vineri, 26 august 2011

Poeta de vineri 27: Dana Catona (n. 1967)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan / 27. Dana Catona)



Surpriză: rubrica mea de care poate de-abia vă amintiți revine în forță! Patetic, nu? Ei bine, m-am hotărât să schimb puțin placa și să vă aduc la cunoștință nu încă un autor cu o întreagă operă poetică în spate, ci o poetă actuală cu - deocamdată - două cărți la activ. Dana Catona (n. 1967) a câștigat acum câțiva ani concursul UniCredit cu volumul „iepurele de martie” (2008), care mi-a atras atenția fiindcă a fost singurul volum de poezie apărut la editura Leda. Am fost însă foarte plăcut surprins atunci când însăși autoarea mi-a trimis un exemplar cu dedicație din ultima ei carte, apărută foarte recent la Brumar, „prințesa portocalie”. Se înțelege - sper - că e cât se poate de onestă decizia mea de a o prezenta aici, fiind o reală promisiune în contextul poetic actual.
Versurile Danei Catona sparg tiparele poeziei feminine viscerale la modul excesiv de acum câțiva ani, făcând o tranziție înspre o poetică mult mai relaxată și mai solară. Se înțelege, în ambele volume poeta se află undeva la jumătatea drumului, iar poezia care deschide volumul „prințesa portocalie” atestă cât se poate de clar această dualitate: „iepurele de martie/e un animal blând/domestic/și uneori/un animal sălbatic/și fioros” („animalul blând”). Să nu credeți însă că acesta este un rezumat atotcuprinzător: poezia dintre aceste coperți nu se rezumă la un univers „minor”, „intimist” și nici nu-și arată poeta atât de des colții cum ați crede.
În mod nesurprinzător pentru cei obișnuiți cu poezia românească actuală, decorurile sunt relativ gri, mundane, încărcate (vorba vine, fiindcă impresia de minimalism transpare din aproape fiecare poem - și nu mă refer doar la acel „minimalism” care se plimbă printre critici de la Adrian Urmanov încoace) cu obiecte mai degrabă mizere. Ceea ce contează însă este felul în care poeta le valorifică: „mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o țară/fără sticle de plastic aruncate/lângă șinele de cale ferată//aș fi renunțat chiar și la felul/în care lumina soarelui/le transformă în obiecte/sclipitoare și magice” („eco-ego”). Demn de notat încă de pe acum este faptul că Dana Catona reușește în mod frecvent să atingă o notă chiar optimistă - încercând, dacă nu chiar reușind, să valorizeze pozitiv: „am inventat un algoritm/pe care îl aplic poveștilor triste/am inversat sensurile cuvintelor/apa a devenit foc/iar zeama amară apă de trandafiri//tot ce trebuie să fac/este să nu uit să apăs butonul pe care scrie on//deși oricum îl apăs involuntar/cu o mică întârziere/în mișcare sacadată/pe care o fac/în timp ce ascult poveștile triste” („software”). Acest „algoritm” ajunge la apogeu în poeziile „portocala” și „tatoo”, așezate una după alta în cuprinsul volumului: „dacă aș fi o portocală/aș simți cum e/când cele două mâini/mă desfac/din pielea mea dintotdeauna/și seva portocalie/se amestecă cu aerul//aș simți/cum mă sparg/și cum durerea/devine un dans” („portocala”) și „îmi imaginez cum ar fi/să îmi scrijelesc numele tău/pe brațul drept//dacă brațul în mișcare/s-ar înclina ușor/ai putea vedea doar niște litere/amestecate/abstracte suprapuse/peste barele de metal/iar umbra ar aluneca ca o emoție fină/peste literele scrijelite//nimic altceva/decât literele numelui tău/pe umărul meu” („tatoo”). Am reținut aceste exemple tocmai pentru că poeta reușește la milimetru să evite atât sucombarea într-un visceralism ieftin (în cazul „portocalei”), cât și căderea în sentimentalism sau într-un pseudo-textualism prea artificial, a la Ana Blandiana.
E drept, cuprinsul „prințesei portocalii” e foarte amestecat. Sunt neîndoielnic prezente atât poeziile sclipitoare, demne de viitoarea antologie „Cele mai frumoase poeme din 2011” (cel puțin așa cred, că Vancu și Komartin vor continua proiectul), cât și notațiile sterile, ca de pildă: „aștept să/se încălzească supa de carne” („fără titlu”) sau „o tufă mică subțire/oblică înmugurită//chipul unui bărbat bătrân/schimonosit de durerea bolii//a trecut pe lângă mine/și ne-am izbit mâinile” („întretăiere”). Desigur, o putem ierta, fiindcă poeta este totodată și pictoriță, ceea ce explică raporturile vizuale uneori prea căutate sau prea insipide (tocmai fiindcă e mai greu de realizat un efect reușit cu puține elemente în poezie decât în pictură sau muzică). Din păcate, nu lipsesc nici poemele mai „negre în cerul gurii” - culmea reprezentând-o sângerosul poem „geanta kaki”, care face notă prea distinctă în cadrul volumului.
În concluzie, Dana Catona e o poetă care merită reținută, cu atât mai mult cu cât se aseamănă cu puțini din ziua de azi (cel puțin eu nu știu pe alții în afară de Andrei Doboș, Călin Hera și alte câteva exemple izolate sau sporadice - de pildă, ocazionalele poeme „solare” ale lui Claudiu Komartin sau ale lui George Vasilievici...). Țineți legătura.


animalul blând
(din vol. prințesa portocalie, 2011 - la fel ca aproape toate celelalte de mai jos)

iepurele de martie
e un animal blând
domestic
și uneori
un animal sălbatic
și fioros


portocala

dacă aș fi o portocală
aș simți cum e
când cele două mâini
mă desfac
din pielea mea dintotdeauna
și seva portocalie
se amestecă cu aerul

aș simți
cum mă sparg
și cum durerea
devine un dans


tatoo

îmi imaginez cum ar fi
să îmi scrijelesc numele tău
pe brațul drept

dacă brațul în mișcare
s-ar înclina ușor
ai putea vedea doar niște litere
amestecate
abstracte suprapuse
peste barele de metal
iar umbra ar aluneca ca o emoție fină
peste literele scrijelite

nimic altceva
decât literele numelui tău
pe umărul meu


software

am inventat un algoritm
pe care îl aplic poveștilor triste
am inversat sensurile cuvintelor
apa a devenit foc
iar zeama amară apă de trandafiri

tot ce trebuie să fac
este să nu uit să apăs butonul pe care scrie on

deși oricum îl apăs involuntar
cu o mică întârziere
în mișcare sacadată
pe care o fac
în timp ce ascult poveștile triste


prințesa portocalie

am visat că sunt prințesa portocalie
sorbeam dintr-un pahar cu lichid portocaliu

luminile se desfăceau încet
și era noapte


iepurele de martie

astăzi l-am hrănit pe iepurele de martie

deși gras
și alb
era foarte înfometat


acum

te-am căutat în buzunarul hainei
pe care nu o mai îmbrăcasem
din ziua cu furtuna bizară

erai între două bucăți
dintr-un ștergar
cu flori de mușețel
și o bucată dintr-o pioneză ruptă
pe care o smulsesem
din talpa pantofului roșu
care îmi făcuse răni în plimbarea
din piața lahovary

pioneza e ruptă
mușețelul e o plantă uscată
din ceaiul băut acum mulți ani

pantofii sunt ascunși în debara


eco-ego

mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o țară
fără sticle de plastic aruncate
lângă șinele de cale ferată

aș fi renunțat chiar și la felul
în care lumina soarelui
le transformă în obiecte
sclipitoare și magice


domnul ver

deasupra capului sunt așezate
multe cutii colorate
cărți de povești
pungi de arahide
și cutii de fructe confiate

domnul ver stă ascuns
în spatele tejghelei
numără lacrimile
și le adună

cu buricele degetelor uscate de vânt
apoi suflă ușor peste ele
și privește cum plutesc


lower east side

ne plimbam aseară pe străzile din new york
și ne-am împotmolit în traseul unor furnici

cărau pe spatele lor minuscule grămăjoare
albe

probabil de pâine


foc de tabără

pantalonii negri sunt acum albastru indigo

un indigo mult prea fin pentru ochiul
obișnuit cu negrul cald al catifelei

pielea e străvezie iar sângele e transparent
roz alb diluat de nesiguranța gesturilor

hârtiile galbene sunt împrăștiate prin toată camera

o să arunc pantalonii
și o să stau un pic la soare
bând lapte cu vitamine

iar cu hârtiile o să fac seara
un foc de tabără la lumina căruia voi citi
cuvintele din poeziile vesele și arzânde


zahăr ars

eram mai mulți

cred că era cami și erau și miha și andrei
poate și manu și daniel

ne jucam ca de obicei
soare minge trotuar și asfalt

doamna dijmărescu de la etajul doi
ne-a dat fiecăruia câte o bucată de zahăr ars

mi-e și acum rușine de momentul în care
am urcat cele două etaje
și am rugat-o pe doamna djmărescu
să ne mai dea fiecăruia câte o bucată de zahăr arse


eura

era același soare
aceeași zi din an
aceeași săptămână
și aceeași lună

stăteam cu rândul în același loc
iar soarele la fel de puternic
își arunca lumina peste corpurile noastre

aveam un cronometru care măsura sutimile de secundă

totuși seara
după ce fiecare dintre noi
am stat învârtindu-ne
cu precizia acelor de ceasornic
în lumina soarelui

toți ceilalți aveau pielea arămie
iar pielea mea era arsă



uni

mă uit în ochii câinelui meu
și îi spun

cândva vom
muri amândoi

și tu și eu

câinele se uită la mine și clipește
negru și blând


cașicum

e prima zi în care nu mai număr nimic
nu mă mai uit pe listă
nu mai bifez nu mai anulez

fac pașii mă rotesc desenez ud florile

nu mai enumăr nu mai număr

totul e doar cașicum


johanna

nu îmi găsesc prietena din copilărie
am căutat cu google numele ei

am încercat mai multe variante
cu j în loc de i cu doi de n
am încercat chiar şi cu un h după prima literă
a numelui ei vechi de familie

îmi amintesc că mi-a lipit o gumă de mestecat pe cap
am scos-o foarte greu
de fapt părinţii mi-au tăiat părul cu tot cu guma de mestecat

locuia pe o stradă îngustă și umbroasă
unde tramvaiele uruie alături de zidurile din mortar crăpat

odată mama ei a spus
firesc ar fi ca noi să trăim şi acum în timişoara aia veche

poate că totuşi o să reuşesc cu google
tastând numele firmei gumei de mestecat


ceașca albă

dezlipirea se produce lent
ca o agonie netedă
în care tulpinile tinere se înlănțuiesc de crengile
bătrâne

tot ce mai am de făcut
este să torn ultima picătură de cafea în ceașca albă


într-o piață din cluj

frunzele trandafirului japonez
opresc lumina soarelui
din fața ferestrei

se întind tentacular
verzi și neînflorite

îmi amintesc de bătrâna
care vindea un cactus
acum douăzeci de ani
într-o piață din cluj

am întrebat-o cât costă

5 lei
mi-a răspuns

și are și rădăcină


deserturi

am gătit împreună
cele mai rafinate deserturi
migdale stafide alune măcinate fructe confiate
le-am aromat cu mentă tocată mărunt
am pregătit un cataif care mi-a amintit de o mie și una de nopți

nu pot să mă plimb în magazinul de pantofi


memo

plaja cu nisipul foarte fierbinte
mă împiedică să fac vreun pas
îmi fărâmițez gândurile până în locul
în care liniștea se amestecă cu apa
acolo unde e teza de la matematică
și zgarda câinelui gimi
abandonată

proaspătă pe masă
o farfurie cu tocană de cartofi
gătită de bunica
și chiar ea
fluturându-și halatul la ieșirea din cameră
lovind tocul ușii cu pânza albastră

s-a inserat și nisipul e răcoros
mă ridic
și fac câțiva pași
cu tălpile ascunse
în nisipul umed


bca

e un joc falimentar
presupun
mă uit și la fețele celor din jur
care adeseori băteau din palme
acum doar își mișcă gâturile îndreptate succesiv
spre mine sau spre tine

e doar făină și multă apă
construcțiile se ridică din mortar și piatră
uneori bca
alteori cărămidă roșie
striată

uneori furnicile își construiesc labirinturi în bolțarii de bca
pesemne că și ele preferă făina și apa


negru pe verde

sunt bucuroasă
de bucuria câinelui meu
care stă întins
negru
pe iarba verde


fără spațiu

îmi privesc câinele întins într-o aliniere perfectă
negru pe negru
pașii mei îi întrerup somnul
ochii îi clipesc în timp ce alătură somnului liniștea de a mă vedea
și i se transformă în două linii vesele


fără titlu

am o zgârietură pe braț
o rană pe genunchi
și o plagă pe talpă

sunt nemuritoare


happy-end

o priveliște frumoasă
un peisaj care înghite valea însorită
și umbrele prelungite ale după-amiezii

mărăcini negri îmi urcă pe braț
suprafețele netede sunt acoperite de ghimpi

cărarea rătăcită e cea care urmează drumul întrerupt
în care mirosurile de iarbă arsă
se amestecă cu mirosul afinelor răscoapte

e multă tristețe în lumina de vară
dar
dacă citești cu atenție
poți afla că totul
se va termina cu bine




****
(fragmente din volumul iepurele de martie, 2008)

Astăzi ai fost mulţi de tu
şi erai
foarte mic
Un şir de tu începea în tocul uşii şi se ducea până sub marginea ferestrei
Tu cu umbrela şi tu
zâmbind amorf
Tu dormind
şi tu mestecând o bucată de brânză
Eu mi-am plimbat degetele peste aceşti mulţi de tu
Pe unii i-am răsucit
Pe vreo doi i-am mîngîiat
şi de unul dintre ei m-am ascuns

*

Am avut
o casă
cu parter şi mansardă
şi o casă veche cu ziduri crăpate,
în tocul căreia am scris odată,
demult, sunt fericită
între timp,
am zugrăvit şi
m-am mutat în noua casă,
cu parter şi mansardă
Casa cea veche e topită,
iar cea nouă s-a despicat
Mansarda levitează singură
şi e doar locul în care dorm
Acum casa nouă e
poşeta mea cea maro

*

Fericirea e să îţi bei cafeaua de dimineaţă
şi soarele să îţi bată pe dunga ceştii,
molcom şi perpendicular
iar tu să fii
îmbrăcat în pielea ta
Ghivecele de flori să stea aliniate şi mulţumite
în ele
Să îţi plimbi degetele peste linia ceştii
şi soarele să se strecoare
printre degete
Iar tu să nu simţi nici un regret

*

Am adunat bob cu bob
şi senzaţie cu senzaţie
le-am pus pe toate în sertar
şi deasupra am pus o faţă
de masă galbenă
Am uns o felie de pîine şi am muşcat
mi-am muşcat puţin din deget
Apoi am măturat firimiturile şi le-am pus în sertar
Sclipeau pe faţa de masă galbenă
Degetul avea cîteva firimituri lipite şi o scamă galbenă de
la faţa de masă
Senzaţiile erau undeva, departe
Au rămas doar boabele, sertarul, faţa de masă galbenă,
firimiturile şi degetul

*

Era gravitatea unei furnici neîntrerupte
cu sobrietatea unei seri de vară
puţin întunecate, puţin senine şi puţin ploioase
Era fîntîna dispersată în grădina cu lalele şi zambile
mov, roz şi galben-pal
Era soarele de după şi vîntul de la răsărit
Era ceaşca de ceai cu o linguriţă de zahăr şi
multă amărăciune
Apoi s-a întunecat şi becurile sclipeau pretutindeni
O capsă de la sacoşa roasă a pleznit şi a căzut,
uitată

*

E o zi liniştită
Toate apele stau
Păianjenii cîntă subţire
Lumina se încolăceşte pe sub frigider
Palmele mîngîie un şoricel disperat

*

Nu mai vreau culori
nu mai vreau forme
nu mai vreau obiecte
nu mai vreau
nimic
vreau
să stau
stau

*

Am descoperit 21 de moduri de supravieţuire
Primul e să mănînci clătite cu spanac
Al doilea e să împătureşti foarte atent faţa de masă
Şi să nu laşi nici o cută
Al treilea e să telefonezi la prieteni
Al patrulea e să adormi
Al cincilea e să mesteci orbit fără zahăr
Al şaselea e să găteşti supă de cartofi
Al şaptelea e să pluteşti într-un bazin cu apă limpede
Al optulea e să citeşti o carte frumoasă
Al nouălea e să visezi la ce a mai rămas
Al zecelea e să povesteşti tot
Al unsprezecelea e să faci rebus şi să nu găseşti
dezlegările
Al doisprezecelea e să fii foarte trist
Al treisprezecelea e să fii bucuros
Al patrusprezecelea e să ştergi praful
Al cincisprezecelea e să te speli pe cap
Al şaisprezecelea e să plantezi bulbi de lalele
Al şaptesprezecelea e să desenezi
Al optsprezecelea e să te ghemuieşti în pat
Al nouăsprezecelea e să faci facturi
Al douăzecilea e să bei apă plată şi nu prea rece
Al douăzeci şi unulea e să scrii toate astea

*

Se aude zornăit de pahare ceşti de porţelan şi sticlă
curată
Clinchet dulce şi linişte ceramică
Afundare în lumea de dincolo.

luni, 15 august 2011

nu și-a dat seama nimeni că n-am mai actualizat Poetul de vineri?... îmi dau seama.

zilele astea mai mult m-am destins. mâine merg la plajă, ieri am fost la târgul de cristale&pietre semiprețioase care, în mod surprinzător, a fost mai distractiv decât gaudeamus-ul la care am fost acum câteva zile (și de unde am luat doar „lebăda oarbă” de Matei Albastru....) - mi-am și luat, cu numai 1 LEU, o agată roz cu numele de Riz. simpatică, chiar acum se uită cu buzele ei la mine, de pe biroul din fața calculatorului, am scris și-o poezie pe seama sata, care este în caiet și mi-e și lene să transcriu chiar acum poezia... mai bine stă un pic în sertar...

nota bene: http://www.hergbenet.ro/alerta-de-grad-zero-in-proza-scurta-romaneasca-actuala-antologie.html Priviți cu atenție sumarul cărții... mai la final... ei bine, a reușit „Porțelanul cu elan” să-și facă loc într-o companie atât de selectă (Em. Galaicu-Păun, Gheorghe Schwartz, Ruxandra Cesereanu, Horia Gârbea, Liviu Antonesei, Carmen Firan, Vasile Baghiu... wow. Nu mai spun de - ca să folosesc încă un clișeu - „vocile tinere”, precum Marius Surleac sau Sorin Mihai-Grad). da, sunt curios să citesc antologia nu numai pentru că apar acolo! Titluri precum „Lumină și aer pentru cactuși”, „Cum să salvezi o pianină” sau „Jucând șah cu un înger” sunt pe gustul meu, să vedem textele... aparent, cartea va apărea la începutul lui septembrie sau cam așa ceva, dar nu sunt sigur.

vineri, 5 august 2011

Poetul de vineri 26: Petru Romoșan (n. 1957)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan)



Dacă Ion Mureșan mai continuă și azi să publice, Petru Romoșan (n. 1957) se rezumă la a fi directorul editurii Compania. Nota bene: singurele sale cărți, Ochii lui Homer (1977), Comedia literaturii (1980) și Rosa Canina (1982, semi-antologie), au reprezentat pionieratul și, după unii, o culme a textualismului românesc, consonant și aproape simultan cu textualismul italian. Chiar Marin Mincu a afirmat că generația optzecistă ar fi trebuit să se numească „promoția Mircea Cărtărescu-Petru Romoșan”. Ceea ce nu l-a împiedicat deloc pe poet (într-adevăr răsfățat de unii critici la data apariției) să cadă în uitare, pe când lunediștii sunt astăzi supermediatizați, alături de Ion Mureșan (despre care nu mă pronunț, fiindcă n-am citit încă toate poeziile sale).
Lăsând la o parte faptul lăudabil că a debutat înaintea majorității optzeciștilor (și lăsând la o parte moralitatea sa discutabilă, despre care oricum găsiți destule pe Google), Romoșan posedă o conștiință a actului poetic de care se apropie puțini dintre poeții precedenți (precum Virgil Mazilescu sau chiar Nichita Stănescu): „reinventez literatura/fiindcă astfel nu se mai poate”. După cum spune și Marin Mincu, „din orice vers transpare un grav traumatism existențial, provocat de revelația lucidă că obiectul poeziei nu mai este (nu mai poate fi!) realul, ci textul.” În mod paradoxal, textul nu mai este un prilej de escapism „terapeutic”, ci unul „necesar”, într-un fel în care, totuși, însăși înscrierea în text înseamnă... autodistrugerea. Între aceste coordonate tragice umblă pe sârmă poetul - și după el și ceilalți textualiști (de pildă, Bogdan Ghiu, care din hârtia, din cartonul literaturii va face o casă pentru „homeless”). În tot acest context, abundența de culori și de gesticulație jovială e doar o marcă a bufoneriei în mod evident tragice - o încărcătură încă mai evidentă decât la Leonid Dimov, care mai credea în metafizic. „Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă,/hotărăsc autodescrierea”, spune poetul și, într-adevăr, textele sale sunt o probă de autoreflectare - nu ni se comunică niciun sens anumit, decât însuși actul scriiturii. Ceea ce aduce cu sine - inevitabil - și o obsesie a morții și a apocalipticului: „Fiindcă mâinile îmi sunt întotdeauna palide/le vopsesc în verde./Mi le trec peste față râzând./Îmi las capul pe coala de hârtie./În miezul zilei mă trezesc cocoșii cei mai bătrâni./Voiam să vă povestesc despre culoarea verde/sau ideea de moarte.//Schimbă poezia ceva?/Schimbă poezia ceva? m-a întrebat./A râs. Doar a râs./I-am văzut dinții mai strălucitori decât moartea.”



Destin
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

O bilă pornește din senin
pe masa verde de biliard.



Istoria literaturii se amână
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Căpăţâni vopsite în verde, roşu, alb.
Sfinţi, neguţători de pumnale, copii, maimuţe,
aschimodii, paiaţe, papagali.

Eu sunt copilul care scrie versuri pe căpăţânele voastre cu cretă.
Pe căpăţânile din cartierul numit de mine
Rosa Canina am scris cu cretă verde.
Pe căpăţânile din cartierul numit de mine
Rosa Canina am scris cu cretă roşie.
Pe căpăţânile din cartierul numit de mine
Rosa Canina am scris cu cretă albă.

Noaptea aud prin oraş femei şi bărbaţi
strigându-mi poemele.

Un poem scris cu cretă albastră
îl cântă corul de copii al bisericii catolice.
Un poem scris cu cretă roz
l-a citi în piaţă un actor celebru.

Căpăţâni vopsite în verde, roşu, alb.
Sfinţi, neguţători de pumnale, copii, maimuţe,
aschimodii, paiaţe, papagali.

Mă caută Istoria Literaturii,
dar eu scriu mereu pe alte căpăţâni:
scriu un poem verde, un poem roşu.

Aştept să-mi apară poza în toate ziarele:
"Un milion de bufniţe pentru cine îl va prinde!"

Salut! Chiar acum mă duc să scriu un poem cu cretă albastră.



Iambi și trohei
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

În minutul acesta al vieții mele,
în minutul acesta al vieții tale, cititor nătâng,
grecii nu luptă împotriva grecilor!
Auzi?
Grecii nu luptă împotriva grecilor!
Până când grecii să nu lupte împotriva grecilor?
Până când teribila armată elenă
să lupte cu pigmeii, cu papuașii, cu eschimoșii?
Până când invincibila armată elenă să fie astfel batjocorită?
Și ce să ne facem? Ce să ne facem?
Cum să ne facem, nătângule?!
Cum ce să ne facem?
Grecii să lupte împotriva grecilor!
Auzi?
Grecii să lupte împotriva grecilor!
Și atunci să vezi tu, cititor nătâng,
Ode, epode, elegii, anacreontice.
Și iambi și trohei! Iambi și trohei!



Autodescrierea
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Cândva eram grozavul descriptor al Florii
de Măceș, Rosa Canina, Rozalia:

nu începeam bine să o descriu,
afurisita îmi apuca mâna, gura, capul.

Vinerea trecută:
descriu un cocoș, cocoșul nu mai cântă
se face hârtie mototolită, cade sub masă;
descriu un câine, câinele nu mai latră, schelălăie,
se duce dracului.

Pe masa de scris, roșu, alb, verde, măceșul.
Îl privesc cu poftă, îl mângâi nebun.
Mărețul descriptor reîncepe descrierea.

Scriu: Floarea de Măceș...
Florile de măceș - scrum!

Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă,
hotărăsc autodescrierea.


Omul care scrie sau Comedia literaturii
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

"De trei ani te ştiu plecând seara
să-ţi treci după gât o funie albă", mi-a zis.

"De trei ani dormi cu funia la gât", mi-a mai şoptit cu venin.
"De trei ani lucrez în laboratorul meu ridicat într-o funie
din ce în ce mai subţire.
Aproape orb. Aproape nebun.
Nu dorm, cum zici, nu dorm.
Reinventez literatura, vai, doar reinventez literatura.
Fiindcă altfel nu se mai poate".

"Tu vorbeşti în poezii.
Tu îmi spui poezii, sinucigaşule!" mi-a mai strigat furios.
"Îndrept epoleţii regelui - măresc strâmbătura bufonului.
După un manual al meu
grăjdarii reînvaţă iubirea pentru caii de rasă.
Pe scribii sălbăticiţi îi reînvăţ alfabetul.
Pun încă o dată ordine în marile sentimente.
Bat monedă nouă!
Auzi cu câtă precizie lucrează matriţa?

Bat monedă nouă!"



Arta
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Noi vrem să trăim, noi vrem să trăim:
Vom purta mască tot anul.



Romoșan
(din ant. Rosa Canina, 1982)

L-au aplaudat ca pe nimeni altul.
Lui nu i-a ajuns.

L-au uns măscărici al norilor.
Lui nu i-a ajuns.

Continua să mărșăluiască pe frânghia din ce în ce mai subțire

Norodul, plângând, îl ruga să coboare.
Cei puternici, bărbați cu experiență, prevăzători,
i-au pregătit coroana, sceptrul și tronul.
L-au rugat să coboare.
Să ia el coroana, sceptrul și tronul.
Dar el nu,
Continua să mărșăluiască pe frânghia invizibilă.



Marele grec
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Iată-l! Marele grec.
Taie lămâia în patru părți egale.
Cerceii verzi îi strălucesc peste măsură.
Sucul acru se întinde pe bărbie, pe coală albă...

Iarăși te întreb, Constantin P. Kavafis,
poemul Dumitale despre Alcibiade e în sfârșit gata?
Alcibiade a ieșit destul de nebun?
Despre Frumusețe și Înțelepciune știi totul,
dar Alcibiade al Dumitale e destul de nebun?



Descriere după natură
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Nu ai întreprins până acum descrierea după natură.
Iar tu știi: multă glorie aduc descrierile bine făcute după natură.

Multă glorie.

Ai compus doar câteva epigrame. Atât. Câteva epigrame.
Ba chiar le-ai vândut unei reviste literare.

Vai, ție! Pe vremuri ca astea să vinzi epigrame
Mai mult ca niciodată te rog: încearcă descrierea după natură.
Cu banii obținuți pe trei epigrame
cumpără-ți un fular. Un șuierător ștreang de mătase albastră.
Descrie-le!
Căci multă glorie aduc descrierile bine făcute după natură.
Multă glorie.



Povestea lui Pafnutie
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Când am intrat în târgul acela cu nume de femeie,
„Glorie prostiei!” am zis, „Glorie prostiei!” și
„Muntele cu voi!”.
Iubita mea, Rozalia, Floare de Măceș, Rosa Canina,
tocmai născuse.
Le-am zis:
„Copilul acesta se va chema Pafnutie,
va avea ochii negri, culoarea ochilor mei acum;
va avea o mână mai scurtă, o ureche mai lungă,
ultimul lup de mare,
ultimul cumplit bărbat al mării,
să moară la treizeci și trei de ani!”
„Așa va fi!” zis-a copilul meu.
Sângele încă-i mânjea fața.
(Mușcatele s-au ofilit în ferestre,
doar o frunzuliță verde, cărnoasă, încă strălucea).
Femeile și copiii au plâns,
o mie de bărbați și încă unul au încărunțit
iar eu mi-a luat surâzând tălpășița.
„Glorie prostiei” cântau, „Glorie prostiei” și
„Muntele cu noi!”



Naratorul
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Povestește, câine! Taci? De ce taci, câine?
Hai spune cum te doare, cum minți,
cum te bucuri, cum ți-e frică,
cum ai ajuns la nebunie, cum ai ajuns la nebunie.
Cum nu vrei să mai vezi nimic,
cum nu vrei să mai vezi nimic.
Tu ești, onoarea, faima, salvarea noastră.

Povestește! Povestește! Povestește!

Ne-ai promis un cuvânt al zeilor
și acum taci, taci, câine!

Loviți-l! Loviți-l! Tăiați-i un deget.

Zeama roșie se întinde pe hârtie,
le picură în urechi, le înroșește ochii.

Nu plânge, adoratule. Te rugăm, nu plânge,
Și nu-ți mai privi mâna, nefericitule.
Nu-ți mai privi mâna.
Hai spune ceva. O vorbă, doar o vorbă.

De ce te uiți așa? De ce ne privești astfel?



Astfel vorbi epigonul
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

închinare doar lui Ion Budai Deleanu

Mai întâi mi-au căutat maeștrii, cât mai mulți maeștri!
Dintre magnifici, mulțumesc zeilor.

Dar eu sunt doar acesta:
Cel cu prezentarea clară a faptelor.
Fapte ale măscăriciului, fapte grozave.

Homer, Dante, Shakespeare, Hölderlin, Rimbaud,
Kavafis, Ezra Pound...
Măreț pomelnic! Ajungă-le raiul!
Limbile noastre se deosebesc între ele și ochii noștri nu văd la fel.

Baroreu, Slobozan, Janalău, Romândor, Romica,
Parpanghel, Tandaler... Romii mei!
Eu cu ei pornesc la luptă și, zice-se, voi câștiga războiul!



Ioan Gură de Aur
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Ioan Gură de Aur.
Îl dor cuvintele frumoase.
Doar cuvintele frumoase îl dor.
Nu mai poate spune
că părul său e alb.
Nu mai poate spune
că trupul său îmbătrânește.
Nu mai poate spune
cât o iubește pe Rozalia cu sânii ei roșii și mari.

Ioan Gură de Aur mort pe propria sa gură.



Conferinţă despre măr sau confesiunea unui mizantrop
(din ant. 1001 de poezii românești)

Un măr în întregime bun
e doar un măr.
Un măr în întregime putred
nu mai e măr.
Mărul frumos pe dinafară şi putred pe dinăuntru
îl refuză Înţelepciunea.
Mărul putred pe dinafară şi bun pe dinăuntru
îl refuză Frumuseţea.
Iată, domnii mei, condiţia tragică a mărului.
Şi o completare, stimat auditoriu.
Un schimb de locuri, de scaune,
cum aţi spune dumneavoastră.
Poate mărul frumos pe dinafară şi putred pe dinăuntru
îl refuză Frumuseţea.
Poate mărul putred pe dinafară şi bun pe dinăuntru
îl refuză Înţelepciunea.

Am vorbit strictosensu despre măr.
N-am iubit niciodată metaforele.
(Au exact condiţia mărului)



Un versificator cucerește lumea
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

A fugit dintr-un sat.
Mai aproape de zei și de legile simple și sărace
ale lumii trăia.
Înalta artă a măscăriciului o avea în sânge.

A cercetat toate hârtiile suburbiei, viețile umile.
La umbra meschină a caselor mari,
a întreprins misterioase măsurători, rău
prevestitoare calcule.
Murmura nefast: „Leul, Berbecul, Fecioara,
Scorpionul, Gemenii...”
Înalta artă a măscăriciului o avea în sânge.

Bufonul a stat la masă cu regii și i-a batjocorit!
Iată-l acum:
surâzător printre bogatele mese ale străvechilor citadini,
mesenii îi șoptesc numele, își amintesc un vers al său.
„Regele e mort!” mugește el.
„E nebun, e totuși nebun” gândesc citadinii.
„Regele e mort!
În jurul bufonului zboară papagali regali.
Roșii, verzi, albi, albaștri”.
Mesenii îl aclamă.

Înalta artă a măscăriciului o are în sânge.

„În cartea mea voi dormi la fel de bine ca într-o piramidă!
Zece mii de ani!.

Strălucirea vicleană a vinului.
Străvechii citadini reiau conversația, nu-l mai aud.

El, versificatorul, bufonul, cuceritorul lumii,
mai strigă o dată (cui îi vorbește?):
„Eu nu mai am nimic de zis, nimic de zis.
Nebunia mea sfântă, sfântă, sfântă!”



Poveste de iarnă
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Fiindcă mâinile îmi sunt întotdeauna palide
le vopsesc în verde.
Mi le trec peste față râzând.
Îmi las capul pe coala de hârtie.
În miezul zilei mă trezesc cocoșii cei mai bătrâni.
Voiam să vă povestesc despre culoarea verde
sau ideea de moarte.

Schimbă poezia ceva?
Schimbă poezia ceva? m-a întrebat.
A râs. Doar a râs.
I-am văzut dinții mai strălucitori decât moartea.



Un pâlc de viorele
(din ant. 1001 de poezii românești)

Prin părţile noastre şi moartea e
o comedie.
Nici frânghia nu-i bună de spânzurat,
şi otrava-i dulceaţă de mure.
Petre, Petre, primăvara asta nu-i
o comedie.

Când disperarea cea mai neagră,
când durerea cea mai adâncă,
nimic de făcut, nici un sens,
atunci şi numai atunci îmi acopăr faţa:
un pâlc de viorele, o pajişte albastră.

miercuri, 3 august 2011

la cuptorul cu poezie

mai rar vine muntele la Mahomed.
Dar vine înaintea maxi-taxiului.
Iată: deși găunoasă, o gogoașă este perfectă.
Mai spune încă odată:
astăzi un fluture s-a așezat pe brațul meu stâng.
A strigat ceva?
Nu.
Nici melcii nu țipă când îi prăjește,
totul e doar o minciună gogonată.
Pe undeva, o minciună frumoasă,
când sfârâie soarele înainte să cadă sub pământ.
am văzut multe bmw-uri și căruțe în Mamaia.
în paradis nu e așa, în paradis nu vezi atâtea blocuri și hotele de o stea.
hai să mergem la cuptorul cu plăcinte.
oare ei vând și poezie?
oare ei vând și un paradis de buzunar?
ei, aș.
totul ar fi atât de simplu
totul ar fi atât de simplu
și ce spuneai mai devreme despre munte?