joi, 28 iulie 2011

Poetul de vineri 25: Ion Horea (n. 1929)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea)



Ion Horea (n. 1929) pare la prima vedere un poet neotradiționalist atât de cuminte încât poate trece drept un arhetip, inclusiv prin nume. O greșeală de profan: în opera acestui poet coexistă un clasicist folclorizant (sau viceversa...), un bacovian la limita coșmarescului, un manierist livresc, un sentimentalist cvasi-simbolist și un poet al prozaicului rural (mai mult similar cu Blaga decât neapărat cu Petre Stoica). Iertare pentru folosirea atâtor isme într-o singură frază, dar cu greu poate fi definită în câteva cuvinte amploarea proiectului lui Ion Horea, pe bună dreptate comparat cu „poeții tineri ardeleni” ai anilor '30. N-am acum timpul disponibil (deja, ediția aceasta a fost amânată o săptămână) să scriu despre fiecare latură în parte a operei sale. Se poate vorbi despre o relativă importanță a operei lui Ion Horea? Cu oarecare dificulitate, ținând cont de faptul că, modernizându-se progresiv, lirica lui Ion Horea n-a fost și n-a vrut niciodată să fie în pas cu moda, deși poetul, așa cum Minulescu și-a trunchiat versurile pentru a părea libere, a adoptat la un moment dat scrierea cu litere mici, vestitul apanaj al avangardiștilor de la Tzara încoace. Dintre nenumăratele volume ale autorului, merită menționat insolitul „Bătaia cu aur” (1979), în care versuri de toate felurile (până și tristihuri a la haiku!) și de toate „temperaturile” (de la notații bucolice până la poluare și bomblee nucleare, trecând prin unele fragmente de-a dreptul experimentaliste - vezi „Boaba și Sămânța”) compun cele câteva poeme masive ale volumului.


Citește măi băiete...
(din vol. Poezii, 1956)

Și păsările iarăși se duc și nu mai vin,
Rămân și câmpul singur și streașina pustie.
Se limpezește cerul butoaielor cu vin
Când toamna-i tot mai rece și tot mai cenușie.

Se tânguie hotarul și iepurii doar, surii,
Cu vulpile roșcate apar și se ascund,
Când pocnete de armă din marginea pădurii
Adulmecă departe spre dealuri și răspund.

Bucate-am strâns destule și porcu-i la-ngrășat.
Răsare cornul lunii și vântul a-ncetat.
La noapte o să-nghețe, și iarna nu-i departe...

- Nevastă, pune lemne pe foc că parcă-i rece,
Și, până una-alta, în vremea care trece,
Citește, măi, băiete, ceva de-acol' din carte!


Agreste
(din vol. Coloană în amiază, 1961)

I

Hotarului asemeni, mi-e sufletul prea plin
De lumea vegetală, de păsări și insecte,
De forma animală spre care mă înclin
Mereu în căutarea mișcărilor perfecte.

M-am ridicat alături de plopul foșnitor,
Din umbra clătinată a sălcilor pletoase,
Îmbrățișând azurul înalt, tremurător
Și transparent, cu luna de forma unei coase.

M-am scuturat de greieri, și-ascultă-i în amurg
Cum tremură din aripi ușoare și înguste!
Prin sufletul meu, grâne în valuri albe curg
Și-n umbra lui coboară verzuile lăcuste.

Civilizații strânse și arse în deșert,
Și forme viitoare de piatră și metale
Le bănuiesc în lumea câmpiei și, pe sfert,
Încerc să le alătur luminii vegetale.

Din rădăcina prinsă de brazdă, și din spic,
Și din păstaia coaptă închisă ca o carte,
Cum și din ciucălaie cu bobul des și mic
Pământul își desprinde noi forme, mai departe.

Covoarele de iarbă întinse până-n prag,
Grădina și pământul cu poame și bucate,
Și vitele cu lapte, și vitele ce trag,
Și frunza foșnitoare, și crengile uscate

Mă înconjoară toate din zori în asfințit
Și-mi dau atâta pace și-atâta desfătare -
Și gândul ca o coasă întins și ascuțit
Nebănuit răsare din lene și uitare.

II

Din creanga nopții cade o boabă ce s-a smult,
Și parcă simt că-mi arde în palmă, cât aluna.
Mai scutur și eu creanga, departe, și ascult,
Și-aștept cu-nfrigurare să-mi intre-n casă luna.

Albastru, peste câmpuri, și străveziu și stins,
Pândarul nopții trece tăcut printre bucate -
Parc-a trecut o pală de vânt și s-a atins
De fruntea gânditoare a salciei plecate.

A mai trecut o clipă, a mai trecut un ceas,
Și argintează noaptea hotarul, și-i răcoare;
Și vântul, printre tufe și porumbiști rămas,
Se scutură de frunze cu gesturi trecătoare.

Ascult, și-n pacea nopții mă înfior și tac,
Și-mprejmuit de umbre și de bucate coapte,
Desăvârșit în sine-mi mă simt ca un copac,
Sub lună petrecându-mi cu păsări mari de noapte.

Pe fiecare frunză topită-i câte-o stea,
Și fiecare clipă mă-ncercuie-n tăcere,
Și luna se așază pe-o creangă să mai stea,
Și vântul câe-o frunză pălindă îmi mai cere.

Mi-e creștetul aproape-n tărâmul celălalt
Și înțeleg chemarea acestor nopți senine,
Când iarba rourată a cerului înalt
Își scutură lumina stelară peste mine.


Umbra plopilor
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând...

Şi va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând...

De va mai fi o amintire,
Şi ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subţire,
Alunecând, alunecând...

Dă-mi gura ta, şi mă sărută,
Şi stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând...

Şi-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foşnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând...


Ori poate
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

De dragoste spun alții și-i înțelegi mai bine
Decât m-ai înțelege în locul lor pe mine.
Prea mult pământ îmi cară cuvintele la vale,
Cirezile dau buzna cu ele din ocoale,
Și singur stau la semnul răscrucilor pe șesuri
De tine cu-nțelesuri și fără înțelesuri...
Să te ascund cât poate tăcerea mea ascunde,
Când prea îmi ești aproape și prea nu ești niciunde?
Dar frunza nu-ntârzie și sufletul prea plin e
De-amintirea noastră pe urma mea la tine.
Ori poate, dintre toate, tu mă-nțelegi oricum?

Prin mine trece timpul ca un copil pe drum.


Foșnea lumina serii
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

O creangă îndoită pe urma unui gând,
Tiparul ei se pierde pe undeva-n pământ,
Și se repetă-n fructul cu cinci semințe noi
Care-a căzut din zarea de purpură-ntre noi.

Pesemne iară-i toamnă - mi-am zis - și aș fi vrut
În clipa-aceea sfântă să-ncerc să te sărut.
Dar te-ai întors grăbită și l-ai luat să-mi spui
Cum se-oglindește cerul aprins pe fața lui.
Și semăna cu tine, la gură când l-ai dus.

Foșnea lumina serii, pe undeva, pe sus.




În fața zăpezii
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

Treci limpezindu-te-n pîmânturi mult întărziată,
Rămasă dintr-o zi de toamnă şi aşteptată-n vremea ceea
Peste câmpia ca o tablă de diamant şi ciocolată,
Pe care cobora spre ziuă şi se-nălţa-n amurg scânteia.

Să-ntârzie doar prospeţimea hotarelor în nesfârşite
Şi plopii-albaştri, traşi de două peneluri lângă drumul ţării,
Când peste vârful lor va trece cu fluieratul ei subţire,
Întoarsă, mierla primăverii ce nu ne poate da uitării.


Inima mea
(din vol. Poezii, 1967)

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.


Apoi
(din vol. Calendar, 1969)

lui Emil Botta

Ce plină mi-e inima de albastru!
Cum fluieră vântul prin iarbă!
Și coasta pe care alergam
de demult, de demult.
Pe țelină stau, între gruiețe
mă îmbăt cu mirosul de cimbru
și mă uit pe dealuri, departe,
și ascult, și ascult.
Anii cei mulți cum trecură!
Uite, pe coastă,
tăiate de ape,
făgașele timpului.
Și pământul e altul, cu altă arătură,
și gruiețele-s parcă mai îndesate,
de bătăile stelelor și de trecerea vântului.
Soarele cade-n apus
peste pădurea Vaideiului.
Iată și capătul acestei zile.
Apoi, întunericul, umbra ta,
Întunecatule Emile...



Și pe hotar va ninge
(din vol. Calendar, 1969)

Ne-alungă vremea totuși! Încet, încet se trec
Aceste mâini crescute și trunchiul lor întreg.
Ce vânturi cheamă, Doamne, din goluri depărtate
Și-mi clatină făptura și rupe crengi uscate?
Pe vremea când pământul mă aduna tăcut
Din mâlul nu știu cărui tărâm necunoscut,
Și praf ceresc, la ceasul când îmi ardea pe creștet,
Nu-nțelegeam foșnirea frunzișului meu veșted,
Nici laudele spuse și semnul de iubire,
Cum se mai pot întoarce-n tăcere și-n jelire.
De n-ar fi prea devreme, de n-ar fi prea târziu,
Când ultimele versuri va fi să mi le scriu,
Când tu vei fi plecată oricum, chiar de-ai mai fi,
Și pe hotar va ninge și noi ne vom privi,
Doi oameni de zăpadă ce-au fost lăsați afară -
Și-n casă-i cald și lampa s-aprinde către seară...


Vei auzi și nu vei înțelege (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

aceasta-i noaptea în care mă tem de singurătate
caut cu orice preț prietenia cuvintelor
iarna taie între noi toate drumurile
lumea pe care demult am lăsat-o se schimbă
întors în hotarele ei parcă-s altul
cât de bine le știu
eu și sobolii pe râturi
de ce-mi vin în minte anii tutunului?
poate că-n toamnele acelea o lumină mai blândă
m-a legat de lume
poate o dragoste poate
dulceața pământului
ori drumul cu brumă
când am plecat
și în grădina cânta ghionoaia

*

Cât de străine-mi sunt uneori vorbele mele!

*

Odată i-am spus: câtă vină în albul zăpezii!

*

m-au alungat și casa și câte-s în ogradă
și gânduri vin din urmă și amintiri grămadă
când am ajuns în poartă nu era decât iarba
ducea și drumul parcă spre undeva degeaba

(...)

*

am așteptat prea mult
puncte de control și sârme ghimpate
m-au despărțit de judecata cerului
delicte și pedepse capitale s-au văzut
întoarcerea fiului peste putință
prin gardul ogrăzii nici soarele
din floarea prunilor nici un cuvânt în așteptare
să pot spune dacă ochiul meu este pedepsitul
dacă ochii mei mai au dreptul să judece lumea
pentru că eu am înșelat, am furat limba clopotului
și toaca, liliecii să bântuie golul
să bată în dunga cerului
cu ce drept eu judecătorul și paznicul focului, comornicul,
ca un prun înflorit câinele lui Adam
și frasinii clătinați de glasuri neauzite

(...)

*

Ce limpede cuvânt, Iubire,
Prundișul lui tremurător,
Și cerul prins în oglindire
Și-adulmecarea unui nor,
Cu joaca stinsă-n desgolire
Când nu mai ai de nimeni știre
Și nu ești nimănui dator!

(...)


Eu trebuie să fiu (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

și dorul de toamnă
stropii de ploaie
și o prună rămasă, ce dulce!

*

spune-mi
să-ți spun
tu nu erai pe atunci

(...)

*

și-i umbră pe lume și zăpezi vinovate

*

Miezul nopții
Liniștea orașului
Și nici un cocoș nu cântă

(...)


Între clopote mute (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

duminecă rece
șarpe la sân
ritmuri din alte continente
templu baroc
îngeri de gips
nu-i cu putință joaca de până acum
pârâu fără punte
speriat de propria mea cutezanță
caut memoria veacului
întârziat în credință
înșelare de sine
poarta furată
nu te mai întorci

(...)

Boaba și Sămânța

Boabă, bob:
cuvânt închis, unitate sferică
nici o rupere, nici o spargere
neted, egal în toate sensurile salee.
Sămânță, cuvânt spart,
deschis, se face mătreață, pleavă, zob,
se rupe, se împrăștie, se arată.
Boaba se ascunde în sfială, în umilință,
Sămânța, explozie feminină, germinativă,
nu se suportă în valoarea sonurilor sale.
, început de acțiune
să facem ceva, să spunem, să pornim, -
mân, mânare, a mâna înainte, a amâna,
mâna dreaptă care aruncă, mântuire, -
mân, să rămân peste noaptea făpturii mele,
să mai rămân, până vine spargerea definitivă, -
ță, dimineață, strungăreață, măreață,
nu mai rabdă să mâie, să mân...
Bob, boaba, bobotaia, boboteaza,
sfințirea, aducerea în sine-mi, în mine-mi,
bobul își pierde forțele ascunse numai o dată
în bobotaie
cum și păstrarea lui pierdută din păstaie
în acel taie al văzduhului și ascuțimii.
Bobul își pierde gravitatea menirii
personalitatea cosmică
individualitatea misterioasă,
el, ascunsul, miniaturalul,
bobul de rouă, de ființă a pământului,
numai atunci când vine un ș, un oa, ca un orăcăit,
un șodoman de ș, un urlător de oa,
și se sprijină pe finalul , după l, ca o limbă căzută,
cărare, cădere, cășunare, cădelniță,
în ardere, în bobotire ascunsă,
în cămara mai multora, în călăuzire spre ceva
îl pierde pe ușor auzitul b, sprijin și rotunjire,
și ajunge bubă, buboi, umflătură, cocoloșire,
o boșoalcă, nimic mai mult.
Sămânța se împrăștie, se arată.


La Comana sub nuc (fragment)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

Gând

stau pe țărmul de lut
la oceanul de aer
stoluri albe-au trecut
și le-aud cum se-ncaier
și încerc să mă duc
lângă iazuri și gârle
la umbrire de nuc
la pândiri de șopârle
de otavă-i acum
și de prune buiece
dar pe-aici mai trecum
sub odăjdii de fum
într-o toamnă mai rece


Drumul
(din vol. Un cântec de dragoste pentru Transilvania, 1983)

Aceasta nu mai poate da înapoi.
Ne vom încovoia ca niște căpițe de fân.
Până atunci să fim mândri unul de altul,
și să ne bucurăm de fiecare clipă.

Drumul a pierit cu desăvârșire.
Au arat și amintirea lui.
Din sălcii n-a mai rămas nici unul,
numai eu dacă le mai pomenesc.

Când ajungeau la capătul lui
mă năpădeau amintirile.
Carele cu fân pe spniarea lui lăsau urme,
prin inima lui eram însoțit la plecare.

Și noi suntem asemenea drumului.
Ni se vor șterge urmele, nu peste mult!
Numai eu voi lăsa chipul tău într-o carte
și va mai rămâne în lume o zi sau două.

Gândul veșniciei nu mă stăpânește.
Peste pământuri, departe, mă uit și îmi spun:
ne vom încovoia ca niște căpițe de fân,
și aceasta nu mai poate da înapoi!


Nici n-o să știți
(din vol. Podul de vamă, 1986)

va fi,
ah, ce noapte va fi,
ce întuneric superb
ca o față de masă se va așterne,
și stele,
și stele vor licări
în cupele morții!

voi nici n-o să știți,
stângacii mei luptători
din flancuri, din linia-ntâi,
cine-o să-mi steie la căpătâi,
cu ce neguri în păr
în locul cununii,
la ceasul când o să fie,
ah, voi nici n-o să știți
în ce țară veniți
și-n ce minunată câmpie!

și singur la masă voi sta,
și nici nu voi plânge,
ah, singur voi sta
și-mi voi bea, și-mi voi bea
paharul de sânge!


El însuși
(din vol. Viața viața, 1987)

sufletul, iarăși. dezleagă-l, dă-i drumul.
stă ca un câine, roade pociumbul.
singur pe coastă, caută cumu-l
biruie setea, timpul ca plumbul.

lasă-l să urle, cineva spune,
poate el însuși, prins de urâtul
care-i așază dealul și râtul
în așteptare și-n rugăciune.


Peste toate
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

inima lumii,
spune-ne îngere,
câte i-s date
încă să sângere?

veacuri amare,
timp ce amenință,
timpul ce pare
ca într-o temniță,

umblă prin spații
buigașă sferă,
unii cu sații,
alții mai speră,

și peste toate,
pulberea brumii!
câte mai poate
inima lumii?


Și-apoi...
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

să pui cartofii-n gropi adânci, pe paie,
să nu înghețe, sfecla, tot la fel.
și varza din cotor frumos se taie.
pân-la sfârșitul zilei, ce măcel!

prin lume vor mai fi încă destule
de cunoscut și de-nvățat, apoi.
tu vezi să fie vitele sătule
și în ocol mai cară jupi la oi.

răzoarele-s golite, și-o să ningă.
pe râturi apa-mprăștie gălbezi.
la sanie să mai cioplim o chingă,
la roți să mai cătăm niște obezi.

pe sus foșniri de păsări. câte-un unghi-i
întârziat și cată-n miazăzi.
te cheamă porcul parcă să-l înjunghii,
și-apoi să ningă, într-o bună zi!

din toate-i dat să rupem câte-o țâră.
acum cartofi-s puși, și varza-n buți.
când bate vântul parcă lasă dâră.
la piatră-ncet cuțitul ți-l ascuți.


Decât aceste...
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

să pui fasolea în târnaț, să taie
lumina soarelui felii, felii,
din când în când să iei câte-o păstaie
să vezi ce taină mare-o înveli,

și-apoi în fața casei, pe-o postate
să mături locul și s-o pui grămezi,
și când începe îmblăciu-a bate
parcă sfârșitul lumii poți să-l vezi.

și când aduni și voavele cu furca
să pui în ciur minunea de păstăi,
și-i numai boabă totul împrejur, ca
lumina verii prinsă-n ochii tăi...

în lumea mare-s trenuri și silozuri,
tu nu le știi, nu vezi și nu-nțelegi
decât aceste lacrimi dintre gozuri,
încremenite-n nu știu care legi.


Mioritică
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

tunzi oile numai atunci când schimbă
un zeu de sus cântarul lui ceresc.
atunci prin lână foarfeca se plimbă
și ploi mai calde cheagu-și pregătesc.

se sperie-ntre ele, fug din strungă,
berbecii parcă nici nu le mai vor,
le amiroase, stau să le împungă,
străini în toată-mpărăția lor.

nu-i timpul, știu, de-mperecheri și joacă,
sămânța lor așteaptă întomnări.
în turma lor sunt duși la altă troacă
și iarba crudă-i gâdilă la nări.

apoi, târziu, pe miriști cu trifoiuri,
se bagă ei în turmă, într-un rut,
și turma toată strânsă după soiuri
primește harul ei de la-nceput.


***
(din vol. Cumpene, 1991)

doream să ajung la marginea pădurii
ce lume era-n marginea pădurii
și mă temeam de marginea pădurii.
în deal când am ajuns, dar ce minune
și Mureșul sub ceață, ce minune
și trenu-n depărtare, ce minune!
cu dealurile mele eram numai
cu Dumnezeu pe dealuri eram numai
cu munții dimprejururi eram numai.
apoi, cum am ajuns în lumea mare
cu podul am trecut în lumea mare
pe Mureș am trecut în lumea mare!


Până-ntr-o zi
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Și crezi că te mai vindeci cu-o foaie de hârtie,
pe care-ți chinui gândul, cum spui de-atâtea ori,
când nu știi ce sunt date, nici lumii și nici ție
și înspre ce prăpastii adeseori cobori?
Și crezi că te mai cureți de mâzgă și de silă
de tine însuți, alții să vie să te ia,
purtat pe drumul țării, din urmă, cu-o nuia?
Ca șarpele, veninul ți-l porți sub limba cracă
și muști în tine însuți, și te-nvenini, și taci
și nu ceri nimănuia să vie și să-ți facă
un nod pe-o creangă bine aleasă-ntre copaci.
Iubire-i ce se cheamă iubire, ori durere?
Minciună? Adevăru-i? Pe față ori pe-ascuns?
Și câteodată parcă trăiești ca o părere,
și alteori, nici noaptea nu-ți este de ajuns.
Și pari un om de seamă, și nimenea n-ar spune
ce lanțuri duci la glezne, și ce cătuși la mâini!
Până-ntr-o zi, când totul și-n tine va apune,
și săptămâni vor trece apoi, și săptămâni...


Atâta
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Spune-i firului de iarbă să răsară înainte
să răsară înainte,
și nepăsător la toate, să astupe iar cărarea,
să astupe iar cărarea,
spune-i crengii de răchită să s-aplece peste maluri
să s-aplece peste maluri,
și în râu să-și oglindească fața ei ca de copilă
fața ei ca de copilă,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma
eu atâta văd acuma,
spune porții să se-nchidă și să nu lase pe nimeni
și să nu lase pe nimeni,
spune focului să ardă și să nu se potolească
și să nu se potolească,
și iubitei să-și încline fața ei ca de răchită
fața ei ca de răchită,
ca o creangă de răchită să se vadă-n apa clară
să se vadă-n apa clară,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma,
eu atâta văd acuma.


Filă
(din vol. Versuri și reversuri, 2009)

Strunele harfii
Sbârnâie-ntruna.
Frica de n-ar fi,
Moartea, nebuna!

Ca pe-o femeie,
Singur cu luna,
Roag-o să steie
Clipa, nebuna!

Vorbe zevzece!
Una, doar una,
Vai, cum se trece
Viaţa, nebuna!


Un cuvânt
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Și voi trece în țărână
și voi fi o frunză-n vânt,
cât va fi să mai rămână
în rotire un cuvânt.

Voi vă duceți mai departe,
eu sunt prins de-un legământ
cât mă va lega de-o carte
în rotire un cuvânt.

Mai amână, mai amână,
spune gândul, și mai sunt,
cât cu viața se îngână
în rotire un cuvânt!

Vian

Marea nucă de cocos din cer -
numa' așa știi să descrii soarele
măi băiatule
măi băiatule

La ultimul recensământ
oamenii n-au crezut că
avatarul soarelui ar putea fi
o fată flegmatică și cu pielea roz
văzută ultima oară în compania mea -
nu-i nimic, deja au ajuns pozele pe feisbuc
în care eu îi spălam fața cu pâine -
„hmmmm”
a zis ea
și a făcut foarte bine
putem la fel de bine să ne rătăcim în materie -
de-aceea am fost aduși aici,
deși nu pentru asta trăim mai mult de 20 de ani.
Bineînțeles, când i-am explicat
am folosit cuvântul „metafizică” și alte noțiuni complicate.
Numai așa înțeleg eu iubirea
când vreau doar să mulg și nu să și construiesc ceva.
Dar ea n-a venit pentru asta
A venit doar să mă îmbărbăteze.
„O să vezi prea bine”, și am înțeles totul
din acea afirmație ironică.

Fata s-a scurs prin pământ
mai repede decât a venit în Constanța,
după nu multă vreme, o vedeam răsărind
fluierând de parcă nu s-a întâmplat nimic.
Mă pipăi,
mă uit la trupul meu
și mă întreb la ce setări începe pielea să emită lumină
în timp ce încă un vecin aruncă din balcon
vulcanul unei țigări.

miercuri, 27 iulie 2011

prima mea poezie scrisă după o lungă perioadă de timp

sindicatul visării

oricât de onest aș fi cu tine
nu mai știu cum sentimentele mele
pot să te facă să te simți ca într-o cadă cu ciocolată -
vorba vine, nici nu știu cum să-ți spun
Am uneori o dorință brutală
de a-i împinge pe semeni în Luxuria
dar de ce spun eu -
uneori am o atât de firavă putere
de a construi un castel din frișcă.
cuvântul și furculița. am atât
deocamdată
dar aș vrea să completez un formular
prin care să devin un Prometeu
ce aduce focul din vată de zahăr mai aproape de ecranele voastre.
cu happy-end inclus, de preferință.
dacă aș fi fost făcut din carne de pepene...

marți, 26 iulie 2011

Poetul de vineri...

n-a mai aparut fiindca a fost amanat pentru vinerea care vine (!), din ratiuni tehnice...

marți, 19 iulie 2011

lecturi traditionaliste

(Ma distram cu... Ana Blandiana!! Aoollleuuu, striga cineva...



- Serios vorbind, unele poeme sunt de-o artificiozitate (!) gretoasa, in timp ce altele sunt totusi "bombe cu efect"...)

sâmbătă, 16 iulie 2011

Poetul de vineri 24: Felix Aderca (1891-1962)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca)




Un prieten l-a catalogat pe Felix Aderca (1891-1962, numele real: Zelicu Froim Adercu!!) drept „poate cel mai artificios personaj din literatura română” - și pe undeva poate că are dreptate, având în vedere eclecticismul de necrezut al acestei figuri care ar fi fost îngropate în istoria literară dacă n-ar fi scris romanul SF „Orașele scufundate”. Măcar prin această carte a avut succes, dacă nu prin nenumăratele volume de versuri, proză SF, proză pentru copii, proză istorică, romane foileton, teatru, vieți romanțate, volume de interviuri, tratate despre estetică și balet... În schimb, Victor Eftimiu - chiar mai eclectic și mai prolific cantitativ - a avut un succes imediat, dar a rămas astăzi o mențiune la capitolul despre... tradiționaliști.
Puțini însă știu faptul că Felix Aderca a fost nu numai unul dintre puținii poeți menționați favorabil de către Ion Barbu (alături de Blaga, Philippide și... Emanoil Bucuța, alt poet astăzi uitat), dar și o figură - e drept, relativ marginală - a cercurilor protoavangardei, figurând în reviste alături de textele lui Ion Vinea, Tristan Tzara, Adrian Maniu, Emil Isac ș.a., contribuind la modernizarea liricii românești în etapa ce a urmat simbolismului. Deși a comunicat în continuare cu avangardiști precum Marcel Iancu (vezi cartea Mărturia unei generații, cu desene de Marcel Iancu), Aderca a renunțat la poezie. Puținele plachete de poezie, publicate în 1910 și 1912 și strânse alături de inedite în antologia „Murmurul cuvintelor”, nu lasă îndoieli: Aderca este un poet totuși prea sentimentalist pentru a rezista testului timpului, mizând doar ocazional pe prozaisme și ironii, suficient totuși pentru a-l plasa în aceeași linie cu ceilalți protoavangardiști (dintre care doar Tristan Tzara se va dovedi tenace până la capăt - cu alte cuvinte, autentic avangardist). Totuși, mai mult ridicolul involuntar străbate din unele versuri...


Geografie
(din ciclul Rime grațioase)

Trupeşă deşi copil
toată curbe îmbinate,
genele-nchid tremurate
pe desenul tău subtil.
Te-aş asemui, nebună
cum te văd, cu plinul glob
peste care cade zob
când de soare, când de lună.
Brâu bogat lucind ca pana
cu agate şi smaralde -
Malta, Cipru-n ape calde -
mijlocu-ţi, Mediterana.
Cârlionţii peste salbe
de la tâmple-n râs de soare
când se zbat par călătoare
gheţuri din fiorduri albe.
Iară şoldul, cum eşti scundă,
împlinitu-s-a precum
vasele-ocolesc în drum
coasta Africii, rotundă.
Şi picioruşele albe se scurg
ca râuri spre sudul sidefat
sub îmbinarea cărora se zbat
eternele timpuri ce curg.


In amore
(din ciclul Stihuri venerice)

De când te ştiu, Iubire!...
Eram doar un copil de ceară,
o-nflorată mlădiţă subţire -
un nor pe cer de seară.
De când te vream!... Deşi
din suflet
fâşii
mi-ai smuls -
deşi
gonitu-mi-ai fără răsuflet
al vinelor puls.
Ţii minte?
Te-aşteptam sub meri
să vii; te-aşteptam să-mi ceri
iubiri,
iar eu nătâng îţi dam gândiri
îţi dam dureri.
Acelaşi sunt, tot eu!
Nu râde că-s atât de mare şi de greu
că port pe umăr universuri,
că sunt ateu
şi că scriu versuri.
Cum te uitasem!...
Cum
mă rupse viaţa din mătasea
firelor ce împletiseşi
când sub mărul de la drum
inimii urziseşi
casa.
Te uitasem! Dintr-odată
mintea se urcă pe scara înţelegerii
şi roată
ochii şi-i făcu...
O! Cât mă duru!
De ce nu te-am avut atunci
să-mi arunci
în ochi un pumn de pulbere -
umanele munci
în beznă să se spulbere.
Să fi orbit.
De ce-am ghicit
că vilele pe culmi de munţi
cu ninse frunţi,
că imensele punţi
zvârlite pe-ntinderi de apă -
(probleme de-oţele
făcute să-ncapă
în fantastice schele)
c-armonica-nvârtire
a roţilor ce zdrumică atomul,
ce sfredelă pământ,
ce ţine omul
pe fire
de vânt
sunt picături de sânge, supte
de mizerie, ventuza
ce şi-a prins în inimi buza
să se-nfrupte,
sunt morţi
de foame, ce-au deschis
spre vis
ale cugetului porţi.
Cum n-am putut să smulg din căngi
demonicul ciclon de răzvrătiri!
L-aş fi dezlănţuit cu crăngi
din vârf de munte
să spulbere umanele duhniri
târâte de pământ -
să lunece pe imensitate
doar aripa de vânt -
o punte
pe eternitate.


Statueta de cretă
(din ciclul Reverii sculptate)

Culcată pe-o estradă
pumnii sub atentul chip
tu privești în zare -
poate la un țărm de mare
calda radă
de nisip.
Ești goală, toată. Un picior
ți l-a întins pe plajă.
Eu alături gânditor
țes c-un fir subtil o mreajă.
Cât ești de fragedă, statuia mea
de cretă!
Inima cu degetele-i străezi abea
pipăie această amforă cochetă
și de nea.
Linia ce curge de la umăr la picior
se alege, de mi-o caut,
visător,
dintr-un melc și-un ton de flaut.
Ții minte?
Nu e mult:
Acum o mie și ceva de ani.
Eram în Atica. Și sub platani
venisem să te-ascult.
Ne-am mai văzut apoi la Roma.
Un prieten (de femei)
m-a făcut să mușc aroma
și gândirea-ți sub un tei.
Vrei să grăim și-acu?
O, nu...
De ce să rătăcești prin vremi
idei să-nghemi?
Adevărul e un lac
peste care
se apleacă să se vadă fiecare
veac.
Forță vie?
E aiurea.
E viața ce-și gonește printre secoli, ca vedenii
corpurile modelate, cum pădurea
își alungă peste câmpuri undele de mirodeniiȘ
Iat-o!
Linia ce curge
de la umăr la picior
și se-alege, de mi-o caut
visător,
dintr-un melc și-un ton de flaut.


De vorbă c-un mort
(din ciclul Luceafărul morții)

Astă-seară, prins de friguri, aplecat pe-un vraf de cărți
capul meu e bloc, iar mâne caută pierdut prin hărți
un oraș necunoscut...
Dar muiat de-o străduință parcă fără de noroc
mâna șade pe hârtie, iar
ciocanul gândirilor din bătut
în bloc.
Din vag
ți-ai desprins obrazul drag...
- Popovici, mai ții tu minte
orele pierdute-n lunci?
N-ai murit, pesemne, iată, căci
ești tot tu cel de-atunci.
Eu sunt bine... Uneori bat
noroiul de pe străzi
casc la fete, la vitrine, la parăzi.
Scriu adesea; cat vreun verb
după care răsuflarea îmi gonește, ca un cerb;
bucuros că l-am găsit, îl
scriu mare pe hârtie,
caligrafiez un titlu, pui adresa:
veșnicie...
Tu?
Ești în fine fericit?
Ce păcat că nu-s cu tine...
Nu?
...Am să scriu o simfonie
într-un ritm schilodit
și-am s-o cânt în zi de toamnă
lângă crucea dintre mături.
Te-oi striga pe nume-n șoaptă.
Tu să știi că am venit
să dormim alături.


Cazarmă-n ploaie
(din ciclul Luceafărul morții)

Umed coperișu-n înserare
șiroaie apele murdare
lucind ca ace.
Plouă-n neguri. Ziduri ude
se ruinează. Ape crude
cad băltoace.
Scurt fulgeră o baionetă lângă drum
de santinelă: Un soldat de fum
încovoiat proptește gardul
ca de scrum.


4
(din ciclul Buchet)

În mine e forța obscură
ce din zgură
roca inertă clădi,
ce scurme din canaluri
ape-ntre maluri
mistuite cu veșnicii.
În mine e mistica dorință
ce dete putință
unor haotice-nchegări:
Geniu-miasmă
din fluidă protoplasmă,
din oameni, eterice visări.
În pulsul cugetului meu
e ritmul greu
ce leagă Luceafărul de Car
Sirius de Scorpionul
scăpărând în salonul
tăiat de covorul de cleștar
zee mică...
Amorul tău disprețuitor
nu-l mai implor;
în cursul infinit
ce-l evoluează gândirea
iubirea
e numai un calcul greșit.


Envoi
(din ciclul Buchet)

Am scris acest banal
buchet
de vorbe prețioase
spre-a dovedi că ești un bun material
pentru un poet
și-ai degetele-atâta de frumoase.


Le Square du Temple
(din ciclul Peisaje umoristice)

Ora 9 1/2
Clopotul din catedrală
luna vibrează peste parc
ca-ntr-un arc
de sală.
Floare-i papura, mănunchi
pe un ochi de apă rece;
în genunchi
peste val o rață trece.
Diogene sub un pom
într-o zdreanță de metal
ține-n mână un fanal
căutând un om.
Lâng-un gard și-arată săbii
două frunze lungi de mături;
un milog hrănește-alături
două vrăbii.


Murmur
(din ciclul Ochi stinși)

Mai ții în mână evantaie moi
și verzi din frunze de salcâm?
Singur bat același caldarâm
pe-unde ades trecurăm amândoi.
”Se lasă bruma peste vii” -
precum zicea poetul.
Și iată,
mi-e inima o foaie de viță-nsângerată
pe care se târăște-ncet regretul.
Dar nu-ți plac versuri eminesciene.
Sentimentală-n nici un fel,
viața ta e-o curte de hotel
în care, ca la nuntă, trag căruțe și rădvane.
Singurătate rea, de humă,
amintiri ca-n peșteri țurțuri reci...
Hazard cu ochi albaștri, treci
zâmbind în visul care te îndrumă.
Nu, n-am uitat din scurta-ne risipă
că mângâieri ai pus cu mâna ta
pe fruntea palidă ce revenea
din veacurile răsturnate, cu o clipă.
Eu te simțeam zbătută
și cu răsufletul pierdut în părul meu;
căci tu țineai la sânul etereu
veacul tot, geloasă și tăcută.
Iubitu-ne-am? Noi amândoi?
Să râzi...
Dar nu, căci se deschide
iar stupu-acelor viespi avide,
amarnice, mânjite cu noroi...
- Mai ții în mână evantaie moi?


Adam (Pământ și om) (fragment)
(din ciclul Biblice)

În Biblie, pământ
e scris Adam.
Și țărna din Mesopotam
însuflețită
e numită
cu-același vechi cuvânt:
Adam.



2
(din ciclul Noapte)

Pe masa noastră
farfurii de nea
și un pahar ce ține loc de glastră
în care-și cată
draga mea
culcuș privirea ta albastră.
În plafon un fulger circonflex
cu o scânteie fină
la mijloc, sparge prin reflex
o farfurie-n propria-i lumină.
Pe o estradă mică
un pian
acompaniază zgomotos și van
din lăută melodia care pică.

În capul meu a fiert un must
de abundență și căldură
și parc-aș vrea din ură
sărată să gust.

O, de-ai ști...
Sunt clipe fumurii
când viermele din țeastă ar iubi!
Să nu foșnești din rochii.
Întoarce chipul spre lăutar
pe nesimțite,
rămâi cu mâna mică pe pahar
cu ochii
sub pleoapele de gene lungi tivite
Vreau să sculptez prin sentiment
tot ce străvede o mătase indecent
cu miros cald de fân...
În lumina difuzată lent
se rotunjește rodia din sân.
O! Prăbușitu-s-a titanul
vanitos, cu fruntea amețită.
Vioara-mi pare-o fată-ndrăgostită
pe care-o ceartă clocotind, pianul.

Că-n jur e-atâta lume,
ce ne pasă?
Dorința-ne fierbinte să ne pregete.
Sărută-mă cu părul tău de spume,
ia-mi capul între degete
străvezii și tremurânde, ca-ntr-o plasă.
Noi retrăim în noaptea viețuirii
ce ne-a adus, asemeni unei unde de vibrații
aci-atâtea generații
mușcate-adânc de bestia gândirii.
De-am adormi din nou...
Și de-am lăsa ca fruntea noastră obosită
durerea infinită lege-ne -
iar morții înțelege-ne
ca pe-un ecou.

De ne-am iubi poetic
c-o inimă, un clopoțel
în care vremea bate-ncetinel,
la fiecare generație, patetic.

În restaurant miroase brad.
Tu mă priveșt atâta de glumeț!
Și cum zâmbeți din gura ta, isteț
pe dinții albi sar sunete și cad.


4
(din ciclul Fragmente/Romanțe)

O, mica mea...
Poeticele tale visări
sunt doar zoologice chemări.
De ce să smulgi cu albele degete
vălul de virginitate
ce-adoarme o imensitate
de gânduri ce n-or să pregete?

Nufărul reveriei
crește-n noroiul dorințelor.
Rupe cu vâslele dinților
apele poeziei.
Fii dulce...
Părul în coade să-l ții.
Sădește-ți la căpătâi un crin
și când vei simți
că obosită inima e să se culce
pe-o clocotindă undă de suspin
acoperă-ți fața cu crinul
și mușcă-n corola-i suspinul.


5
(din ciclul Fragmente/Romanțe)

Minerale.
Cugetul vă scoate-n lumină
agale
și-ascult cum în sânu-vă
plâng în surdină
coardele-astrale.

Cuarțuri, cărbuni, ametiste,
forme amorfe de rocă,
forme artiste,
sub care estetica sufocă -

din îmbinarea-vă titană
legarăți globul terestru
pe care-n buestru
se-ngâmfă vanitatea umană

iar prin pendularele forțe
creați biologicul mister
dând foc în eter
stelarelor torțe.


Epilog
(din ciclul Danțuri)

Cum de crezui că în tiparul mic
al stihului ar încăpea un suflet care vine
descifrând cu jocul liniilor fine
legile care creează din nimic?
Aritmetică, dicţionar, geografie -
ce gând nesăbuit avui
să-ncerc în ritmul graiului să pui
ritmul viu şi linia ta vie...

vineri, 15 iulie 2011

Iată un fragment din poemul „Ospățul” de Nicu Caranica:

..............

Așa purcese Pan Cocon
La pradă prin cultură.
Pândea, pândea, ducea la gură
Tot ce-i cădea plocon.

Era jale mare-n Frânchie
Și-n Evropa și-aiurea.
Pan ospăta cu chiu și beție
De hăuia pădurea.

Ortacii mi se bucurau,
Cântau, scuturau din coarne,
Dar vai! mai aprig ospătau,
Mai rău crăpau de foame.

Pan răpea cu sârg cărturari.
Unii-i gătea ca la carne,
Alții-i mânca de vii, cu mărar,
Alții-i punea deoparte.

Juriști, filologi de seamă,
Întregi erau puși la gheață.
Savanții-n borcane cu zeamă,
Ori strânși ca șuncile, cu ață.

Criticii, toți în saramură.
Esteții „subțiri” în cârnați...
În felul lor, Pan și fârtați
Acumulau cultură.

..............

vineri, 8 iulie 2011

Poetul de vineri 23: Virgil Carianopol (1908-1984)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol)



Da, am luat bacul. Iar acum să revin la rubrica mea mult-iubită... „Poetul de vineri”.
Virgil Carianopol (1908-1984) a fost multă vreme asociat cu tradiționalismul, datorită implicării în gruparea „Gândirea”, puțini știind faptul că, anterior, poetul cochetase cu avangardiștii de la „unu”. În orice caz, a fost o prezență prolifică în timpul vieții.
Reprezentativ pentru tendința mai multor poeți de a fi în sfera modernismului și tradiționalismului simultan, Virgil Carianopol a debutat în 1931 într-un registru relativ nesigur, în placheta „Flori de spin”, relativ tributară unui simbolism de mâna a cincea, cu puțin timp înainte ca să devină un mare admirator al lui Ilarie Voronca și Sașa Pană. Versurile ce urmează sunt astfel tributare până la imitație și pastișă modelului imagist-suprarealist, dar merită notat faptul că influența imagismului nu va dispărea complet nici în volumele postbelice... iar poetul ar fi rămas probabil modernist într-un fel sau altul dacă nostalgia incurabilă și/sau prestigiul grupării „Gândirea”din acea perioadă nu l-ar fi determinat să scrie într-un mod tot mai cenușiu-pământiu.
Orice s-ar zice, cel mai lăudabil volum al lui Carianopol rămâne cel de tranziție dinspre avangardism înspre tradiționalism - Scrisori către plante, premiat inclusiv de Societatea Scriitorilor Români. E drept, nu multe dintre volumele care au fost premiate astfel au rezistat trecerii timpului, dar iată că Scrisori către plante mai poate surprinde și astăzi un cititor, e drept, ceva mai indulgent: „Ce dacă fur?/Ce dacă sunt laş?/Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou/Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?//Ce ştiu eu decât să plâng?/Ce dacă gura mea nebună/A muşcat carne din lună?” (Revolta din noiembrie). Iarăși, stilul nu este deloc singular în epocă (vezi N. Crevedia, Arghezi și traducerile din Esenin de Zaharia Stancu și George Lesnea), dar îl suprinde pe autor la înălțime - o performanță neatinsă nici măcar de versurile din volumul din 1933 (cel intitulat... „virgil carianopol”), destul de artificioase.
Să lăsăm la o parte volumele de după 1936, cu relativ puține poezii care merită să fie antologate: până la urmă, numele lui Virgil Carianopol a supraviețuit doar în... antologia „Avangarda literară românească” a lui Marin Mincu, despre care a scris - fără ironie - într-un moment de bună dispoziție: „Virgil Carianopol este în contextul betonat, excesiv programatic al avangardei românești, un caz de coloratură și spontană aderență; deși poet al nostalgiilor tradiționaliste are curajul, în plachetele debutului, să se ABATĂ de la linia culturală curentă. La fel, un idiolect oral, o spunere în loc de scriere a discursului îi dau o prospețime pe care o au numai poeții dialectali. Există și un avangardism dialectal, căci, după cum se cunoaște, G. Călinescu a scris despre „Suprarealiștii bucovineni”, dar nu a scris nici un rând despre Gellu Naum.” Eu cred că, totuși, e greu de spus cât de spontană a fost aderența poetului la avangardă, dar rămâne un caz notabil alături de - ceva mai târziu - iconari (așa-zișii „suprarealiști bucovineni”).


Revolta din noiembrie
(din vol. Scrisori către plante, 1936)

Ce dacă fur?
Ce dacă sunt laş?
Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou
Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?

Ce ştiu eu decât să plâng?
Ce dacă gura mea nebună
A muşcat carne din lună?

Anii mi i-am pierdut prin amintiri întunecoase,
Am jinduit toată viaţa după lucruri frumoase.
Am hoinărit cu sufletul încins în sfoară
Şi tinereţea mi-am măcinat-o ca o moară.
Din clasele pe care plângea igrasia
M-am înhăitat cu visul şi cu poezia.

Ce folos însă, că mi-am cântat tainele,
Eu căruia visul i-a furat hainele?
La ce mai sunt bun?
Ce speranţe, ce tristeţi am avut eu
Care am dat cu pietre în Dumnezeu?

Inima mea ca o văpaie
Luminează boii care fumează liniştea din paie.
Sângele meu ca o furtună
Clopoţeii stelelor îi sună.
Acum, nu mai plâng,
Gâtul trecutului nu-l mai strâng.

Arunc în urmă o gresie
Şi munţii îşi înalţă privirile;
Arunc în urmă un pieptene
Şi o pădure mă desparte de toate amintirile.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

în fiecare seară
un corb trage la doamna Corceaghina
și aduce orașu în cioc
ca pe un sâmbur de cireașă.
în alte seri își uită locuința.
odată s-a oprit la curve
și a furat o curvă
și femeia cânta:
noi suntem gonite de lume
dar ce ne pasă de voi
la noi vin oamenii noștri
și noi îi târâm în noroi
ne îndrăgostim și de animale
căci femeile iubesc mult în savoia
doamnele vin cu câinii la noi
când vor să le facem nevoia
când câștigăm bani îi bem
că ne plac nopțile cu tutun
cine nu bea e un prost
cine nu vine la noi e nebun.
dansăm și eu plătesc lui Ruth
că știe să mă tragă bine când sunt răcită
și știe să mă bată.
în fiecare seară
un corb trage la doamna Corceaghina
și corbu e om
și omu sunt eu.


Aripile
(din vol. Cântece de amurg, 1969)

Nu-mi pune aripi! – am strigat
spre îngerul ce mă ţinea
când îmi vâra aripi cu sila
şi-n umeri mi le îndesa.

Nu vreau!
Dar el, cu o răbdare
pe care numai îngerii o au
Nu mă lăsa, deşi din ele,
Spuneam că nu ştiu cum să dau…

N-auzi?? – strigam.
Tocmai cu mine?
Nu fi aşa ne-ndurător!
Nu le strica, le pui zadarnic.
Eu niciodata n-am să zbor!

Eşti surd?? l-am zguduit lovindu-l.
Dar el tot mai aprins lucra.
Ştia că voi avea nevoie
Ştia c-odata voi zbura! …..



Teatru
(din vol. Scară la cer, 1940)

Nu-mi spuneţi ce-s săracii, nu ştiu ce-i sărăcia,
În mine stau grămadă comorile de bani.
De vreau un pol de aur, când toamna e pe-aproape
Mă-nalţ şi iau o mână de galbeni din castani.

Nu vreau să văd săracii, eu sunt un prinţ bogat
Pe care nebunia îl ţine lângă ea.
Când vreau domnii de soare, când vreau domniţe albe,
Trimit în gând o slugă din visuri să le ia.

Am tot: palate, aur; am tot ce mintea cere,
Tot ce gândesc poeţii, tot ce-au visat nebunii.
În camera mea albă, pe patul meu de scânduri,
Am tot ce-au strâns în suflet îndrăgostiţii lunii.

Săraci sunt doar aceia ce nu pot să viseze,
Acei ce în bordeie nu pot vedea castele,
Săracii sunt aceia care clădesc palate
Şi care totdeauna se spânzură de ele.

Eu sunt bogat, nu-mi pasă că haina mi-este ruptă.
Eu nu-s supus la nimeni, eu nu sunt sluga legii…
Visând tot ce nu este, trăiesc deasupra lumii,
Iubindu-mi nebunia, sunt mai bogat ca regii.


Umbre
(din ciclul Cântece neauzite, din ant. Scrisori către plante, 1997)

De cum am trecut de diguri,
Căruța s-a-mbolnăvit dintr-o dată de friguri.
Am dat drumul calului, fără frâu.
De-o parte și alta, porumbii, cu pistoale la brâu,
Mă priveau hoțește.
Îi auzeam șoptind, parcă nu vorbeau românește.

Căruța încărcată, parcă era de fier.
Peste fân, se suise și noaptea până la cer.
Deodată luna s-a arătat plină,
Înecându-ne în lumină.
Calul s-a înfiorat și-a pornit mărunțel.
Luna ca să-l ajute, a pus și ea un cal lângă el.

Până-n satul vecin, au tras amândoi,
Mergând ca vântul printre șirurile de păpușoi;
După aceea, când am ajuns în sat,
Luna și-a luat calul și-a plecat.

Toată noaptea am mers fără îndemn,
Bocănind pe drum, ca un om cu picioare de lemn.
Din când în când, luna mai venea
Și punea calul la căruța mea.

Când am ajuns acasă, luna pierise.
Noaptea nu știu pe unde sărise.
Soarele, ca un pom pletos,
Își târa crengile pe jos…


Unde este acel bătrân povăţuitor?
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)

Mă recunosc
la poarta aceasta
fără amintiri,
singur, cu revolta mea spărgând geamurile

Da, aici ca şi în alte părţi
mă ştiu

Dar de ce îmi amintesc de voi
ca de un revolver?
De ce îmi aduc aminte de femeia
cu privirile atârnând în mine
ca nişte fructe?

Te cunosc linişte
ca un loc viran,
te recunosc adolescenţă
dărâmată peste mine ca o casă
şi pe tine dimineaţă
jucându-te cu cocoşii

Ah! copilărie cu pantalonii
sfâşiaţi de câini
unde este vacanţa care în fiecare toamnă
se prefăcea într-o pasăre călătoare?

Eram eu atunci, sau noiembrie?
Eram noi, sau poienile cu gâturile întinse
spre setea verde a porumburilor?
Unde sunt umbrele noastre
cu genunchii somnului pe pleoape?
Unde sunt eu?

O! călător de fum,
tu care n-ai avut nici odihnă nici iubite
descoperă-te şi stai
aici este o bancă pentru amintirile obosite.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

cine m-a strigat
când îmi curăţam flautul de cântece?

cine m-a cunoscut
când în suflet îmi putrezeau femeile de iubire?

cine mi-a întins braţele
când dimineţile se târau prin casă ca preşurile?

cine m-a întrebat de mine
când îmi întoarceam drumurile ca vitele de la păşune?

cine m-a mângăiat
când liniştea îmi crescuse pe frunte ca un muşchi?

oh mările atârnate de proră
deşerturile adormite cu oazele de gât.

prietene tu ai suflet?
pe tine te-a întrebat cineva de suflet?

cine-ţi va peria hainele de insomnii
când mâinile nu se vor mai întinde după vis?


Cotidian
(din vol. Cântece de amurg, 1969)

Mă-ntrebi ce fac în stropul meu de viaţă?
Mă scol la ora mea de dimineaţă,
Le dau la flori şi ierburilor toate
Să bea argintul apei nestemate

Vorbesc cu pomii care-mi fac din cap,
Că n-am putut de nici un vânt să-i scap
Şi când se scoală-ai mei sunt îmbrăcat
Şi stau de mult cu celălalt, la sfat.

Cam pe la nouă-mi place când e soare
Să scot afar' strămoşii din covoare,
Să şterg prin casă timpul de pe unde
De nu ştiu cine, vine şi s-ascunde.

La prânz, cu-ai mei - cu viaţa-n altă haină,
M-aşez dorit la masă, ca la taină.
Împart, şoptesc şi drept binecuvânt
Belşugu-acestui strămoşesc pământ.

La ora trei, căutător de tihnă,
Mă trag şi eu în casă spre odihnă.
Închid cu cheia uşa, ca de hoţi -
Şi mor o oră, două, pentru toţi.

Către amurg, fac tainic alt popas:
Cobor adânc în cât mi-a mai rămas,
Mă-nchid în gânduri şi pornesc în sus,
Să mă-ntâlnesc cu cei care s-au dus.

Când alţii dorm, sau beau, fără habar,
Eu sap în mine şi arunc afar'
Cu amintiri şi oase vechi de gând,
Pe care anii le-au albit trecând.

Cam pe la unu noaptea, obosit,
Când toţi ai mei sunt lut înmărmurit -
Îmbrac şi eu cămaşa mea cu flori
Şi plec ca toţi din lume, până-n zori...


Eu acesta ca şi alţii
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)

De câte ori
nu m-am suit pe grămezile de cărbuni
ale nopţii şi privind
depărtarea m-am întrebat cine sunt?

Ce vrei să-ţi spun aici unde în fiecare seară cineva
stinge o lampă în sânge?
cine ştie, poate sunt piatra binefăcătoare care
ucide, poate sunt degetul răsfoind ultimele file
ale salcâmilor sau cuvintele scoase ca o fâneaţă
proaspătă din gura dimineţii
De ce mă întrebi?
Acolo sau în altă parte
însemn o trecere repede
o mână, o chemare
în pielea stâncii
Mă urc sus
trecând prin palmă stamba subţire a zilei

Acolo
mă aşteaptă obrazul tău
care încearcă zâmbetul unui acid
şi face să apară
cuvintele scrise cu cerneală simpatică
Dar nici o privire
nu întinde benevol braţul,
nicăieri prietenul evocator
care să-şi treacă printre degete
lâna sură a stânei
în toate părţile numai eu,
eu tristul, eu blondul, eu timidul, eu exasperatul,
eu cu adolescenţa mea puternică rupând gardurile.


Rugăminte
(din vol. Carte pentru domnițe, 1937)


Dacă te duci moşule pe la noi, prin pădurile noastre dace,
Pe unde şi-au înălţat doinele Jiene conace,
Pe unde sună luna din cornul de vânătoare,
Pe unde seceră ţăranii raze de soare,
Să te opreşti la o casă albă şi înaltă ca cerul
Şi să întrebi de Mărin al lui Dincă Vierul.
Este un ţăran înalt cât un munte,
Cu o tăietură de bardă ca o lună în frunte;
Poartă iţari şi suman când e ger,
Nu se teme decât de minciună şi cer;
Este frate cu mine, cu clăile grâului aşezate cununi,
Are doi copii ca dreptatea de frumoşi şi de buni
Şi o femeie, care când dă drumul cântecului,
Alungă toate apele necuratului şi descântecului...
Să-i spui că nu i-am uitat grijile care îl îndoaie,
Că mă rog şi acum pentru ţarine şi pentru ploaie,
Că o să mă întorc iar, cine ştie când
Şi că îmi înfloreşte în fiecare primăvară rapiţa-n gând...


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

ştiam seva trandafirului din cântec
urcând prin elanul călcat în picioare
când veneai cu universul ca un gunoi în ochi.
dar te-am plimbat prin acest azil
ascunzându-te după fiecare cicatrice.
te prezint fluviului cu pântecul de gondolă.
eu nu mai am inimă
pe mine mă caută inima pe stradă
mă caută viaţa în ospiciu
eu aş da foc sufletului
uitaţi-vă
în munţi vulturii îmi rod umerii
soarele îmi caută gleznele prin prăpăstii
din pocnetul armei
cresc vânătorii cu pădurile în şolduri
d-lor
priviţi aici paiaţa care şi-a uitat viaţa în tren
aici omul cu tinereţea aruncată la câini.


eu nu am copilărit cu nimeni
titu

ce-mi pasă dacă femeia ta îmi face cu ochiu
când îi vor creşte prin rochie
mâinile amanţilor clandestini?
eu nu ştiu să flirtez
nici să vorbesc încet
eu târăsc deziluziile după mine ca nişte suferinţe
şi plec strigând printre oameni
priviţi
dacă sunt slab sau tăcut
trist sau mai scund cu o şchioapă ca spiritele voastre
ce vă pasă
când vă vorbesc de rău
când fac poeme proaste
ori când vă fac măgari?
fiecare cuvânt este un soldat rănit
din marea bătălie ce se dă în mine
feriţi-vă
poemele mele sunt contagioase.


Nu voi uita
(din vol. Frunzişul toamnei mele, 1938)

1917... Toamna, pe malul Dunării, la Corabia,
Unde hotarul îşi îndoaie liniştit şi frumos sabia,
Tunurile începuseră să bubuie, casele parcă erau hârtii
Se clătinau şi cădeau, strivite ca nişte jucării.

Ziua era tristă. Chesoanele rătăceau în neştire,
Ne cutremuram de prezent, ca de cine ştie ce amintire.
Ana, fata cu părul blond ca secara,
Cu ochii din care nu pleca niciodată vara,
Aşezase un steag alb în poarta pe care o roseseră carii
Şi fugise de teamă în casă. Pe uliţe, curgeau gârlă bulgarii...

Toată noaptea, au căutat peste tot. Când au ajus la noi
Beţi de ţuică, plini până la gât de noroi
Şi au dat cu ochii de Ana, de mâinile ei ca zăpezile,
De ochii ei verzi prin care se plimbau primăvara livezile,
Au început să zbiere, să-i rupă hainele, s-o ciupă
Toată căldura din trupul de zăpadă, voind să i-o rupă.

Târziu, dinspre ziuă, au scos-o afară şi-au legat-o de pom,
Ochii lor roşii de pofte nu mai erau ochi de om...
Un bulgar ciolănos a pus arma la ochi şi a tras unde-s-a-ntâmplat
Apoi au încălecat pe cai şi-au plecat să cucerească lut pentru împărat.
Văd şi acum privirile Anei. Gura nu-i mai era gură
Pumnale i se făcuseră ochii de ură.
Ştiu, ea ne-a iertat, că n-am putut face altceva decât plânge,
Dar eu nu-i voi uita niciodată pieptul roşu de sânge.


Singur, singur
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)

Pornim. Nu este nici drum nici întoarcere
nimic în afară de noi acolo unde tu sau eu
ne vom agăța de piatra limpede
a unui chiot.
Furtuni trec pe lângă noi
în rochii largi
ele știu să danseze, știu să iubească.

Râuri asasinate așteaptă
râuri cu gaura adâncă
a lunei în gât
ne privesc ne cheamă

Apropie-te salută
sub pământuri alte planete
și sângele istovit
căzut cu fruntea pe braț.

Dar deodată sunt singur. Nu-i nimeni
să-mi scoată vorba din gură ca un căluș
În jur stăruiesc oameni noi abur foarte frumos
Singurătatea în auz ca o pasăre.

Întind mâinile și totul dispare.
Au fost vedenii?

Pornim pornim cu durerea noastră mărită ca-n fața unei lupe

și iarăși nu era nimeni
nici corăbieri
nici vânturi
nici anotimpul ca un tunel plin încă
de fumul vacanțelor din 1933.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

când imaginile stau dincolo de mine
ca soldaţii după metereze
şi când strigătul de brumă al cocorilor
despică inima toamnei
o melodiile îngrămădite în flaut
cum luau foc cântecele de atâta căldură
cum se îndoiau troiţele crescute în mie
cum se ascundeau visurile sub pernă.
cum se strigau altădată copiii de ţărână ai trecutului
cine va fi lampagiul de seară al somnului tău?
cum se va deşira verbul ca un schelet
cum se va lungi degetul până la singurătatea de izvor a lunii?

vei mai fi vreodată
basmul tolănit ca un câine la picioarele copiilor?
sau te vei mai închipui
adolescentul din serile când iarna te juca pe genunchi?


Despre moartea mea
(din vol. Scară la cer, 1940)

O, n-o să mor, - sunt sigur - n-o să mor
Când haina asta de ţărână învechită,
M-o părăsi, voi lua o altă haină
Pe care-oi lepăda-o iarăşi obosită.

Mereu voi trece dintr-o viaţă-n alta, -
Ca dintr-o casă goală-n altă casă, -
De fiecare dată cu speranţa
Că una decât alta-i mai frumoasă.

O, nu vă bucuraţi că o să mor...
De plec de-aici mă nasc în altă ţară,
Pe răzvrătiţi nu-i lasă viaţa ca să plece,
Pe visători nu-i lasă visele să moară.

Cei care mor sunt ceia care-n viaţă
S-au mulţumit cu ce-au clădit şi-au spus,
Nemulţumiţii nu mor niciodată
Şi cel dintâi nemulţumit a fost Iisus.

Şi dacă totuşi v-o părea că mor
Când se va naşte-alt răzvrătit, sau alt ecou...
Să ştiţi: c-acela-s eu, nemulţumitul
Care-am venit să mă revolt din nou.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

între ferestrele tăiate de umbra voastră
ori în notele zornăind ca durerea
am întins mâinile după zarzărele coapte ale plecării.

am văzut tramvaiele
cărând bucureştiul la periferie
dimineţile frecându-se somnoroase la ochi
şi m-am aplecat peste pervazul vorbei
ca peste un şanţ.

dar nimeni nu va şti trecutul meu istoric
trecutul meu extraordinar exuberant
trecutul meu ridicol
nimeni nu va desluşi peisajul
lăsat cu papucii la intrarea în vis.
pentru că tramvaiele au trecut prin fereastră
şi acum prietene
tramvaiele au intrat în mine.


Însemnare de la Anapa
(din vol. Poeme de pe front, 1941)

Trece şi-azi. A câta zi trecu
Ca un stol de păsări speriate?
Inima, ca un cocor rănit
Către zarişti de lumină bate.

Tot aci, într-un bordei uitat,
La o masă şchioapă, mă frământ.
O să fie şi aci o cruce!
O să fie şi aci pământ!

Seara, luna, mă petrece-ntreagă,
Ca o albă, splendidă liană.
Ziua, ochii mi-i adună-n ea
Zariştea înaltă şi bălană.

Nu mai sper s-ajung să mă dezgrop;
Vremea tot mai mult o să mă-ngroape.
Câte vise n-am trimis de-aici!
Câte vorbe n-am trimis pe ape!

Hai pământ, desfă-te şi mă ia!
Nopţi de-a rândul în adânc ţi-am mas...
Poate doar aşa, parfum sau vise,
O să pot să mai ajung acas'.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

dar pentru că nu voi mai veni spre aurul cetăţii
ştiu că vor creşte în mine bălăriile tăcerii
ştiu că va cădea tencuiala din inimă ca după o ruină
dar am iubit ora aceasta
în care mă voi agonisi ca monedele
în care mă voi inunda ca mlaştinile.
ştiu că pentru voi orele cresc numai până la genunchi
dar mâinile nu se vor mai pleca să le culeagă
când bufniţele vor fugi speriate din ele.
o voi nu aţi văzut ziua alergând despletită pe stradă
nu aţi văzut parcurile umblând cu aleile de mână.
oamenilor
ce aţi simţit când muzicanţii înnebuniţi
şi-au aruncat jucăriile
şi cântecul îndoise arborii?

oooooooo
cât va zbiera oraşul după mine
când nu voi mai fi acesta.


Oltenia
(din vol. Cântece româneşti, 1970)


O fată-naltă, numai veselie,
Cu lanuri mari de grâne şi de foc
Umblă-mbrăcată-n fote lungi şi iie,
C-un curcubeu de bete pe mijloc.

Mai mare dragul s-o priveşti în toate,
S-o vezi la horă-n zile de popas
Sau să-i colinzi prin casele-nflorate
Cu miros de gutui şi ananas.

Îşi are şi ea dragostea ei sfântă:
Îi face Oltul curte zi de zi
Şi-o mângâie, dar Jiul care-i cântă
S-ar mânia pe dânsa dac-ar şti!

Cu creştetul Parâng, cu ochii stele
Cu păru-n vânt, păduri de mii de ani
Pe piept, în loc de şiruri de mărgele,
Ea poartă dealuri vechi de Drăgăşani.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

lelia
ţi-aduci aminte cum striga pădurea după noi?
ţi-aduci aminte zborul de lampă al cocorilor?
ţi-aduci aminte când scuturai perinile de vise?
ţi-aduci aminte când oraşul îşi desfăcuse pieptul ca o rană?
ţi-aduci aminte cum ningea într-un cântec din rusia?
ţi-aduci aminte cum deznădejdile săreau ca podurile în aer?
ţi-aduci aminte uşile deschise spre alt secol?
ţi-aduci aminte primăvara cu sabia înfiptă în noi?
lelia lelia unde sunt arborii
cu doinele întinse peste umerii noştri?
ce mâini vor şterge praful
de pe banca aşezată în poema aceasta?


Bătrânul pictor
(din vol. Lirice, 1973)

Bătrânul pictor, pus să lumineze
Locaşul nou cum altele nu sunt,
Amestecă lumini ce să vieze
Şi după ce va odihni-n pământ.

Cuprins de taina artei sale sfinte,
Trudind adânc, cu har nepământesc,
El caută şi ia din el, fierbinte,
Culorile eterne ce-i lipsesc.

Suind adesea în înalt, cum urcă
La lucrul lui din bolţile ce-l cer,
Cum peste trepte paşii şi-i încurcă,
Privit de jos, parc-ar urca la cer.

Îşi odihneşte trupul mai arare,
Din ce în ce mai palid şi mai şui.
Cu-atât cât pune-n fiece culoare
Şi aurul din strălucirea lui.

Iar când, târziu, coboară de pe schele,
Numai culori pe haine şi pe lut,
E, parcă, Dumnezeu plin de vopsele
Când a sfârşit cu lumea de făcut.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

să vie zăpada porumbeilor
să-mi mângâie tristeţea
să vie pădurea în genunchi să-mi cânte
neliniştea plopilor înalţi ca prietenii mei
să vie planetele ca nişte cercei
să ne plimbăm prin oglinzile trotuarelor
să vie ploaia să cerşească la geam.

în oraş am văzut obloanele
dormind ca vagabonzii sub streaşină
am văzut vitrinele picotind
am văzut cerşetorii cu ochii primeniţi de lacrimi.

dar cine va căuta durerea în carne
ca sânii mamei copilul?
o ce triste sunt amintirile
şi cât mă dor nopţile întâlnite pe străzi...


Noaptea lângă Ceahlău
(din vol. Elegii şi elegii, 1974)

N-am să pot în viaţă să mai uit vreodată
Noaptea ceea clară, munţii depărtaţi,
Luna grijulie şedea aplecată
Şi stropea cu raze pomii-nsetoşaţi.

Cineva de taină şi avut pesemne,
Văruise drumul lung şi prăfuit,
Şi vărsase-n ape, chipul să-şi însemne,
Mii şi mii de stele şi argint topit.

Nu ştiu nici acuma cine peste toate
Arunca luceferi, luminând în hău
Şi nici dacă părul ce-ţi cădea pe spate
Era părul lunii sau era al tău.

Nu-ncerca o frunză vorba să şi-o spună.
Muntele, cu vârfu-ncărunţit de ger,
Se vedea departe, aurit de lună,
Cum ţinea în creştet bolţile de cer.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

vezi râurile aplecate lângă inima
ca o stalactită în peştera vorbei?

te ştiu barza venită ca o primăvară
în acelaşi trandafir
te ştiu principesa de seară a plopilor
şi fruntea ta a crescut o mână
pentru mângâierile sălcii din tine.

dar cine se va opri lângă troiţa cuvântului
când drumurile te vor duce ca pe un copil
când păsările acestea nu-şi vor mai găsi cuibul?
domnule voronca
ce s-a surpat pe liniştea de afară?

a căzut toamna din plopi
sau inima din mine?

sâmbătă, 2 iulie 2011

turnuri născute în zodia gemeni

am trecut prin atâtea cercuri mizerabile
dar tot nu m-am învățat

să rod tăcerea imediat ce apare

în răcoarea nopții
să înmoi luna în ciocolată roz
maestru al înaintării pe loc
căutător al satisfacțiilor imediat garantate
gen dau drumul la muzică
neavând nevoie de altceva
ca să-mi transpire mușchiul de unde încep
aripile: