vineri, 23 martie 2012

căldură 3


e astăzi de fapt

un pic de Dimov și ceva mai mult Ion Nicolescu



Despre Ion Nicolescu (1943-2012) nu se mai spun astăzi multe lucruri, în parte pentru că în jurul lui a fost doar o subțire „aură legendară” (se pare, a scris versurile imnului cenaclului Flacăra), în timp ce poeziile sale, opera sa propriu-zisă a rămas în urmă. N-am cum să trec în revistă toată opera sa, dar am să mă refer la volumul său de debut, „indulgențe”, publicat în 1969, într-o perioadă în care frondele mai puteau fi încă acceptate...
Fie spus de la bun început, „indulgențe” e un volum firav, cu multă „umplutură”. El ar mai putea fi interesant, să zicem, pentru amatorii de fronde dinesciene sau lunediste. Într-adevăr, meritul lui Ion Nicolescu din această carte este că anticipează scriitura lui Dinescu (care debutează în 1971, la 2 ani după „indulgențe”, iar poemele din acest volum au fost publicate în reviste încă din 1964-65) și, în general, manierismul ludic, lipsit de substanță care va fi aproape o marcă a anilor 70 (și nu numai, fiindcă, măcar la început, Cărtărescu, Coșovei sau Iaru continuă direct această linie, totuși ei (mai ales Cărtărescu) reușesc câteodată să treacă dincolo de nivelul „artificiilor”), laolaltă cu manierismul neomodernist „ultraserios” (vezi mai ales Ion Mircea sau Dinu Flămând, dar și volumele noi ale unor șaizeciști precum Cezar Baltag). În rest, doar amatorii de fronde aproape (neo)avangardiste mai pot aprecia aceste poeme-„divertisment”...
(Aș mai putea remarca și faptul că versurile sunt scrise cu litere mici. Atunci când a apărut „indulgențe”, „lowercase-ul” de-abia fusese reintrodus (bănuiesc, Virgil Mazilescu e în parte răspunzător de această „modă” (lowercase-ul a fost introdus, pare-se, de către Tristan Tzara - dar nu sunt certitudini în domeniu fiindcă nu am auzit deocamdată de niciun studiu pe această temă))...)

nimic

mă enervează infinitul
adevărata tragedie-a nimicului
de-a întâlni numai oameni
pierde sânge pierde aer pierde
ceva îl cade în sus îl urcă-n jos
din la stânga ori din la dreapta
până se face conștiință-n zero
și se condamnă la viață
dându-se o cantitate de inimă
la o parte de cealaltă parte
a golului ș a m d

totul e permis în clasa vidă
adevărul și falsul dar mai ales
falsul și mai ales adevărul
căruia-i ies ochii în pietre și
vânturi spre a numai putea fi
numărați pe degete totu-i permis
fiindcă totul e invers peștii
au blăni de topaz iar păsările
cred în solzi primindu-se
la ele-n amăgire

dacă-ai ajuns aici nu-ți striga
pașii credința himerele între unu
sunt prăpăstii ireparabile
mai bine pleacă ascultă-mă pleacă
oricând te va-nsoți un cuvânt gol
un suflet gol un gol veritabil
mult prea strâmt pentru nimic
adevărata tragedie-a infinitului

1961


reflexul de domn

nu știu alții cum sunt
dar eu când mă gândesc la ploaie la vânt
îmi dau lacrimile prin genunchi și prin coate
deși mă sufoc de-atâta sensibilitate

iar când mă gândesc la fericire la nefericire
se face doamnă oglindă subțire
și-n ea se văd oamenii așa cum sunt
dor magnat și dor mărunt

și se pornesc pe-un râs de la om la om
râs catastrofă râs hipodrom
și astfel râsul trecut din mână-n mână
se viață se iartă se-ngână

1964, Contemporanul, 1965


epigonia

eu nu cred nu cred nu cred
sufletul este un ied
iedul e-o copilărie
mai departe nu se știe

toate lucrurile mor
fiindcă stau într-un picior
dacă-ar fi și-ar fi ceva
să le sprijine-aș vedea

fac ce vreau cu iedul meu
el e el și eu sunt eu
iar în iedul meu încap
numai vise fără cap

eu sunt capul lor un vad
și atunci pe gânduri cad
glasu-le de-ar fi să tacă
n-ar mai fi lumea săracă

și m-aș cufunda în stele
de-aș avea ceva cu ele
dar nu râd și plânsul ied
Mohair și Mohamed


ligula

gol gol gol gol
zic ecuator zic pol
iar la mijloc ideal
îl așez pe domnul cal

cal cal cal cal
ce e cal e și val
dau deci calului mișcare
și-i pun totul în spinare

bun bun bun bun
mai departe dacă spun
ce e val poate-i și bal
cal și val și bal egal

iad iad iad iad
cal și val din gând îmi cad
și se fac bucăți bucăți
valuri de singurătăți

ring ring ring ring
toate-n inimă se strâng
inima care nu-i bal
e mai proastă ca un cal

da da da da
însă nu mai merge-așa
pentru tine doamnă-s ei
melancolici ochii mei


cavaleria sur

e în toate-o bicicletă
în toate un cavaler
cavalerul nu regretă
bicicletele din cer

bicicleta-i bicicletă
cavaleru-i cavaler
cavalerul bicicletă
bicicleta cavaler

de-aș avea o bicicletă
de-aș avea un cavaler
cavalerul când iubește
bicicleta prăpădește

bicicleta nu iubește
bicicleta e de fer
bicicleta prăpădește
pe oricare cavaler

e în toate o regretă
în toate un cavaler
cavalerul bicicletă
bicicletele din cer

România literară, 1968


+


Și o bucățică din Leonid Dimov, cu tot farmecul său vetust...

Deschidere
(din placheta Deschideri, 1972)

În cvartalul cu ştreşini piezişe
Fluieră mierle printre frunzişe
Ca să necăjească pisicile de ciment
Din tinda caselor de agrement.

E o toamnă cu soare
Dublu pe coridoare,
Iar în fund, la şapte fix,
Se deschid uşile de onix
Şi-ncepe să ningă leneş, afară,
Cu petale de primăvară.

O, ce durere dulce ne duce
Gândul de purpură peste uluce...

sâmbătă, 17 martie 2012

3D

nu-i așa că e minunat?
mă vor paște peștii din ecranul cu trei dimensiuni - și acelea prea multe
preaîncăpățânatul de mine s-ar rezuma la o singură dimensiune - culoarea
și aceea de parcă a plouat cu les-arcs-du-ciel
aiurez de parcă Parcele mi-ar fi rezervat totuși o soartă mai bună
un pic mai puțin schizo
prins între adrenalina mării și nemișcarea mării
ca un mistic second-hand ce sunt
repede repede fă ghiozdanul ia sticlă cu apăuite prosopul te cheamă datoria
patria te vrea prost mediocru
credinciosul templului fast-food...

coasta barbară (poezie mai veche pt. cel care vroia să o citească din nou)

coasta barbară

bine ați venit
pe coasta barbară
locul unde ovidiu a plâns
cu lacrimi de lapte uht
locul unde jurăm
pe sfânta biblie
a cluburilor
căci marea nu ne este mamă
nu ne este carte
ne este frică de ea
și de cum intri în mare
mănânci un pic de moarte
ciocolata albastră a mării
nu este pentru orișicine
dar nici nu știu pentru cine este
cui îi trebuie atâta apă nu știu
sau știu prea bine
aici este coasta barbară
și ne urinăm atât de des pe cultură
încât poate că lucrurile se vor schimba cândva
dar țin minte că nimic nu conta
într-o grădină lângă mare
era iarbă înaltă
și marea se ghicea și
și soarele arunca frișcă
pe glazura mării
era o grădină lângă mare
eram înfășurat în alb
lângă o casă acoperită de trandafiri albi
aveam în mâinile albe
o cană cu lapte
și o piatră albă
pe care vroiam s-o arunc
ca să fac o gaură în cer
dar
m-am răzgândit.

miercuri, 14 martie 2012

emipoeme (I)

Portocale verzi

Într-o poezie a lui Eminescu (Dacă treci râul Selenei...)
am descoperit la un moment dat sintagma:
„verzi portocale”.
De-atunci mă obsedează aceste portocale verzi.
Atât de obsedat,
încât am încercat să transmit întregii lumi
(pe internet mess feisbuc)
că Eminescu a fost în stare
să-și imagineze portocale verzi!
Cu siguranță s-ar uita lumea ciudat la mine,
numai la mine vine extazul...
Cu ce plăcere mă trimit portocalele verzi ale lui Eminescu
la pământul albastru ca o portocală al lui Eluard
și reclama despre femeia cu ochi albaștri
care înalbăstrea o portocală dintr-o privire...



„Valuri lungi de flori albastre”

în fața bricostore-ului
s-a petrecut un incident curios:
transportate în condiții precare,
tone de flori au ieșit din lăzile
care serveau drept recipient.
drept consecință:

Covorul câmpiei
A fost inundat de fluxul florilor,
M-am tăvălit din nou ca un copil
Sufocat de flori, ca de mingile colorate
Din piscina care era lângă fast-food.
Încă mai am în minte
Toate acele hexagoane, cercuri
Și felul acela de a mă trimite
În toate direcțiile
Ca un soare, ca o floare...

marți, 13 martie 2012

lapte de lemn

lui Andrei Doboș


am de conjugat 30 de verbe la portugheză.
deja simt cum vin peste mine și mă strivesc.
încerc să mă rătăcesc în jungla de la intrare
ca să mă regăsesc
și apoi să zâmbesc cu adidașii levitând.
uite așa ar trebui să zâmbesc când văd
că soarele apune așa de epic.
și să mă așez sub țâța mesteacănului -
să fac doar atât
să privesc soarele cum apune.
să nu mă mai gândesc la bazaconii.
căci, oricum, peste o lună, sau peste o secundă,
totul va fi idilic.
materia va fi delicioasă ca o pizza.
fructele se vor așeza în ceai.
lumea, plictisită de atâta dans, se va întoarce în banca ei.
privind soarele cum apune.
cum florile înfloresc
și n-au alte teme,
alte lanțuri
în care să se încurce...
vă doresc
lapte de lemn.

luni, 12 martie 2012

Câteva dintre poeziile inedite ale lui Eminescu

Valuri lungi de flori albastre

Valuri lungi de flori albastre,
Valurile unei iniști,
Împlu sufletu-mi de vraja
A nemaisimției liniști.

[1876]


O poveste

O poveste, o poveste cum n-a fost nici nu mai este,
Care de frumoasa lumei lumei însăși îi dă veste.

[1873]


Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi

Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi -
Au fost așa de mulți. Vorbesc de unul
Care de mult nu e - și poate că
Nici nu a fost v[re]odată - dar a putut fi;
De-a putut fi - a fost. Căci toți au fost
Un gând - niciunu-aievea. Dacă cânt
Pe baiadera unuia trecut
Nimeni nu poate-a mi-o ținea rău,
De-i înțelept. De nu-i - mi-o ție. Numai
Nu-mi pasă nici atunci de el. Și, cine
Va vrea, găsi-va-n acest cânt-un adevăr -
Însă înțelepciunea - și aceasta
E tot ce putem da noi, oamenii,
Căci adevărul - nu știm dacă-l știm.
Astfel c-ai putea zice: Fiecare
Timp are pe-al său - Cine [să] știe
De-acel Dumnezeu care pe sânul
Iubitei lui uita de lumea -
Nu era tocmai, prin uitarea lui,
Mai bun decât acel de azi, căruia
Îi pas-așa de mult de lumea noastră
Încât ni vine greu de-a lui amar
Și de prorocii ce-i propag gândirea
Și ordinea?

[1872-1873]


Și răsună printre papuri

Și răsună printre papuri
Glasu-i dulce trăgănând
Și pe fața-i mișcătoare
Fața lumii legănând.

*

Iară unda sperioasă
Se-ncrețește pe deasupra
Fuge repede spre țărmi.

[1876]

Săracă-i a ta limbă

Săracă-i a ta limbă de vorbă și de gând
Când mintea [ți] se sfarmă de visuri spumegând,
În van cauți cuvântul și sunetul în van
Să prinzi în cercu-i palid gândul cel diafan
Că nu e limbă vagă, cuvântul nu-i profan
Ce scrie al gândirei puternic ocean.

[1868-69]


O, Saturn

Tu ce stând cumpăna vremii îi măsuri,
Tu ce măsuri curgerea lumii în haos
După câte ori se ivește umbra,
Soră luminii.

O, Saturn tu, care domnind genunea,
Te-ndrăgi atât, că, privind la tine,
Din adâncul întunecat ea dete
Naștere lumii.

Cel dintâi din zei răsărind din haos,
Generații trec, de zei și de oameni,
Numai tu rămâi pe deasupra tuturor
Cel de pe urmă.

[1880]


Marea-nalță mii de valuri

Marea-nalță mii de valuri, mii de brațe-albe de spume
Spre a se spânzura de stele ș-a scăpa din astă lume,
Din pământul ce de rane și de moarte e cuprins
Și pământu-ntreg e-o rană de jăratic - un vulcan.

Detunată, cu turbare ea în pat se tologește.
Mișcă valurile-i negre și espiră.

[1871-1872]


Unde-n sălcii argintoase

Unde-n sălcii argintoase
Viespii fac faguri de miere,
Unde soarele-n tăcere
Arde-n bolta nouroasă.

[1872]


Stele izvorăsc pe ceruri

Stele izvorăsc pe ceruri, întuneric crește-n vale
Peste râuri, peste codri, peste munți cu sure șale,
Noapte clară e pe ceruri, noapte neagră în adânc.

[1872]


S-oglindă în lacul

S-oglindă în lacul cu-albastru talaz,
Palatul de vară din lunca de brazi;
În susur de râuri vin valuri șuvoaie
Aprinse în fugă de-a lunii văpaie.

[1876]


Sunetul păcii

Acest sunet mă face,
Cu aiurirea lui [ce] sara împle,
Să mă trezesc în solitara-mi pace,
Să mă văd singur, peste oameni, pus.
Căci în al zilei vuiet eu mă văd
Amestecat cu ei... amestecându-mi
A mele pasiuni cu-a lor dorințe.
Sunetul păcii mă trezi... Mă simt
Întreg, întreg si linistit si blând,
Deasupra omenimei... izolat...
Așa se simte-un înțelept în secoli
De întuneric... și așa un rege
Între o turmă de sclavi înșelați...
Așa un sfânt în adunări de lotri;
Neatins, neatingând și solitar...

[1872-1873]




(După ce m-am distrat copios cu școala formalistă rusă, m-am hotărât să mă destind cu celebrul număr al revistei Manuscriptum, care cuprinde poeme eminesciene inedite, „recent” publicate ca inedite și reconstituite - lucru pe care ar fi trebuit să-l fac de multă vreme. Mi-am amintit atunci când a apărut, de ziua lui Eminescu, acel audiobook intitulat „Vis” (care nu pare să fi stârnit prea multe reacții, așa cum cel mai recent volum de poezii argheziene inedite a trecut neobservat acum două ani...), dar mi-am reamintit astăzi...
Așa cum am zis, aceste poezii au apărut în „Manuscriptum”, 1/1991, publicate fiind de către Petru Creția.
Mi-au plăcut mai ales poeziile scurte, ce, în contextul operei eminesciene, par biete schițe și uneori chiar sunt, dar care - prin tăierea uneori aproape ca de haiku - evidențiază mai bine ardoarea poetică, cel puțin așa cred...
În fața unui cititor cu simțurile tocite (cu atât mai mult cu cât Eminescu este ultratocit, bătătorit), diamantele care mai pot fi totuși găsite în poeziile lui Eminescu pot adeseori trece neobservate, mai ales în textele ample (precum Memento mori, panorama deșertăciunilor). Evident, Eminescu n-avea cum să fie „purist”, iar poezia în toată puterea cuvântului, trebuie să recunoaștem, se rătăcește câteodată printre elanurile filosofice, istorice, etc., dar cum poezia a fost poate dintotdeauna o operație cu rest, cu virgulă, cititorul de poezie poate admite cu ușurință imperfecțiunea, iar criticul trebuie să admită că, în acel context, a fi poet total, așa cum era Eminescu, era cea mai bună soluție. Că, în ziua de azi, receptarea poetului supranumit în fel și chip face lucrurile foarte complicate, e altă poveste.
Așa cum Gellu Naum zicea că „poezia este două lucruri bine distincte”, așa și noi trebuie să admitem că Eminescu este o mie de poeți bine distincți. Mă rog, cu o notă de exagerare, fiindcă o comparație între foarte diversele fațete ale personalității lui Eminescu ar releva o oarecare unitate, aș zice, cu toată sciziunea care îl face să gândească și să simtă la modul cât se poate de romantic - și de românesc, aș zice, fiindcă face periodic naveta între culturile occidentale, orientale și autohtonă, în încercarea de a se sintetiza. Iată, au trecut atâția ani de la Eminescu, dar au rămas cunoscute mai mult efectele decât cauzele reale, mecanismele personalității sale. Uite, chiar acum sunt încă incapabil de a discuta exclusiv poetica sa. Dar „lasă bă, că merge așa”. Aici nu e o revistă a Academiei Române, e doar un blog cu mofturi. Savurați etc. etc. etc. Poate, poate, am să mă „răzbun” într-o zi...)

duminică, 11 martie 2012

Letopiseț



Scria în acel vă leat 6985, cum Ștefan vodă, au fostu în dormitoriu lui Gheorghie mitropolitul, și primitu-s-au doamna Maria dela Mangop.
Aflatu-s-au Ștefan vodă că și eu cari sunt între cei cu texte, Yigru Zeltil apucatu-m-am și eu pre urma a tuturora a textualiza cu voioșie; iaște scris adevăr, doamna Maria dela Mangop are epidermă de mango - Ci, deaca a văzut că scrie 6985, Ștefan vodă se văzu minunându-s-au printre nanotehnologiile cari îi permit puilor de roboți să aibi emoțiuni numai atâta câtu-i necesariu -

Iată, am mâncat un fast-text, după care m-a cuprins tristețea. Din nou.
Nu pentru că în 2012 încă nu ne ridicăm de la sol cu mic cu mare,
nu pentru că n-avem și noi o grădină de legume pe Marte.
Mă gândesc că stăm mai prost cu conștiința - iată, omul poate cumva să simtă fericirea lui Dumnezeu, pentru simplul motiv că neuronii săi sunt conectați bine-mersi!
Pentru cine este o astfel de chestiune prioritate? Și iar mă gândesc la bani, și iar mă fac doamnele marxist, fiindcă prea mi se pare că ne agățăm de bani pentru a fugi cât mai departe de fericire! Deh, fericirea e prea subversivă pentru societatea aceasta... De ce să aveți fericire, când există atâtea simulacre, atâtea feluri de a trișa?! Oh, drogații ar fi fost cu siguranță mistici, dacă n-ar fi fost atât de facil, atât de comod să bage în ei acești înlocuitori de extaz, ce mai contează că au efecte secundare, ce mai contează că e mult mai fain (dar și mult mai greu...) să fii un mistic autentic?
Ce dulce e să fii ultrapostpostmodern!... O, iubesc momentele în care, pur și simplu, mi-e greață de toate și aș avea chef să dorm, toate să doarmă, să nu mai fie nicio energie irosită...

vineri, 9 martie 2012

Paul Eluard în traducerea lui Virgil Teodorescu

Iată câteva poezii din antologia din 1967 realizată de Virgil Teodorescu, apărută în col. „Cele mai frumoase poezii”. Lăsând la o parte, desigur, poeziile sale cu tentă politică, excepție făcând parte distihul introductiv din „Chipul păcii”, de un umor involuntar (?) savuros...


***

(din L'amour la poésie, 1929)

Pământul e albastru ca o portocală
Greșeală nu-i cuvintele nu mint
Nu vă mai dau nimica de cântat
E rândul sărutărilor să se-nțeleagă
Nebunii și iubirile
Ea gura ei de verighetă
Toate tainele toate zâmbetele
Și ce veșminte îngăduitoare
Mai s-o crezi goală.

Viespile verde înfloresc
Zorile își petrec în jurul gâtului
Un colan de ferestre
Aripi acoperă frunzele
Ai toate bucuriile solare
Întregul soare pe pământ
Pe drumurile frumuseții tale


Îndrăgostita
(din Mourir de ne pas mourir, 1924)

Ea stă-n picioare pe pleoapele mele
Și părul ei e-n părul meu,
Ea are forma mâinilor mele,
Are culoarea ochilor mei
Și se cufundă-n umbra mea
Ca-n cer o piatră.


***
(din Les yeux fertiles, 1936)

Nimeni nu mă poate cunoaște
Mai bine de cum mă cunoști

Ochii tăi în care dormim
Amândoi
Au dăruit ochilor mei de bărbat
O soartă mai bună decât nopților lumii

Ochii tăi în care eu călătoresc
Au dăruit șerpuirii drumurilor
Un înțeles desprins de pământ

În ochii tăi în care deslușeam
Singurătatea noastră fără margini
Azi nu mai suntem ce credeam a fi

Nimeni nu te poate cunoaște
Mai bine de cum te cunosc.


Cel mai tânăr
(din Nouveaux poémes, 1926)

De tavanul libelulei
S-a spânzurat un copil nebun
Privește țintă iarba
Ridică ochii-ncrezător
Ceața ușoară se linge ca o mâță
Care se despoaie de vise.
Copilul știe bine că lumea de-abia începe:
E totul străveziu,
Luna e-n mijlocul pământului,
Verdeața acoperă cerul
Și chiar în ochii copilului,
În ochii lui întunecați și-adânci
Ca nopțile albe
Se naște lumina.


***
(din L'amour la poésie, 1929)

Somnul și-a luat amprenta
Și-o colorează cu ochii tăi.


***
(din Défense de savoir, 1928)

Ce-ți spun nu mă schimbă
Nu trec de la mai mare la mai mic
Privește-mă
Pentru mine perspectiva nu intră-n joc
Rămân pe-același loc
Și nu te poți îndepărta.

În jurul meu nimic nu mai există
Și dacă mă întorc nimicul deodată are două fețe -
Eu și nimicul.


Obișnuința

Toate micuțele mele prietene sunt cocoșate:
Ele își iubesc mama.
Toate animalele mele sunt obligatorii,
Au picioare de mobilă
Și mâini de ferestre.
Vântul își schimbă-nfățișarea,
Îi trebuie o haină pe măsură,
Nemăsurată.
Iată de ce
Spun adevărul fără să-l rostesc.


Suită
(din Répétitions, 1922)

Să dormi, cu luna într-un ochi și soarele în celălalt,
Cu dragostea pe buze, o pasăre frumoasă-n păr,
Împodobită cu pădurea, câmpia, drumurile, marea,
Împodobită și frumoasă ca-nconjurul lumii.

Aleargă de-a lungul peisajului,
Printre crengile de fum și roadele vântului,
Cu picioare de piatră în ciorapi de nisip,
Prinsă de mijloc de mușchii râului,
Și fără nici o teamă pe chipul tău schimbat.


Marea casă de nelocuit
(din Répétitions, 1922)

În mijlocul unei insule uimitoare
Pe care propriile-i membre o străbat
Trăiește ea din vremea unei uimite lumi.

Carnea care-i arătată curioșilor
Așteaptă acolo ca și recoltele
Să cadă pe maluri.

Așteptând spre-a vedea mai departe
Cu ochii și mai larg deschiși sub vântul degetelor ei
Și-nchipuie că orizontul centura pentru ea-și desface.


Toate drepturile
(din La vie immédiate, 1932)

Simulează
Umbra-nflorită a florilor suspendate primăvara
Cea mai scurtă și din an și noaptea eschimoșilor
Agonia vizionarilor toamnei
Parfumul trandafirilor savanta pișcăturăă a urzicii
Întinde rufe străvezii
În luminișul ochilor tăi
Arată ravagiile focului lucrările lui inspirate
Și paradisul cenușii lui
Fenomenul abstract în luptă cu-arătătoarele pendulei
Rănile adevărului jurămintele care nu se pleacă
Arată-te.

Poți ieși în rochie de cristal
Frumusețea ta nu se-ntrerupe
Ochii tăi varsă lacrimi mângâieri și surâsuri
Ochii tăi n-au taine
N-au margini.


O personalitate mereu nouă, mereu alta, dragostea sexelor contopite în contradicția lor izvorăște necontenit din perfecțiunea dorințelor mele. Orice idee de posesiune îi e cu desăvârșire străină. (fragment)
(din La rose publique, 1934)

Cum oare viața mea zicea ea
Am fost eu însumi alta
Cine în viață cine în mine
Și eu ceilalți
Cu toate astea trupul meu și chipul meu și ochii mei
Ce-am văzut eu
Sau mai degrabă ce-au văzut ceilalți
Ce vezi tu

Eu am văzut soarele părăsind pământul
Și pământul umplându-se cu femei și bărbați adormiți

Am văzut nisiparnița cerului și-a mării răsturnându-se
Nisiparnița unei rochii căzând
Și a unui trup gol înălțându-se
Ușă deschisă dincolo e rege
El cântă peste tot din răsputeri
O viță s-agață de vânt
Zidurile sunt încărcate cu spațiu
Cu solitudine străvezie
Am văzut o femeie privindu-și pruncul nou născut
Ca pe-o țiglă luată de pe acoperiș
Copilul ei în care se bănuia bărbatul


Câteva dintre cuvintele care, până acum, îmi erau în mod misterios interzise
Lui André Breton
(din Cours naturel, 1938)

Cuvântul cimitir
Viseze alții năsălia împodobită

Cuvântul căsuță
Este ades întâlnit
În anunțurile ziarelor în cântece
E plin de zbârcituri e un moșneag travestit
În deget are-un degetar este un papagal în vârstă

Petrol
Cunoscut din exemple prețioase
În mâinile incendiilor
Neurastenie vorbă nerușinată
Umbră de coacăză neagră între doi ochi asemeni

Cuvântul creol întreg de plută pe atlas

Cuvântul baie tras
De cai perfecți mai urâți decât cârjele

Sub lampă-n astă seară umbrarul este un prenume
Și stăpânește o oglindă în care totu-ncremenește

Torcătoare cuvânt fondant hamac boltă de viță prădată

Măslin cămin cu vatră de luciri
Claviatura turmelor se-astâmpără în câmpie

Fortăreață răutate zadarnică

Veninos perdea de mahon

Măsuță grimasă elastică

Secure eroare jucată-n zaruri

Vocală timbru imens

Sughiț de cositor râs de pământ roditor

Cuvântul declic viol luminos
Efemer azur în vine

Cuvântul bolid mușcată la o fereastră deschisă
Pe-o inimă ce bate

Cuvântul spete bloc de fildeș
Pâine-mpletită pene ude

Cuvântul a da-n vileag alcool vșeted
Tindă fără uși moarte lirică
Cuvântul băiat ca o insulă

Afin lavă șnur țigară
Letargie albăstriță circ fuziune

Cât rămâne din aceste vorbe
Care nu-mi spuneau nimic
Cuvinte minunate ca și celelalte
O imperiul meu omenesc
Cuvinte pe care le scriu aici
Împotriva oricărei evidențe
Cu marea grije
De-a spune totul.


Chipul păcii (fragment)
(din Le visage de la paix, 1951)

I

Cunosc toate locurile unde își face cuibul porumbelul
Și cel mai potrivit din toate e capul omului



Cours naturel, 1938




L'amour la poésie, 1929




Choix de poemes

duminică, 4 martie 2012

urcuș/culcuș

1

câteodată
îmi zic
mami când mă fac mare
vreau SĂ FIU și eu
ca îngerii ăia
ce vopsesc blocurile din constanța și mamia

să-i vezi cum scuipă curcubee
și ne băgăm picioarele în neuropa cimilizată
pășind din nou pe continentul mijlociu

2

m-am spălat cu cerneală.
mi-am franjurat creierul în stil rococo.
am intrat într-un tablou euforic.
mai nou, am căzut în labirintul de ciment.

acum îmi dau seama
de ce atunci când dorm
îmi învelesc falca într-un nor pufos

3

tu ești puișor canar!
schimbi culoarea odată cu cerul
și faci tot soiul de teribilisme
după care îmi ceri chitanță

am căzut pe sofa
atunci când mi-am dat seama că
totul este doar un schimb de energie

4

am săpat cratere lunare
în fruntea mea.
prietenul mi-a și zis, perspicace:
„ai încercat să-ți deschizi al treilea ochi, ai?!?”

vampirii de cartier
pot găsi în respectivele gropi din asfaltul meu
suc de cea mai bună calitate

5

lăsați-mă în armura mea de broască țestoasă!!
chiar trebuie să mă bărbieresc cu apă rece?!
nu de alta dar
n-aș vrea să mă consum pentru voi!!

(zicând toate acestea
am depus o cerere
ca ego-ul să se schimbe în bine)

6

cutremure de lapte.
inimi de zahăr.
speranță - tăiată în felii albastre
mici precum orizontul.

deși restul lacului era înghețat
acolo
pluteau lebede

7

mi-am făcut blazon
dintr-o clepsidră și un cocteil.
am împrăștiat în tot cartierul
vestea că m-am născut din nou

din nou
voi sta liniștit
în timp ce valurile bat la ușă