sâmbătă, 22 septembrie 2012

Poetul de vineri 29: Adrian Maniu (1891-1968)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan / 27. Dana Catona / 28. Mugur Grosu / 29. Adrian Maniu)

 Dacă numele lui Adrian Maniu nu circulă prea mult astăzi, este, trebuie să recunoaștem, „vina” poetului de a fi avut o operă schizoidă, care a îmbrățișat apoteotic tradiționalismul după ce a detonat pe cât a putut decrepitul simbolism (căci dintre protoavangardiștii între care a figurat doar Tristan Tzara a reușit să pună la îndoială însuși conceptul de literatură)...

Deși trecerea la tradiționalism i-a procurat relativ facil un nivel oarecare de succes, Maniu nu s-a impus ca un tradiționalist de primă mărime, poate doar ca un reprezentant elocvent al acelui gândirism aflat la jumătatea drumului între modernism și tradiționalismul propriu-zis anterior. În ceea ce privește latura postsimbolistă/protoavangardistă, aceasta a fost remarcată pozitiv de Ion Pop, dar a fost îngropată de Marin Mincu printre cei care nu sunt suficient de radicali ca să figureze în antologia literaturii de avangardă. Nu e greu de elucidat de ce - înaintea lui Maniu, doar Topârceanu (de fapt, în același timp cu Maniu, dar în fine...) a ajuns la culmi similare ale manierismului atroce, aflat la limita inautenticității (limită care va fi adeseori trecută în neomodernismul șaptezecist). Dacă Topârceanu rareori se demască, Maniu are tendința de a se autoanula - cum am zis, tentația de a demola este aproape întotdeauna însoțită nonșalant de tentația de a poetiza, nu fără un sentiment al deșertăciunii. În poemul dramatic Salomeea, parodia se demască progresiv, dar unele dintre poemele din ciclul Flori de hârtie conțin o graniță ceva mai fluidă - iar, odată cu trecerea la tradiționalism, dispar aproape în întregime impulsurile autoironice, dar nu lipsește tușa expresionistă. Relativ modesta exegeză în jurul lui Maniu a bătut chiar pasul pe locul în jurul acestui clișeu - și anume, ochiul de pictor al poetului (!), rivalizând în cuvinte cu icoanele bizantine și expresionismul cu tentă religioasă promovat de Gândirea... Dar, așa cum am zis mai sus, bântuie manierismul, ca o consecință directă a tendinței lui Maniu de a se lăsa în voia retoricii. Dacă într-unele dintre poemele tradiționaliste se poate întrezări urme de poezie autentică dincolo de crusta stilistică prăfuită, într-altele nu se mai poate găsim decât retorică, anecdotă și clișee tradiționaliste. Un exemplu negativ: „Unii spun că ar fi plecat/Spre orașul de fabrici înconjurat,/Oraș fără ploi, oraș fără cer./Acolo, copila cu păr de aur are un palat,/Și toate fericirile o cer...//Sau, la perdea, așteaptă, văpsită,/necunoscutul, de care să fie plătită...//Satul, îngrozit, a blestemat!” („Ce a zis satul”).

Poate că Vinea și - cu precădere - Tzara au reușit să ajungă mai departe decât Maniu, dar scrierile sale din anii 1910 (dintre care se evidențiază „Salomeea”, prea puțin cunoscută azi) atestă totuși o contribuție semnificativă în cadrul protoavangardismului care a căutat să se detașeze de tiparele simboliste (dintre care Minulescu și francezul Jules Laforgue conțineau în bună parte sâmburii apetitului pentru (auto)ironie și deconstrucție) și a pregătit terenul pentru avangardele propriu-zise.


Primăvară futuristă (variantă la Primăvară fistichie)
din ciclul Flori de hârtie

Uite, primăvara reînvie, şi toţi pomii au flori de hârtie.
Cerul e sumar ca un decor. Arăturile sunt pline de noroi.
Vino, vreau să ne plimbăm şi noi. Poate crezi în declaraţii de amor.
Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon.
Salcia imobilă cu ciucuri înfloreşte.

Oile de bucurie stau cu capu-n jos.
Trenul trece, fumul cade gros
când pe ape frigul se cojeşte.
Frigul pentru fiecare an, alb ca dinţii tăi - clape de pian.

Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, rândunele trec pe cărţi poştale,
cucul din ceasornic sună-n vale, câmpul putrezit miroase.
Vino, paradox sentimental, tuse înflorită în spital. -
Uite, primăvara reînvie, pentru cei ce nu se pot uita.
Vino, să priveşti uitarea ta şi să calci flori de hârtie.

1914


Tisană sufletească
din ciclul Flori de hârtie

O vioară
înfioară
negurile care mi-au împăturit
inima cu care te-am iubit.
Nici un drum nu este sfârșit.
Sfârșit e cântecul-poveste,
căci povestea e o clipă
care țipă,
care țipă-n pripă: tu ai fost
cea cu părul flori de tei.
Eu te-am întrebat: „Mă vrei?”
O, ce prost!
Și ce ușoară vorba zboară...
La vioară: „De-acuma nu te-oi mai vedea” -
la vioară
nota simt că o să doară.
Moartea vine.
E curios cum seamănă cu tine;
a ei coasă mi-a spart ochii -
ție-ți plac bijuterii,
jucării
și rochii.
Azi plăcerile sunt macerate.
Precaut, m-am aranjat să mor în rate.
În ventricol
- gol ridicol -
te-am păzit.

Te-ai răcit,
scumpă taină, te-ai răcit neavând haină.
Eu atunci te-am întrebat din nou: „Mă vrei?”,
că bolnavilor le place ceai de tei.

1913


Jeluirea durerii mele
din ciclul Flori de hârtie

Durere - o, durerea mea,
neînțeleasă ai să fii.
Cum vrei să te-nțeleagă cineva
când nu te-nveți cum trebuie să scrii?
Ești dulce ca pastilele de ciocolată,
cu ochii mari ca stridiile când mor,
și gene fluturi care zbor, -
dacă vreodată
o floare ar zbura înfluturată.
Ți-e părul fum
albastru din cădelniți de tămâie,
ochii scrum.
Albi sânii, înghețată de lămâie
în două cupe de cristal.
O, suflete, fii mai sentimental
de vrei să te-nțeleagă vreodată...
În lumea ta, durerea mea, ești izolată.

1914


Portul seara
din ciclul Flori de hârtie

Baloturi de bumbac ce se desfac -
un cer cu nori,
un deal cu mori
în care vântul ostenește dându-se de-a tumba;
jos, apa spuma îmbrâncește,
ornamentând cu bale în ghirlande cheiul.
Nedibaci negrite cu condeiul,
din roata soarelui în asfințire se desprind răzlețe spițe - raze.
În roșu subliniat e scris decorul zării.
Pe fonduri de extaze,
catargele - bice cu sfori -
au spălăcite pavoazări în trei culori.
Pe borduri latră câte un câine - câteodată...
alene trece un matroz cu o găleată,
începe curățenia de mâine;
hamac și cărți plictisitoare,
miros de pește, de petrol și soare.
O vălurire grasă împletește nesfârșit
reflexul, lustru șerpuit -
sirena sună ora de plecare.

Întârziate, șlepurile par coșciuge,
sirenele expiră fumuri albe, valul muge,
reglementară liniștea s-aprinde roșie și verde,
vegheată-n pas bătuți de sentinele.
Îndepărtându-se, imaginea se pierde.
Luminile își picură mărgele,
când sus pe deal, în întuneric,
se dau de-a tumba toate morile isteric.
Plâng jos în apă ochii verzi și roșii
pe șlepurile aliniate ca galoșii.

1914

La dame aux camélias
din ciclul Flori de hârtie

Obosită - culcată
pe canapeaua cu trandafiri negri brodată -
clipind privirea cernită,
acum căutând spre sticluțele cu parfum -
fiecare cristal poartă, ca într-o urnă, închis,
cadavrul miresmelor de floare - vis;
fruntea te doare,
reamintind îmbobocirea inodoră
ce între sânii tăi se ofilește,
și teama crește
scăpând siropul lingurițelor la oră,
păstrate-n eticheta flacoanelor de farmacie -
în care speri să fie închisă noua-ți viață...
Și iară gama tusei - friguri, greață.
Monotonie - veșnic ton în viață, - soluțiuni.
La ușe portărelul - oxigenul - somațiuni,
reclame și prospect: cum se atenuează tenul.

Pe geamuri soarele aruncă-n ceață
eterna agonie - un greoi buchet.
Te obosește rochia cu trenă,
dozează patimile asfixiate de higienă
când fardul buzelele-ți roșește - și sângele fardează pe parchet.
În tusea care crește, crește,
și te alipește de tăcere,
speranța, ca o voluptate, te mai amăgește
în plictiseala vieții de plăcere.

Jurnalele aduc actualități de primăvară
„S-au scuturat castanii înfloriți prea timpuriu,
și la Șosea ai fost văzută în landou aseară” -
ești mândră de banalitățile ce ți se scriu.
Cu ochii palizi cum e flacăra de groguri,
silabisind familiile în necrologuri.

Batista ta, de sânge ruginită,
s-aseamănă cu o camelie veștejită, uitată,
pe canapeaua migălos brodată,
unde au îngenunchiat atâți și-atâtea-n altădată,
ca tu să plângi și să arăți regrete
între tincturi, între scrisori, între rețete.

O, dă-mi dantela din batistele scuipate.
Mă crede, n-am să-ți scriu povestea demodată,
vreau doar s-admir fire de sânge închegat e
fix de astă dată,
flori roșii, flori de argint.
(Doctorii și amanții mint.)
Flori de rugină, flori de ceară,
flori de-ntuneric și flori pale,
pe gura ta odinioară flămândă, în scuipaturi de opale.

1914


Romanță
din ciclul Flori de hârtie

(Cel care căuta „semne înghețate pe lacul Cișmigiului” s-a spânzurat în grădină. A.M.)

I

Cu siguranță,
nu sunt decât un clovn farsor,
iubind - fiindcă așa e moda -
în sinucideri de amor.
Și îmi cânt oda:
un vals major de nesperanță,
într-un picior,
grav și bizar,
încet și rar,
subt felinar.

E-așa frumos să râdă galeria -
durerea mea a amuzat întotdeauna.
Râde și luna
și frânghia.
Clipește felinarul bucuria.
Eu - firmă care-n vânt se balansează -
îmi leagăn dansul scârțâit,
îndrăgostit de infinit.
Tu, fată de pension, visează
că te-am iubit.

II

E vânt și ploaie,
atâtea frunze ruginite mor,
acum ești poate singură-n odaie,
privind spre parcul roșu ca un abator.
Și-n plictiseală recitești
scrisorile în care-am plâns, ca să zâmbești.
Ce haz!
se stinge spiritul din mine,
și felinaru-i fără gaz.

............................................

O! mult frumoasă.
E frig și seară,
grădina e pustie-ntâia oară,
toți spânzurații - caraghioși
cu ochii scoși,
cu limba scoasă, spre muște și spre stele.
Ești singură în casă - recitești
scrisori în care-am plâns,
scrisori în care-am strâns
versuri de foc,
să te-ncălzești cu ele.

Același joc,
încet și rar,
subt felinar.

III

Paiață
cu clopoței, cântam prin viață.
Mințind, îi spuneam ei:
„Cum știi, ai putea face
din inima-mi perniță pentru ace”.

............................................

Azi, tot ce n-ai vrut, vrei.

Când ca sfârșit -
au scârțâit -
o discordanță
să râdă galeria și mormântul,
drept care vântul - foarte cumsecade,
cu siguranță -
îți cântă consolări și serenade
și funiei îi dă avântul -
încet și rar,
grav și bizar,
subt felinar.

E frig în moarte,
când e lună,
tu însă dormi,
dormi. Noapte bună!

1914


Poveste prescurtată
din ciclul Flori de hârtie

Era demult o fată frumoasă şi bălaie,
ca luna luminată, ca luna în văpaie,
copilă-mpărătească cu părul spic de aur
într-un castel închisă, furată de-un balaur!
Şi seara, când tăcerea-aprinde-ntâia stea,
Domniţa, sus pe turnuri, din tors oprind, plângea.
Şi el răcnea în neguri, cu flăcări mari de jale,
încât plângeau toţi codrii cu apele din vale,
iar corbii de pe turle speriaţi se avântau
spre lună, în cunună roteau şi croncăneau.

Domniţa într-o noapte cu Făt-Frumos fugi.
De doru-i şi de-o rană balaurul muri.


1914


Salomeea
(1915)

[I] Ion în pustie

Suit-am coama munților ca să ajung lumina.
E zăpadă.
În urma mea șoptiră frunzele căzute, vremii pradă.
Calc, astăzi, muchii albe, de fulgere plesnite
și de mânia-ți scrise.
Din ele se tărâsc năpârci și miasme otrăvite.
Zadarnic am chemat raze de sus, e iar furtună!
Căldarea văilor răsună, în abise.

Între pietrișuri spintecate de torente
spumoase, cum sunt fulgii îngerești,
făcutu-mi-am o vatră ce se stinge
când te întreb: „O, Doamne, unde ești?”
ș-aud cum plânge
stânca asudată.

Ieri am văzut trecând un stol de rândunele,
ciripire lină.
Sunt păsări ce la noi nu se opresc,
în niciodată.
Doar câte una pică,
moartă,
mică,
așa cum ai văpsit-o: negru, alb și sânge.
Am auzit că tu le-a învățat
să-și facă lângă ceruri cuib din tină.

Acuma, vântul m-a-mbrăcat
în valuri moi de ploaie,
și mă frânge.
În reazem,
pe prăpăstii m-a lăsat.
De-aicea văd orașul tău dumnezeiesc
și râu-n care eu am botezat.

De aici e-așa de mică apa lui,
- nu face să vorbesc.
Iar noaptea în cetate văd zvâcnind lumini,
ca-n ochii stelelor de sus,
- mai multe poate, -
și strălucesc, ca ochii fiarelor în viziuni.

Mă uit apoi cum steaua-ntâi străbate,
încet cum celelalte-și merg rotunda cale,
văd Carul, Cloșca, Scorpionul - toate.
În aur, alb și roz, tu le preschimbi țărâna;
Prea Curate,
inelul lui Saturn
ar fi prea mic, la degetul din mâna
cu care-ais cris
în cartea vieții răsturnate.

Dacă mă uit mai mult
spre șoldul mării,
în care dorm mărgeane
și pești mari cât o cetate,
eu știu că tot albastrul ei
e doar un punct în ochiu-ți,
în care vremea rotunjește înalta ei singurătate.

Mai știu că brațele-mi spre cer deschise
nimic din Tine n-ar putea cuprinde,
atât de mult înalt ești
pentru vise.

(Se pleacă să prindă o gânganie, o ronțăie și adaugă, mai abstract:)

În teascul lespezilor am văzut zdrobite
tiparele de zămisliri nevrute, dar gândite,
de vorba ta, ce frământa făptura,
în șapte zile,
cum le numără Scriptura.

Acum, ajuns la cumpănă, mă-ntreb:
Brazii pe coastă
cu cât se-apropie de mai înalt,
de ce-s și mai strâmbați?

Asemeni poate bați și înălțarea noastră.

COR DE TUNETE SUBPĂMÂNTENE:

Să lătrăm bucuria;
sfântul voiește păcatul, pentru smerenia de a fi om

SATAN:
Deschideți porțile! Cu înțelepciune, soartei să ne rugăm.

LEPROSUL DIN PEȘTERĂ:
Eu bat toaca de lemn, pentru ca să chem îndepărtarea.

Umbrând cu palma privirile, se ferește de amăgirea nevăzutelor; irisul are culoare de nu-mă-uita.

ASCENSIONISTUL:
Păsări de mare ciugulesc,
nesfârșitul ochiului ceresc.


(II) Irod cheamă dansul

În lămpi greoaie, înflorește focul,
ca aurul din inima de mușețel...
Pe cer,
peste terase, ramuri cer,
temut,
lunara lampă - clopoțel
atât de mut.
Și noaptea crește:
la nesfârșit,
în curtea cu păuni,
în țarcul cu gazele,
în chioșcul viermilor de duzi,
și pe răzoarele cu viorele,
și în tot locul.

Din cușca cu zăbrele de oțel,
răcnit-au leii de trei ori,
și au tăcut,
și-au adormit.
Veghează două fluiere
în gura sclavului împreunate.
Și-auzi țimbalele de-aramă.
Auzi
cum bat prelung, când cântecul sfârșit
recheamă
în ceruri aruncate,
iar sunetul.
Și-n urmă, iar tăcerea.

Între toți idolii,
ești întâia păpușă bolnavă.
Precocitatea ta știe să-și prețuiască veștejirea,
mai bine decât orice floare.

Să vină Salomeea,
ca un șarpe
tărându-se spre strachina cu lapte.
Cu ochi de aur, în aurii inele,
cu pleoape de cerneală,
cu tâmplele înrămurite de vine verzi ca fierea,
cu unghiile văpsite-n fapte.

Vreau să-și dezvăluiască cele șapte
învăluiri, subt care-și poartă
reînvierea
șolduri stearpe,
din zările nerăsărite
în trena de beteală cometară.

(Evocând dorința, mai calm:)

Surâs de Mare moartă...
Un văl sunt norii sfâșiați pe cer,
lăsând ca să se vadă, în paradă,
bolnava erupțiune de stele, exaltate în eter.
Pot spune că mai mult de una vrea să cadă.
O, cântec nesfârșit,
lin legănat
de piciorușe albe, zăvorite cu inele
și cu brățări ce te sărută,
cu o răcoare prefăcută
în șerpuiri
atât de scumpe, și de grele.

Acum e tot orașul adormit.
S-au stins luminile pătrate.
În radă
corăbiile s-au despânzit
ca o pădure-n iarnă.
Smucind în lanțuri,
încovoaie danțuri ancorate...
Și-ntunecimile, atâta de curate!
Funinginea nocturnei să se cearnă.
Acuma doarme tot orașul.
Cei mulți, în somn, cu frământare de dorinți
te caută-n a visului singurătate.

E încrețit talazul, ca subt rindea talașul,
în ochii tăi. De mult ce sunt cuminți,
trec peste-nchipuiri nerușinate.

Luna, fruct al nopții, străvezie în simțiri,
a fost mușcată pe jumătate.
Ascultă, cântecul morții de trandafiri...
Mi-e foame de poftele tale întunecate.

Frumusețea ta îmi era durere
în nepăsarea jocului tău.
Fluturi înconjură lampa fumegată cu său,
frumusețea ta o va încolăci
suferința mea din tăcere.

   Un melc și-a plimbat trena de argintie beteală,
   sau luna scrie. De cedru sunt spânzurați
   dușmani, pentru bucuria noastră, din grația zeilor.

În moleșirea prăfuită
cetatea doarme, violetă adormită.
Noi mâine vom avea furtună. Zeii
au hotărât să înceteze seceta Iudeii,
de vreme ce vorbesc toți porumbieii
pe fruntea unui templu, împreună.

Marea linge gropile cu ierburi pletoase,
țâșnind în sâni de golf bale sărate,
tunând un cântec nou,
urlând dezlănțuirea fără țel.

   E atât de monoton prea târziu: broaștele albe
   cu ochelarii de bronz privesc cadranul lunei,
   din care, sfărâmate, au căzut orele.

Se stinge dintrodată felinarul roșu, la bordel.

Doar străjile, cu lancea zăngănită
pentru ecou,
mai bat în ușa templelor,
să vadă dacă-i zăvorită,
și spărgătorii bâjbâie, vrând să despoaie
și câte un cavou.

Din haine desfăcute, te arată
în mantia de purpură
și de dorințe sfâșiată.

   Mâna lui mângâie sceptrul, cu o formă atât
   de istorică, pe care se preling opale. Conciliant
   în persistență, monarhul propune alt preț pentru
   dorința vitregă, solicitând vizual ritmul minor
   al dansului, privit din înălțimea tronului,
   fără alte pretenții.

Io-ți dau comoara-n care ard atâtea nestemate,
a ta-i lucirea lor,
primește mărgăritare care mor,
și farfurii cu diamante reci, ca grindina în ploaie.

(Excesiv:)

Ia și catârii cu hamuri cu tot,
ia și maimuțele mele favorite,
și un rubin, ca un cărbune jeruit.

Că tot ca flacăra din lămpi greoaie,
ferecate,
în cupa sufletului meu domnesc,
roșesc în rană,
atâtea limbi de foc,
ca-n șirele de paie.

O, desfășoară dansul pământesc.

   Salomeea începe primii doi pași - e mai ales
   admirat întâiul. Se aud apoi carele cu roți de fier
   și cu gunoaie. Ochii cuptoarelor în care crește
   azima nouă, însângerează violent zidul grădinilor.
   Se schimbă garda. Cineva ascute un cuțit, sau
   cântă o pasăre.
   Bucătarul spintecă pești grași de metal. Urcioarele
   care au mers prea des la apă se sparg.
   Cerul e cernit, cu premeditare, din voința
   întreprinderilor de pompe iremediabile și anonime.


(III) Neîntâlnirea

   Trebuie înlăturată ftizia câtorva frunze,
   cu sânge de toamnă, necesare începutului
   obișnuitelor elegii.
   Și să-ți spun o mulțime de lucruri știute.

Te-am văzut împărțind lumina,
în soarele care murea.
Te-am văzut
împărțind lumina pentru ei,
și numai tu erai lumina mea.
Pe dealuri de var dormeau șopârle
între înfloriți ghiocei.


Eu nu sunt rea:
te-aș fi lăsat
să mă săruți, lângă cercei.
Lung buzele să-ți tremure
pe gura mea,
pe ochii mei,
când îi găsești pierduți.


   Se-ntunecă din ce în ce mai tare. Danțul meu
   și ura mamei ar fi frânt tăria lanțurilor tale.


Vezi lanțul ce picioarele îmi leagă
atâtd e scurt că n-aș putea nici să alerg?
Te-nvăț să-l rupi și să mă ai întreagă.
Și sângele cu o batistă am să șterg.

   Nu vrei? Povestea e prea veche - asta nu ar
   împiedica pașii imposibilului în scoborâre.

Iese luna argintie
ca un fulg de păpădie.
Scutură-te, luno,-n nori,
și însămânțează stele.
Când o fi la cântători
vine dragul vieții mele,
cu dinți strânși,
cu ochi plânși,
și cu mărgele.

Pe garduri pomii se clăteau în seară...
Lunea, că ai fi zis ninsoare,
și-atâtea ori te așteptam întâia oară...
Cătam să văz - veni-va oare? -
cu unghii de argint, smulgând argintul
dintr-o floare, de mușețel.

Nalt cerul era numai pulberi de oțel
și stele tunătoare.

Acum, în pat, am răsfirat toți trandafirii,
și-n păr mulți trandafiri am agățat,
unu' în dinți, un trandafir de stofă.
Mă doare capu', de atâtea flori.
Credeam că Dumnezeul tău e al iubirii...
pe urmă, am aflat că vrei să mori
și minți, în fiecare strofă.

În cireșul din grădină
greierul cânta.
Venea mierla, și, blajină,
îl mânca, și fluiera.

Amuletele de pază, pentru înlăturarea sorții,
le-ai zvârlit, ca să le porți singură.
Harapilor, fiindcă-ntârziau să puie masa,
le-ai legat de grumaji o lingură.
Pletele ți s-au stins în vânt, ca flaacările torții.

De fard și de durere,
sunt ochii mei ca două viorele.
Iar ochii tăi
plecați,
aveau lumina
ce joacă noaptea
pe comori fugare.
De-atuncea sui pe râpele de piatră
din care vulturii-și rup zborul.
Atât de singur și de sus,
încât, să vrei,
n-auzi a mea chemare.
Pe lespezile-nguste ești Ion Botezătorul:
vrei să-ți îngrași credința cu lăcuste!

   Recent s-a constatat că alimentul are gust identic
   cu al icrelor negre, în special cele gravide
   au savoarea tescuitelor.


Acuma e târziu. Toți câinii latră.
Lătrau toți câinii când te-am așteptat,
privind cum luna se târăște,
pe case de pământ, și străzi de piatră.
Da' când
s-a șters
tot
banul
cerului,
m-am eclipsat.

   Acest din urmă ban e cerut de un vânzător din
   Țara Norilor de Munte, pe vânzarea aripilor
   tăiate unui înger prefăcut în pasăre;

   - plată la vedere.
   Ea vrea să vadă cum i-ar sta găteala.
   Din mâna sclavei oglinda se sparge: semn
   al nenorocirii, sau al unei mici neîndemânări.

   Acestea fiind uneori ireparabile, Salomeea
   își așează cele două bucle implacabile, veșnic
   răzvrătite să ascundă urechile. Apoi, ascunsă
   într-un tron, fumând muguri de cânepă, privește
   execuțiunea. Dimineața se ridică repede din
   râuri care curg încet. Adierea sună argintăria
   frunzelor. Marele îngrijitor umflă bucălat obrajii,
   sună din corn, și scoate din cuști câinii obișnuiți să
   lingă săgețile vânatului și buturuga condamnărilor.

Tăcere: în zori ziua crește!
Tăcere: securea izbește!
Sar raze, din gâtul tăiat de secure.

Dar Irod cu ochii-n uitare,
ducând în brațe un copil vinovat,
mai alb decât orișice crin de pădure
alunecă-n sânge și-n soare,
și gemete-nchide-n palat.

                   Refren:

În cazanul lunii
a-nceput venin să fiarbă;
- ți-aș fi dat cercei de flori,
și inele înnodate dintr-un fir de iarbă.

HOHOTUL FURTUNII:

Tot nu crezi că mori?
Ha, ha, ha, ha, ha!

Replica rămâne fără de rimă, cum era de așteptat.


(IV) Capul lui Ion vorbește de unul singur
și alte persoane la fel

ION:

Un colan de piatră de fântână, pentru ornamentarea grumazului și a modestiilor adânci. - Sângele curs pe obraz îmi încălzșește frigul soarelui.

SALOMEEA:

Încătușați gâtul șoimului - ca să ciocnească în frunte porumbieii sălbatici.

VRĂJITORUL:

Tăiați limba papagalului - ca să vorbească.

MARELE ÎNGRIJITOR:

Am pus botnițe sclavilor - ca să culeagă piersici.

ION (post-mortem):

Creierul mi-e legănat
de cadențe nențelese.
O procesiune de prințese
au dus pe Irod împărat
la pat,
dar nu și la culcat.

SALOMEEA:

Din sânuri înflorite
mustesc spre mine voluptăți,
tu, surâzând,
dinții-i arăiți.
Ziceai că Dumnezeu promite
răsplată
clipei netrăite.

CĂLĂUL:

Călăul, cu securea lui,
știau că rândul o să-i vie,
pe tava de cofetărie,
pentru
iubirea nimănui.

BUCĂTARUL:

Plină de nevinovăție
spuneai: „Nu tai gâtul la pui”.

                Refren:

Decapitat, trupul sărea
și-n jurul puțului juca.


ION:

În sânge cald
iubirea-ți scald,
cu „nu mai sunt”
te-am umilit?
O, gâtul gol,
ce rotogol, rotund.
Tu m-ai mințit,
eu îți răspund.

                Refren:

Decapitat, trupul sărea
și-n jurul puțului juca.

ION:
(primul adaos)

Îngroapă fața mea în pieptul tău
și gustă farmecul părerilor
de rău.
A trebuit să îți ascund,
din adâncimea închisorii,
că te-am iubit mult mai profund
timid, ca toți nemuritorii
în ocaziuni funebre.

Indicație de regie:
Și ochii lui clipeau mereu,
și limba tremura mai greu.

ION:
(al doilea adaos)

Azi mă deschid
în vid,
să înfloresc vertebre, - copiii caută arșici curate.
La ce să-ți fi mărturisit că te iubesc,
- în dans m-ai frânt, -
când în știință toate se-ndoiesc.

CORUL:
(laudativ, cu gradații, în unison superlativ, eunucii)

Sfânt!... Sfânt!... Sfânt!... Sfânt!...

ION:
(al treilea adaos)

Vreau, cum mănâncă păsările cântătoare mei,
să guști din murele
și greierii ochilor mei.
Și-ngroapă fața mea în bucle mici, sărate.

                Refren:

Decapitat, trupul sărea.

   Dar fatalitatea, în continuare, își începe moralitatea.

SALOMEEA:

Aureolă ciudată, palidă ca fosforescența lemnelor putrezite, îți înmoaie fruntea sfântă, și câte muște verzi s-au adunat!...

ROABA:

Ce goală e luna plină! nu e așa, domniță?

CĂLĂUL:

Am auzit că Irod a chemat un copil-de-casă cu un lighean de fier (gol) și cu o pană de porumbiel alb.

ROABA:

Irod vrea să omoare și el.

CĂLĂUL:

E indigestia, indigestia!

SALOMEEA:

Cine nu și-a desfăcut jucăria, ca să găsească tărâțe scumpe?

ROABA (țipând):
Herodiada a cerut nițică grăsime, pentru lustruirea desăvârșitelor sale unghii.

                   Cântecul:

Iară Irod împărat,
Cana Galileii,
auzind s-a mâniat,
Cana Galileii.

VRĂJITORUL:
Cuvintele noastre sunt copaci pe drum; oprește-te în răcoarea înțelesului umbrit.

UCENICUL:
Vântul a luat toată recolta frunzelor, și Irod și-a gonit copila.

    Foșnetul continuă absent.

VRĂJITORUL (explicând misterios):
Era prea dulce vinul la masă.


(V) Cântecul de pe drum

SALOMEEA:

Din mei roșcat, zbor vrăbiile-n stol
cu pieptul de cenușe și grăsime.
Păianjeni dorm, în puful alb de mărăcine,
Și-i cerul fără frunze...
Știu, e prea mult gol.

Pasc caprele, pe umeri de colnice.
Au ochii mei, sunt însă mai sperioase.
Începe haina nopții tot mai mult,
în copci de vânt,
să se ridice.
Încep să pice
stele lunecoase.
Și-atât de rece-i viața, în singurătate.
Găsisem peste zi, un flutur rătăcit.
L-am pus la sân, ca-n floarea caldă,
poate
că-mi era drag, și de-aia a murit.

E violetă noaptea ca liliacul.
În sălcii groase, plâng subțire
bufnițele moi.
Liliacul
frânge zborul înspre noi.
Sprânceana lunii s-a-ncruntat în noapte
și frunze care au murit mai plâng în foc,
și plângem în noroi.
Iar Dumnezeu împunge foc, pe bolți, cu acul.
Și stele curg, cum dintr-o frunză de cucută lapte.

De-acum, copiilor-de-casă le lasă
toate jocurile mele.
Păpușile cu ochii de mărgele,
cum le-am croit în trențe de mătase,
ai să le vezi în câte-un colț zvârlite.
Acum mai des, cu timpul tot mai rar,
întâi mai noi, și dintrodată învechite,
între gunoaiele de la bazar.
Atunci, la mine te-i gândi din nou,
căci câteodată n-ai la ce gândi,
mai bine,
și ai să caști,
strivind o muscă dintre cele ce-s albine,
pe geamuri blonde, din bășici de bou.
În seri însângerate, ca-n atâtea ori,
când subt fereastră-ți cântă muzicanții cerșetori.

PROCESIUNEA DE PRINȚESE:

Ducând în pumni un strop de apă
cu soare care se răsfrânge,
ne-am îndreptate înspre morminte.
Groparii pentru mâine sapă.
Să-i lăudăm cum știu să cânte:
de fața cea mai subțirică,
o fată mică, fără minte,
în ochi cu flori de livențică
(o floare-n care ții veșminte).

MĂSCĂRICIUL:
În pădurea de bronz și praf, în fundul smaragdului, trăiește un rac albastru
Și îi cresc lui la loc foarfecele, de câte ori i le rupe octopodul.

POETUL:
Șuvițele părului vostru, brațele sepiei;
trupul vostru e alb și brun, ca osul de sepie.

MĂSCĂRICIUL:
Vorbești de osul ce se așează între gratii, pentru ca pasările să își ascută pliscul! Sufletul e îndărătnic... (Împotrivindu-se unuia nevăzut.) Ho, nu pune laba! Ce, vrei să crească racul la loc? (Replica trebuie exprimată fără gest manual.)

(VI) Herodiada e tristă

Ca mamă, planu-mi chibzuit
a reușit. Măriți să fie zeii,
căci pasul capital, al Salomeii,
în templul familiar va fi compătimit.

Prin staulul unde-s paie rumegate
și bălegarul cald mirositor,
mă plimb între cirezile bălțate
s-aleg o răsplătire zeilor.

Aparte:

Ah, iată-l: atât de mândru, că ar putea fi Dumnezeu.
Atât de puternic, încât ar urni singur Carul Mare.
Trebuie consultat Astrologul.
Mugește albul taur
- nu-i prea mult?
Un taur pentru răzbunările femeii?
Vezi, are nările mai roze ca mărgeanul
și ochii de aur,
cum sunt toamna teii.
Bălăbănește și coada lui
atâta de stufoasă,
atâta de regală!
În sfârșit,
vicleanul preot astă jertfă cere.
Și cum dorințele, și fără el, s-au împlinit,
sunt necesare sacrificiile.

În casă și plăcere.

Un muget, aburi,
junghiul săgetează.
Cirezarul plânge.
Din rană se ridică arc de sânge.

   Herodiada într-o sticlă îl culege și-l păstrează.

   Flăcările ling poalele cerului. Augur și bucătar
   își împărătășesc mărunte măruntaie. Herodiada
   înfige cuțitul ucigător într-o perdea tremurată,
   crezând dedesubt un om. Dar nu rănește decât fuga
   guzganului, de la semințele de bostan.

SALOMEEA:
(în culisele depărtării)

Aștept să vină vânt de seară
să ia din frunzele căzute,
ca altele s-aducă-n loc.

Răsare luna, strop de ceară
pe ceruri cu argint cusute,
și zarea se destramă-n foc...

    Fără-ndoială, e un rug pe care se jertfește un taur, alb în ce privește culoarea.

    Undeva departe, peisajul se face la loc, rotind decorul.

Stejarii câte-o ghindă zvârlă,
și crapi negri sar pe gârlă.

(VII) Moartea Salomeei

Tată, câinii tăi m-au gonit din curte
și slugile tale m-au scuipat.
O singură roabă a fugit cu mine.
Tată, nu-nțeleg de ce te-ai răzbunat
și nici pe cine.
Oare n-am dansat destul de bine
pentru ca să-mi dai mai mult de ce-ai jurat?
Tată, câinii tăi m-au gonit din curte
și slugile tale m-au scuipat.

Și numai roaba cu care n-am glumit niciodată
te-a fugit și nu m-a lăsat în urgie.
Le va fi dat ca de obicei mâncare la păsări,
când au avut grijă să moară în colivie?

Vreau urechea ta, atât de milostivă
și de mare,
să se plece, să m-asculte,
cu plictiseală și-ndurare.
Aș cere pâine și două pastile de parfum.

Rătăcesc, de atâtea zile...
Lupii urlă, și nu vor să mă sfâșie.
Și clăcașii pe moșie
mă privesc,
și n-mi fac rău; vezi, asta nu e bine.
Am ajuns hotarul țărilor străine.
Tată, aici migdalii nu mai înfloresc
ca un obraz de fată.
Lung, Drumul Robilor îmi duce pașii nestatornici azi.
Și pașii mei se despărțesc
mai greu. Câteodată,
buciumă păstorii în zare,
amuletele de noroc clănțănesc în vânt.
Pădurile își fumegă tămâia.
Amare sunt izvoarele de sare.
Tu m-ai pedepsit pentru omul din pământ
care vorbea prea mult
de zenit...

Am slăbit
încât ochii mi-au cotropit fața
cum oastea ta înnegrește Iudeea.
Acum, chiar de m-aș întoarce,
n-ai mai cunoaște pe Salomeea.

Mereu mă tot gândesc la gura lui fără noroc,
cu ce blesteme binecuvânta
stropind cu busuioc uscat.
Era un melancolic încăpățânat, fatal...
Și părul lui, atât de natural buclat...
De ce s-a răzbunat așa de crud,
ca orice imbecil sentimental?
Vai, tată, ochii lui îmi ard veșnicul foc,
și lacrimile lui le-aud...

Departe câinii tăi m-au gonit.
Aici pustiu-ncepe alb, cu fluiere de oase.
Cămile se adapă și pleacă,
toți negustorii râd de mine,
sărutând limba altor fete, mai frumoase.
Ți-ar place și ție...
Slugile tale m-au scuipat,
tu m-ai gonit de lângă tine.
Când puteam să mai am a împrejurărilor gingășie.

Mi-e dor de șarpele meu de aur,
de maimuțele tale și de tine,
poate.
Mi-e dor mai ales de gâtul lui
din care picurau rubine închegate.

Roaba care m-a călăuzit, să-ți vestească,
să-ți spună, fiindcă eu n-am învățat să scriu,
ce supusă am rămas neînțelegerii.

Ca bunătatea ta să fie mulțumită,
aflând că m-am să mai fiu.

Salomeea moare, distrată de nemurire.
O buclă din părul ei, o așează un înger în cuiul
unei stele, în vederea recreațiunei cometare
și întru spaima Astrologului de la Curte.
Apoi, o spumă palidă întrece buzele ei, pahar
în care s-a tulburat mustul, strivit din strugurii
dorinței, de piciorul întâmplărilor dezlănțuite
când trec în alegorie.
Seara devine, dintrodată, inevitabilă prin
obișnuință, în revărsări de culoare din triluri
de garanță.
Roaba își înțeapă pieptul cu un ac de siguranță,
desăvârșind ceremonialul.
Pe mormânt au să înflorească crini negri, și au
să treacă păsări cu picioare de aur, pe cerul
care a fost verde.
Dar nu e chiar fastuoasa înmormântare cu
torțe!

(VIII) Roaba plânge răspunsul
în apoteoza dezgusturilor semimorale, în care
mor și personaje fără importanță

   Pentru costumul acestei persoane se vor procura
   niște ochi albaștri, ca penele de gaiță, singura
   pasăre supranatural albastră.

O, de ce îți sunt brațele-nghețate,
ca zăpada din unele ierni?
O, de ce, când îți ridic mâna,
nu mai poți să vrei s-o așterni?
Buzele tale sunt violete, văpseaua greșită,
din sângele lui.
O, de ce nu-mi mai vorbești
ceea ce știi că n-am să le spui?

Credința lor promitea iertarea
celor ce iubesc toată viața.
Dar mai mult decât viața lui l-ai iubit
ca să-l ucizi dimineața.
Și fiindcă n-așteptai nimic, te-au răsplătit.
Un vultur s-a desfăcut, pe colțul de stâncă,
și se umflă la mirosul stârvului.
Și gâtul îi e sângerat, în loc de pene,
ca al sfântului.

Dar n-o să te mănânce, încă
nici zeii, cei cu cap de bufniță și trup de om.
Ca să nu te roadă
șacalii, cu muierile hiene,
ci numai viermi,
ca miezul unui măr cules din pom,
mușcat pentru cunoașterea de bine și de rău,
am să prăbușesc pietre pe obrazul tău.

Și fiindcă nu mai poți înțelege de moarte,
am să-ți arăt mai departe
că te-am iubit și eu,
cu tot lanțul robiei.

Ș-am să te pot săruta,
mai multe ceasuri, în gheață,
pe sâni, pe multe locuri și pe față.
Aici, la marginea pustiei cu ciori,
îngrămădind pe sufletul tău bolovani,
în loc de flori.
Apoi am să desfac inelul cu otravă
și am să sug reîntâlnirea ta.

Când noaptea crește,
jocul,
pe care n-ai să-l mai auzi,
în infinit,
în curtea cu păuni, evantaiuri de apus,
în mlaștina cu bivoli și elefanți profetici,
în frunzele de duzi, ronțăite de omizi
pentru mătasea de amurg,
și-n cerul cu minuni, inutile în complicații,
și în tot locul.

   Aici încetează cântecele Salomeei.

Niciun comentariu: