vineri, 27 mai 2011

Poetul de vineri 22: Irina Mavrodin (n. 1929)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin)





Irina Mavrodin (n. 1929) este nu numai o traducătoare de real prestigiu (de la Proust până la Picasso și Francis Ponge etc.), ci și - mai ales în volumul Vocile (1998) - o poetă cel puțin interesantă. Volumul respectiv este precedat de alte câteva, care - din câte am putut citi - nu se ridică nici la genunchiul nivelului din Vocile. (Mă refer în continuare la ciclul cu acest nume, și nu la versurile din volume anterioare, antologate și ele în aceeași ediție.) Devine repede destul de limpede de ce Marin Mincu n-a omis-o din Poezia română actuală: versurile Irinei Mavrodin nu sunt lipsite întru totul de asperități și neliniști, niciodată acestea nu ating însă un nivel strident a la Paul Daian. Stilul este aproape minimalist (poate nu chiar în sensul poeziei minimaliste actuale), de o simplitate aproape spartană dar eficace și nu fără unele imagini suprarealiste la modul lax. Nu sunt de neglijat nici valențele religioase/metafizice - acestea nu știrbesc cu nimic valoarea poeziei, care - să fim serioși - n-are nevoie de menționarea gadgeturilor de ultimă oră pentru a fi viabilă (altminteri Bacovia n-ar fi așa de citit, nu?). Oricum, poeziile acestea sunt adeseori tranversate de fiorul textualismului - nu unul mimetic, ci unul autentic, derivând în mod firesc din profesia autoarei.


Începutul
(din vol. Vocile, 1998)

Începe Ziua
Începe Cartea
Începe Lumea
și Fericită Scriu
Binecuvântată Fie
Această Dimineață
Această Lumină
Sunt Vie


Enigma
(din vol. Vocile, 1998)

Pe norul acela stă scris
destinul meu
într-un alfabet
mie necunoscut

este o câmpie verde
cu o casă albă în mijloc
un singur copac își scutură florile
peste mormântul mamei

ce vrea să spună
această îmbinare
de semne atât de simple și
misterioase


Grădina
(din vol. Vocile, 1998)

Eu sap în această grădină
ca în propriul meu trup
vreau să o găsesc pe mama vreau
să-l găsesc pe tata

și nu dau decât
de oale și ulcele
de cioburi negre
pe care colcăie viermii grași

binecuvântații noștri prieteni
cei de pe urmă
fiți lăudați
voi harnici păstrători ai vieții


Dorința
(din vol. Vocile, 1998)

Am uneori o mare dorință
să mă culc
pe pământul pe care
ani și ani au trăit ai mei

să mă năruiesc
sub picăturile de ploaie
să mă surp sub razele de soare
să mă las încet năpădită

de furnici și țărână
prin rădăcini iubită
tot mai mult iubită
de florile de cicoare


Lumina
(din vol. Vocile, 1998)

M-ai izbit atât de tare
m-ai împroșcat cu
atâta ură
încât

încep să strălucesc
ca un potir
de argint
pe un altar


Mâna
(din vol. Vocile, 1998)

Spune-mi cum scriu
despre nori
spune-mi cum prin mâna ta
a putut măcar trece gândul

să scrie despre nori
spune-mi cum de mâna ta
nu s-a chircit
ca mâna unui spânzurat
când a început să facă prima literă

sau poate chiar este
mâna vrăjită a unui mort


Lecția
(din vol. Vocile, 1998)

Tu mă înveți acum
știința de a muri
așa cum odinioară
m-ai învățat să umblu

prin lumea plină de
culori și parfumuri
știința aducerii aminte
de mine însămi

fii iarăși și iarăși
binecuvântată
tu mă înveți acum
ce-i bucuria

și ce-i puterea de a înfăptui
și cu totul
într-o zi ca oricare alta
se face abur


Harul
(din vol. Vocile, 1998)

Sentimentul
de-a fi într-o sală de așteptare
de unde puterea
de a privi ființele

cum intră una după alta
pe ușa aceea
și nu se mai întorc
de unde știința

de a continua aici
cu bucurie și răbdare
de unde harul
el a intrat ea a intrat
acum e rândul meu


Bucuria
(din vol. Vocile, 1998)

Iubitul meu este mormântul meu
mormântul îmi este iubitul
bucuria mă orbește
mă supune

norul acela care trece pe cer
e un mormânt plutitor
pe ape somnoroase
corabie încărcată cu hoituri fericite

ce gustă deliciile descompunerii
mai dulci decât cele ale nașterii
spune-mi în ce capăt de lume
mă aștepți

mortul meu iubitul meu
schelet acoperit cu mantia roșie
a dumnezeului care ne cheamă


Floarea Soarelui
(din vol. Vocile, 1998)

Pe mormântul Ei
chiar lângă Cruce
a răsărit o Floarea Soarelui

în bezna care cuprinsese
tot universul
numai Ea
mai lumina


Casa
(din vol. Vocile, 1998)

Această casă bine închisă
în care îmi duc zilele
se umple încetișor
cu pământ

mi-a ajuns până la genunchi
mi-a ajuns până la umeri
mi-e gura de el plină
și ochii

doar fruntea îmi luminează încă
în întunericul vâscos


Ești lumină
(din vol. Vocile, 1998)

Ești lumină
în fața mea
și plâng și mă bucur

cu trupul meu de carne
în acestă Dimineață
desăvârșită

ca Gloria
în care Te-ai înălțat.


Mărul
(din vol. Vocile, 1998)

Dulceața de a trăi
cu dubla conștiință
a vieții și a morții
deschide mâna și

lasă să cadă mărul
pe care-l țineai
atât de strâns

mărul e acolo
ca o dimineață
a lumii
din care încă faci parte


Fisura
(din vol. Vocile, 1998)

Sunt la mine acasă
în această fisură
cum ai ajuns în ea
mă întreabă vocea

nu știu îi răspund
dar mai bine m-ai întreba
cum poate cineva
trăi

într-o lume care
a crăpat în două


Drumul
(din vol. Vocile, 1998)

Să mergi
să nu te mai oprești
până la capăt

să urci greoi
pe o scară de lemn să cobori apoi
dincolo

unde te duce EL
printre plante grase de munte
intră în rama de iarbă
scâncește tot mai încet

pierde-ți vocea omenească
fă-te copac cu fructe roșii
fă-te animal dintr-o carte
cu veșmânt violet


Aroganța
(din vol. Vocile, 1998)

A scrie poezie e o boală
cum? n-ai știut asta?
îți spune vocea
și mai cu seamă

umilește-te
și nu-i disprețui
pe cei care nu scriu
aroganța ta

s-a înălțat până la ceruri
mâniindu-l chiar și pe
bunul Dumnezeu
nu știi că orice poem

e scris pe nisipuri
mereu spălate de valuri?


Țesătura numită Proust
(din vol. Vocile, 1998)

Rescrie
literă cu literă
textul textura
țesătura

numită Proust
atâta timp cât vei
rămâne
în acest labirint

un joc de-a v-ați ascunselea
vei juca
apărată de moarte


Întâlnirea
(din vol. Vocile, 1998)

Mă întâlnesc
în fiecare zi
cu iubitul meu
pre numele său Marcel Proust

ține-mi Doamne
firul zilelor
ține-mă trează și sănătoasă
cât va trebui

să mă duc la întâlnire


Împreună
(din vol. Vocile, 1998)

Ating cu mâna
pământul în care sunt
acești copii și acești părinți
îmi aplec capul și plâng

peste iarba
care crește din ei
atât de verde



Vocile
(din vol. Vocile, 1998)

Și iar îmi spun
a scrie e un gest sacru
prin care te poți mântui
și iar îmi spun

a nu scrie e un gest sacru
prin care te poți mântui
să duci de mână un geniu
prin mlaștini cu flori cântătoare

până în lumina ce ne așteaptă
deloc grăbită
și atâta de
necruțătoare


Lumile
(din vol. Vocile, 1998)

În jurul meu plutește totul
lumea aceasta a devenit
imponderabilă
copaci case oameni

zboară prin aer
și cât de greu mă
trage în jos
lumea cealaltă

prizonieră în viață
între două lumi
ce altceva să faci
decât să scrii acest poem


Punere în abis
(din vol. Vocile, 1998)

Ochiul tău privește
un ochi care privește
un ochi care privește
un ochi care privește
un ochi care privește
etc. încearcă să-ți imaginezi
până la capăt
această figură geometrică
dacă poți


Iluminare
(din vol. Vocile, 1998)

O ușoară confuzie
între pământ și apă
între apă și cer
atâta cât viața să

poată fi trăită


Încă o dată
(din vol. Vocile, 1998)

Cum să mă obișnuiesc
cu gândul întunericului?
cum să mă obișnuiesc
cu o lumină

la care ochii mei nu pot privi?
nu-mi spune tu ce e naivitatea
adică nu îmi spune ce e moartea
tu care niciodată nu ai supt la
țâța ei

nu-mi spune ce-i copilăria
tu suflet trist
înstrăinat în cețuri


Centrul de Aur
(din vol. Vocile, 1998)

Crede
în binecuvântarea Zilei
în acest Centru de Aur
al lumii

ce ți-a fost dată
când mama te-a născut
țipând în chinuri


Joaca
(din vol. Vocile, 1998)

Sunt soarele de pe cer
proiectez o rază
pe acest fir de iarbă
strălucește acum ca un fir de aur

tot restul e confuzie
și mai proiectez o rază
pe această stâncă
strălucește ca un diamant

și încă una
pe creștetul unui om
îmi place joaca dar o vreau
mai crudă

omul ăsta va fi victima mea


Memento mori
(din vol. Vocile, 1998)

Să scrii în fiecare zi
iată un mod de a te ruga
a trecut o zi
și nu ți-ai scris pagina

memento mori
așază-te și scrie
oriunde oricând

nu aștepta Inspirația
fă-ți zilnic rugăciunea
îți strigă Stendhal


Bucură-te
(din vol. Vocile, 1998)

Bucură-te că vezi lumina zilei
și culorile florilor
și că poți plânge
și că te poți înspăimânta

când vine întunericul
bucură-te bucură-te
de lumea aceasta
ascultă-i sunetele discordante

sunt armonie în urechea ta
căci ai fost binecuvântată

adoră mâna divină
care te-a făcut


Epigraf
(din vol. Vocile, 1998)

Există o soluție
să mă las pradă morții
cu bucuria cu care m-am lăsat
pradă vieții

Doamne
ajut-o pe roaba Ta
Irina Alexandrina

miercuri, 25 mai 2011

what a beautiful dream

anunță-mă
când ești gata să pornești

căci voi număra
până ce
mă văd
făcând ceva

să văd că pot spune :
cât de bine îl controlez pe acest corp
și vopsesc câteva blocuri în roz
fac o floare să înflorească tot anul
cu o spatulă elimin grăsime de pe cer
fac un pământ mai crocant
și o apă mai dulce
în care să văd că pot spune :

se poate întotdeauna mai frumos



vineri, 20 mai 2011

Poetul de vineri 21: Cezar Baltag (1939-1997)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag)




În aceeași zi a anului 1960 au debutat laolaltă, în ceea ce avea să devină vestita colecție „Luceafărul”, Nichita Stănescu (cu „Sensul iubirii”), Ilie Constantin (cu „Vântul cutreieră apele”) și Cezar Baltag (1939-1997) - cu placheta „Comuna de aur”. Tripla lansare a însemnat fără îndoială apariția unei noi generații, chiar dacă toate plachetele amintite, în mod evident, nu erau eliberate complet de semnele proletcultismului. Se știe ce s-a întâmplat după aceea: Cezar Baltag a fost aproape o vedetă literară o bună perioadă de timp până după 1975, când va apărea treptat o nouă paradigmă... De-atunci, mai ales după moartea poetului, poeziile au fost date aparent complet uitării, nefiind reeditate decât o singură dată, acum câteva luni (vezi colecția Premiul Mihai Eminescu Opera Omnia). Deci s-ar părea că poeziile sale nu rezistă eroziunii vremii și schimbărilor paradigmatice! Era un lucru aproape inevitabil ținând cont de factura intelectualist-metafizică a poeziei sale - și totuși Ion Barbu a putut! Da, dar Cezar Baltag nu este totuși Ion Barbu. Mult tributar lui Ion Barbu și lui Mircea Eliade (în ceea ce privește concepțiile, să le zicem, esoterice), Cezar Baltag reușește totuși - în cele din urmă - să-și înjghebeze un stil personal, după câteva volume de un manierism aproape sufocant pe alocuri (culminând cu „Madona din dud”). Cele mai reușite poezii ale sale, esențiale într-un mod aerisit, apar începând cu volumul „Unicorn în oglindă”, cu precădere însă în excepționala plachetă „Dialog la mal”.

Am fost foarte plăcut surprins când am citit „Dialog la mal” (cu o copertă de un minimalism irezistibil, așa cum nu s-a mai prea făcut după 1989), neavând anterior cunoștiințe multe despre Cezar Baltag și poezia sa (să nu uităm totuși că a scris și două volume de eseuri, care se găsesc - culmea! - mai ușor decât volumele de poezii). Neomodernismul strident, aproape kitsch - dar și fermecător pe undeva în vetustețea sa - din „Răsfrângeri”, de pildă, lipsește aproape cu desăvârșire în „Dialog la mal”. Dacă îmi permiteți, aș descrie poeziile acestea din punct de vedere sinestezic ca fiind „albe”. Lipsite adeseori de semne de punctuație și în cantități mici, bine dozate, cuvintele își dovedesc forța, chiar dacă, să fim serioși, Cezar Baltag rămâne tributar paradigmei neomoderniste în care a crescut - dar a avut tăria de caracter să nu se reprofileze la prima bătaie de vânt (spre deosebire de alți colegi de generație gen Anghel Dumbrăveanu, care rareori reușesc să facă o tranziție autentică înspre „postmodernismul” optzecist/textualist). Marin Mincu, de altfel, a criticat, în mod evident, lipsa de autenticitate (și, într-adevăr, poezia lui Cezar Baltag este de extracție livrească, deși vocația sa metafizică are o bază autobiografică - vezi poezia Iată Cotmeana, publicată chiar în al doilea volum, Vis planetar) și de filon „tragic”, chiar și în elegiile din Euridice și umbra... indepedent însă de ce observă sau nu observă Mincu, cred că Baltag este - cu precădere în ultimele volume - un poet câtuși de puțin autentic dincolo de omniprezenta „armătură” filosofico-metafizico-esoterică care ar putea fi valorificat mai bine în viitor, poate odată cu o vitală întoarcere (inevitabil parțială) la metafizică a liricii românești, fără de care aceasta s-ar „sinucide” în cele din urmă.

Următoarea selecție de poezii este inevitabil fragmentară, deoarece n-am avut decât acces limitat la volumele și mai ales antologiile poetului. În plus, încă mai e de așteptat până aș putea oferi o perspectivă mai coerentă asupra acestui poet cu unele resurse ce ar putea încă să fie descoperite.


Iată Cotmeana
(din vol. Vis planetar, 1964)

Iată Cotmeana. O știu din copilărie, de când
spre seară, nemaiplăcându-mi jocul,
mă întrebam de ce plouă uneori pe pământ
și ce e piatra și focul,
de ce au vrăbiile aripi și zboară
din ulm în arțar, a câta oară
e iar primăvară și vară.

Chipul meu era asemeni cerului gol,
brăzdat în răstimpuri încete de stele,
și umblam toată seara domol,
de teamă, pesemne, ca nu cumva
întrebările să se ciocnească-ntre ele.

Podurile de lemn de pe care privii
albia râului departe în văi
erau pentru mine posibile căi
către miriștile din miazăzi,
iar valurile îmi lăsau în auz
sunete limpezi trecând în culori,
și ziua era tărâm nesupus
în care mă rătăceam uneori.


Hotel
(din vol. Dialog la mal, 1985)

"atunci iarăşi vă veţi petrece restul vieţii dormind, afară numai dacă zeul, îngrijindu-se de voi nu v-ar trimite pe altineva la fel"
Platon, "Apologia"



Camera 3210. Poftiţi cheia, vă rog.
Luaţi ascensorul din stânga
Bună seara, domnule
Bună seara, domnilor
Eu urc în cameră şi mă odihnesc puţin.
Cobor într-un sfert de oră.
Ne vedem jos. Ne vedem sus.
Nu ne mai vedem niciodată.

Gata. S-a închis uşa bine?
O uşă
nu se mai închide la loc
în aceeaşi lume

Vecinul din dreapta a coborât
Nici în camera din stânga
nu mai e nimeni. De la
etajul acesta toţi
au plecat

Hei, recepţia! Unde au plecat toţi?
E o conferinţă undeva
în seara asta?

Exact adineauri coridorul
era
înţesat de lume.
Doamne,
hotelul e gol

Hai afară. E pustiu şi oraşul.
Cum a mai trecut vremea, dom'le,
n-am stat decât zece minute
şi a început
vacanţa.
Da vacanţa. se poate în sfârşit
respira.
A plecat şi Dumnezeu în vacanţă

Pa, Doamne. Ne vedem în celălalt
în celălalt eon.
dacă mai vine vreunul.
Pa.
Lumea e în vacanţă.
Lumea a fost.
Ceva a fost în tot cazul.
A fost cu siguranţă ceva
în tot timpul acesta.

Oh, dacă ne-am putea aminti
ce anume...


Dialog la mal
(din vol. Dialog la mal, 1985)

Iată, îţi dau un cuvânt
şi cu el îţi dau lumea
şi nu-ţi cer nimic
numai
să ţii minte Cuvântul.

Atât.

Îţi dau înţelepciunea
de a regăsi tot ce vei pierde;
tu dă-mi numai râsul
tău
pentru totdeauna

Ca şi cum zilele
ar începe deodată să zboare
ca şi cum
stolul
ar fi tot mai sus

Îţi dau aripi
să te iei după ele
tu dă-mi numai ultima ta
lacrimă.
Atât

Acum gata.
Am ajuns la ultima treaptă.
Îţi dau noaptea lumii.
Tu dă-mi numai oboseala ta
mare.

Atât.

Îţi dau flacără
tu dă-mi numai ultima ta
bătaie de inimă

Îţi dau înapoi lumea
pe care ai pierdut-o.
Tu
spune-mi numai
Cuvântul
încredinţat ţie

Cuvântul. Atât.


Ceasornicul
(din vol. Răsfrângeri, 1966)

Ei în ochii mei trăiesc,
ei în ochii mei iubesc,
ei în ochii mei gândesc,
ochii mei și-i amintesc.

Trece Nimeni visător,
blond și înmărmuritor,
printr-un veșnic șir de numeni
la același numitor.

Cel ce nu e a venit,
cel ce e s-a risipit,
Lângă tâmpla mea începe
plus și minus infinit.

Trupul și-l voia înfrânt
ora matură căzând
sclavă cercului de zgomot
ce-l înscriu monologând.

Fața mea-i oglindă rea,
îi dizolvă chipu-n ea,
i-a topit obrazul palid
chipul care-i răspundea.

Trece Nimeni visător
pur și înmărmuritor
printr-un veșnic șir de numeni
la același numitor.

Cel ce nu e a venit,
cel ce e s-a risipit,
eu însămânțez în lucruri
sufletul lui Heraclit.


Naștere
(din ant. Poeme, 1981)

Furtunos
pahar
am băut astăzi
M-am oprit
la jumătate
și n-am mai știut
ce țin în mână

Apoi
am trecut
și de poarta aceea

Și totul era sus
totul zbura
Inima mea era un avion
care ieșise din cer
și nu mai avea
pământ
să aterizeze.



Răsfrângere în memoria soarelui
(din vol. Răsfrângeri, 1966)

Toate sunt sub semnul tău, Apollo.
Clipa plouă-n noi torenţial.
Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă
o femeie a iubit un deal.

În stejar, unde septembrie ţese
ulii într-un aprig cerc sonor,
de ieri seară vremea o măsoară
Absalom, pendul nemişcător.

E aici un loc din care-n toate
laturile lumii mă aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
numai sud şi sud şi sud şi sud.

Timpul plouă-n lucruri. Valea ţese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, soţie a-ntâmplării,
inimile noastre în ulcior?


Descântec
(din vol. Madona din dud, 1983)

Ieşi omul negru
din negru bordei,
luă secure neagră
cu negru temei.

Merse la pădure
tăie negru lemn,
neagra lui secure
are-un negru semn

Făcu un plug negru
cu negru brăzdar,
din copacul negru
negre păsări sar

Luă jugul negru
îl pune pe boi,
boii înnegriră
de tot amândoi

Trase brazdă neagră
în pământul greu,
lumea era neagră
şi-nnegrea mereu

Brazda el o-ntoarse
şi negrul se sparse

O femeie albă
atunci se sculă
şi pletele albe
şi le pieptănă

Luă o vadră albă
şi la puţ porni
mâna era albă
apa înnălbi

Şi din apa albă
luă şi bău,
faţa ei cea albă
şi mai albă fu

Pe poteca albă
cum venea-înapoi
cântau vrăbii albe
într-o albă Joi

Joia înflori
şi albul vorbi

Vineri la Sumedru
la-înnoptatul slab,
albul trecea negru,
negrul trecea alb


Evadarea din vegetal
(din vol. Dialog la mal, 1985)

Euglena viridis
sau planta

care poate fi inimă

Clorofila însăşi
e un stigmat

care poate fi ochi

ziuă
ca să poată fi plantă

noapte
ca să nu fie mormânt

lumina
într-o veşnică
înmulţire feciorelnică:
rupere
în două, în patru, în şaisprezece

care poate fi naştere


Iarbă de uitare
(din vol. Șah orb, 1970)

A căzut steaua
Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat
somnul

Și am visat că se făcea un dulce și un amar
Și am visat că se făcea o vreme fluidă

Și am visat o balanță
care cântărea zile și nopți
și o femeie care torcea norii

Era un râs pestriț în păsări și pești.
Și bătrâna secerătoare
îmi legăna viața
într-un leagăn de gresie.

Pământul
era
ca pământul
bun de născut și murit.

Unde și unde o vamă, unde și unde
un deal
Aici apă, dincolo noapte, mai încolo
mosorul pustiului
Râsul dezleagă snopii, plânsul îl treieră
lumina își caută ziua
cenușa întârzie.

2

Vreau o floare de uitat lumea
o iarbă de visat cuvintele din lacrima
orbului

Scară albastră pentru zodii
foc înfrunzit
urcând o clorofilă roșie
în setea cuvântului


Uitarea
(din vol. Odihnă în țipăt, 1969)

A fost un om
care era eu însumi.
Eu merg în locul lui.

Și cel ce merge-n mine este golul.

Privește încet acolo unde
punctul țipă de lipsă de alb
și ziua își
caută seara și seara lipsește
și somnul se devoră pe sine
și nu adoarme
și un deal lacom își tot înghite malurile.

Oarbă se deschide soarelui
cucuta nepăsătoare:
Doamne, sunt nebună, nu poate fi adevărat,
aici am fost eu, aici a fost drumul,
femeia care își toarce părul
la malul unui fluviu
e marginea.


Meduza
(din vol. Unicorn în oglindă, 1975)

A sosit o mireasă leneșă,
rochie de voal fără trup
și deodată înotătorul cel singuratic
s-a împotmolit în carnea ei nevăzută,
flfâitoare

Vede lumea ca înainte,
spintecă unda la fel
pe țărm femeia iubită îi face încă semne cu mâna
doar cerul s-a îngreunat parcă
și numai o pasăre
care țipă scurt
l-a văzut cum a căzut deodată în
groapa transparentă

Când te-ai deschis în mine
clopot de albuș plâns
peșteră a înotătorilor veșnici
fâlfâitoare?

Tu umbrelă luminoasă
rochie de voal fără trup
mireasă inexistentă
spune-mi, unde s-a spart
vălul care m-a îmbrâncit
în carnea ta nevăzută?

Sunt cel de acum o secundă.
Marea mă lovește la fel
numai pasărea albă știe
că nu mă mai pot întoarce


Alb
(din vol. Chemarea numelui, 1995)

Alb indescifrabil, nevăzute
unduiri de cuvinte
Spun clipei mele
să mai aibă răbdare
în metafora
de carne şi sânge
a vieţii:
premoniţie şi recunoaştere
este atingerea
de valul întrebării care
se îndepărtează.
Sunt pelerinul căruia
i s-a asasinat biograful:
drumul e un adevăr transparent
viaţa o coală de hârtie
rămasă albă
rămasă albă


Ca să-mi reamintească
(din ant. Poeme, 1981)

Totul era eu
și nisipul și umbrele
și peștii și soarele
și meduzele
și plopii și păsările
și ochii oamenilor

Un singur lucru
uitasem
valurile

Care nu se odihniseră
nici-o clipă
tocmai
ca să-mi reamintească


Ochii tăcerii
(din vol. Euridice și umbra, 1988)

Nu cu sângele te mai ţip, Lumina mea
nu cu gura

Nu cu vorbe, cu tăcerea lumilor te rostesc

Cu ochii tăcerii te văd încă

Fulgerul tăcerii
îl ridic spre tine
ca un ţipăt
şi-i spun: naşte şi luminează

şi ce luminezi luminează odată pentru
totdeauna
şi ce vezi
fă să nu se mai termine niciodată

joi, 19 mai 2011

dacă mă uit prea mult în apă
în dreptul soarelui
încep să văd deja
un tablou abstract.................................

marți, 17 mai 2011

lapte praf și pulbere

genial:

să simți că poți renunța la tot.

de ce mă suni la telefon? nu vând în piața cerului deocamdată.
la fiecare mijloc de săptămână - ca o menghină - am avut câte ceva de făcut.
sunt numai eu de vină - aș putea zice.
și: după aceea să dorm în scoica muzicii
plutind pe autostrada mării
și claxonând o geamandură tembelă

lumea mă caută
au venit din km 4-5
ca să-l cunoască pe yigru din tomis nord
yigru din nordul obosit al existenței
așteptați un pic la intrare
până ce mă regăsesc:

sâmbătă, 14 mai 2011

Poetul de vineri 20: Paul Emanuel (1940-1989)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel)




...Iată-ne deja la a treia ediție de sâmbătă a Poetului de vineri consecutiv (!!!), tocmai la ediția cu numărul... 20. Cum ne-cum, m-am menținut pe sârma echilibristică atâtea ediții (care au trecut mult mai puțin repede decât mă așteptam)...

Ieri vă prezint (ha, ha) Paul Emanuel (1940-1989), un poet de care am auzit grație unui articol semnat de Ioana Diaconescu acum ceva vreme într-o revistă și pe care l-am întâlnit menționat în treacăt într-o Istorie a lui Dumitru Micu (în treacăt, adică într-un pomelnic de 3 pagini, în care doar puțini poeți erau evidențiați, Paul Emanuel nefiind unul dintre aceia). Să cităm din articolul Ioanei Diaconescu: „S-ar putea vorbi despre dificultatea explorării actuale a operei poetice a lui Paul Emanuel din cauza mult prea restrânsei ei publicări. Realitatea este, însă, că, recitind singurele sale volume de versuri apărute (Existenţa şi cuvintele, Editura Cartea Românească, 1971 şi Astă seară, Editura Cartea Românească, 1976), se poate spune că avem de-a face cu un univers îndeajuns de bogat în variantele lui lirice, cu o voce poetică formată, unică şi neaşteptat de actuală, poate depăşind actualitatea limbajului liric, condusă cu luciditate şi vocaţie de către un autor care ştie să renunţe la tot ceea ce consideră a fi balast, nedemn de numele pur al Poeziei. O lume de cristalizări, de irizări supramundane, de calm sacerdotal însuşit cu dificultate într-un univers restrictiv în care spiritul nu putea fi liber decât depăşind bariera corpului, sacrificându-l. Născut la 14 februarie 1940 şi dispărut la 20 octombrie 1989 departe de ţară, după ce, în anii ’80, emigrase cu familia în Canada, Paul Emanuel (pseudonimul lui Mircea Gh. Niculescu) ocupă în poezia românească contemporană un loc aparte. Cizelarea pînă la perfecţiune a versului, continua restrângere cantitativă a numărului de poeme în favoarea evidentă a calităţii, dar mai ales vocea unică a unui poet ce putea face şcoală (fizic nu a mai rezistat regimului şi a ales exilul, unde şi-a exercitat vocaţia de teolog), cu o artă poetică asumată şi exprimată, cu alegerea insurgenţei în forma ei cea mai aleasă (războiul spiritului cu lumea înconjurătoare, fără stridenţe şi sufocări), toate acestea mi se par astăzi evidente, mai cu seamă în volumul Astă seară, ultimul antum al poetului apărut în România acum treizeci şi patru de ani.” Și urmează în articol o recenzie cu multe amănunte și citate a volumului Astă seară...

Lăsând la o parte receptarea exaltată de mai sus, poeziile lui Paul Emanuel nu-mi lasă de fiecare dată o impresie extraordinară. Inițial, m-am lovit de dificultatea versurilor (ce s-ar revendica mai ales din expresionismul și romantismul german... și, într-adevăr, se observă pe alocuri aceste influențe), care lasă câteodată impresia că poetul nu spune mare lucru. Mare greșeală - iată, agonia poetului se descarcă printre rânduri scrise cu un calm implacabil: „o frunză roşie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă” e un exemplu de imagine discret realizată în care întrevedem ce se află în sufletul poetului. Desigur, ne aflăm în manieriștii ani '70, în care chiar și cele mai răsucite dintre versurile lui Paul Emanuel sunt de-o, să-i zicem, „decență” și de un, de ce nu?, „bun simț” spectaculos. Poeziile din primul volum, scrise cu litere mici, nu sunt tocmai aride și nu lipsește nici imagismul de bună calitate (peisajul seamănă uneori cu cel arid-mediteraneean din poeziile montaliene), totul este însă, în mod clar, „moderat”. Demn de observat este faptul că nu lipsește întru totul (auto)ironia: „...și sensul unic împrumută delirului meu/fără de noimă”. Pare un simplu exotism, dar, de fapt, reușește să completeze viziunea subtil textualizantă/proto-textualistă, pe care a remarcat-o inclusiv Ioana Diaconescu.
Pe lângă cele două volume de versuri, Paul Emanuel a publicat până la plecarea din țară și un volum de „însemnări și aforisme”, „Solilocvii” (ceea ce mă intrigă vizavi de posibila întindere reală a corpusului poetului, dacă adăugăm cine-știe-ce manuscrise necunoscute) care, pe lângă multe pagini eseistice, lasă loc și câtorva fragmente răzlețe de veritabil poem în proză, câteodată mai reușite și mai directe decât multe dintre versurile publicate anterior. Ceea ce mă face încă odată să mă gândesc: cum ar fi fost a patra carte?.........





Fragment
(din vol. Solilocvii, 1978)

Ai visat zăpada, deja când soarele luneca peste frunze multicolore, am rămas acelaşi egal şi intact, un lucru mobil care rabdă frigul şi priveşte în pământ. Arborii fără frunze şi fără flori sunt atât de frumoşi când îi bate vântul! Probabil sunt sortit să nu părăsesc aceste locuri niciodată! Trec ca un fluture alb, cu cap de mort, îmi privesc mâinile abandonate, ce aş putea să fac? Aprind o ţigară... Mai trece o zi...


Moment
(din vol. Solilocvii, 1978)

...Tocurile femeilor pe asfaltul umed de noiembrie, vrăbiile gureșe pe crengile desfrunzite ale castanilor... strălucesc în înălțime fugarele ore ale după-amiezii; linii frânte, bazine goale, frunze strânse la colțurile terenurilor de tenis..., apoi, începe să bată vântul, iar la cofetăria de cartier nu-i nimeni să bea o cafea... și toate le pierd cu forța ființei mele precare...


Astă seară
(din vol. Astă seară, 1976)

Astă seară un ritual al ceaiului. Astă
seară, galbena melancolie și fularul peste
un umăr de viață trăit până acum fluturând
chemarea sau desprinderea cu pasărea
sfântă ce din nou coboară. Despre lumină:
rămân în palmă aceste câteva pene, când,
de la fereastră, viața se oprește ca o inimă
într-un moment de nefixat, iată, astă seară.


fluturele negru
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

am să rămân în odaie
până când vor deveni pereţii transparenţi
până când duşumeaua va fi de marmură
până când părul meu va fi de marmură

până ce pereţii se vor depărta la infinit
şi cuvintele meu vor avea ecoul
celui care strigă înnebunit
de-o vedenie îngrozitoare

până ce mobilele se vor acoperi cu praf lunar
până ce am să pot zbura negru tărcat au roşu
în preajma luminii mereu mai aproape
muruind într-o seară prăbuşit între file

numai undele aureole negre
încâlcite vor fi în văzduhuri opace
şi eu voi rămâne un epitaf maliţios
în moartea de silex de cuarţ şi de mică.


Oamenii au să construiască în timp
(din vol. Astă seară, 1976)

Din insule îndepărtate și calde, din arbori umflați
de ape, din străvechea cetate cufundată în mare,
vor ieși bărbați pe țărmul plin de vânturi și păsări,
acolo unde femeia cu ochi violeți a născut un trandafir -
ce bine, ce bine, în pântecul deșertului roșul trandafir.
Oamenii au să construiască în timp o șosea lungă
de două mii kilometri iar pe supt ocean cu cablu telefonic.
Și vor fi crescut multe orașe și turnuri și poduri
o petală două petale: pe una scrie „Emunda”
pe alta „Baalsat”, din a treia lipsesc câteva litere
ceea ce face lectura imprecisă și fără sens.


obstacole
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

să toropești ca un lămâi palid
sau ca o tufă de mentă pe terase mistuite-n amurg
să asculți sângele pământului în adânc
o dată cu respirația aburită a mării

a urmări nori scămoșați la orizont
formele schimbătoare în oglinda apei
care câteodată se destramă altădată se împletesc
halucinând bizare figuri de zei și zeițe

a observa minuscule insecte verzi
printre bolovani și nisipuri galbene și fine
plaur marin depus în stânci pleșuve
în timp ce se ridică oarbă ceața

și mergând în somn către ziua de mâine
să simți mirându-te melancolic
că sufletul este o scoică cu rezonanțe profunde
pe subt ale cărui bolți mai stăruie încă
necunoscutul palpitând în valuri și unde.



aproape o epigramă
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

tu te ascunzi după degetul mic
și scoți capul dintr-o găoace
surâzătoare ori isterică poate
blând-nepăsătoare neagră de somn

desigur nicicând nu ești în adevăr
și-aș vrea să-ți găsesc maladia
care te macină fără s-o cunoști
ceea ce face să trăiești mai departe
micile daruri ce-s de-ajuns să depășească
lungile tale agonii de trădare și dragoste
căci te ierte Domnul totuși
n-ai iubit prea mult

când grima și fardul ți-l ștergi de pe față
bunule arlechin al lui nu există
și scândura rămâne mai goală decât inima
nici atunci nu te regăsesc à rebours. Ceva s-a luat
o dată cu decorul prin care ai trăit
azi sunt prea tânăr să te-nvăț sufletul
și prea scârnav să-nțelegi până la capăt
voluptățile lente de moarte ale trupului singur
asemenea unor călugări budiști am putea
să petrecem vidul nimicul nirvana
și din când în când să ne machiem cu existență
mimând de pildă ceva roz sau pe cineva beat
căci să ierte Domnul pe cel mai sceptic dintre noi
noi care nici măcar coniacul nu ne mai minte.


în curcubeu își au rădăcina
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

după o lungă ploaie
în verdele arborilor
urcă seve amețitoare

un ceas mult prea
amar izbucnește
natura în miezul vârstei

se joacă cu aur
și roșu aprins de Tyr:
copilăria ei nu s-a pierdut

un arc amăgitor
ori un duh
peste apele cerului

asemeni scitului tânăr
care-și spunea
nemuritorul

în curcubeu
își au rădăcina
toate lucrurile.


Ființa și noaptea (fragment)
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

III

în copilărie mă visam un senior medieval trăind în esențe
sau o piatră înnebunită de soare
revoltat împotriva planetei care acceptă
un astru dincolo de timp templu
de cleștar închis efluviilor subt pătimașă auroră
n-am știut să neg la vreme: am fost vagabond în exil
Adonis al femeilor de stradă martor inconștient
vieții risipite -
cel care recapitulează
rătăcitori inutile prin savane pustii
în sine și-n grija celorlalți
în adevăr purtam la piept
ordinul trandafirului galben
în cea mai iluminată decădere
cămașa cu dantele mă arăta că am gustat
din câteva frunze rânduite pe panerul lunii
fără ca până la urmă să știu gustul marelui tot
de propria mea linie înscrisă în palmă mi-era frică
aveam în gând tentația pentru cea care nu există.
și alegând îmi sigiliam mistere
la care nu învățasem să mă rog
în versuri tăinuiam un ritual
să pot reînvia din nou la început
acum plâng lângă marginea ta: dă-mi tu mare
forța cu care se primenește copacul suit în flori
și sensul unic împrumută delirului meu
fără de noimă.


Fragmente
(din vol. Solilocvii, 1978)

Visez zile toride care varsă cascade de lumină solară peste trupul meu însetat; bazine adânci de lumină topită pe-un țărm unde contemplația și acțiunea fuzionează fără efort, cum ar fi spus Lucian Blaga, ca discul astrului dimineții ieșind din mare într-o zi fericită...

*

A semăna pământul, a crește copii, a iubi cerul, soarele și marea mi se par lucruri firești, normale. A crea sau a muri se pare nefiresc...
Nu vi se pare că în fiece operă stă și un pic de moarte? Să stai aplecat în tine însuți în loc să privești valurile izvorând din neant și pierzându-se în neant, monoton, desfășurând o muzică sublimă


Teiul
(din vol. Astă seară, 1976)

după V.H.

Cunosc teiul ce înflorește într-o dulce neștire
pe colina blândă din Cotrocenii copilăriei tale
niciodată nu ai fost prea departe de el...
La rădăcina lui sunt îngropate amintiri și vocile
celor dragi pe care astăzi le-ai pierdut prin lume.
Foșnetul lui ți-aduce parfumul foilor galbene
precum în noapte se aprinde o lumină mică
și cineva își uită mănușa deasupra grilajului de fier
ca să prindă putere cuvântul nerostit.
Ce rană ți-a vindecat? Din ignoranță ai durat o treaptă.
Destinul e-n coroane și murmurul acelui arbore
martor al unei vieți fără moarte.


În chip de pasăre galbenă (fragmente?)
(din vol. Astă seară, 1976)

Fierbe vinul nou... Toamna
în chip de pasăre galbenă își pune ciocul în butelii.
Tu mergi pe-o serpentină abruptă, printre pietre dar subt tine,
adoarme vântul care împinge pânzele corăbierilor.

„Este frumoasă pasărea, este frumoasă dragostea și pasărea”
îmi spune ea.

Și eu trebuie acum ca
Întotdeauna să mă sacrific aici şi acolo,
victimă a numărului de aur,
ea nu se gândeşte decât la viaţa ei însăşi,
paradisiacă plutire în azur, indiferent,
eternitate fără surâs...
(...)
Într-o viaţă nouă am putea să ne regăsim
Ea este frumoasă şi zboară deasupra arborilor, fără dragostea mea,
o frunză roşie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă...


Sacul de dormit
(din vol. Astă seară, 1976)

Lui Florin


Când în spații incognoscibile îți faci culcușuri
și vara târzie mai dă câteva zile bogate,
un soare oblic pe stâncile de ardezie
marea sărută cerul după pomul cu frunzele roșii
memoria asucnsă a animalelor se deșteaptă
mama linge puiul ei pe jumătate adormit
și este încordată voința ca o strună tăcută
în păduratecul sălaș al ființelor oarbe
unde drumul către noapte se oprește aici.
Torente sublunare se aud vuind enigmatic.
Parcă fluturi uriaşi plutesc prin văzduh
capete de fantasme ucise în somn
nechează un cal rătăcit şi sălbatic
şi adormi părăsit de toate şi de tine însuţi
cu verde întunecat ţi-e somnul căptuşit
cu aur la căpătâi şi rozmarin nocturn aievea
te cufunzi lin ca-n apa mării translucidă.


Înaintea iernii
(din vol. Astă seară, 1976)

Tăcere de pământ subt ursele mari pustiuri...
Steaua mea fidelă este numai o deschidere în cer
unde ar putea să se ascundă
un şarpe trăind pe o ultimă stea...

Ele au venit pentru a face o eclipsă.
Eu nu.
Pentru ce aceste roze şi aceşti irişi?
Ce caută mereu în jurul dragonului sacru
şi pentru ce moare atît de jos, în iarbă,
punându-mi încă venin pe-o aureolă nedecisă?
Eu am semănat roze altădată,
cântecul inimii mele ca marile ape-n deșert
și subt lună albastrele vânturi
suflând ca zeii - fluvii prin guri de piatră.

O, fruct, nu te sfii de săracul cu har... Vezi tu
eu sunt la vârsta matură
şi ce n-am meritat câştiga-voi cu bătrâneţea.
Dar acolo, dar acolo, foarte sus, la ferestrele luminate
se alungă subit fantoma altor ani
şi mă arată.
Ce mai gândești acum?
Este un număr deja. Părul tău tandru fiică a cerului.
Un copil este născut acolo sau poate fi...
Doar eu cel incorigibil: te privesc.


Corale I
(din vol. Astă seară, 1976)

Totul e negru. Numai zăpada afînată ce-nchipuie îngeri
căzuţi şi gulerul meu lord Byron sunt albe, albe ca
hulubii şi caii. Mi-am tras cizme înalte și-am plecat
prin pădure cu pușca pe umăr spre-o insomnie mai albă.
Sau spre altceva? Presimțeam o împlinire undeva,
un miros de corolă caldă care subt nea se pârguieşte
prin şiretlicuri costisitoare, în bezna cea mai groasă, vai, adesea.
Şi muta răbdare îşi scrie caligrafia umilă
şi secretă după mari rătăciri, când târziu de tot
apare în deplina dulceaţă aşteptatul. Atunci veghea e
asemeni jeraticului spre zori: cenuşa – şi noi
acolo suntem.
Cu cizme înalte prin zăpada afânată...



Corale II
(din vol. Astă seară, 1978)

Acum vântul se despoaie prin crengile arborilor negri
şi neagră e camera din iarnă; zăpada purifică Poetul;
dar urlă câinele cu ochi sfânt în curtea plină cu fragmente
de marmură, urlă la o stafie, urlet în alb și inima
speră și se-ntemeiază. Ca o cetate în sunetul unui flaut
de argint iar tu, cavalerule, nu mă mustra ca pe un trădător
și o rușine a familiei. Ard mocnit la căpătâiul tău,
dacă ai să mori ori dacă ai să trăiești, căci nu se știe
cine îți va purta numele nobil, moștenitor lăcașului din urmă.


Epitaf în astă seară
(din vol. Astă seară, 1978)

Chiar dacă toți au murit pe valuri oasele lor vor arde enigmatic la căpătâiul nopților.
Bărbaților au să le crească barba
și cordelia care aștepta în fiecare seară alt echipaj
pentru a vinde sau cumpăra puțină iubire
la ultima escală s-a umplut de lumină...
Marea nu mai semăna ca marea pânzele stau în vânturi abstracte și nucul se pregătește de amurg.
Te întreb acum prieten din neunde la ce au folosit toate
acestea pe ţărm gorgona moartă legată cu un lanţ
de apă salută raţionamentul nostru

sâmbătă, 7 mai 2011

Poetul de vineri 19: Iustin Panța (1964-2001)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța)



Iertați-mă: iar am făcut-o!... și anume: poetul de sâmbătă. Cenușa de rigoare.
Ieri (!) vorbim despre Iustin Panța (scris și Justin Panța, 1964-2001), un poet nouăzecist îndrăgit de către cunoscători. Figura sa a intrat aproape în legendă, după ce la doar 37 (36?) de ani a murit într-un „accident rutier stupid”. Nu e de mirare atunci de ce au fost organizate în ultimii ani Zilele Poeziei „Iustin Panța” și Premiul Național de Poezie „Iustin Panța”.
Lăsând la o parte biografia sa (deși poezia sa chiar este ancorată în (auto)biografie), Iustin Panța e un poet cu farmec discret, de o mare limpezime de-a dreptul „prozastică”, fără însă a exclude poezia (ceea ce explică de ce secvențele scrise în versuri alternează cu cele în proză). Desigur, putem vorbi de o întreagă „tradiție” a poeticilor prozaicului pornind de la unii poeți americani și ajungând la noi mai ales prin Victor Felea, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, nu se poate spune însă că Panța ar fi un epigon. Stilul lui nu este „copiat” nici măcar după Felea, dărmite după M. Ivănescu (e un loc comun apropierea făcută de critici între Panța și Ivănescu (e drept, cei doi au colaborat la o carte, Limitele puterii); deși în parte îndreptățită, Panța nu e nici pe departe la fel de „fantezist” și de „livresc”).
Păcat că, la fel ca și (încă și mai intruvabilul) Cristian Popescu, nu beneficiază de o ediție cu mai largă răspândire - Iustin Panța e un model poetic relativ viguros și, în fond, un poet echilibrat, accesibil, care nu agresează ochiul cititorului cu neoexpresioniste „băi de sânge”.


Vizită
(din ant. Poezia română actuală)

După ce muști din măr numești locul de unde ai mușcat
mușcătura mărului -
numești în loc de cuvinte un loc gol, un spațiu inexistent
ca și cum ai bate un cui în aer.
Așa că nici despre ea nu ar fi trebuit să vorbim,
s-a îndepărtat, s-a ascuns, nu mai poate fi găsită.
I-am spus odată, Lângă dragostea noastră firul cu plumb
nu stă drept.
M-a întrebat, La ce te gândești?
La nimic, i-am răspuns.
Atunci a ieșit din cameră, a surâs blând,
știa că nimicul la care mă gândeam este cu totul altul decât
nimicul la care se gândește ea, când o întreb, La ce te gândești?

îi priveam, tocmai le deschisesem ușa, o femeie și un bărbat, cât de mulțumiți și de indiferenți sunt ei doi, e duminică, o zi în care stă să plouă, ce s-au gândit?, să-i facem ăstuia o vizită, altceva mai bun tot n-avem de făcut, îmi întind un buchet de flori, cum au dormit ei în dimineața asta de duminecă vreo jumătate de oră mai mult în plus, au lenevit în pat discutând ce cumpărături să mai facă, dacă au plătit telefonul, i-am servit cu cafea și coniac, vorbeam cu chef moderat, ea din când în când întreabă, Plouă afară?, uneori el îi răspunde, vorbim despre cunoștințe comune și indiferente, ei își amintesc despre ziua de mâine când trebuie să, s-au ridicat să plece, pe drum ea se gândește că o să încălzească mâncarea, el se gândește
la ziua de mâine când trebuie să
și răspunde, La nimic.
Ea plânge mult. Se dezbrăca plângând,
lepăda veșmintele elegante și multe lacrimi -
niciodată nu am înțeles: vroia să fie și mai goală
dezvelindu-și ochii de lacrimi (o concupiscență inegalabilă)
sau lacrimile ei erau ca un voal care-i acoperea, ultimul, goliciunea,
pudoarea de nesedus a fecioarei?
Mă îndreptam înspre ea, plângea în hohot,
pășeam încordat înspre ea, mi se părea atât de îndepărtată,
am atins-o: cu vârful degetului arătător pe vârful degetului ei arătător.
Stăteam așa, împietriți:
vârful degetului arătător apăsat pe vârful degetului ei arătător.


Ce frumos arde focul tău
(din ant. Poezia română actuală)

După ce am mai pus câteva lemne pe focul din sobă,
Ce frumos arde focul tău, a spus ea.
Am stat un timp și am vorbit despre lucruri simple.
Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău, tonul vocii, gestul sapiențial
și blând al capului, mai ales pronumele „tău” -
toate astea au rămas: liniștea și simplitatea adâncă a lucrurilor;
iarăși: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.

Este scena care a provocat peste alte câteva săptămâni întâmplarea face să locuiești chiar în piațeta unde se instalează parcul de distracții al copiilor, s-au montat mecanismele - mașinuțe electrice, cutia cu manetă, caruselul - o femeie frumoasă din metal, cu mâinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuțele unde se așează copiii ca să fie rotiți în cercuri suitoare/coborâtoare. Doar că motorul caruselului nu funcționează, femeia mecanică stă imobilă și cu fața-i enormă privește fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizând-o, ai fost copleșit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului și privirii ei, de atunci nu mai aerisești dimineața, nu mai privești seara pe geam - știi că ea continuă să te privească ăst timp
întâmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu de la marginea orașului
când o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă.
Nu aveam la îndemână decât jarul țigării și brusc am simțit nevoia să-i văd fața.
Și atunci i-am purtat țigara în jurul chipului -
figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape inexistente ale țigării,
doar un halou, fața ei mai reprezenta doar privirea,
Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera din cartierul de la marginea orașului,
era replica mea la, Ce frumos arde focul tău.


Despre zei și despre noi
(din ant. Poezia română actuală)

Dacă la fel de bine te poți refugia înafara ta
cât și înăuntrul tău, unde ești tu, atunci?
Aluneci simțurilor mele, zvârlugă, într-o lume
unde lucrurile tind să se confunde, privindu-le în liniște
îmi dau seama că, de fapt, ceștii de cafea
nu-i pot da nici o întrebuințare.
Vorbindu-i lui Momus despre fiul meu, mi-a spus,
Sunt câini înfometați, care în loc să apere oile le mănâncă.
Evadezi înafara ta, apoi revii, ca să evadezi iarăși,
atunci ea călca o cămașă, simțeam cu acuitate mirosul de curat, infailibilitatea lui inumană. Mă gândeam la amurgul acela de vânt, când trecusem pe lângă tomberoanele cu gunoi neridicat de câteva zile, fiecare pală de vânt îmi aducea în nări un miros profund al organicului. Vântul răspândise sute de hârtii, parchetase pajiștea verde din colțul acela al cartierului - parcă te aflai într-un vis fantastic
înăuntrul tău
asta înseamnă (explicații inutile, firești) -
nu poți fi decât bolnav ori sănătos,
cei care se îmbolnăvesc sau se însănătoșesc, sunt zeii.


Soldatul Nelu
(din ant. Poezia română actuală)

În bufetul de la mezaninul clădirii prefecturii
soldatul Nelu bea cafea cu ceașca din care am băut deunăzi.
(O recunosc după toarta ciobită.)
Soldatul își ține capul în mâini -
la ce se gândește? - o drojdie din gândul meu de ieri
răzbate, prin zațul cafelei, în mintea lui...
(o efracție asupra minții lui, evadarea din eutarhie
a minții mele...)
Așa cum închizi sertarul și un capăt de ciorap se prinde înafară,
soldatul Nelu gândește.
Ceea ce-ți place este creația ta:
îți place piatra, asta înseamnă - ai creat piatra,
îț plac puterile magice ale frumoasei barbare -
ai creat puterile magice ale frumoasei barbare.
Părtaș la griji

În gară, la miezul nopții, alături de câțiva călători. Impiegatul a uitat deschis megafonul prin care anunță sosirea și plecarea trenurilor. În încăpere s-a strecurat o pisică: a sărit pe scaun, de acolo pe masa cu aparatul și a început să toarcă. În gară, torsul pisicii prelucrat de microfon i-a îngălbenit de spaimă pe călători. Deodată pisica a mieunat sinistru, probabil că impiegatul a reintrat în cabină, a zărit-o acolo și a lovit-o. Urletul pisicii a dus la paroxism spaima călătorilor. Impiegatul s-a așezat la masă și a anunțat cu întârziere
mi-a devenit soldatul Nelu.
Așa cum toamna, porți, fără s-o știi, pe creștetul capului
o frunză căzută,
după o noapte grea, crâmpeiul de cântec fluierat de soldatul Nelu,
trecând prin dreptul ferestrei,
mă odihnește...


Astăzi nu se fumează
(din ant. Poezia română actuală)

Atunci m-a privit ca funcționara de la C.E.C-ul din colț,
când se uită la poza din buletin, apoi la tine -
verifică dacă semeni cu cel de-acolo.
De aceea am intrat iarăși, tot ea servea, am cerut o bere,
de data asta nici măcar nu m-a privit.
Am plătit, nu m-am atins de bere și am comandat imediat încă una.
Mi-a adus-o și pe aceasta fără să mă privească.
Am plătit, fără să fi dus halba la gură, am comandat încă una.
Ea mi-a adus-o și pe aceasta fără să mă privească.
Și așa mai departe

intri într-o cârciumă, comanzi o halbă, chelnerul te servește cu promptitudine, te simți bine. Îți aprinzi o țigară, într-adevăr te simți bine în localul acesta, când tocmai citești pe tăblița agățată pe peretele din fața ta: „Astăzi nu se fumează”. Indispus îți stingi țigara. Buna-dispoziție s-a dus... Știi că întotdeauna va fi astăzi, că mâine, dacă vei veni aici va fi astăzi, că pe o lună când vei reveni va fi valabil „Astăzi nu se fumează”
Devenisem singurul ei client. Masa se umpluse de halbe,
făceam comandă după comandă
făceam comandă după comandă.
Ea îmi lua invariabil banii, 7 lei X n și-mi întorcea imediat spatele.
Ceilalți plecaseră. Ea a început să pună scaunele peste mese,
era ora închiderii. A venit, privind în pământ, să-i plătesc ultima halbă.
Nu mai am cu ce să plătesc, i-am spus.
Atunci ea și-a ridicat ochii spre mine.


Moda, moda
(din ant. Poezia română actuală)

Mai întâi crezusem că este în doliu,
mergeam privind în pământ și i-am văzut pantofii negri, mici, de lac,
apoi am ridicat privirea -
ciorapi negri, fustă neagră, bluză neagră.
Se îndrepta grăbită spre mine, era foarte tânără
și purta o pălărie roz.
Ea nu era în doliu, ea era foarte modernă.
cred că o anumită neglijență vestimentară poate da o notă de distincție - dar ființa ei interioară este îmbrăcată ca un clovn, un costum jumătate alb jumătate negru (în partea stângă negru), mai avea desenată pe obraz, cu fard, o lacrimă, la circ se râde, dar cum să râzi de o lacrimă? Contrastul culorilor (alb-negru, roz-negru, galben-negru), neașteptat, este fatal pentru unii ochi neobișnuiți cu violența gesturilor potrivnice, o, miresele, filosofii gimnaști, maoiștii, soldații
Dacă și-ar fi scos pălăria și ar fi așezat-o în cuier -
atunci ar fi fost în doliu.
Apoi și-ar fi pus-o cochetă pe cap și ar fi fost iarăși foarte modernă.
Dacă ar fi repetat mișcarea aceasta de mai multe ori
putea fi, în zece minute, de zece ori îndoliată și de zece ori foarte modernă.
Mi-aș fi dorit atunci, în stradă, să apară după colț o bandă de derbedei,
să-i smulgă de pe cap pălăria și s-o arunce, râzându-și de ea, de la unul la altul,
apoi să mi-o paseze mie.


Zeița
(din ant. Poezia română actuală)

Au dezgropat zeița sculptată în marmură -
un bust fără brațe și cu nasul ciobit,
au așezat-o pe soclu, ea coboară în fiecare noapte și mă caută:
cioturile mâinilor de marmură
(așa cum reconstitui rămășițele unui vas cu un lut de altă culoare)
se continuă cu brațe delicate, din cea mai fragedă carne de femeie;
fața din marmură are în locul nasului spart un nas fin și provocator (nas în vânt.)
Palmele îi sunt umede, ale unei femei nervoase,
mai era o nelămurire a stării aceleia de spirit, nu doar ploaia mocănească de-afară cu picături dese printre care vorbele își pierd șirul, sau vasul ciobit tocmai în locul de unde ai băut, de parcă ai lăsat pe buza lui un semn de nevindecat. Așteptam de unul singur trenul cu o întârziere de câteva ore, simțeam sub picioare rădăcinile cum se mișcă încet, hrănind copacii în întunericul pământului, tentacule căutând ceva bine știut, m-am îngrebat dacă nu cumva mă caută pe mine acolo. Până la urmă ai sosit, mi-ai spus în aceeași seară, Eu cred în fantome, doar că în locul cearceafurilor ne flutură pe umeri carnea asta blestemată
îi sărut mâna și buzele mele se prefac în buze de marmură
ale ei devin omenești, ale unei adolescente fermecătoare,
mă mângâie pe obraz și mi-l preface în marmură,
al ei se preschimbă într-un obraz de tânără fată.
Ne privim, ochii ei devin verzi și încep să clipească,
ai mei sunt de-acum de culoarea marmurii albe.
M-a părăsit după ce am petrecut o noapte de dragoste,
s-a îndepărtat purtată de două picioare superbe, cu mușchi lungi, fără cusur,
eu am rămas împietrit, pe două picioare de marmură,
m-au dezgropat și m-au așezat într-un muzeu -
nu-mi lipseau brațele și nici nasul, doar vârful unui deget,
în fiecare noapte o caut.


Paharul
(din ant. Poezia română actuală)

În călătoriile ei nu și-a dat seama de trădarea pământului:
un strat gros de noroi se lipește de tălpi,
dându-ne iluzia că suntem mai înalți, mai distinși.
O caut să-i explic, sunt asemenea omului negru
căutând o pălărie într-o cameră neagră;
ajung cu trenul de noapte
paharul, deci. Venisem la tine la ora știută, nu m-a surprins ușa deschisă, asta se mai întâmplase. Dar toată mobila fusese mutată, camera pustie. Pereții goi, doar în colț etajera, am tras sertarul: mai rămăseseră câteva scrisori. M-am îndreptat spre baie și am băut fulgerător câteva pahare cu apă. Eram, firește, foarte emoționat. Am mai stat câteva minute, înmărmurit de surpriză și am plecat. Doar mai târziu am realizat misterul paharului din baie: era singurul obiect pe care nu-l luaseși cu tine, ca și cum ai predestinat totul, uitându-l pe chiuvetă; mă aștepta, paharul, să mă folosesc de el în acele momente intense. Am revenit peste câteva zile, vroiam să-l păstrez, nu l-am găsit; s-a făcut nevăzut
în stația terminus - nu cobor nici acolo.
Ceilalți pasageri mă privesc nedumeriți...
O găsesc la restaurantul de la marginea marelui oraș,
era și el acolo
mă retrag într-un colț și-i privesc pe toți:
am terminat sandvișurile și se înghesuie să înfulece altele.
Luasem hotărârea să nu te mai mint,
dar ce puteam pune în locul minciunilor mele?
Acum, la masa de pe terasă, el vroia să pară amuzant,
de fapt era foarte trist,
în timp ce i-am turnat două degete de alcool
(nici un strop mai mult, hotărâsem)
l-am întrebat (eram aplecat peste paharul lui,
alesesem deliberat momentul acesta, nu ne puteam privi în față),
Acum ce ai de gând?
Întrebarea l-a luat prin surprindere,
ca să umple cu un gest tăcerea
a dat pe gât tot conținutul paharului...


Mărturisire
(din ant. Poezia română actuală)

Îi vorbeam fără șir, era atât de inocentă încât eram nevoit
să par mai cumsecade decât eram în realitate;
nu înțelegeam ce vroia să-mi spună sau să-mi transmită prin gesturi
abia perceptibile -
asta m-a cucerit imediat în grădinița cochetă din fața casei cu etaj;
era o căldură apăsătoare,
țineam palmele deschise și-i simțeam greutatea ca pe a unei bile de plumb
în podul palmei.
Sunt scriși pe piatra de mormânt, îi spuneam, anul nașterii și al morții,
între ei - o liniuță: asta înseamnă viața;
abia am terminat să-i spun asta când un reflex al ceasului ei,
la o mișcare întâmplătoare a mâinii,
mi s-a înfipt în ochi, a trebuit să tac.
eram cu toții așezați la masă, foarte protocolari, printre noi multe persoane importante, nenumărate amabilități, o atmosferă fastă, deci, greoaie, mobile masive, scaune înalte tapițate cu piele, pe care ședeau și vorbeam nimicuri, minciuni în special, complimente la adresa celor de față și injurii adresate celor absenți care, probabil, ne bârfeau pe noi în alte părți. Mâncam bine, cu o lăcomie caracteristică, femeile și bărbații începuseră deja să se privească insinuant-senzual, broboane de sudoare pudrau buza superioară a unora dintre noi. Când a intrat pasărea. Era o vrabie, intrase pe fereastra deschisă, a lovit cu trupul ei cafetiera, câteva cești, s-a izbit de oglinda mare de cristal, cât pe-aci era să-i lovească pe unii cu aripile peste obraz. A răsturnat vaza enormă cu garoafe. Noi toți tăceam ăst timp. Ne uitam încremeniți și siniștri unii la alții. Pasărea s-a mai zbătut câteva clipe și a zburat pe fereastră. Noi am mai stat puțin, înțelegându-ne tacit din priviri, la fel de lași, ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic și am plecat la casele noastre
Nici nu am clipit atunci, dar am contenit să vorbesc.
Am înțeles că e târziu și superfluu chiar dacă strălucirea aceea
mi-a ascuns poziția limbilor ceasului.
Am plecat și iată-mă aici, lângă tine, povestind.


Mireasa
(din ant. Poezia română actuală)

Mireasa a pornit singură spre biserică, lumea privea în urma ei
cuprinsă de simțăminte amestecate.
Din colțul străzii și-a cumpărat un buchet mare de flori,
i-a mulțumit surâzând vânzătorului ca și cum acesta i l-ar fi dăruit.
Uite mireasa, spunea unul, Cât e de frumoasă, spunea altul,
Dar e singură, își șopteau.
Singură, a intrat în biserică, a îngenuncheat în fața altarului,
ființa ei înveșmântată în alb pâlpâia odată cu flăcările lumânării -
aceasta era singura emoție exprimată în biserica Trei Ierarhi: bâlbâiala luminii.
S-a ridicat și a făcut drumul morțiș,
dacă totuși ținem mortiș să nu fim dați uitării o perioadă de timp, să cumpărăm câțiva papagali, să le repetăm câteva din gândurile noastre, ei automat ne vor copia și vocea, și să-i lăsăm moștenire celor ce ne-au interesat cu adevărat, desigur, alături și de-o sumă, cât mai semnificativă, de bani
se înserase când a pășit în casa pustie,
a cinat, o masă îmbelșugată pregătită de ea
uneori îți vine atât de greu să stai lângă un om,
atât de cumsecade, așa cum stă, blând, lângă tine,
apropierea lui te umple de milă...
A doua zi s-a trezit în zori și și-a pus hainele negre...

marți, 3 mai 2011

Monti

Ce sarcasm pe grecii ăștia:
Ca tocmai valurile mării să fie reprezentate
De acele coloane devenite simbol al perenității
- Încerc să nu mă gândesc la perne
Capitelurile curg, clasiciștii au avut riduri
Pe care treceau cămilele intergalactice:
Spun asta cu oboseala specifică
Orelor de sport, când alerg ca un cobai,
Ca o virgulă, sub fustele coșurilor de baschet.
Mă simt de parcă aș fi găsit într-un ou Chindăr
Un motor de miracole, aproape un perpetuum mobile.
Mulțumesc, Doamne, mulțumesc Muzelor
La care sunt abonat de atâtea vreme:
Patru ani, parcă o viață de om, uneori parcă singura mea viață
În care n-am mai fost un simplu târâtor.
Și acum: atât de obosit să mă exprim,
Încât să las lumea să treacă insipidă,
Sau să redecorez fiecare frunză, poate
Trebuie doar să folosesc niște ochelari speciali:
Se iau două lacrimi, se îngheață, se
Decorează cu paiete, dantelărie....
Sau - și mai bine! - introduci doar
O friptură de curcubeu. Atât -
Și pare să meargă. Nu e ușor
Să mergi contra entropiei, dar merită toți banii.
Ca și cum aș lua un lac,
L-aș răsturna
Și ar ieși: un munte albastru.

luni, 2 mai 2011

/././././././././././././././.

snacksurile. bleah, ce unsuros e uleiul. pe mâini. chiar vroiam azi să ies puțin din corp / mă stresează unsurimea asta / oboseala materiei