hiene,
ci numai viermi,
ca miezul unui măr cules din pom,
mușcat pentru cunoașterea de bine și de rău,
am să prăbușesc pietre pe obrazul tău.

Și fiindcă nu mai poți înțelege de moarte,
am să-ți arăt mai departe
că te-am iubit și eu,
cu tot lanțul robiei.

Ș-am să te pot săruta,
mai multe ceasuri, în gheață,
pe sâni, pe multe locuri și pe față.
Aici, la marginea pustiei cu ciori,
îngrămădind pe sufletul tău bolovani,
în loc de flori.
Apoi am să desfac inelul cu otravă
și am să sug reîntâlnirea ta.

Când noaptea crește,
jocul,
pe care n-ai să-l mai auzi,
în infinit,
în curtea cu păuni, evantaiuri de apus,
în mlaștina cu bivoli și elefanți profetici,
în frunzele de duzi, ronțăite de omizi
pentru mătasea de amurg,
și-n cerul cu minuni, inutile în complicații,
și în tot locul.

   Aici încetează cântecele Salomeei.

duminică, 16 septembrie 2012

Poetul de vineri 28: Mugur Grosu (n. 1973)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan / 27. Dana Catona / 28. Mugur Grosu)


























OK, nu o să te comasez... decât pe ici, pe colo - și anume prin părțile esențiale!

Mugur Grosu este un poet viu, trăiește bine-mersi și asta se poate vedea cu urechea liberă din poemele sale tonice. Aceeași ureche ar putea crede că poezia sa e o simplă demonstrație de experimentalism perpetuu și manierism atroce - o iluzie care se poate demonta cu ușurință. Într-adevăr, putem vorbi de un poet „umorist”, așa cum îl clasifica Octavian Soviany în „Cinci decenii de experimentalism”, dar nu este un umorist de dragul umorului. Parodia, printre altele, servește la a „exorciza” moartea, pe bună dreptate bagatelizată ca ultimă zeitate a epocii: „te iubesc, moarte./eu tot la tine mă întorc./viața e doar o simplă aventură.//te iubesc, viață./eu doar cu tine vreau să fiu./moartea e doar o căsnicie aranjată” sau „Nu mai găsești nicăieri un capăt de moarte/s-a demodat s-a scumpit?”. În altă parte poetul declară: „voi fi președintele nimicului euforic”.

Soviany observă bine că Mugur Grosu descoperă „că râsul (...) e mult mai contagios decât gravitatea, și poate intra mai lesne în dialog cu un cititor sastisit de „vechea literatură”, un cititor a cărui sensibilitate tocită gustă mai degrabă comedia decât tragedia”. Exact ca în jazz, tocmai dialogul contează. Poate fi tentant pentru un lector cu prejudecăți să reducă poeziile la pojghița lor neosuprarealistă, neodadaistă, post-textualistă, manieristă, douămiistă, după caz - pare în teorie un cocktail preparat pe o frânghie la o sută de metri înălțime... în practică? Să vedem, așa grăit-a orbul:


încep acum o poveste mi-am luat și chitara
nu știu să cânt nimic la ea dar asta
se va vedea mai târziu cu aceeași
precizie cu care în zilele mai senine
se poate vedea dincolo de cămașa mea
marea


ne invitase-ntr-o zmeură cât toată camera

unde ne duci tu cu zmeura asta încercasem să-i spunem

văzuse ochi toată noaptea pe fața noastră și se mira
nespus
nu-l deranja că aveam toți încă trupuri știa
că ne ajutăm de ele să păstrăm niște aparențe utile

dar ochii insista el pupilele lor dilatate în ultimul hal
mai ales raza cea oarbă care ieșea prin capăt

imediat după asta dorea și mai mult

din cauza melcilor n-a putut să miște aleea de-acolo
așa că toți locuitorii au închis ușile și-au ieșit pe fereastră


8
am vrut să-m schimb numele în cifra 8
pentru ca voi, la ceasul greu, să vă spuneți:
prietenul nostru 8 s-a întins.
tare-i mai plăcea s-o întindă!
acum a exagerat un pic.


cu anotimpul ăsta (orașul) a dat lovitura
încearcă desăvârșirea va reuși va reuși
ne luminează obrazul cu tiranice spații
goale stropite cu busturi și cu fecale
basculanta descarcă amurguri nedumerite
sleite
dar perlele tale să fie neapărat sferice draga mea
zâmbește puțin suntem chiar în mijlocul versului
ne vede lumea
basculanta încearcă descarcă rugile la întâmplare
și rujul tău spasmodic zidit în micul orizont
bezna: oraș năpădit de turiști
deși parisul era mai frumos
ai cumpărat chiar tot? n-a mai rămas chiar nimic
de vândut prin realul calic?
vreo ilustrată la second-hand cu
bezelele gata ștampilate oh ce frumos
ce frumos era pe atunci își vor spune
blănurile noastre de casă halatele noastre de baie și
degetele
ni se vor întâlni înfiorate pe
telecomandă
sau poate tremuri deja e firesc vine iarna
de data asta e sigur va da lovitura
așa că darling încearcă să dormi
și dacă n-o să ne mai vedem înțelegi niciodată
ar trebui să-ți spun ceva din inimă și celelalte
și celelalte
dar nu-mi vine-n minte decât povestea aceea cu orașul
îți amintești parcă era pe-aici ca o piață
peste care cădeau frunzele și uneori oamenii
ceva ca o muzică dârdâia prin noi apoi tu
ar fi trebuti să-mi spui ceva
sau eu să te-ntreb să te strig pe nume
dar pe atunci eram în mijlocul unui vers
așa că tu ți-ai scos rujul și te-ai oferit să mă iubești
și celelalte
și celelalte
se-ntâmplă ceva ciudat cu mine dintr-odată
ca și cum chiar din mine ar țâșni iarna asta
îmi lasă cratere
bezna își numără bufnițele bicicletele
și-aceea trebuie să fi fost o fereastră
redusă dulceag la o îngrămădire de episoade cuminți
îngheț în orbita mea, Mire
îngheț
de-atâtea tumbe
în bezna acestor halate dansează prea multe statui
ce faci stinge țigara nu te reîncarna lasă bezna
hai să fierbem
un vin
și celelalte
vine unul mic și încercănat cu tichia în mâini
încercați-vă lozul încercați-vă lozul zbiară el țuguindu-se
încerci tu prima, darling?
încearcă tu prima


zăpada
ziua când apa vine înspre pământ
în rochie albă de dantelă.


am mâinile albe și cu ele dezbrac ceva
deasupra e destul de senin chestiile ciripesc
e cald întuneric sensibil planeta
a luat suficient distonocalm doar eu
și cu mâinile mele albe
palpând firește
pe altcineva
s-a apropiat prea mult de mine se va
lipi de mine? sunt calm și
hazliu: nu-mi văd halatul și nu știu
ce pradă în nu știu ce umbre sub nu știu care jungher
își va înăbuși strigătul își va suge conturul își va
ucide vânătorul
ea mă ascultă acum și în auzul ei
e un fel de săgeată și-n vârful săgeții ei
e un fel de iubire
am mâinile albe sunt chiar în fața mea
amândouă
atârnă în botul unei arătări
ce faci bă arătare strig eu către ea
nu sunt eu acela face ea arătarea eu sunt tristețul
și mâinile mele albe pleosc sar cât colo ca niște cașcavaluri
și mâinile mele roz vin ca proastele să le țină locul
care tristeț? nu cumva ăla
cu colți de argint? (fac eu și mai hazliu) doamne!
și dumnezeu hop se și prezintă în fața mea
înfășurat regulamentar într-un norișor de cotton 100% alb
chiar e cotton? 100%? alb? (fac eu pe niznaiul)
și-mi pune mâinile la loc ca să-l pipăi să mă convingă
mda e cotton dar eu de colo: mă
tu nu ești cine pretinzi a fi!
ba da ba da se agită el e clar că minte
serios? încântat! - îi mai spun
și cobor până jos să-mi cumpăr niște țigări
în loc de debit găsesc o benzinărie e joi uitasem
e joi și-aș putea crăpa chiar acum
ca tu scumpete soarele meu înstelat să-mi spui:
„cu finalul ăsta ai dat lovitura dar ce păcat
c-ai uitat să te
escamotezi”


stil
moartea.
un nou stil de viață!
stilul smuls.


coșmarul șic

azi, adus de-al nopții plic,
am primit coșmarul șic.
nici măcar să mă ridic
nu-ndrăzneam, să nu îl stric.
când din pernă storc nimic,
la al visului portic
cârja mi-o întind calic
spre al zânelor buric.
cum să fac să mă explic:
al grădinii lor pitic
pot să fiu, sau chiar batic,
ruj ca roua pe botic,
iminei de borangic -
ochii mei sub blondul spic,
strâns în sân un arpagic,
despicării blânde ic.
eu, vâslind într-un ibric,
începusem să vă zic:
n-ai să vezi nici la butic
un coșmar așa de șic!
cum sălteam pe-al nopții cric
și mă gânguream peltic,
la al visului declic
m-am trezit.

într-un bunic.


H2Oh

ce minunat e în cadă cu tine cu toată
apa asta la picioarele noastre uite
deschid robinetul și-ntregul ocean
planetar se înghesuie
să îți sărute gleznele vezi
ce disciplinat stă la coadă ce umil
se apleacă ți se-așterne sub talpă fiara cea nesfârșită
doar pe mine m-ascultă nu te teme dulceață
o țin din scurt o-mblânzesc cu această lesă
dacă-ncearcă să muște strâng
robinetul vezi cum își slăbește strânsoarea
nu-ndrăznește să țipe o strâng aici și-abia la Niagara
se aude urletul
sunt puternic iubito totul doar pentru tine
de aici chiar din cada asta învârt planeta pe degete
nimeni nu știe
organizez roua de dimineață coordonez
musonii și ceața din trafic rechinul
alb are numărul meu de mobil
cei din Aspen mereu îmi comandă ninsoare
pentru turiști a mea-i cea mai bună
de-aici reglez și albastrul din Caraibe verdele
din Marea Neagră viața
din Marea Moartă
nici un iceberg nu mișcă fără să-mi dea de știre nu
n-am fost eu la Titanic doar am recomandat
represalii n-ai aflat
ce se-ntâmplă la poli? e măcel
mor ghețarii pe capete se
topesc au pus gazul pe ei și acum
orice picăutăr de apă își dorește să fie
orice chiar și bere germană
orice chiar și leodicaprio
orice dar să nu stea la poli
nu vrei să organizăm un mic party un mic
tsunami? lasă-mă să îți sărut
gleznele lasă-mă puțin să mă scald
în golful acela mic pe care-l ascunzi sub genunchi ai
nevoie de mine n-ai putea fără mine c hiar n-ai
știut? tu ești peste 60% apă iar eu dețin
pachetul majoritar de acțiuni aș putea
acționa dinlăuntru te-aș putea controla imediat ți-aș
putea
controla orice deși
n-ar mai avea nici un farmec deși

tot ce-mi place la tine ce mă scoate
din minți e-n afara acestor procente
ceva mic nu știu ce dar mă scoate
din minți poate strigătul
izbucnit din pantofiorii ăia cu toc incredibil
cum ții tot stabilimentul acesta doar cu două
pumnale ia te rog pantofiorii să văd încalță pumnalele
zvârle-le-n pieptul meu acum râzi
râzi de mine acum
poate râsetul
calcă-mă peste frunte
cu buza ta cu urechea sau poate
cercelușii tăi Meli Melo șfichiuitul
lor ivoriu când în lături ți-arunci
auzul?
sau zâmbetul
poate zâmbetul


vara
dacă asta e primăvară,
înseamnă că vara e second-hand.


chinezărie

tot mai puţini au un loc de muncă.
oricum pleacă toţi în vacanţă acum.
eu nu.
nici eu n-am un loc,
dar munca se ţine scai de mine.
ah, urăsc asta.
muncă, muncă, muncă.
nu pricep asta şi pace.
de unde vine, că n-o recunosc.
sunt sigur că nu-i din părţile noastre.
uite numai cum sună: muncă.
e clar ceva de import.
cred că vine din China.
greu mai găseşti chestii originale acum.
totul vine din China.
până şi moartea,
la cât e de migăloasă şi ieftină,
cred că-i o chinezărie. 


Kamaradul tău [smspoem]


sms:
Megalos întuneric şi zgomot sensibil de aer ne spânzură lent un taxi şi vino ca din Livan sa vii repede vino [sender: Urs]

sms:
ce cauţi tu în Megalos, te recompensezi? [sender: Kamaradul tău]

doamnelor ştiu ce vreţi toate sunt expuse luaţi o broşură

sms:
nu-i vina mea că mi-e dor de tine îmi pare rău nu pot sta multă vreme fără tine [sender: Kamaradul tău]

sms:
au închis la mirese era inventar dar alături băgaseră carne cu nemiluita [sender: Urs]

sms:
să-nnebunesc dacă pricep ceva e prea abstract pt. mintea mea prea metaforic [sender: Kamaradul tău]

sms:
sub geamul meu o maşină cu megafoane scoate sunete asemănătoare: ai făcut totul pt. a-ţi salva familia de microbi? [sender: Urs]

sms:
ce drăguţ! mi-e rău mai bine spune-mi când pleci? poate vreau să te văd [sender: Kamaradul tău]

sms:
altfel nu cred că mai ieşeam din casă [sender: Urs]

sms:
Mugur vreau să îţi spun un singur lucru eu consider că nu mai avem nici o şansă am plecat şi îţi jur că nu mă mai întorc mi-a ajuns cuţitul la os [sender: Kamaradul tău]

sms:
Mugur te aşteptăm la o terasă la intrarea (poarta de lemn) în satul de vacanţă dinspre staţia lui 100 [sender: Gil]

sms:
a venit toamna Mugur şi aerul ăsta rece al nopţii îmi aduce aminte de frigul din sufletul meu şi de cum ar vrea să se căptuşească cu ceva poate chiar cu o blană caldă de urs [sender: Kamaradul tău]

sms:
absolut, acolo înăuntru sunt plin am multe suveniruri duioase de
la cei ce mi-au căzut cu tronc
şi i-am mâncat cruzi [sender: Urs]

sms:
ce căzut cu tronc ce mâncat crud sau pe cine ai mâncat crud?
[sender: Kamaradul tău]

dacă s-a hotărât judecarea sa în stare de libertate se presupune că-i vorba de un deberdeu care-a vrut să atace pe dinăuntru

sms:
aş vrea să-ţi spun ceva înainte de plecare te iubesc din toată inima [sender: Kamaradul tău]

poţi conta pe mine îmi dau seama

sms:
din moment ce nu-mi răspunzi la ? pot să cred ce vreau nici
măcar două rânduri nu te mai osteneşti să-mi scrii? [sender:
Kamaradul tău]

există totuşi riscul să se răstoarne

sms:
am toate şansele să fiu fericit şi iubit [sender: Urs]

sms:
se pot înţelege multe din chestia asta iubit de către cine în general sau de cineva anume? [sender: Kamaradul tău]

ai toate motivele să crezi ce vrei

sms:
Toţi au fost extraordinari oraşul mi s-a aşezat cuminte la picioare m-a lăsat să-l mângâi pe cap şi ştii ce e culmea? iar nu s-a făcut nici o fotografie [sender: Urs]

sms:
îmi pare rău că n-a ieşit nici măcar una [sender: Kamaradul tău]

dacă fac o pauză imaginea mea despre mine se duce de râpă

sms:
acum taci nimic nu mai spune. pe gură [sender: Urs]

sms:
sunt sub geamul tău dacă vrei să cobori un pic dă un semn cu becul [sender: Urs]

sms:
trebuie să fugi de chestia asta ca de drac să mulţumeşti cerului că ai scăpat [sender: Kamaradul tău]

sms:
ce-aş putea să-ţi mai dau: carne din carnea mea [sender: Urs]

sms:
înţelege că nu puteam să văd nu mai voiam să te văd murind [sender: Kamaradul tău]

sms:
muşcă din toată inima a mai rămas o porţie [sender: Urs]

sms:
de ce-am murit Mugur de ce ne-ai lăsat să murim [sender: Kamaradul tău]

sms:
ai fi putut să mă... domesticeşti? [sender: Urs]

sms:
fii tu lângă mine gândeşte-te la mine poartă-te tandru cu mine nu mă chinui [Sender: Kamaradul tău]

sms:
rezistă trebuie să facem ceva [sender: Urs]

sms:
sunt în faţă la tribunal [sender: Kamaradul tău]

no messages in outbox

dar mâine-am să mă ridic vei deschide braţele şi eu
îţi voi ieşi dintre umeri

sms:
plâng de se rupe cerul sub mine [sender: Kamaradul tău]

no messages in outbox

sms:
ştiu că altă soluţie nu era [sender: Kamaradul tău]

no messages in outbox

sms:
te voi iubi toată viaţa cât voi trăi dar nu mai e nici o cale mă voi gândi în fiecare zi la tine şi pe patul de moarte o să te strig [sender: Kamaradul tău]

sms:
ce frumos se stinge soarele în miasmele Tăbăcăriei încă miroase a ploaie şi aerul umed parfumat precum o batistă de domnişoară mi se aşează cuminte pe frunte [sender: Urs]

sms:
ţin minte cearceaful tău străveziu cu buline pe el te-ncolăceşti acum cu care streină? [sender: Kamaradul tău]

sms:
trebuie doar puţină răbdare! [sender: Urs]

sms:
cât vrei tu am răbdare [sender: Kamaradul tău]

sms:
mai am 7 cenţi [sender: Urs]

undeva
dincolo de aceste ziduri
ne-aşteaptă se spune mereu cineva

fiecare ierta răsfoind câte-o varză

lucrurile duceau oricum undeva

niciodată nu e destul dacă nu-ţi convenea
schimbai iute canalul

trecem zilnic pe-aici ne-a sosit vreun colet?
nu credeam să vă aflu pe-aici cine-i tânărul domnişoara cum îndrăzneşte
aşa ceva şi pe dincolo mai şi comentează
încă nu s-au gătit

au crezut că nu-i mai priveşte nimeni
altă moarte poate începe

spectacolul

sms:
rămâi cu bine. Îţi vreau numai binele! [sender: Gil]

cu pantofiorii tăi lăcuiţi cu motorul tău rece sentimental
cu graţie şi cu plastic şi florile vazei tale
cu lentul căzii din baie cu golul din becul
asfaltului către şcoală cu cerul spre lut dar slăveşte
şi tu ceva orice

în fiece teamă a clipei tale

nu te dezamăgi tocmai tu pe tine [sender: Urs]

mi-ai spus ce-ai avut de zis [sender: Kamaradul tău]

am isprăvit creditul [sender: Urs]

o, dar nimeni nu vorbeşte cu nimeni


nisip
scoici ortopedice


vrei și tu o mortocală, darling?
amurg mentolat la dom
de-aici vede
tele trec una câte un a
polinic face semne cu mân
tuitorul global asigurare pe via
duct trece cu gleznele zece sufle
tulburat și mortocaliu
vrei și tu o mortocală, darling?
vreau!


Index poeme:
(încep acum) - din Haltera cu zurgălăi, reluată în ant. Miez
ne invitase-ntr-o zmeură cât toată camera - din ciclul tratament traumagic, în Grossomodo
8 - din ciclul nano, în Grossomodo
cu anotimpul ăsta a dat lovitura - din ciclul psih, în Grossomodo („orașul” apare în titlu în versiunea din Tu nu, frumusețe!)
zăpada - din ciclul nano, în Grossomodo
am mâinile albe și cu ele dezbrac ceva - din Haltera cu zurgălăi, reluată în ant. Miez
stil - din ciclul nano, în Grossomodo
coșmarul șic - din ciclul rimeluri, în Grossomodo
H2Oh - din ciclul versuri explicite, în Grossomodo
vara - din ciclul nano, în Grossomodo
chinezărie - din ciclul versuri explicite, în Grossomodo
Kamaradul tău - din antologia Generația 2000
nisip - din ciclul nano, în Grossomodo
vrei și tu o mortocală, darling? - din ciclul psih, în Grossomodo

luni, 10 septembrie 2012

marfă nouă durere veche

dă-mi și mie un pumn de pumni da desigur
zburătăcind prin pădurea de neon
unde rucsacul levitează deasupra lumii
și strig

EL M-A TRIMIS ÎN LABIRINT
ce vroiai să fac?!?!
na, trebuia să cumpăr un hamburger mitologic
dar n-am nimerit decât ambrozie și ciocolată
na, acum nu pot să-l biciuiesc fiindcă m-aș biciui

bustul cu țâțe - fântână de lapte
mi-a ghicit dar nu mi-a spus nimic
fiindcă am rătăcit în căutarea unui râu
și n-am găsit decât o gură de canalizare
m-aș fi putut dezbrăca
în mijlocul cascadei
și să devin odată cu libelulele
transparent și colorat