vineri, 23 martie 2012

un pic de Dimov și ceva mai mult Ion Nicolescu



Despre Ion Nicolescu (1943-2012) nu se mai spun astăzi multe lucruri, în parte pentru că în jurul lui a fost doar o subțire „aură legendară” (se pare, a scris versurile imnului cenaclului Flacăra), în timp ce poeziile sale, opera sa propriu-zisă a rămas în urmă. N-am cum să trec în revistă toată opera sa, dar am să mă refer la volumul său de debut, „indulgențe”, publicat în 1969, într-o perioadă în care frondele mai puteau fi încă acceptate...
Fie spus de la bun început, „indulgențe” e un volum firav, cu multă „umplutură”. El ar mai putea fi interesant, să zicem, pentru amatorii de fronde dinesciene sau lunediste. Într-adevăr, meritul lui Ion Nicolescu din această carte este că anticipează scriitura lui Dinescu (care debutează în 1971, la 2 ani după „indulgențe”, iar poemele din acest volum au fost publicate în reviste încă din 1964-65) și, în general, manierismul ludic, lipsit de substanță care va fi aproape o marcă a anilor 70 (și nu numai, fiindcă, măcar la început, Cărtărescu, Coșovei sau Iaru continuă direct această linie, totuși ei (mai ales Cărtărescu) reușesc câteodată să treacă dincolo de nivelul „artificiilor”), laolaltă cu manierismul neomodernist „ultraserios” (vezi mai ales Ion Mircea sau Dinu Flămând, dar și volumele noi ale unor șaizeciști precum Cezar Baltag). În rest, doar amatorii de fronde aproape (neo)avangardiste mai pot aprecia aceste poeme-„divertisment”...
(Aș mai putea remarca și faptul că versurile sunt scrise cu litere mici. Atunci când a apărut „indulgențe”, „lowercase-ul” de-abia fusese reintrodus (bănuiesc, Virgil Mazilescu e în parte răspunzător de această „modă” (lowercase-ul a fost introdus, pare-se, de către Tristan Tzara - dar nu sunt certitudini în domeniu fiindcă nu am auzit deocamdată de niciun studiu pe această temă))...)

nimic

mă enervează infinitul
adevărata tragedie-a nimicului
de-a întâlni numai oameni
pierde sânge pierde aer pierde
ceva îl cade în sus îl urcă-n jos
din la stânga ori din la dreapta
până se face conștiință-n zero
și se condamnă la viață
dându-se o cantitate de inimă
la o parte de cealaltă parte
a golului ș a m d

totul e permis în clasa vidă
adevărul și falsul dar mai ales
falsul și mai ales adevărul
căruia-i ies ochii în pietre și
vânturi spre a numai putea fi
numărați pe degete totu-i permis
fiindcă totul e invers peștii
au blăni de topaz iar păsările
cred în solzi primindu-se
la ele-n amăgire

dacă-ai ajuns aici nu-ți striga
pașii credința himerele între unu
sunt prăpăstii ireparabile
mai bine pleacă ascultă-mă pleacă
oricând te va-nsoți un cuvânt gol
un suflet gol un gol veritabil
mult prea strâmt pentru nimic
adevărata tragedie-a infinitului

1961


reflexul de domn

nu știu alții cum sunt
dar eu când mă gândesc la ploaie la vânt
îmi dau lacrimile prin genunchi și prin coate
deși mă sufoc de-atâta sensibilitate

iar când mă gândesc la fericire la nefericire
se face doamnă oglindă subțire
și-n ea se văd oamenii așa cum sunt
dor magnat și dor mărunt

și se pornesc pe-un râs de la om la om
râs catastrofă râs hipodrom
și astfel râsul trecut din mână-n mână
se viață se iartă se-ngână

1964, Contemporanul, 1965


epigonia

eu nu cred nu cred nu cred
sufletul este un ied
iedul e-o copilărie
mai departe nu se știe

toate lucrurile mor
fiindcă stau într-un picior
dacă-ar fi și-ar fi ceva
să le sprijine-aș vedea

fac ce vreau cu iedul meu
el e el și eu sunt eu
iar în iedul meu încap
numai vise fără cap

eu sunt capul lor un vad
și atunci pe gânduri cad
glasu-le de-ar fi să tacă
n-ar mai fi lumea săracă

și m-aș cufunda în stele
de-aș avea ceva cu ele
dar nu râd și plânsul ied
Mohair și Mohamed


ligula

gol gol gol gol
zic ecuator zic pol
iar la mijloc ideal
îl așez pe domnul cal

cal cal cal cal
ce e cal e și val
dau deci calului mișcare
și-i pun totul în spinare

bun bun bun bun
mai departe dacă spun
ce e val poate-i și bal
cal și val și bal egal

iad iad iad iad
cal și val din gând îmi cad
și se fac bucăți bucăți
valuri de singurătăți

ring ring ring ring
toate-n inimă se strâng
inima care nu-i bal
e mai proastă ca un cal

da da da da
însă nu mai merge-așa
pentru tine doamnă-s ei
melancolici ochii mei


cavaleria sur

e în toate-o bicicletă
în toate un cavaler
cavalerul nu regretă
bicicletele din cer

bicicleta-i bicicletă
cavaleru-i cavaler
cavalerul bicicletă
bicicleta cavaler

de-aș avea o bicicletă
de-aș avea un cavaler
cavalerul când iubește
bicicleta prăpădește

bicicleta nu iubește
bicicleta e de fer
bicicleta prăpădește
pe oricare cavaler

e în toate o regretă
în toate un cavaler
cavalerul bicicletă
bicicletele din cer

România literară, 1968


+


Și o bucățică din Leonid Dimov, cu tot farmecul său vetust...

Deschidere
(din placheta Deschideri, 1972)

În cvartalul cu ştreşini piezişe
Fluieră mierle printre frunzişe
Ca să necăjească pisicile de ciment
Din tinda caselor de agrement.

E o toamnă cu soare
Dublu pe coridoare,
Iar în fund, la şapte fix,
Se deschid uşile de onix
Şi-ncepe să ningă leneş, afară,
Cu petale de primăvară.

O, ce durere dulce ne duce
Gândul de purpură peste uluce...

Un comentariu:

Horia Gârbea spunea...

Fie iertat poetul! Multe necazuri a pricinuit, dar a fost, totuși, un artist adevărat.