sâmbătă, 22 decembrie 2012

Calupul de cărți: Amelia Stănescu, Mihai Vieru

mai am și alte câteva cărți în vizor; mai ales despre Ștefania Mincu și cartea „Starea poeziei III” vreau să scriu mai pe larg. dar deocamdată, iată 2 cărți pe care le trec în revistă oarecum pe scurt, fiind și „nuci greu de spart”, asumându-mi inclusiv riscul impresionismului „în perete”!

edit: la o lectura ulterioara, aceste cronici mi s-au parut putin prea incarcate de improvizatie, dar si, pe alocuri, cu mijloace improprii de expresie, care deturneaza sensul real pe care voiam sa-l transmit + unele silogisme ratate, precum un tag HTML care nu e inchis cum trebuie si iti face praf toata pagina. dar stiu toate problemele acestea si imi torn cenusa in cap, dar doar cat sa fac baie! in rest, ce sa zic, luati aceste poeme-cronici ca atare - pana ce voi reusi sa scriu critica autentica, cu adevarat metodica si fara briz-briz-uri, sper ca nu va vor supara aceste briz-briz-uri



Amelia Stănescu, Couvertures de pluie/Așternuturi de ploaie, Editura BrumaR, 2012 (traduceri: Mădălin Roșioru; postfață: Ioan Es. Pop)

La prima vedere, „Așternuturi de ploaie” pare un volum inegal, nereușit, „peticit”. Și la a doua lectură persistă impresia de fragmentarism; dar este un fragmentarism asumat, implicit. Ce provoacă această sciziune? Identitatea „femeii poem” nu se lasă scrisă la o singură mână, la un singur organ („Femeia în cultură este întotdeauna/femeia în cultura cuiva”), iar „să vorbești despre dragoste la ora actuală/nu mai are nici un sens” fiindcă acest sens nu este unitar. Plăcerea dintr-o parte este deformată (precum „cerul de după lentilă”) de durere, iar încercarea (tentantă!) de a suprima textul lasă invariabil „urme” („doar ucigașul s-ar putea lăuda/cu o crimă perfectă însă/în adâncul cordului/irisul său a înregistrat imaginile probante”, „Migdale amare”). Eul poetic (feminin și, de ce nu?, feminist!) este pândit mereu de sterilitate într-un fel sau altul, dar nevoia textualizării rămâne. Concluzia este cât se poate de... postmodernă: avem totuși nevoie de cuvinte și de iluzii, chiar dacă „ne-ar prinde urma/tică al ei de acasă”.

Desigur, este cel puțin deconcertant contrastul dintre unele poeme „ermetizante” (dintre care „(O mie de brațe)” chiar pare să evoce „tag-urile” lui Dinu Flămând) sau cvasi-sentimentaliste și alte poeme care pot șoca unii neinițiați prin directețe („M-am reapucat de poezie/pentru că „majoritatea bărbaților sunt inutili” (E.V.)/pentru că m-am săturat să mimez orgasmul/pentru că publicitatea ține mai mult decât copulația”). Dar atunci când cele două aspecte se întâlnesc, lucrurile se clarifică și poemul iese în câștig (vezi „Despre iubire scriu”). Părerea mea. Care poate nu contează decât în măsura în care tratez ca atare bovarismul ce stimulează pe alocuri textualismul erotic al Ameliei Stănescu („dinspre capitala de poezie/avangarda de senzații/de semne de punctuație amestecate/versurile țâșnesc/sunt gata să înghită/pământul/să sfâșie autostrada/soarelui răsare/.../aici este bine/oh, da, dacă vii/cu tolba plină de/parole colorate/și multe, multe/artificii”, „Capitala lui Peter”). Dar acestui „colaj de zâmbete latente” nu-i lipsește vibrația autentică. La mai multe așternuturi!

Poeme „alese”: Femeia poem; Am nevoie de poezie; fericire eco; Cu Iulia Pană noaptea, sub ploaie; Fân, ace de brad; Migdale amare; Despre iubire scriu




Mihai Vieru, Aer în iarbă, Casa de Pariuri Literare, 2012

Pentru un ochi neavizat, Miki Vieru (așa cum se autoalintă) pare - cel puțin în primele sale volume - un manierist postmodern lejer. Trebuie să recunosc, mie însumi mi s-a părut că estetismul lor ar fi singura trăsătură viabilă... În schimb, inedita plachetă-obiect „ShiNoBi” (editată la Brumar în 2008) m-a convins, mai ales prin influențele din „douămiismul” visceral și fracturist prelucrate într-o manieră foarte inteligentă, care motivează estetismul ca la niciun alt poet actual (poate cu excepția lui Tudor Crețu, ale cărui volume n-au ajuns însă la mine! Iar Adrian Bodnaru sau Florin Dumitrescu abordează manierismul din alte unghiuri).

Am fost plăcut surprins să aflu că, după ce a trecut doi ani la rând prin tabăra de la Săvârșin, Miki s-a întors cu un volum apărut la Casa de Pariuri Literare (o editură care în doar doi ani a publicat multe volume de poezie (și chiar proză) notabile din punctul meu de vedere, și nu mă refer numai la Dan Mihuț sau la Miki de față). Trebuie spus din capul locului: „Aer în iarbă” nu trădează natura poetului. De pe coperta a patra (IV-a; 4-a; quatra!?), Octavian Soviany surprinde „capacitatea autorului de a descoperi, în spatele spectacolului cotidian, prezența miraculosului, a misterului, câteodată feeric, altădată terifiant. Poetul e un spirit fantast (...) și un vizionar apt să surprindă spectacular banalului și să transforme, așa cum își dorea pe vremuri Rimbaud, o fabrică oarecare într-o moschee”. O notiță foarte succintă, dar relevantă. Este însă un volum ce ar merita o analiză mai detaliată, dar cum nici eu n-am timpul și gabaritul necesar, voi arunca și eu câteva vorbe în plus...

În primul poem se întrevede clar ceea ce în multe alte poeme din carte va avea parte de vălul sublimării: „trec moscovei de la umbră la soare. colț cu barițiu/trei muze și ele. țâșnesc din abisuri./le văd. le întind pe plajele gândurilor mele.” În fond, de ce n-ar fi un pictor de nuduri un simplu bărbat (poemul „și ce dacă” se încheia în nota opusă: „after all/she's just a predator. only a woman”), la fel de supus pulsiunilor sexuale? Dar chiar în altă parte el scrie: „hai nu mă luați cu texte despre teoria freudiană a frustrării ca idee de resort șchiop”. Să revin totuși la poemul de pe prima pagină, „fum”, care se încheie cu următoarea precizare toponimică: „e strada roman”. Nu întâmplător atunci de ce majoritatea poemelor din ciclul „o emoție și o lumină” se coagulează în jurul unui nucleu epic: relația complicată dintre „bălăioara” și „puccini”. Interesant este faptul că eul poetic/narator nu relatează de la cap la coadă, ci sunt intercalate mai multe porțiuni de text și, nu de puține ori, apar intruziunile naratorului: „niciodată nu a știut de ce nu i se poate sustrage bălăioarei. nu ca și cum ar fost ceva clasic în tipologia/romanescă sau în galeria de personaje tipizate. c'est trop picaro. când o privea/devenea un charles bovary bântuit de astigmatism. un mâșkin care o enerva pe ea/vampirul lui sufletesc”. Astfel, discursul amoros e surprins în toată convenționalitatea lui, dar fără cinism: „o să stai cu doi motani/eu sunt pisica. pucini. tu ești un tigru./o pumă/de câte ori iubito vei ronțăi semințe/să îmi apară că zdrobești sâmburi de/cireșe/pe o cotă înaltă de surâs./între dinți carnea lor va sta drept dreaptă rotunjire”. Concluzia „bălăioarei”? „numai altcineva poate fi cititorul propriului tău text, pucini. tu îl poți cita, numai; tu nu te poți transpune. trangresia aici e fault în careu, pucini!”

Dacă Miki m-ar pune să numesc ce mi-a plăcut cel mai mult la carte (ceea ce ar intra oarecum în contradicție cu ideea de critic cu ochi obiectiv ș.a.m.d., dar dacă tot vorbesc despre cărțile unor prieteni, de ce să mă ascund după deget? Nu-s nici chiar un roboțel academic!), eu aș „vota” ciclul „note de mare”. Prietenii știu de ce! Dar ciclul acesta chiar merită niște atenție, așa că hai să-i dăm drumul:

„Stop chasing shadows, just enjoy the ride” - un motto luat direct din versurile unei formații „chillout” (și „trip-hop”; de altfel, chiar este o carte chill și trip), Morcheeba. Așa începe acest ciclu superb, în care sunt încorporate multe dintre trademark-urile lui Miki: epifanii estetice, „filmarea” unor bucăți de real („filmare” care va deveni în scurt timp, dacă n-a devenit deja, „ultimul răcnet” în materie de procedee poetice, și pe bună dreptate), dense rețele intertextuale (nu fără un umor doar aparent identic cu cel optzecist: „când papirusurile din alexandria/ți se topesc în mâna încinsă aleph/similar unei păreri proaste despre subiectul animat/și zădărnicia efortului de cunoaștere.//a fost o cădere din copac după ce a mușcat din universul ăla/și nu era măr. era san pedro.” (notă 5)) și „experimente terapeutice vitale”. Printre pliurile discursului „estival” se strecoară în permanență notațiile esențiale (fără ghilimele!), îmbietoarea prin puterea de a nu ne iluziona cu deziluzia: „acest cameleon care ne mângâie ne fascinează ne întunecă și luminează de admirație/ne îneacă pe unul în celălalt. pe marea ușor vălurită./pluteai. pe salteaua oricărei suflări. pe suprafața ochilor mei./mă iubeai./nu mai știai ce să mă faci. eu nu mai știam nici eu mai mult. fix cu atât” („madona cu pruncul”). Evident, discursul erotic nu poate să nu fie exploatat (și nu fără eficiență!), așa că dăm și mai multe exemple: „zâmbet gravitațional de pară alb incisiv./tot așa luminoși iepurii ei albi tupilați/după tufele roșii de sărut pudră/dinapoia lui marte și-acela tot pudre//îmbătător miros de trandafiri carnea ei toată/un mers constant plutit. un scufundat din apă în apă” („intoxicating roses”).

Poemul „lilá cromat lichid” debutează cu un elocvent citat din filosoful Alexandru Dragomir: „dimineața este un fapt tot atât de real ca și mierla”. Să fie așadar vorba exact de o dereglare a raportului particular-general? „Cam da”! Primele 3 versuri (dispuse ca în... „Hai-Ku Miki”!) amintesc clar de sintaxa lui Voronca: „suflet pe ape/o rotulă calibrată ciutele ciocuri țâșnesc glonț/o săgeată”. Se configurează apoi un peisaj, ca apoi să fie denunțată structura sa strict picturală: „irizații pline de-albastru lila metalizat./violetul lăsat departe deoparte. în larg de timp.//atelierul de pictură prin suflare a refracției luminii/înainte. de strecurat vopseluri calde printre marine/cuvinte/printre curenți ca pe bliduri de linte fierbinți/cantitativ lichidă dinainte”. Un ochi „de pește”, dar un „pește” al poeziei culorilor conturate „fovist” sau a la Klimt: „material translucid/din miriade de nuanțe tras în mii de cuvinte. paiete/de solzi. pielea calcanilor oază/de umbrare sunite/cuiburi din care omul separă marea de sare”. Ceea ce rezultă însă are neîndoielnic „o alură metalică/alienă/de cositor lichid mercurat”. Ton impersonal care, totuși, convinge după ce trece șocul receptării: „nutrim aripile. finanțăm zborul. pozăm umbre înainte/pe sub melancolii de peste zi trecute pe valuri/răsuflări în saltele de trup. plutim mascați deasupra/acestor calde cerneluri/lilá cromat lichid”.

Am abuzat și abuzez de „spațiul de emisie”, dar puțintică răbdare, fiindcă mai țin să citez: „marea este atunci. când/nisipuri bătrâne uitate de riduri/încolțesc aerul în culori;/plânsul intens tropical îndesit vizibl ca o ploaie în dreptul ușii/masive/patchoulli și mimoze. părul tău se retrage dintre degetele mele/un val nu dă doi bani pe spuma lui părăsită/între alge” („notă 5”) și „deschideai ușa întrebărilor de peste an. toate/ca pe o gură proaspătă de cer balonat în albastru/să rămână așa: izbită de pereți. uimită/.../te-ai cățărat pe un scaun: - un mojito lungit cu lapte matern, îți iese./după tejghea barmanul.dinapoia lui un duh al serii surâde: imediat, zice.//părul îți crescuse acoperiș în câteva ape de bifat zargani/.../măruntaiele mareelor ticăitoare: - nimic personal vine cu susur din spate/în cana de capucino un val. fluturii ei din stomac sunt cu dinți//tu sarea pământului ești o bornă de țărm la mal. eu un om dincolo. oricare./dincoace de cincizecimal./privește dar sarea rămasă de pe malul de pâine/ascetic om pluvial!/privește dar marea pieptănată de frișcă. cu oase de pește./neculeasă-ntr-o strană de capucin!” Iată cum, fără complexe și asumându-și toate riscurile, Miki ne atacă în stânga și în dreapta cu lexeme rare (cum, pe vremuri, Nicolae Motoc - un manierist constănțean oarecum trecut cu vederea, asupra cărui o să mă opresc în curând) și contorsiuni sintactice, ceea ce mă face să mă gândesc la presupusa cădere în desuetitudine a „poeziei artiste”, așa cum susține Ștefania Mincu...

Următorul ciclu, „EKG-uri”, pare mai precaut, dar se ascunde același spirit experimentalist inteligent. Unele poeme (îmi) amintesc de v. leac (poemul despre „mistralul cald de toamnă”, prin atmosferă însă, nu și prin tehnică) sau de Alex Văsieș („o scatoalcă după troparii de dimineață/o toropeală cinstită similară castanei după/urechile înroșite ale toamnei direct/înparietal/un pumn ca un ceai de mușețel pe o reflexo agasantă/mi-a dat somn. blackout elegant - o deviere de sept în timă/un flic-flac stilistic”), dar Miki Vieru rămâne (în poate prea mare măsură!?) Miki Vieru: „sahară nisipie pe piele că noaptea-i ochi plină de stele comete/sahară de miere: geana pe tine mai-mai ca pe butelie/o pădure de lume pierdută din gene/struții aruncă cu pene-n oale cu puf în ulcele”. Erotismul se prezintă cât se poate de... tehnicist („I hertz téged”), dar: „așa cum spunea ion despre inimă:/o grecie zdrențuită într-o amre de sânge./nu, nu m-a părăsit prietena. tocmai mă sărută pe umăr./mă saltă de nu-mi ia polenul de pe aripi” („cine iubește și lasă”).

Despre celelalte cicluri n-am să mai insist mult și din cauza similarităților tematice (pftiu!), dar și aici pot să citez în voie: „aura ne crește ca o haină căreia nu-i dibuim nasturii” („unu”); „un aer proaspăt după iarbă abundă/o iarbă în aer răsucește cheia în primăvară/sunetul se întinde pe aripa dreaptă.//persefona micdejunează în manet pe ulei/un animal sălbatic nestingherită la picnic/nuditatea debarasează jobenurile în găleata cu penibil” („cinci”); „te agăți de mine ca o dimineață marină în perdea” („opt”); „și se suiră un stol de flamingo cu ochi/negri una se așeză lângă mine păr supranatural/de super creț flexibil așa cum vezi în reclamă/profilul ei m-adaugă probabil unei găști de gură/cască/întinși pe o sârmă de rufe diacronică/mă observă mă simt mă uit pe geam/...” („discuții aristocrate despre banalități nimicuri”) Despre „primăvara la cheie” mi-ar plăcea să vorbesc, dar aș fi nevoit să intru în prea multe detalii, fiind un multi-poem foarte dens, și ca să vă dați seama voi cita doar un vers și jumătate: „mi-am fisurat coasta/din care bunul drăguțul făcuse femeie”. Miki, ești tobă de livresc și mitic, nu glumă! Fie vorba între noi, îmi place când nu hașurezi până la refuz „canvas”-ul sensului (care dă pe dinafară în „nu mai înțeleg ascunsul nu deslușesc chiticul”, de pildă), ci încerci să reduci: „ne-am înspicat a secară sună mai zen. vleac în lanul de vânt pierdut/seymour/dezlănțuie dulgheri pe-acoperișuri. miki în palma lui holden pe lame/de spaimă de-o seară desenată. plâng pe rând a grâu. ei pe rânduri a/orz. mai sunt zile când plâng și-a secară”. Din fericire, îți iese finalul: „sunt o pisică neagră care/mă strecor prin ziuă/o subțiez în amiază/ca pe un ceai de hybiscus/urmăresc călare pe titanic/ghețarul mat de brânză/inimile noastre bat cald în ureche/o mantră la unison/te văd. de bucurie inima mea aleargă pe stradă./ca pistruiatu' odinioară./ai fugit de sub ochii mei uimiți de frumusețe/câteodată îmi dau seama cât te iubesc/mă sperii/tac.” („fum”)

N-aș spune că „Aer în iarbă” este o carte-experiment, deși încearcă să consolideze o nișă. Autorul (în pofida modestiei afișate de-atâtea ori) știe ce face - și o dovedește aproape explicit în penultimul poem din carte, „meciul (pastișă)”, unde, în spirit de glumă literară, câmpul literar este figurat ca un teren de fotbal! Iată cum ne face cu ochiul Miki (folosindu-se și de personaje (reale!) precum „Ion Mureșan Dionisos cel Pan”, „dan cuman” sau... „străjerul un cristian”!): „când metafora pornită din șutul tău de la mijlocul terenului a mușcat/cum altfel dacă nu cu sete bara transversală. am jucat la sacrificiu/le-am demonstrat segmentului 80 că nici vorbă de fisură chiar/dacă o generație se plăsmuiește osmotic”. Iată că nu doar Komartin și Vancu cred într-o perspectivă „ecumenică”; în mod deloc întâmplător, Soviany în „Cinci decenii de experimentalism” prezenta și el generația 2000 ca o generație „a lui Proteu”, spre deosebire de „fractura” cu poeticile anterioare din perspectiva lui Mincu. În fine, să nu derulăm tot filmul „meciului” (nu de alta, dar n-am virtuți de comentator sportiv!), consemnez doar surprinzătoarea fază: „măcar niște figuri de stil să fie în toată coregrafia asta mai spectaculoase să/nu părem/văzduhiști desprinși de imediatul mingii de câte/ori metafora i-a lăsat lipsiți de apărare și mască pe fiscăliții roșii”... minutul 90 se încheie cu executarea „văduvei negre din plasa porții lor” și cu... egal: „am izbândit! trăiască ghinga cumane! anul ăsta i-am făcut egal la ei acasă./dar și la noi acasă se cheamă că este la blaga/tot egal”. Ceea ce s-ar putea traduce prin „n-are rost să strivim mingea de minuni a lumii”... În orice caz, dacă Miki a vrut ca Aer în iarbă să fie „o formulă a libertăţii de discursul poetic de mainstream aşa cum este socotit el a fi acum”, i-a ieșit „așa cum a vrut” („șerban axinte severus”, I am watching you!). Nu este o poezie facilă, ar putea părea chiar prea „chill”, dar merită să pariezi în continuare pe MihaiMikiVieru! Mai avem nevoie și de aer în iarbă!




probably coming soon:
***, Cele mai frumoase poezii din 2011
Marin Mincu, Proba de gimnastică
Anca Mizumschi, în moalele cerului
Ania Vilal, eu mama tare și tu
Petru M. Haș, când au venit imaginezii
Dan Someșan, Printre picături
și alte câteva de care chiar nu-mi amintesc în momentul de față

Niciun comentariu: