luni, 12 martie 2012

Câteva dintre poeziile inedite ale lui Eminescu

Valuri lungi de flori albastre

Valuri lungi de flori albastre,
Valurile unei iniști,
Împlu sufletu-mi de vraja
A nemaisimției liniști.

[1876]


O poveste

O poveste, o poveste cum n-a fost nici nu mai este,
Care de frumoasa lumei lumei însăși îi dă veste.

[1873]


Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi

Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi -
Au fost așa de mulți. Vorbesc de unul
Care de mult nu e - și poate că
Nici nu a fost v[re]odată - dar a putut fi;
De-a putut fi - a fost. Căci toți au fost
Un gând - niciunu-aievea. Dacă cânt
Pe baiadera unuia trecut
Nimeni nu poate-a mi-o ținea rău,
De-i înțelept. De nu-i - mi-o ție. Numai
Nu-mi pasă nici atunci de el. Și, cine
Va vrea, găsi-va-n acest cânt-un adevăr -
Însă înțelepciunea - și aceasta
E tot ce putem da noi, oamenii,
Căci adevărul - nu știm dacă-l știm.
Astfel c-ai putea zice: Fiecare
Timp are pe-al său - Cine [să] știe
De-acel Dumnezeu care pe sânul
Iubitei lui uita de lumea -
Nu era tocmai, prin uitarea lui,
Mai bun decât acel de azi, căruia
Îi pas-așa de mult de lumea noastră
Încât ni vine greu de-a lui amar
Și de prorocii ce-i propag gândirea
Și ordinea?

[1872-1873]


Și răsună printre papuri

Și răsună printre papuri
Glasu-i dulce trăgănând
Și pe fața-i mișcătoare
Fața lumii legănând.

*

Iară unda sperioasă
Se-ncrețește pe deasupra
Fuge repede spre țărmi.

[1876]

Săracă-i a ta limbă

Săracă-i a ta limbă de vorbă și de gând
Când mintea [ți] se sfarmă de visuri spumegând,
În van cauți cuvântul și sunetul în van
Să prinzi în cercu-i palid gândul cel diafan
Că nu e limbă vagă, cuvântul nu-i profan
Ce scrie al gândirei puternic ocean.

[1868-69]


O, Saturn

Tu ce stând cumpăna vremii îi măsuri,
Tu ce măsuri curgerea lumii în haos
După câte ori se ivește umbra,
Soră luminii.

O, Saturn tu, care domnind genunea,
Te-ndrăgi atât, că, privind la tine,
Din adâncul întunecat ea dete
Naștere lumii.

Cel dintâi din zei răsărind din haos,
Generații trec, de zei și de oameni,
Numai tu rămâi pe deasupra tuturor
Cel de pe urmă.

[1880]


Marea-nalță mii de valuri

Marea-nalță mii de valuri, mii de brațe-albe de spume
Spre a se spânzura de stele ș-a scăpa din astă lume,
Din pământul ce de rane și de moarte e cuprins
Și pământu-ntreg e-o rană de jăratic - un vulcan.

Detunată, cu turbare ea în pat se tologește.
Mișcă valurile-i negre și espiră.

[1871-1872]


Unde-n sălcii argintoase

Unde-n sălcii argintoase
Viespii fac faguri de miere,
Unde soarele-n tăcere
Arde-n bolta nouroasă.

[1872]


Stele izvorăsc pe ceruri

Stele izvorăsc pe ceruri, întuneric crește-n vale
Peste râuri, peste codri, peste munți cu sure șale,
Noapte clară e pe ceruri, noapte neagră în adânc.

[1872]


S-oglindă în lacul

S-oglindă în lacul cu-albastru talaz,
Palatul de vară din lunca de brazi;
În susur de râuri vin valuri șuvoaie
Aprinse în fugă de-a lunii văpaie.

[1876]


Sunetul păcii

Acest sunet mă face,
Cu aiurirea lui [ce] sara împle,
Să mă trezesc în solitara-mi pace,
Să mă văd singur, peste oameni, pus.
Căci în al zilei vuiet eu mă văd
Amestecat cu ei... amestecându-mi
A mele pasiuni cu-a lor dorințe.
Sunetul păcii mă trezi... Mă simt
Întreg, întreg si linistit si blând,
Deasupra omenimei... izolat...
Așa se simte-un înțelept în secoli
De întuneric... și așa un rege
Între o turmă de sclavi înșelați...
Așa un sfânt în adunări de lotri;
Neatins, neatingând și solitar...

[1872-1873]




(După ce m-am distrat copios cu școala formalistă rusă, m-am hotărât să mă destind cu celebrul număr al revistei Manuscriptum, care cuprinde poeme eminesciene inedite, „recent” publicate ca inedite și reconstituite - lucru pe care ar fi trebuit să-l fac de multă vreme. Mi-am amintit atunci când a apărut, de ziua lui Eminescu, acel audiobook intitulat „Vis” (care nu pare să fi stârnit prea multe reacții, așa cum cel mai recent volum de poezii argheziene inedite a trecut neobservat acum două ani...), dar mi-am reamintit astăzi...
Așa cum am zis, aceste poezii au apărut în „Manuscriptum”, 1/1991, publicate fiind de către Petru Creția.
Mi-au plăcut mai ales poeziile scurte, ce, în contextul operei eminesciene, par biete schițe și uneori chiar sunt, dar care - prin tăierea uneori aproape ca de haiku - evidențiază mai bine ardoarea poetică, cel puțin așa cred...
În fața unui cititor cu simțurile tocite (cu atât mai mult cu cât Eminescu este ultratocit, bătătorit), diamantele care mai pot fi totuși găsite în poeziile lui Eminescu pot adeseori trece neobservate, mai ales în textele ample (precum Memento mori, panorama deșertăciunilor). Evident, Eminescu n-avea cum să fie „purist”, iar poezia în toată puterea cuvântului, trebuie să recunoaștem, se rătăcește câteodată printre elanurile filosofice, istorice, etc., dar cum poezia a fost poate dintotdeauna o operație cu rest, cu virgulă, cititorul de poezie poate admite cu ușurință imperfecțiunea, iar criticul trebuie să admită că, în acel context, a fi poet total, așa cum era Eminescu, era cea mai bună soluție. Că, în ziua de azi, receptarea poetului supranumit în fel și chip face lucrurile foarte complicate, e altă poveste.
Așa cum Gellu Naum zicea că „poezia este două lucruri bine distincte”, așa și noi trebuie să admitem că Eminescu este o mie de poeți bine distincți. Mă rog, cu o notă de exagerare, fiindcă o comparație între foarte diversele fațete ale personalității lui Eminescu ar releva o oarecare unitate, aș zice, cu toată sciziunea care îl face să gândească și să simtă la modul cât se poate de romantic - și de românesc, aș zice, fiindcă face periodic naveta între culturile occidentale, orientale și autohtonă, în încercarea de a se sintetiza. Iată, au trecut atâția ani de la Eminescu, dar au rămas cunoscute mai mult efectele decât cauzele reale, mecanismele personalității sale. Uite, chiar acum sunt încă incapabil de a discuta exclusiv poetica sa. Dar „lasă bă, că merge așa”. Aici nu e o revistă a Academiei Române, e doar un blog cu mofturi. Savurați etc. etc. etc. Poate, poate, am să mă „răzbun” într-o zi...)

Niciun comentariu: