vineri, 29 aprilie 2011

Poetul de vineri 18: Vasile Petre Fati (1944-1996)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati)


În dicționarul de curente literare pe care îl am, Vasile Petre Fati (1944-1996) este singurul poet dobrogean menționat, în afara suprarealistului Virgil Teodorescu (singurul prezent în unele dintre manualele școlare) și a „douămiiștilor” constănțeni. La această rubrică l-am mai menționat în ediția cu George Almosnino, amândoi făcând parte din grupul„poeților obiectelor”.
În 1966, poezii ale sale apar în antologia „Secvențe marine”, iar în anul următor apare placheta de debut „Floare de oleandru”. N-am citit respectivul volum, dar este o diferență apreciabilă între versurile din „Secvențe marine” (fără mari devieri de la un lirism anume) și cele din „Vedere la amiază” - volum care, cu excepția câtorva poezii cvasipatriotice (aproape la modul lui Nichita din „Un pământ numit România”) plasate strategic la începutul volumului, prezintă deja mai toate caracteristicile poeziei de mai târziu.
S-a vorbit despre afinitățile dintre Fati și Virgil Mazilescu, acesta din urmă mult mai modern în ceea ce privește aspectul formal. Practic însă, atât Fati, cât și Mazilescu practică o lirică simultan simplă și complicată, exprimând mult scepticism și suferință reprimată. Diferențele față de suprarealism sunt vizibile la ambii poeți: imagism rarefiat și ancorare în real, fie el și cu ocazionale aparențe onirice (datorate însă permutărilor poeților). În contextul de până la sfârșitul anilor 70, se poate spune - deci - că Vasile Petre Fati se numără printre poeții cu viziunea, să-i zicem, cea mai „înaintată” (până la debutul lui Petru Romoșan, deși multe din versurile lui Fati dovedesc și ele o conștiință aproape textualistă). Până la ultimele volume, nu apar decât adăugiri de „nuanțe”. Într-un fel, e curios cum de unitara operă poetică a lui Fati a beneficiat de o atâta de redusă receptare (d.p.d.v. cantitativ) din partea cititorilor și a criticilor. Probabil că aparențele nespectaculoase ale poeziilor lui Fati sau boema sa prea cuminte nu i-a asigurat un „cult status”...


O pipă
(din vol. Vedere la amiază, 1975)

Am avut o dată o pipă din lemn de cireș,
Aceasta s-a întâmplat demult, pe vreme rea,
Eram tânăr, mireasma ceaiului aducea
Pe cineva de departe,
Cine putea fi acela?
Frică îmi era la amiază de ulii
De pe acoperișul casei,
Dar zile de-a rândul am umblat astfel
Pe cărări ierboase,
Ca atunci când totul e o bună întâmplare.


Corpuri libere
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Munţii pe care i-am văzut într-o dimineaţă de iarnă
Erau asemeni unui om sărac.
Mi-a fost milă de ei şi le-am dat să mănânce
Şi apă le-am dat, ca să bea.
Cu basca şi cu bocancii de munte
Păream un poet care se mulţumeşte cu furnici
Şi cu o partidă de şah, la ora prânzului.
Când seara s-a lăsat am plecat cu primul tren
Şi ca să beau ceva am coborât, mai apoi.
Era o haltă ca oricare alta,
Cu o bancă de lemn la intrare.
M-am gândit că oricine poate să vină aici
Ca să-i dau viaţa mea, de tot,
Ca pe un bănuţ cu care nu ai ce face.
Şi pentru că nu a venit nimeni în micul orăşel de munte
Ca să-mi ceară lucrul acela de nimic
De care eu nu mai aveam nevoie,
Am băut, am mâncat, m-am înveselit.
Cu lacrimi în ochi mi-am privit viaţa,
Ca pe un bănuţ,
De care ai nevoie pe un drum de seară.


Un pianist la marginea orașului
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Era un pianist la marginea oraşului, cântând
Ca la marginea mării. În cartierul acela
Tramvaiele porneau de la cinci. Câteva fete de la internat
Îi aduceau cele de trebuinţă.
Cu gulere albe,
Ele iubeau gunoaiele oraşului.
Când se întuneca devreme puteai să scrii o scrisoare
În toată regula, despre cum o duce pianistul
De la marginea oraşului,
Dacă mai este acolo, pe câmp, cu hăinuţa lui de culoarea
Iepurilor de casă,
Şi de ce cântă mazurca aceea veselă, înnebunitoare.
Puteam să bem şampanie şi să ne gândim la şepcuţa lui de ceferist
Cu care îşi câştiga existenţa ca un om al tuturor timpurilor
Atunci fiecare îşi scotea lupa lui
Şi-l privea, de departe, pe pianist,
Cu o mare teamă în suflet.
Noi îi dădeam din porţia noastră de mâncare,
Îi scriam scrisori vesele, ca de prin părţile noastre,
Îi făceam semne şi ne strângeam unii în alţii,
Ca să nu plece de acolo, de pe câmp,
Ca să nu mai plece niciodată.


Când cineva visează cai
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Când cineva visează cai atunci bătrânul locatar de jos
Îşi face ceaiul de dimineaţă.
Visează şi el căluţi mici, de munte, urcând la Domnul
Cu desagele pline.
Poate că nu e drept să se întâmple aşa,
Şi, poate, că asemenea căluţi de munte nu mai există de mult.
Mai bine să dăm de mâncare păianjenului în formă de cruce
Păienjeniţei şi fetiţei ei,
Aşa, ca unor bolnavi în saloane.
Aşa începe o istorioară veche,
Pe care mi-a povestit-o odată capel-maistru.
Aveam o piatră galbenă, spunea,
Pe care o priveam până seara târziu,
Când se stingeau toate luminile casei.
Şi acum mai am piatra aceea,
Cu care păienjeniţa mi-a luat minţile
Dar abia dacă pot să-mi amintesc de povestea domnului capel-maistru,
O istorioară veche,
Şi nici un cuvânt despre căluţii aceia de munte,
Urcând la Domnul,
Ca să-i mulţumească pentru tot,
Aşa cum numai Domnul poate să spună.


Aveam atâta lucruri să-ți spun
(din Almanahul literar '90)

Aveam atâtea lucruri să-ţi spun la ora ceaiului, de dimineaţă
Despre felul meu stângaci de a mă despărţi de tine, în zori,
Asemeni adolescenţilor din fotografii zâmbesc în faţa unui tren de marfă.
Mă şi văd urcat în el. Ca să călătoreşti nu-ţi trebuie
Decât bunătatea celor buni. Şi, poate, o bască veche, demodată, pe cap.
Poeziile lui Hölderin le-am citit de mai multe ori
Dar e mai bine să vorbim despre lucrurile care se întâmplă acum.
Chiar şi aşa toate dovezile de simpatie
Seamănă cu o bătrână maimuţă. Plecat în zori
Nu aştepţi nimic, nu vrei nimic. Priveşti totul pe fereastră
Ai putea să spui că acest poem l-ai scris cândva
Sau că nu-l vei mai scrie niciodată.


Mașina salvării
(din vol. Amănuntele, 1984)

Noaptea ajung acasă cu mașina salvării.
E târziu. Îmi aprind o țigară și râd.
Ar fi bine să-ți ștergi lacrimile, îmi spune șoferul,
Ar fi bine să-ți văd actele.

Suntem singuri și eu îi vorbesc despre lebedele
Din Baden-Baden. E cald în mașina salvării
Și poți plânge ușor. Ar fi bine
Să nu te mai văd niciodată, îmi spune el.

Mă privesc în oglindă: mi-am pierdut viața.
Acopăr cu spatele biserica germană.
E frig în mașina salvări. Haide odată!
Va trebuie să cobori. Va trebui să nu te vadă nimeni.


După ce m-am întors acasă
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

După ce m-am întors acasă într-o dimineaţă de iarnă
Am pregătit ceaiul pentru bătrâna mea mătuşă,
Ochi în ochi cu ea.
Poţi să te întinzi la pământ, mi-a spus,
Şi caută în dulapul cu pâine.
Avea pantofii înveliţi în ziare
Ca să-i ţină mai cald.
Iată, ceaiul. Dar dacă vrei poţi să te întinzi la pământ,
Am să-ţi arăt fotografia mamei,
Am să-ţi arăt poziţia picioarelor, a mâinilor, a capului,
Şi cele douăsprezece lovituri.
Poţi să-ţi cari bagajele la aeroport,
Poţi să te plângi administratorului,
Dar întinde-te, întinde-te la pământ,
Şi pe urmă totul va fi gata.


Câteva semne
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Tuşesc în fiecare dimineaţă. Nu e bine.
Vreau aer în fiecare dimineaţă. Nu e bine.
Acum e minunat: mi-am tăiat venele.
Ce cald e afară! Gluma asta cu tăiatul venelor
Am citit-o într-o carte
Dar ea poate să fie adevărată. De aceea tuşesc în fiecare dimineaţă
Când reuşesc să mă scol. Bună treabă.
Eu nu mi-am trăit decât moartea
Şi pentru asta vă mulţumesc.


Soarele e sus
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Nu mai vreau să spună niciodată soarele
Şi dacă mama mea moare nu mai vreau să apună niciodată.
Ăla de sus, soarele, plin de microbi.
Să stea naibii cu mine la masă, ca doi bărbaţi,
Eu sunt locatarul care a muncit pentru soarele ăsta,
I-am dat din banii mei de buzunar
Ca să răsară.
Aşa că la Paris soarele e al meu,
Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,
Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol
Şi-i spun să plece acasă,
Eu nu mai pot.


Tir
(din ant. Secvențe marine, 1966)

Trebuie să tragi fără greș
și femeia din lună
va-ncepe să cânte.
Vei împușca în inimă soldatul
și el va bate de-ndată
în toba sa de război
pe câmpul de luptă.
Fără teamă
țintește brațul reginei
și regina
va clătina ușor evantaiul
și cu o singură alice
vei putea împușca
un domn frumos
și el va cânta
un cântec trist la ghitară.
Trebuie să tragi fără greș,
aplecat în tăcere,
și întristat vei rămâne la urmă
când toate acestea
se vor întoarce la locurile lor.


În diminețile de iulie
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

În dimineţile de iulie mă hrănesc cu lapte,
Fac totul după puterile mele.
Mă gândesc că într-o bună zi
Chiar şi apusul soarelui
Va fi ca un bătrân acordeonist.
La ora cinci ştiu că viaţa mea începe
Odată cu furnicile lui Lao-Tze.


În ziua când am văzut marea
(din vol. Amănuntele, 1984)

În ziua când am văzut marea
Imediat după biserica grecească,
Cu petele deulei ale companiilor străine,
Cu bagajele turiștilor nemți,
Mergând pe plaja pustie
Până la locul unde poți să bei
De unul singur, în ploaie,
Pe o terasă cu mese de fier forjat,
Ceva care să-mi amintească de tine,
Cofetăria din colț, vitrina de sticlă,
Hotelul în care nu plânge nimeni.
Îmi caut un loc mai bun
Printre îngrijitorii din parcuri.
Trebuie să merg prin vânt
Până la stația de taxi,
Cu sacul de dormit în spate,
Trebuie să mă gândesc la mine,
Să bat la ușă până va deschide,
Să întreb: e cineva aici?


Omul din Praga
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

O, Doamne, ajută-mă să scap de gândacul din bucătărie,
Să-mi pot cumpăra un obiect de artă.
Şi dacă Dumnezeu există să se roage să mă spăl dimineaţa pe faţă şi pe mâini
Ca să-l văd în fiecare zi ca pe un om bun.
Nu vreau să-l văd unghiile. Am nevoie de bunăvoinţa lui Franz Kafka.
Omul acela din Praga a mâncat pâine şi a băut apă,
Ca să trăiască. Ca să se termine odată acest poem.


Gerda
(din vol. Vedere la amiază, 1975)

Ea are o bască galbenă, ca pentru adio,
Ceva ar putea să i se întâmple într-o zi
Din teamă prea mare pentru soldații romani.
E frig, eu stau lângă fereastră, ianuarie poate să vină,
Ea are părul negru ca intriga,
Poate să urce scările acum,
Ce pot să-i dau, să-i spun?
Poate să aprindă luminile, bețe de chibrit...
E bine, toate aceste lcururi există,
Astfel voi ajungi asemenea ție.


În spatele ușii
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Zile de-a rândul am văzut la ușa mea
Un om între două vârste, căutând parcă ceva.
Era atât de liniștit încât puteai să crezi
Că e o întâmplare că e acolo.
Apoi se mută cu totul la ușa mea.
Avea o mică pilă
Cu care lucra zi de zi, de dimineață până seara,
Fără să facă nici un zgomot.
Muncea aplecat asupra pilei sale de culoarea garnizoanei
De la marginea orașului.
Era atât de obosit că abia dacă se mulțumea
Să-mi arunce o privire sau să-mi răspundă la salut,
După care se așternea, din nou, pe muncă,
În dreptul ușii mele, ca-n fiecare zi.
Putea să lucreze așa zile în șir,
Fără să-i pese de mine, adevăratul locatar al casei.
Când a plecat a lăsat o mulțime de dovezi
Că viața e așa și așa,
Dar că el muncise cu folos. Și că avea să se întoarcă
Într-o bună zi.


Am mers liniștit ca înaintea unei întâmplări
(din vol. Vedere la amiază, 1975)

Aproape de oraș am văzut grădinile de cartofi,
Am mers liniștit ca înaintea unei întâmplări,
Șoseaua departe în dreptul pinilor
Să merg înaintea mării, să ajung
Odată în bătrâna mea casă, asta trebuie să fac,
Și fericit să urc pe terase. Am văzut
Perdeaua subțire în vânt, coridorul e pustiu,
Multe s-au întâmplat,
Pe scări e o lumină de vară,
Închid ușa, am douăzeci și opt de ani.


Cheia
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Cheia casei a fost ca o mamă pentru noi.
Eram singuri în casă
Şi ea se aşeza pe scaunul din bucătărie
Şi ne vorbea de cneji
Şi de oraşul acela, Petersburg,
Unde caii mor câte şaptesprezece.
Făcea focul, căra apă, aducea pâine,
Ca o mamă bună cu picioare groase, de lut,
Apoi ne punea să cântăm încetişor,
Despre mama Rusie, cea cu o băsmăluţă roşie pe cap.
Mama Rusia a murit de mult
Dar noi mai cântăm şi acum încetişor,
Aşa cum cântă toţi copiii în casa lor
Pentru cheia lor de acasă,
Ca să mulţumească Domnului,
Ca să mulţumească cerului.
Cântam pentru cheia din perete,
Pentru casa noastră
Care se legăna încet, încet
Odată cu Dumnezeu de sus,
Odată cu Dumnezeu de jos.


La capăt
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea.
Odată m-am gândit că e bine să cred în moarte,
Azi sunt ca şi mort. Şi dacă e să credem că tot ce viu
E un fel de plimbare,
Eu sunt viu. Acum îmi pun labele pe acest poem,
Mă gândesc la el ca la un prieten,
Cine ştie când o să aibă nevoie de mine.


După apusul soarelui
(din vol. Amănuntele, 1984)

Iepurele mănâncă gheață ca să trăiască,
Eu mi-am ars poemele ca să nu plâng.
Alții visează cai dar a doua zi își mănâncă pâinea zilnică.
Nimeni nu crede că moartea seamănă cu o păpădie.

După apusul soarelui sunt mulț care-ți bat la ușă.
Nu trebuie să deschizi decât păsării Arheopterix.
Ceilalți spun c-o să fie bine într-o zi,
Doar unul singur te privește printr-o vitrină de sticlă.

În parc bolnavii își pun termometrele. Mercurul
Urcă, mercurul e acolo ca o floare de cartof.
Când mătușa Zenovia plânge și scrie scrisori lungi
Cu o flacără de chibrit urmărește-i lacrimile.


Emmanuel
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Călugăriţele visează oceanul
Şi pe băiatul Emmanuel plutind pe valuri,
Ele culeg tutun cu gândul la Emmanuel,
Cel care trebuie să vină pe acest pământ.
Tutunul e bun pentru la iarnă,
Rapiţa e bună pentru la vară,
Băiatul Emmanuel poartă cosiţe
Şi pantaloni tirolezi,
El pluteşte pe valuri, călare de Delfin
Şi cel care încă nu s-a născut îi dă să mănânce din palmă,
Ca Okeanos să fie mai bun
Şi plămânii lui mai uşori
Decât batista.
O, bun Delfin, mănâncă tu un pumn de cuişoare
Şi poartă-l pe Emmanuel până departe,
Călare pe un vierme
Bun ca un corb.
Emmanuel va plânge doar la vederea mea,
Cel care-l voi duce în spate până la Domnul.


Artiștii plebei
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Dorinţa de a pune laba pe un artist adevărat şi să-i dau la cap
O mai am şi acum. Chiar dacă tremur la gândul
C-am să pun mâna pe el, nu-mi pasă.
Un biet artist care ştie că foamea are nevoie de pâine
Şi setea are nevoie de apă, e un claun.
L-aş pune să mănânce gheaţă, de o sută de ori să mănânce gheaţă,
Să se sature de gheaţă în vecii vecilor, amin,
Pentru că nimeni nu ştie că saltimbacul ăsta
Crede în ceva ci doar se joacă cu o nuieluşe peste tot ce nimereşte.
Aşa că Dumnezeu pentru asta i-a făcut pe artiştii plebei: să mănânce gheaţă.


Ce se întâmplă după ce părăsești odaia
(din vol. Vedere la amiază, 1975)

Am încuiat ușa în urma mea. Iată
Și cheia strălucitoare. Am hotărât
Să cobor în mica grădină, jos,
Unde sunt cei fericiți, am hotărât să merg
Printre ei, nimic să nu se întâmple,
Doar eu să-mi aleg un loc bun,
După noroc, să-mi amintesc odaia mea
De sus, în locul unde am adormit
Un abur se ridică acum,
Să privesc cum se pierde o conductă de fier
În mare, să mă gândesc, să mă gândesc
La anii mei buni ca levănțica,
Asta am hotărât. Abia la urmă să mă întorc
Acasă și cineva pe pod
Să mă privească tăcut.

luni, 25 aprilie 2011

aloe vera/vărul meduzei

dați-mi și mie un exemplu concret

nu doar chestii gen
într-un milion de ani ai putea să treci prin zid
sau
e mai sigur să călătorești cu avionul decât să stai acasă
n-am nici avion n-am nici scări
măcar am ziduri
să cred că sunt apărat
de scârba concretului
care nu-mi dă niciun exemplu concret

îți recomand să bei din acest pahar cu suc de aloe vera
poate îmi dai dreptate dacă spun
că viața are de la o vreme gust de aloe vera
poeziile mele au gust de aloe vera
un gust greu de definit
cu nostalgia clasificărilor

dați-și mie o etichetă
o culoare

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Poetul de vineri 17: Ioanid Romanescu (1937-1996)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu)



Un poet poate să aibă „faimă” în timpul vieții, dar nu întotdeauna este garantat și succesul postum. Un exemplu pozitiv ar fi chiar poetul roman Marțial. Însă Ioanid Romanescu (1937-1996), poetul de azi (de fapt, de ieri), se află situat mai degrabă la antipozi (e drept, văzut fragmentar de mine, doar prin prisma unei antologii probabil imperfecte, „Paradisul” (1996)). Câți îl mai citesc astăzi? El, ca și alte vedete ale neomodernismului gen Cezar Baltag, a intrat într-un con de umbră. Spre deosebire însă de Cezar Baltag, Ioanid Romanescu are totuși câteva poezii care „transced” neomodernismul oracular și cu nuanță neoromantică prin care s-a făcut cunoscut și care domină numeric cuprinsul nenumăratelor volume publicate de-a lungul anilor. Între noi fie vorba, la o a doua lectură, unele dintre poemele excesiv metafizice s-au dovedit a fi ceva mai mult decât doar iritante, fără ca performanțele să ajungă la înălțimea lui Nichita Stănescu. Revenind însă la poeziile ceva mai autentice sau pur și simplu mai impregnate de cotidian (nota bene - acestea apar în volume înainte de „invazia” poeziei optzeciste, cam pe la mijlocul anilor 70 - mă refer la volumele poetului - ceea ce este lăudabil): ele reușesc să aduc în prim-plan un pic din atitudinea lui Ioanid Romanescu, poet și om cu alură legendară printre cei care l-au cunoscut. Într-un fel, el face parte din stirpea rară a poeților cu deplină încredere în poezie, chiar dacă textele poetice sunt supuse uneori riscului acuzațiilor de grafomanie. De fapt, o încredere de-a dreptul religioasă: „Poeții n-au religii și nici zei/Poeții nu așteaptă pe la uși/Poeții libertatea nu o sapă/și-s cei mai îngeri dintre nesupuși” (Paradisul) sau „...cum toate harurile vin de la Dumnezeu, aș răspunde că arta nu este pentru nimeni un al doilea stăpân, ci numai o altă formă de expresie - cea mai înaltă - a credinței./Eu sunt mai aproape de Dumnezeu, din a Cărui voință am fost proiectat pentru altceva.” (Lene metafizică) Astăzi, o asemenea perspectivă asupra poeziei și artei ar irita desigur pe cei mai mulți poeți actuali, atât de obișnuiți cu faptul (?) că poezia nu (mai) înseamnă nimic încât nu concep că s-ar putea și altfel...

Destul cu miorlăiala: oricum, este clar că aceasta e cea mai slabă sau printre cele mai slabe ediții ale PDV-ului, cu un efort minim critic din partea mea. Nu-mi place, dar mi-e acum lene (nu neapărat „metafizică”...). E deja sâmbăta seara!



Paradisul
(din vol. Paradisul, 1975)

Poeții când există e-o minune
Poeții nu se nasc ei sunt născuți
Poeții nici nu dorm numai visează
Poeții niciodată nu-s prea mulți

Poeții n-au religii și nici zei
Poeții nu așteaptă pe la uși
Poeții libertatea nu o sapă
și-s cei mai îngeri dintre nesupuși

poeții n-au familii au iubite
poeții bunăoară sunt cu toții
cei care lasă lumea pentru alții
poeții curg mereu de-a lungul nopții

poeții au un fel de n-ar mai fi
poeții niciodată nimic nu înconjoară
e o rușine să învingi poeții
și sacrilegiu e să-i naști a doua oară

poeții nici nu știu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
- cât o cămașă viața lor durează -
poeții au un paradis al lor


Trăiască poezia și marii ei visători!
(din vol. ?)

Al dracului am fost, cu patimă în toate
- viaţa mea a curs întâmplătoare -
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare

n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic - şi nu e bine -
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine

am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde - aveam ce să le spun -
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare -
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi -
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură -
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
- şi totuşi printre fericiţi mă număr -
trăiască poezia şi marii visători!


Poezia mea
(din vol. Favoare, 1972)

Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr
uită să-și scoată bilet, e coborâtă cu forța
însă de fiecare dată o conduc
până acasă prieteni anonimi

nu are glorie
din simplul motiv că nu și-a dorit-o,
nu are religie
pentru că prea mult iubește viața,
nu face prozeliți
pentru că niciodată nu privește înapoi

nu merge în vizită
nu așteaptă pe nimeni
nu visează-n culori
nu se hlizește pentru a obține ceva

are tot ce-i trebuie


Vă rog să revizuiți statutul meu de poet!
(din ant. Poezia română actuală)

Pentru că vorbirea mea poate fi vântul care ascute stelele
Pentru că nimic din viață nu pretind să trăiesc pentru mine
Pentru că pe harta sufletului vostru eu reprezint o cazemată pentru flori și candoare
pentru că altul în locul meu ar fi murit de mult
pentru că m-am născut în secolul douăzeci
pentru că nu am publicat toate poemele
pentru că deseori gândesc în locul unuia mai bătrân decât mine
pentru că sunt personal cu originalitatea voastră
pentru că nu apar deghizat și pentru că scena mea e în afara teatrului
pentru că martorii mei se vor naște mai târziu
pentru că opera mea va fi completă numai în funcție de viitorul pe care îl conține
pentru că decât să repet o moarte zgomotoasă mai bine duc o viață anonimă
pentru că nu vreau să asist încă o dată la dialogul glontelui cu inima
pentru că aparțin unui popor de visători foarte realiști în fața brutalității
pentru că ar fi posibil ca în timp ce eu țin acest discurs unul dintre visătorii de care spuneam să devină poet mare
pentru că mai există politicieni care în timp ce pun la cale războaie pe artiști îi acuză de absurd
pentru că în metropolele lumii soldați cu mers de rață și generali pudrați la fund mai compromit muzica lui Wagner
pentru că astăzi Pământul are fii care nu vor să mai meargă-n genunchi pe urmele părinților
pentru că știți cu exactitate la ce m-am gândit spunând acestea
vă rog să revizuiți statutul meu de poet!


Dacă există un dumnezeu
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Când voi lăsa în urmă numai umbra
nu spre moarte mă voi îndrepta
ci în braţele mamei mele

cum astfel fiecare ajunge
în braţele celei ce l-a născut,
cum însăşi mama stă în braţele
mamei sale care stă în braţele
mamei sale care stă în braţele
mamei sale...,
îmi închipui că dincolo e o lume visând
în braţele unei mame uriaşe

dacă există un dumnezeu
nu poate fi decât femeie


Către Ministerul Poeziei
(din vol. Accente, 1981)

Încă nu m-am desprins de o idee fixă
încă mai port pe ochi un bandaj de ziare
încă adorm cu manuscrisul sub cap
și visez poezia care să mă omoare

secrete nu am, Domnule Ministru,
Patria-mi este singura adresă -
chiar dacă port în cap întreagă harta lumii
pe care o cunosc din cărți, nu ca o stewardesă

de-un timp sunt obosit, vederea-mi scade
și s-ar putea ca într-o noapte șuie
pe sfânta masă a melancoliei
să mi se bată mâinile în cuie

de-aceea vreau să vin la Dumneavoastră
- cât nu e prea târziu - și să Vă rog:
doar pensia lui Milton să mi-o dați,
să mă retrag la țară-ntr-un bârlog

iar dacă nu mă Veți chema curând,
nu-i nici o supărare - rămâne ca în tren -
fără prea multe vorbe știu să fac
din gaură de șarpe o poartă spre Eden

mai știu să dau copiilor o buche,
să fiu grăjdar, să cânt, ba chiar să tac
- la o adică, nu aștept răspuns -
ne vom vedea, oricum, în următorul veac


Cititorilor, dulcilor mei contribuabili
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Între titlu și poemul propriu-zis
uneori curge o epocă

între titlu și poemul propriu-zis
poți să cobori în centrul pământului
poți să mori de o mie de ori într-un război
poți lua parte la demontarea tribunelor pentru paradă
poți călători într-o pasăre deasupra tuturor lumilor
poți îngăima o rugă în fiecare templu

între titlu și poemul propriu-zis
ai timp să treci prin toate regnurile
și-abia după aceea - într-o singură clipă -
în corpul nopții universale
mâna care scrie devine o sondă


O suită de pantaloni albi
(din vol. Baia de nori, 1973)

Știți cum vine dimineața în orașul
dumneavoastră, Doamnă Poezie?
o sută de pantaloni albi rătăcesc
în fiecare noapte pe o stradă pustie

se văd numai pașii - cine să afle
că e unul, același de mult rătăcit?
el chiar din drumul său spre veșnicie
sub plânsul stelei mari s-ar fi oprit

însă e totul numai vis oriunde
- chiar pasărea visează-n loc să cânte -
și chiar când ne trezim e-același vis
și scormonim prin vis cu aripile frânte

sunt nopți și zile dar același vis
ne minte și ne tulbură-ntr-atât
- orașul este altul, pierdut și el în vis -
ne pune plânsul mâinile în gât

și ne trezim în vis și nu mai știm
și iar visăm și ne trezim în vis
și iar visăm și ne trezim - și astfel
nu-i nimeni treaz vreodată-n paradis

o sută de pantaloni albi rătăcesc
- și ne trezim și nu ne-am mai trezit -
cad pumnii stelelor și vine noaptea
și e același visul, de neînlocuit


„Mississippi”
(din ant. Poezia română actuală)

Îi spun și astăzi „Mississippi”
nu pentru că e foarte lungă -
avea dreptate americanul
că-n timp ce bărbații trăiesc numai din zdruncinături
femeile sunt asemenea fluviilor,
dar eu pentru cascada sângelui ei
care atrage divulgă și risipește
i-am dat numele fluviului

cu inflexiuni ale vocii până la ipocrizie
îi spun și astăzi „Miss Mississippi”
și chiar „Missour”, diminuând-o
cu aroganță când mă enervează

de când privesc doar pe deasupra
capetele tuturor, de când adorm îmbrăcat
pe lestul fiecărei zile,
de când am devenit o gară
prin care trece numai timpul,
de când pe oricine-l evit cu asta e, domnule:
vorbim, dar nu comunicăm!

ce altceva aveam să fac
decât să-i redau iubirii rangul?

așadar m-am dus la „Mississippi”
într-un hal de nerecunoscut
și când cearcănele mele au început să-i fumege
în dreptul ochilor, am auzit-o:
aș vrea să fii din nou copil
iar eu să fiu mama ta
să am dreptul să te bat la fund!

nu e posibil, „Miss” - am răspuns -
mă las bătut însă nu cum vrei tu,
față de tot ce iubește
sub nici o amenințare sub nici o forță
un adevărat bărbat nu-și întoarce spatele

orice s-ar întâmpla, ea îmi apare
ca-ntâia dată, când am acroșat-o
la cinematograf: cu o figură
de asiatică, însă un corp
de puteai s-o duci în bandulieră

ca atunci mă apropii sfielnic
respir lângă urechea ei de parcă
sunt gata-gata să-i spun ceva
și îmi dau seama că așteaptă
însă tac până când singură întinde brațele
până când din sufletul ei,
mi se pare că aud mai mulți de da,
ca în armată când se întreabă: cântă plutonul?

asta e „Mississippi”, tremurând de emoție
totdeauna mă-ntâmpină, iar eu
acestei lumi care scârțâie din toate sistemele
nu-i mai adaug decât scârțâitul
patului rupt ajuns tronul
de pe care nici o revoluție nu ar putea să mă coboare

dragostea noastră a-nceput în lagună
pe când eram student și ea „Miss” elevă,
dar cineva a ciripit despre mine
(cu toate că nicicând nu am visat
să fiu printre cei care măsoară cu cotul
patrii adoptive)
și am trăit ca blestemații

Îmi trimitea mereu scrisori
în stilul ei prolix și mă chema,
uneori dispăream pe motivul:
bărbații ca bărbații ne adunăm
să mai bem să mai silabisim
câte ceva silențios

cu ani în urmă era cât pe ce
s-o aduc pe „Miss” profesoară
unde eram director de club, să asculte
seară de seară malagucña (semnalul
de începere a filmului)
și noaptea să dansăm boogie-woogie,
însă ai ei au spus că fata
n-o să trăiască așa plutind
între mizerie și candoare
ne întâlnim rar, dar bine,
strivindu-i între sâni buchetul de flori ieftine,
cu îmbrățișări până la tortură

oriunde aș fi - o asiguram -
oricât de mic torentul, mă va purta
numai spre tine, nu voi sfârși
decât înecat în vâltorile tale

chiar și în brațele altor femei
aflându-mă, pe ea o iubeam (de unde
atâția bani de tren, de avion?
poate că nici Kipling nu ar fi avut,
cu toate că i se plătea un dolar
pentru fiecare cuvânt scris)

tânără încă, dar cu părul alb,
nerușinându-se de nimeni
pentru destinul provocat violent,
asta e „Mississippi” - singura ființă
care de la-nceput a înțeles
că am și eu un rost în lume
cu strigătul zgâriind din față
de fapt mărind continuu semnătura
neamului meu înrăit în orgoliu

poate că-ntr-un octombrie, când vântul
duce schelălăind manifestele toamnei.

îi voi spune la ureche tandru
acel ceva pe care îl așteaptă
de-atâta timp, pentru că prea visez
cum umbra mea mă poartă mort pe brațe
ți uneori îngenunchează în ninsoare.


Presiunea luminii
(din vol. Presiunea luminii, 1968)

Cu ochii întorși caut nordul obiectelor -
fiece atingere un trunchi prea fragil
vai mie fericitul înger
natura pietrei înseși mă dezice

cu mult mai presus de noi și de zei
răspunde cineva de cromatica simțurilor -
indicibilul nu, această coroană din lăuntru
care numai prin moarte ne diferențiază,
ecuatorul magic pe care ochii se rotesc invers
dar el fiind atât de mare abia de întâlnim doar clipa

stau în centrul meu, fiece rază o lespede
cu zgomot infernal pe care numai eu îl aud
decât tăcerea mai grea cade-n nordul obiectelor
și nu primesc pe nimeni și nimeni nu mă va dezlega
mai înainte ca eu să hotărăsc

pentru că dincolo de cuvinte iubesc totul
împotriva mea numai acestea se pot întoarce

sunt marele supus - stăpânitorul
unei coroane din lăuntru
pe care o restitui și îmi închid ecoul -
tentacular caut nordul obiectelor
noaptea lor boreală în care supraviețuiesc


Confesiunea unui tablou celebru
(din vol. Poet al uriașilor, 1973)

Am rămas cu greu să fiu văzut
și toți care veneau priveau
și erau foarte atenți
și de fapt nu-i interesa
și de fapt vedeau altceva
de parcă ar fi privit în altă parte
și de fapt - privindu-mă -
se studiau între ei

până când i-am rugat
să mă înlocuiască

simt și acum respirația
celor care mă priveau
și nu înțelegeau nimic
însă - privindu-mă -
se înțelegeau între ei

realitatea mea păstrează
doar copia privirii lor

acum pentru privirea lor reală
au câte o copie a mea


Când lacrima scutură floarea
(din vol. Lavă, 1974)

Pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă
decât trupul meu,
nu cred că ai putea privindu-mă
să-l vezi pe cel adevărat

când râd și îți spun despre toate,
spre umărul tău se apleacă
tulpina care se va frânge

pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă
decât trupul meu,
asupra noastră lacrima ei cade


Cântecul buldozerului
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Nimic de înger nu are deci nu se cântă
nu căutați frumusețea acolo unde e nevoie de forță
prin toate gropile prin toate mzieriile
nepăsător trece scrâșnind buldozerul

peste conducte vechi și resturi de cazemate
peste bucăți de sticlă sârme și case
în urma lui puteți merge oricând
un patinoar se face drumul sub șenilele buldozerului

prin bălării și duhori de canale
prin fumul galben al dărâmăturilor
pe unde orice memorie devine schematică
locuri pentru statui pregătește buldozerul

și chiar când nu mai poate să fie ce este
nu-l uită careva la marginea orașului
nu-l găsești abandonat cu pietre și iarbă în gură
pentru că prea mult metal are în el buldozerul

nimeni nu confundă buldozerul
nimeni nu dă piept cu buldozerul
pe nimeni nu-l izbește nu-l calcă buldozerul
toți spun acesta e buldozerul


Natalis (fragment)
(din vol. Dilatarea timpului, 1991)

I
Uriaș îmi apare totul - doar mintea
unui romantic nebun ar putea să-l cuprindă -
Mater Deorum! infinitezimalul însuși
văzut prin ale morții ocheane
îmi deveni obsesie

nerenunțând la câte fără nume,
s-ar crede că nu am iubit
și nici nu am urât cu-adevărat,
mai treacă - zici - și se întâmplă
cum se întâmplă, sau cum se spune că a fost
(îndepărtându-ne de cuvinte, disprețuindu-le,
ne îndepărtarăm de esență)

drumul era unic, însă mulți
se rătăciseră-n ei înșiși
(cei dispăruți vor fi înțeleși -
dar când imaginea despre noi
va fi reală, când ne vom fi stins,
câți - și de unde - să vadă?)

uriaș îmi apare totul - până și
inexistentul -
iar această formă a demenței
dorința de a recompune
lumea sau paradisul
mă neantizează


Bouarul
(din vol. Flamingo, 1984)

Bouarul dacă e bouar
Nu lovește cu capătul gros al bâtei,
Pentru că riscă să-și vadă șoldită
întreaga turmă
iar la o adică
nu mai are în ce să sprijine
spre a-și contempla opera

bouarul dacă e bouar
nu lovește materia profesiei sale
nici cu capătul subțire al bâtei,
și nici măcar nu o împunge din spate,
pentru că-i este milă

bouaul dacă e bouar
nu-și mână turma ținând bâta pe spinarea
vreunei dobitoace,
pentru că perspectiva nu înțelege aluzia
ci din contră se vrea scărpinată

bouarul dacă e bouar
nu-și mână turma nici ținând bâta mereu ridicată
asupra celei mai afurisite dobitoace,
pentru că oricum frica
s-a născut odată cu animalul

bouarul dacă e bouar
merge înainte
și dobitoacele se călăresc în turmă
să nu-l piardă din ochi.


Trandafirul sălbatic
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Tăiat de viscol, pare că aleargă -
străini care nu știu cărarea atunci omătul nu-l mai rup:
înnebuniți, cu groaza-n spate
se-ntorc și spun c-au văzut lup

zadarnic alte anotimpuri
îl spală în torente -
acolo, pe câte poate, maschează trecătorii
care-i îngrașă locul din jur cu excremente

dar pe când arbori în păduri
se prăbușesc ruinați de topoare,
el neclintit rămâne - se apără cu spinii
și cu fantoma lui tulburătoare

(1959)


Antares (fragment)
(din vol. Magie, 1982)

VII

Ascultă cum cade lumina
ca invizibile degete pe o imensă claviatură

totuși un singur sunet -
pentru că Dumnezeu nu este omul

nu din perfecțiune
ci din greșeală nu există
asemănare între noi

și pentru că orice diferențiere
are nevoie de ordine,
cine să o facă decât omul?

fluvii de sunete au curs
prin urechile mele ascultătoare,
dar nici un cântec



Demonul (fragment)
(din vol. Magie, 1982)

VII

Toate sălășluiesc în adâncul
sufletului nostru

cel neprieten sieși
în zadar caută prietenia

cel fără Dumnezeu
în zadar îl caută aiurea

lumea e paradisul
de infernul din mine ochii mei fumegă


Erezia întâi
(din ant. Poezia română actuală)

„Să mesteci pâine
Cu dinții de mașină de scris”
PAUL CELAN


Sunt un om tăcut, nu aparțin nimănui.
Spuneți-mi asta femei
ce zilnic vă ștergeți de zidul casei mele,
și tu omule ce cari gaz bătrână stafie
în căruțul tău ca un leagăn blestemat
ia-mă și pe mine.

E atât de simplu.
Ghemuit ca o lămâie stoarsă
Eu aștept la intrarea cinematografelor
în anumite zile când durerea mă scoate
din propriu-mi buric.
Sau intru în baie și dau drumul la duș
Ca un televizor stricat cada se umple
De-un melanj difuz de muzică și zgomot
Al cărei înțeles e că încă
n-am murit.
Că încă mai pot crea secunde
De stupoare în fața ghișeelor
Când funcționara duhnind a ojă își pierde
Privirea în mine ca într-un imobil nelocuit.


Școala de poezie - aglomerare -
(din ant. Poezia română actuală)

... și doar învăț Dom' Profesor
și doar Vă iubesc Doamnă Profesoară
dar poezia nu vrea să asculte
vin cuvintele-haită lăbărțează ideea
oricât șterg nu-mi ajunge hârtia
lecția de astăzi am scris-o pe zid
și nici n-am terminat-o
lucrează-n mintea mea diversiunea
cred că Simonide încă amână
să spună ce-nseamnă divinitatea
pentru că fiind poet are-n el demonul

eu recunosc fereastra însă
de faptul că figurez pe lista
celor care au lipsit de la demonstrație
nu sunt vinovat întrebați-l
pe Homer șeful clasei cum
steagul echipei noastre olimpice
l-a mototolit Edgar Poe
pentru că alaltăieri noapte nu a avut
cu ce să se-nveselească

Îmi spuneți să vin cu părinți sau tutori
cum să-i aduc
Eminescu la spital Verlaine beat-clește
Petöfi-n revoluție surorile Brönte în vis
Lermontov după glonte Browning după nevastă
Gautier prin ruine Musset joacă șah
Pușkin duelează Shelley la scăldat

Byron la război von Kleist cu logodnica
Chénier spre ghilotină Vico la academie
Quevedo în dizgrație Shakespeare la pescuit
Góngora după-mprumuturi Malherbe la curte
Villon la pușcăriie Petrarca la biserică
Dante în exil Brunetto Latini culege folclor

scuzați am un lapsus dar mai încolo
arborele nostru genealogic
nici împăratul August nu-l știe prea bine
de vreme ce pe Ovidiu l-a trimis la stuf
iar pe Vergiliu îl protejează

eu atât am făcut am spart fereastra
să intre muza mea cu pântecul la gură
să-mi nască poemul
de ce s-o las pe drumuri nu-i Fecioara Maria
dar nici Maria regimentului

mă doare cotul de scris lecția
priviți zidul
mâine-poimâine poate să vină
oricare puțoi s-o copieze
cum a făcut Rimbaud de l-am văzut pe Baudelaire
trăgându-l de mânecă și făcându-i cu ochiul:
trés bien, petit gamin! les affaires sont prospères!


***
(din vol. Urania, 1992)

Mereu singur
fără gesturi în plus
fără surâs de complezență

gata să-ntâmpine deopotrivă
ceea ce se repetă
și ceea ce neprevăzut urmează

pregătit pentru toate
pentru iubire
pentru pustiu
pentru moarte


Lene metafizică
(din vol. Noul Adam, 1994)

Nu am fost niciodată harnic în sensul dorinței de a exista; pentru că ar fi însemnat să fiu repede absorbit în categoria îngrijorător de numeroasă a celor continuu supuși stăpânilor tereștri. Spații haotice traversând, sau sub influența spiritelor malefice din lumea supra-sensibilă aflându-mă, am recurs mai întâi la idei proprii; rareori am cerut ajutorul cuiva.
Unui astfel de individ i s-ar putea spune că - „fiindu-i lene să existe” - ar fi trebuit să rămână la dispoziția Unicului Stăpân Omniprezent, să nu robească și artei. Însă, cum toate harurile vin de la Dumnezeu, aș răspunde că arta nu este pentru nimeni un al doilea stăpân, ci numai o altă formă de expresie - cea mai înaltă - a credinței.
Eu sunt mai aproape de Dumnezeu, din a Cărui voință am fost proiectat pentru altceva.

joi, 21 aprilie 2011

a venit noaptea/timpul pentru materie/deliciu

Wayne Thiebaud:













marți, 19 aprilie 2011

buletin

1: am primit de la USR filiala Dobrogea așa-numitul „premiu al revistei Ex Ponto pentru debut”! Am fost foarte surprins când am auzit vestea... la 2 zile de la decernarea premiilor. Eh, asta e! Tot e ceva, pentru moment!

2: a cam eșuat happening-ul featuring Le Cocon de la cofetăria Crizantema.
povestea completă: vorbeam cu Le Cocon pe chat-ul de la feisbuc și i-am zis de poezia mea cu „s-a redeschis cofetăria crizantema”! și lui i-a venit ideea să facem o descindere poetică spontană chiar la cofetăria cu pricina!
ajunși acolo, nu numai că nu ne-a întâmpinat un public numeros ca pe stadion, dar încercările noastre de a recita s-au soldat cu o muștruială din partea angajaților care n-au înțeles deloc ce facem. e drept, faza interesantă e că ele nu s-au legat de Le Cocon, el a recitat primul, ci de mine - fiindcă eram „copilu” și el „adultu”. nu mai zic multe amănunte, fiindcă mă enervez. oricum, n-au mai venit decât alte două persoane. iar prăjitura n-a fost excepțională. și oricât de nice este noul sediu, tot aș fi preferat cofetăria veche!! enough said.

3: ați auzit de „Școala de poezie de la Suceava”? Nici eu! până ce am dat de un anunț al lui Adrian Diniș pe feisbuc: școala respectivă ar fi compusă din Andreea Teliban, Deniz Otay și Ana-Maria Lupaşcu. Nu zic nu, dar semnalez fenomenul. Probabil că voi mai auzi de respectivele poete.

4: de la o vreme se bagă în seamă pe-aici un spammer creștin-ortodox. Sau cel puțin cred că e creștin-ortodox. În fine, asta spune multe!

5: Opere I de Gellu Naum is coming soon! Au făcut și un banner cei de la Polirom. nice.

limpezimi

iată am putut să trec la o stare de certitudine/cum ar fi fost să neg încă o dată evidențe ce se văd cu ochiul liber?/se vede/că m-am contaminat prea tare de scepticomania altora/și am învățat prea mult rațiunea//dar cine se va supăra mai tare decât/eu însumi/m-am neglijat destul/vreau iertare/din partea mea/iartă-mă/și o să încerc mai mult să te trădez mai puțin/pentru că nimeni n-are nevoie de mine într-o astfel de stare/și sunt eu/atunci când mă trezesc dimineața și pot să fac cu adevărat ceva//să ziceți ce vreți de sicriele mele de hârtie/iată/de lucrul ăsta m-am convins/sunt eu abia când sunt eu/navigând în oceanul meu personal/inserați aici și alte idiosincrazii/etc./eu mă duc să mănânc/NU să mă mănânc

luni, 18 aprilie 2011

a fost ziua lui Tristan Tzara acum două zile!!
cum am putut să uit asta??
ia să compensez eu cumva

duminică, 17 aprilie 2011

s-a redeschis cofetăria crizantema

o da s-a redeschis cofetăria crizantema
pe strada cibinului undeva lângă kaufland
acolo era o gaură neagră până de curând
dar azi lumea s-a îngrășat cu încă un loc
ceea ce e
foarte foarte bine

...a fost odată ca niciodată
cofetăria crizantema de aur
pe strada răscoalei
acolo unde acum e kiosk + o pizzerie
era o cofetărie lungă
scufundată în lumina neoanelor albastre
îmi amintesc clar de laptele albastru
pe care îl sugeam de la țâța mamei mele extraterestre

dar asta în altă parte

admiram fântâna de piatră
ce avea ca fundal un tapet cu o junglă din uruguay
știți prea bine că jungla aceea exista doar în
capul meu

și italia din frigoriferul cu înghețate
și crizantema uriașă de pe perete
ca o gaură albă
s-au amestecat în mine atâția ani
atâția ani în care am avut la dispoziție doar muzica trip-hop
ca să-mi amintesc gustul prăjiturilor

dar au înflorit copacii
a venit primăvara după un secol
și s-a redeschis cofetăria

simt de parcă paradisul ar putea chiar acum să revină
de parcă Dumnezeu chiar acum îmi va da add pe feisbuc



vineri, 15 aprilie 2011

Poetul de vineri 16: Nicolae Crevedia (1902-1978)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia)


Tatăl secret al lui Eugen Barbu și presupus autor-„fantomă” al celebrului roman Groapa, Nicolae Crevedia (1902-1978) a fost nu numai un prestigios epigramist (așa cum este îndeobște cunoscut astăzi, cine îl mai cunoaște totuși?), ci și unul dintre cei mai importanți poeți tradiționaliști pe a căror frunte nu scria „Crainic” sau „Voiculescu”. Da, a făcut parte din cercul de la „Gândirea”, unde poeziile sale din volumul „Bulgări și stele” (1933), primul nealcătuit din epigrame, au strâns un ropot unanim de aplauze. Criticii n-au fost însă cu toții convinși, acuzând influența prea mare din Arghezi sau din Esenin, fie ea și accidentală. Ceea ce înseamnă (este aproape subînțeles) că poezia lui Crevedia propune un teritoriu ceva mai accidentat, mai „din topor” decât tradiționalismul standard, mai serafic sau idilic. Nu e de mirare că Marin Mincu l-a inclus în antologia Poezia română din secolul XX (da, l-am menționat din nou pe Mincu! Ce să fac? ziceți-mi și voi o altă referință critică respectabilă!): Crevedia este un poet autentic, în ciuda sau poate tocmai datorită limbajului „bolovănos”, mai mult sau mai puțin dialectal. Toate elementele de recuzită mai mult sau mai puțin tradiționalistă sunt prezente, dar folosite în sensul unei fronde violente. Stelele din titlul volumului sunt, de fapt, prezentate aici ca materie nesemnificativă în comparație cu „bulgării”, cu forță telurică (e și o clară tentă socială aici, în consonanță cu tensionatul climat al anilor 30), iar Dumnezeu este și el subiectul unei invective - cu alte cuvinte, avem aici o clară tentă antimetafizică, și asta înaintea lui Geo Dumitrescu.

Cu toate acestea, Crevedia este doar un lăudabil predecesor: în plachetele care au urmat, fronda se estompează, iar poetul nu mai este atât de îndepărtat de tiparele poeziei rustice-idilice sau ale poeziei erotice clasice. E drept, rămâne o oarecare îndrăzneală imagistică (cel puțin în raport cu versurile altor tradiționaliști): „Apusul și-a 'ngropat trandafirii,/Toamna îşi arde ultimele foi./Ce prelung se sfâşie păunii sângelui./.../Fulgii, fulgii dintâi cad/Mari, ca nişte batiste...” (Apus în munți) sau „După o oră, plutind/Prin seara, bolnavă ca o baltă,/Ne cunoșteam, o, de mult timp,/Poate din altă lume./.../În câte zglobii dup'amieze,/Ne băteam cu soare și cu zăpadă -/Apoi, în amurguri singure, turcheze,/În brațele mele - pradă.” (Pastorală). În orice caz, N. Crevedia rămâne unul dintre poeții tradiționaliști cei mai rezistenți la uzura timpului, măcar datorită versurilor din „Bulgării și stele”.



Mărturie
(din revista Gândirea, XII, nr. 4, aprilie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Cred!
Cred în cărămida cuvântului taichii
Carele-unde-a scuipat nu mai linge —
Cruce de voinic,
A făcut trei războaie
Şi-o bătătură de acareturi.

Cred în oasele sfinte ale mamii
Care nu stau jos din zori până la cântatul cocoşilor;
Dânsa m'a 'nvăţat să mă 'nchin, să nu pomenesc pe Necuratul
Şi să spun matale mai-marilor mei —
Dragostea dumneaei îmi vine bine ca o cămaşă de Paşti.

Cred în purtările bune şi 'n frumuseţea surorilor mele
Ca 'n icoanele copilăriei.
Ele 'mpodobesc cerdacul: două garoafe.

Cred în cumpăna minţii şi 'n plopul trupului fratelui meu
Ca 'n stâlpul porţii bătrâneşti.—
Aruncă peste loitră plugul, ca pe-un gătej,
Vârtej ori viscol — sboară pe cal,
Zefirul privirii lui freamătă hora, ca pe-un lan de porumb.

Cred în liliacul care 'nfloreşte pe inima bunicilor —
Obrazul dumnealor — scoarţa nucilor din grădină,
Trupul dumnealor — şir de covrigi uscaţi.

Cred în şarpele casei,
În barza depe coşar —
În rândunicile de sub streşini,
În furnicile de sub prispă
Şi 'n fâlfâitul porumbieilor peste fagurii salcâmilor înfloriţi.

Cu busuiocul de argint mirosind a ceară
Cu care pomii văruie grădinile 'n Aprilie,
Primesc botezul în gârlele de lumină-ale şesului.

Mă 'mpărtăşesc cu viersul cintezii care sparge, primăvara,
Gâlcile sufletului —
Precum şi cu zeama sfântă-a prunului şi-a buturugii viţei
Care-amorţeşte oasele zobite de sapă,
Urcă 'n obraji muşcate
Şi face mai veselă nunta.

Nu mă mai satur de mirosul de zăpadă al nopţilor de Septemvrie
Nara mea creşte de odoarea sănătoasă-a băligarului din ogradă —
Trag în piept basamacul fumului de iakà:
Te face să uiţi seceta şi mustaţa feciorului care-a murit de atac.

Mă 'nchin Soarelui care ne trezeşte dimineaţa din moarte,
Ploii care creşte 'n ţarină mămăliga cea de toate zilele —
Zeilor mei de artă,
Trupului alb de femee, cu miros de gutui:
Raţiune supremă de-a cânta.

Scumpă mi-este patria prieteniei!
Sub răcoarea brazilor ei,
Mi se primeneşte sufletul ca la Sinaia...

Cred în sanctitatea dulce a îngerilor
Cari sug ţâţă şi vorbesc stricat
Limba moş-strămoşilor mei de caval de cireş.
La vârsta de şapte ani, sunt luaţi la cazarmă.

Strig la cer injustiţia milenară a boului:
Rumân bun care munceşte pe coceni şi bătut.

O, de-aş putea cânta tristeţea omului...

Mă zbat în clocotul rufelor planetei — ce fierb în albia mării,
Semeţ, înnalţ fruntea, împărăteşte, ca munţii,
Taina catedralei codrului — penitenţă.

Cred în carabina 'ncărcată şi 'n bocancii unşi ai militarului
Care, la graniţă, tremurând în bluza plină de păduchi a cerului,
Apără de hoţi, ca pe-o nevastă,
Ţara mea vastă, putredă de bogată,
Frumoasă ca sătencele din Sălişte,
Adusă la ascultare d'un Primar înţelept.

Cugetul meu este drept — ca lumânarea,
Inima curată: bob de mărgăritar
Căci cred în untdelemnul sacru-al năduşelii,
Celei spre o fiinţă şi progres,
Pildă luând dela albină, vrednică şi inginer.

Cred în eternul Februarie al ghioceilor depe cer,
Cred în îngheţul de-apururi,
În frumuseţea eroarei,
În prostia umană şi caldă.

Idol îmi este şi banul — forţă purificatoare
Ca teiul în Iunie, ca micşunelele 'n pahar.

Mărire ţie, mumă — Natură,
Slavă ţie, frate lăutar!
Cred în vacă, în măgar,
În mila oii care ne dă flanela ei şi jintiţă
Şi 'n cucoana scuturată — pisica.

Cred în fermece,
În omenia Rumânului
Şi 'n Isus Nazarineanu, divinul Ratat
Pe care taică-său visa să-l vadă strungar-patron.

Cred în mine şi 'n fruntea mea!
Eu, împăratul câinelui meu,
Robul ambiţiunilor mele vane,
Finul Domnului.
Amin!


Seceta
(din vol. Bulgări și stele)

Am uitat şi leatul şi ceasul -
Îmi cade-n prăpastie geana,
Se-mpleticeşte, rea, pana.
E vremea d-apoi ori e vis?
Morile s-au închis,
Pătulele-s deşarte.
Trei ani în marte,
De când n-a mai căzut din cer o picătură
Ţara e, toată, o zgură.

Izlazurile-au crăpat,
Mugurul n-a mai dat.
Caii bat, năuci, hotarele şi copitele lor toată noaptea cer
Lucerna-nflorită pe cer.
N-am mai auzit cucul nici privighetoarea,
Toate s-au zăticnit. Iarna nu mai vine ca floarea.
Nu s-au mai alivănit berze pe coamă şi nici
Sub streşini nu mai ciripesc rândunici.

Din strachina lunii, nouă,
Busuiocul dimineţii nu mai botează cu rouă.
Soarele - n-ar mai răsări! - răsare
Şi ne frige părul ca o lumânare.

Până-n zori, până-n asfinţit,
Ne zbatem ca peştele-n oală,
Se încovoaie trupul sfârşit,
Ne ustură la inimă jupuiala,
Ne ţinem, abia, prin lumină, unul pe altul de-ncheeturi.

Păzim copiii de ciori şi de vulturi
Şi-i potolim, pe furiş,
C-o frământătură de coajă de cireş, cu zeamă de măcriş,
Au secat gârlele şi zarea din fântâni,
Nevestelor le-a-nţărcat izvorul din sân,
Sărutul lor trebuie să fie amar.

Nici o floare pe pălimar,
Nici un chiot de fată,
Nici o duminică cu horă,
Nici nunţi,
Nici inimă de frate ori de soră.

Răriţile noastre-au ruginit sub şatră,
Ţarina e-ntreaga - o piatră!
Umblă rumânu, nebun,
Dup-o gură de rachiu, după-un praf de tutun.
Toţi jelesc, se frământă,
Numai turla bisericii cântă.
Boala vine-aşa din senin,
Te-nfierbântă şi te-adoarme ca un vin.
Morţilor nici popa nu le mai ştie şirul,
Se-ntinde molima, ca cimitirul.
O, s-auzi cucumeaua şi lupii-n gura amurgului.


Ne-au fugit pisicile,
Câinii au turbat,
Nu mai cântă stupii.
Ne sug de vii lighionile, furnicile,
Ne-ncaibără şoarecii,
Muştele,
Şerpii.

Aţipim, se face c-a dat colţul ierbii,
C-au scos iarăşi berzele pui pe case -
I-a dat parcă porumbului mătasea,
Ori batem nucii ori culegem viile
Şi nu mai prididim cumetriile,
Care ţin cu săptămâna.

O, de-am putea dormi aşa într-una...
Uite, în zare,
Nici un nor, ca un şervet cu demâncare.
Uite, copilaşii mei, săracii,
Au tăbârât pe-o movilă de gunoi, ca gândacii.

Dumnezeu!
Dumnezeu a murit, poate,
Ori ne-a dat uitării.
Câte slujbe, câte chemări,
câte lacrimi, să ne trimită ploaie,
S-arunce mană, ca ovreilor în pustie.

Nu vrea să ştie.
Şi e veacul mai rău, mai fierbinte
Şi văzduhul mai viu, mai amar.

Nici noi nu vrem să-l mai ştim de Părinte
Şi de Primar
Pe-acest...

Logofătului îi pică jos pana,
Mâna-i căzu - ca o verigă.

Pe cer se vărsase o tivgă cu lapte,
Stelele-nfloriră - boabe coapte,
Luna plină creştea, creştea - ca o mămăligă.



Aurora
(din revista Gândirea, XIII, nr. 3, martie 1933, publicat în vol. Bulgări și stele?)

Pentru somnul vostru, ochi mari,
Zăbovesc în iarna de lână țigaie,
C'o gloabă de vis de căpăstru,
Prin satele cu miros de untură 'n tigaie.

Nu e Calea Laptelui — sunt lături
Nu sunt stele — sunt firimituri
Uitate la masă, pentru noi.
Numai un căţel de usturoiu — luna.

Zorile lipesc în geam coaie albastre —
Visul meu, rebegit subt ape 'nnalte...
Viu din vremi cu tristeţi de zahăr şi sare,
Toarnă-mi în pahar ceaiul privirilor calde,
îndulcite cu somn..


Mi-e foame, mi-e sete!
(din revista Gândirea, XII, nr. 4, aprilie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Mi-e foame, mi-e sete!
Nu de fete,
Nici de vin nici de poame
Mi-e sete, mi-e foame
De bani şi de glorie!

Of, ce bine e când ai parale!
Când suni francii 'n buzunar,
Te simţi spârnel, ca un căluşar,
Îţi vine să chiui, să sari,
Să 'ncinzi nişte sârbe şi nişte geamparale,
Să duduie duşumeaua de angarale!

Fermecător e un pol
Pe stomacul gol!
Un sutar
Ţine de cald, ca un pieptar —
O ţărăncuţă albastră
Te 'nfierbântă ca o nevastă.
Dar o mie!
S'o păstrezi în portofel, scumpă ca o fotografie
Dela iubită ori când erai de opt-spre-zece ani.

Banii Cristoase, ce bine e să ai bani!
O, de-aş avea câteva hârtii — numai cinci:
Să-i cumpăr taichii de Paşti o păreche de opinci
Maică-mi fustă şi papuci.
Să duc nepoţeilor bomboane
Că sunt frumoşi şi plini la gură de muci.
Lui Goga Octavian să-i fac cadou de Anul Nou
Un toc de oţel şi-o călimară:
E poet mare, îşi iubeşte ca pe-o amantă ţara
Şi-o să mă cunune.
Cu şapte-opt sute,
Să 'nşfac ultimele cărţi apărute
Goale în geam ca 'n harem nişte cadâne.

C'o mie,
Să-i cumpăr unei femei albe o pălărie
Să i-o aşez pe cap, ca o coroană.

Pentru mine, numai o cravată de mătase ş'un fulard
Să calc şi eu într'o primăvară svelt ca un stindard.
Ultimul cearşaf
Să-l fac praf
Cu prietenii mei la o beţie —
Să nu-mi rămână nici pentru-o liturghie.

Bani! Dar de-aş avea gologani
Cât au acei otomani cu şube şi tâmpiţi?
O, de-aş avea ruginiţi
Cât risipeşte Dumnezeu seara pe cer,
Aş îmbrăca toţi orfanii cari umblă goi pe ger,
Aş îmbuiba, să crape, toţi milogii,
Aş da drumul slugilor, — tuturor,
Pe scriitori i-aş îmbăia şi i-aş tunde numărul zero
Ca să le piară mătreaţa,
Aş înzestra şi-aş da la casele lor pe toate curvele care plâng după ora trei dimineaţa.
Soba mea rece şi oarbă, ca o baborniţă de 90 de ani,
Aş înfunda-o numai cu fişicuri şi gologani
Să iasă draci din ea, ca dintr'un motor pus sub presiune.
Fetelor cocoşate le-aş găsi băieţi să se cunune —
Aş sătura toţi morţii cari 'mi cer un colac în vis,
Aş cumpăra pentru toţi păcătoşii d'aici întregul Paradis...

Gloria, gloria,
Parşivă muiere,
Cu sânii de mere şi gură de miere —
Aş vrea să ies cu ea 'n trăsură la plimbare
Să m'arate toată lumea: ăsta e cutare.
Porcilor cari m'au umilit şi m'au vândut
Să nu le răspund la salut.
Chipul meu să-l poarte domnişoare şi cucoane
La brăţară şi 'n medalioane —
Să-mi jefuiască fruntea la orice pas un fotograf
Femeile care m'au respins
Când eram un pârlit de ins,
Să le stropesc cu noroiu, să le pudrez cu praf,
Să le refuz sărutul meu ca un autograf.
Să admir în oglindă propria-mi statuie
Şi pe bulevarde tăbliţe cu numele meu
Mă roade faima lui Wolfgang von Goethe,
Sunt gelos pe Nichifor Crainic —
Vreau să mă cunun c'o principesă pur sânge.

Gloria, gloria, cocotă frumoasă
Ia-mă de braţ şi du-mă să tăinuiu cu Regele la masă.
. . . N'am bani nici pentr'o floare, nici pentr'o ţigare
Iar glorie nici pe-aceea de-a fi 'nşelat o fată mare...


Înviere
(din revista Gândirea, XII, nr. 4, aprilie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Mă supune-a cântului arşiţă
Bârna vremii — racilă 'n grumaz:
Din şopronul care-am mai rămas,
Sboară amintirea ca o şiţă.

Sfinţii-aveau dulămi cu nasturi — stele
Spăngi în mână, încinşi cu nişte sfori
Maica m'ardica de subţiori
De le pupam mâna fără inele.

Prea-Curata, oacheşă — o noră
Gătită cu tulpane, ca de horă,
Da să sugă ţâţă, muiereşte,
Unui băiat cu soarele în creştet.

Un rumân bătrân, tot cu dulamă,
Cumpănea un pepene în palmă —
Domnişoara spunea că-i Moş Dumnezeu
Ţine Pământul, cât e de greu.

Satul se 'mbulzea la liturghie,
Ca în Sărbători, la prăvălie.
Şi-acum încă, dulce, mă 'nfioară
Glasul popii Tache, de vioară,

De privighetoare din lăstar.
Şi mă văd copilul mânios:
Că pe Domnul nostru Isus Cristos
L-omorâră oţii de jandari.

Inimă, curată ca orezul,
Inimă din clasele primare,
Te-ai grijit în Săptămâna mare?
Ieşi dintre copii de spune Crezul.


Striinătăți
(din revista Gândirea, XII, nr. 5-6, mai-iunie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Ce spun aceşti letini?
Trec supăraţi, cu teamă —
Nimeni nu mă bagă 'n seamă
Nimeni nu mă omeneşte cel puţin c'un zâmbet.

Am ieşit la marginea cetăţii
Şi am pus urechea la pământ
S'aud caii 'mpiedicaţi rînchezând
Cântând căruţele goale, fără graţii.

N'am văzut o baligă — să rniroasă-a iarbă ş'a lapte
Niciun copil cu ţigara 'n gură n'a aruncat cu piatra 'n mine,
Mort în şanţ nu mi-a sfâşiat inima niciun câine —
Pulberea nu m'a 'nfăşurat ca o boare de lună într'o noapte.

Dimineaţa, m'am suit în marele Turn:
Doar-doar oiu zări tricolorul la Castelul Peleş ori zăpada pe Caraiman —
Vream să văd tutunurile 'nflorite, Marea Neagră-a porumburilor pe Bărăgan
Mănăstirea Curţii-de-Argeş şi fumul din ţara mea, ca Ulisse...

N'am băgat nimic în gură la prânz.
Seara, am pus la buze mustaţa Majestăţii Sale
Depe o carte poştală ce-mi sosise.
Ţârâia un greere ca la noi —toată noaptea am plâns.

Salcâmii patriei, mărăcinii, bolovanii şi păstorii ei...
Valea Cernei, râpile Bicazului —

Ofiţerii noştri cu talia ca a prazului —
Oh, Cleopatrele ochioase depe Calea Victoriei.

Plugarii-aceia oacheşi ca rudarii, şireţi — şi curvari
Jandarii cu coarne, oltenii cu câmpu 'n coşuri,
Crinii minaretelor din Silistra, zările Moldovei bleu-marin—
Chiar de mitocanii dela Obor cu politica 'n şalvari — mi-e dor.

Trimiteţi mai curând o traistă de pământ negru
Depe luncile Neajlovului —
S'o pun seara căpătâiu,
Să nu mai visez...

Trimiteţi-mi o doniţă nouă
Cu rouă strânsă depe izlazurile nedate drumul
S'o beau pe nerăsuflate.

Tăiaţi cu foarfecile o batistă de cer
Depe deasupra satului meu —
Să aibă 'n mijloc cei doi luceferi
Şi 'ntr'un colţ monograma lunii
Ca o inimă
Şi puneţi-o 'n plic.

Vă mulţumesc.
Să ne vedem sănătoşi
Cu ţuică bătrână, cu mămăliguţă şi caş,
Cu mititei la grătar, porumb fiert,
Pepeni, floricele, gogoşi —
Pe umeri, şerpoaice cu ochii frumoşi
Şi nişte balauri de lăutari
La vară 'n Moşi...

Praful să s'aleagă de-o leafă
Roua şi micşunelele cerului — de treabă!

Post-scriptum: Trimiteţi şi fotografiile cailor.


Tristia
(din revista Gândirea, XII, nr. 5-6, mai-iunie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Compasul pasului scârţâie pe hârtia zăpezii —
Soarele poartă ochelari cenuşii d'astă toamnă.
A lătrat în sat un câine a pârtie.
Ştire neagră: ciorile — pe ziarul zării...

Apoi, linişte, linişte, linişte — ca'n nopţile mele polare.
Stâlp de telegraf, îmi cântă 'n ceştile urechilor tăcerea —
Iepure 'n copcă, nămeţit, — sufletul —
Singurătatea 'ncepe să mă degere.

Cine m'aduce 'n fiecare zi p'aici ?
Cine m'a surghiunit în câmpia Munteniei ?
Fără amici, făr'o aripă de femee, nici amintiri albastre, —
Lectură: colecţia zilelor — aceleaşi — şi gazeta de seară a cerului.

Eu nu m'am bucurat de fata Cezarului, ca Ovid —
Eu n'am vrăşolit rochiile Europei, ca Bonaparte —
Din carul de carte ce-am învăţat
S'a ales vid.

O, dac'aş şti că astrul frunţii mele
Nu va topi 'ntr'o primăvară troienele ce mă sufocă,
Aş trage 'n inima mea ca 'ntr'o focă
Să scriu ultimul suspin cu stele de cerneală roşie...


Taica
(din revista Gândirea, XII, nr. 7-9, iulie-septembrie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Uscat, oacheş — sfânt,
Taica pare făcut din buturugi şi pământ.
Mâinile noduroase 'i vin
Asa ca rădăcinile de anin.
Ca ursul, ca lupul,
Păr pe picioare, pe piept, pe tot trupul.

Treaz,
Ochiul afund, cu apa neagră de puţ părăsit,
Caută mai mult a necaz.

Aplecat de istorie şi păsuri,
Mersul lin ca al apelor din şesuri,
Scrie frunze desculţe ori de opincă. . .

Îi merge numele că se ţine cu câte-o Lină, c'o Ilincă,
Fiindcă, vezi, ştie gluma cu muierile oamenilor:
Le spune ocări (că le place şi lor)
Ba le pune şi mâna dinainte
Şi le minte cu câte-un şorţ, ori c'un mintean —
Vlăşcean —
Vorba lui, ca o alifie.

Taica pune pepeni, are pomi şi vie —
Le păzeşte c'o puşcă veche dela 77
Şi cu opt câini cât nişte lupi —
Prăseşte vaci cu lapte, stupi,
Îşi pune 'n grădină zarzavat.
Îi place să desfunde 'n ţarină fântâni
Şi să cioplească cruci la puţurile din sat.
La biserică, se duce la Crăciun şi la înviere
Că zice că el nu e muiere.

Când ară, primăvara,
Ori răriţează zarea 'n Mai,
Când pleacă cu chirie
Pe la Sântă-Mărie,
Taica le flueră la cai
Ca la şerpi...
Roibii, juncii lui— nişte cerbi
Îi mileşte ca pe copii;
Mâne noaptea cu ei în izlaz,
Se 'nţeleg după glas — sub luna cât o găleată...

Dar şi când începe să 'njure şi să bată:
Freamătă salcâmii,
Zvântă arătură,
Usucă pădure.
Dobitocul e şiret — ca muierea — zice el.
Ce uitătură de oţel!
Pumnul, sufletul greu — bâtă de plumb.

Taica bea tutun în foaie de porumb.
Scapără cu amnar.
Ţine toate sichermurile la brâu, într'o băşică de porc.
Dela Sfântul Gheorghe, până toamna, doarme pe prispă — afar'.
Miroase frumos trifoiul înflorit al stelelor
Şi par'că le paşte 'n vis: hor, hor, horc-horc.
Stă de vorbă cu părinţii morţi de mult
Şi tuşeşte, tuşeşte...

De multe ori,
Ca şi Sfântul Petru din poveste,
Ia plasa şi pleacă pe gârlă la peşte.
Peşte: să-l soarbă, colo, fiertură acrită
Cu sare de lămâie, cu aguridă,
Otrăvit c'un ardeiu verde de lună
Şi c'o sfântă de mămăligă pripită — nebună.
(Ptiu! îmi lasă gura apă).

De furat, nu ţi-ar pune mâna taica să fure
Decât, rar, câte-un lemn de lucru din pădure :
Dela oţu de Stat,
Nu-i păcat.

Nu pârăşte, nu cată gâlceava nimănui
Dar pentru tot ce nu-i bine şi drept,
Se ia cu Primăria de piept
Şi chiar lui Dumnezeu i-ar pune mâna'n beregată.

Urăşte pe jandari şi pe cioclovine;
Zice că sunt capre şi sfrinţiţi —
Şi are el ce are cu Nemţii: oameni aşezaţi, Domnule,
Muncitori, şi care nu ştiu de fudulie.

Pe-o corlată, într'o cutie,
O zodie, o epistolie,
Nişte burghiuri, prafuri de gălbează,
Chitanţele de impozit şi livretul de armată —
Când şi-aduce aminte din răsboi, lăcrămează, biet!...

Carte, acolea — o mână:
Cât să se iscălească şi să slomnească un jurnal.
Ar vrea să fie numai un an primar
Ca Vlad Ţepeş, să stârpească oţiile
Şi mâncătoriile dela Bangă şi din comună.

Cât despre port,
Nu s'a lepădat de moş-strămoşi:
Brâu de lână, cămaşă de tort,
Nădragi, largi în craci —
Când ia ipingeaua pe el şi'şi pune căciula 'n cap:
Matei Basarab, întreg.

Pela vre'un botez ori la vre-o nuntă,
Taica bate'n pinteni şi se'ncruntă:
Zi-i ţigane, firrrai — uite zece lei:
„Foaie verde foi de meiu,
„Aoleu, nădragii mei,
„Cum se umflă la femei
„Şi femeile la ei...

Maica de-oparte — a 'njurat-o — se'nchină :
De, băete, că te-ai zăltat!
Nu mai poate, totuşi, de părere de bine:
L-a mai văzut şi pe dânsul, ca oamenii — beat.

miercuri, 13 aprilie 2011

ogu

ogu -
mi-a fost lene
să inventez
acest personaj
și să-l descriu

drept pentru care
mi-e frică să nu pic la examenul de îndumnezeire

dar
ogu
complotează pentru mine
și va sparge cerul de carton
și voi putea spune în sfârșit cât se poate de authentic
sunt pe câmpie

luni, 11 aprilie 2011

: : :

să încununez ziua mea 11 (știți voi....) cu niște tablouri de Morris Louis (de care am auzit.... abia ieri):













duminică, 10 aprilie 2011

precum muzica din vise

câteodată
aș fi vrut să am capacitatea de a putea renunța la tot dintr-odată

dar știi tu cum e cu fluxurile și refluxurile

aseară m-a trezit mamaia la 5 • credea că s-a făcut dimineață și a aprins radioul • radio românia actualități • deșteaptă-te române din somnul cel de moarte • da ce pisici e întuneric beznă • ba chiar cred că muzica aceasta a intrat puțin în fundalul visului

--- cred că am cam obosit

: și îmi aduc aminte cum visând ... un acvariu imens - sau însuși oceanul - și se plimba un rechin uriaș - așa de liniștit - și muzica se derula - și expresionismul dispăruse

„mi-e de altceva”


sâmbătă, 9 aprilie 2011

Hanunț

mă gândesc să pornesc pe la vară o chestie care se va chema „foști viitori poeți”, ce va strânge în fiecare ediție câte un poet (sau poate doi!) din trecut care n-a reușit să publice niciun volum sau eventual 1-2. ideea mi-a venit după frecventarea antologiei „Secvențe marine”, cuprinzând diverși poeți care au citit la cenaclul Ovidius prin 1965-66 (cel puțin asta am înțeles din introducere) - am găsit acolo câțiva poeți cu texte destul de interesante, precum Abdișa Abdișa, dar care au fost (aproape) de negăsit atunci când am căutat pe Gugăl sau pe saitul Bibliotecii Județene Constanța. așa că m-am gândit să fac o rubrică în genul lui PDV și pentru ei. dar mai întâi să termin cu bacul și poate atunci voi strânge mai multe texte de gen de prin diverse antologii similare (de cenaclu sau nu).

starea de echilibru - între gândire și sentiment

ceva diferit de data aceasta:
-- ei bine, știți poate demult că sunt un pic cam oleacă (!) mistic, să zicem. să zicem, fiindcă, în mod evident, pentru unii cuvântul acesta „mistic” chiar a devenit ceva ca o înjurătură.
what would you expect de la o epocă în care - curios lucru! - mai persistă materialismul/realismul/ateismul, deși n-a dus la lucruri cu adevărat bune, dar pentru unii mai par să fie rezistente! rezistente la ce? nu mai dau enșpe mii de explicații, oricum, așa cum s-a întâmplat când am repostat pe fdl.ro acel articol pe marginea lui Mircea Florian, filozofii tot pe a lor o țin...
dar să închei această lungă introducere ca să vin la ceea ce mă „doare”: pentru cine este cât de cât familiar cu zona literaturii spiritualo-mistico-ezoterico-exoterico-motivaționale (!!), Osho este un nume cu „rezonanță”, ca să zic așa. de fapt, n-am citit mare lucru din Osho, dar am găsit pe net un fragment foarte interesant care se apropie oarecum de ce am mai zis și alte dăți - e drept, prefer de obicei să-mi descarc momentele acestea mistice în versuri, într-un ton care să nu-i sperie pe „estheți” - deși, cum s-ar zice, tot aș avea mai multă trecere dacă aș fi pur și simplu nihilist. dar nu sunt. cel puțin, nu de obicei. în fine, iată fragmentul (aș mai „critica” poate faptul că Osho insistă pe ideea de „versus”, de confruntare, dar ar însemna să mai fac o paranteză lungă despre iubire și gândirea slabă a lui Vattimo etc. etc.):


Gandire versus Sentiment - confruntare intre poet, filosof si mistic


Inteligenta capului nu e deloc inteligenta; ea este calitatea de a fi bine informat. Adevarata inteligenta este inteligenta inimii, singura inteligenta care exista.

Capul este doar un acumulator. El e vesnic vechi, niciodata nou, niciodata original. Este bun la anumite scopuri; ca fisier, e foarte bun. Si in viata e nevoie de asta-multe lucruri trebuie tinute minte. Capul, mintea, e un biocomputer. Acumuleaza intr-una cunostinte in el si ori de cate ori ai nevoie de ele le scoti. Capul e bun pentru matematica, pentru socoteli, pentru viata de zi cu zi.

Dar daca tu crezi ca asta e toata viata ta, ai sa ramai prost. N-ai sa cunosti niciodata frumusetea simtirii, n-ai sa cunosti niciodata binecuvantarile inimii. Nu vei cunoaste niciodata harul care coboara numai in inima, dumnezeirea care intra numai in inima. Nu vei cunoaste niciodata rugaciunea, nu vei cunoaste niciodata poezia, nu vei cunoaste niciodata iubirea.

Inteligenta inimii aduce poezie in viata ta, iti invata pasii sa danseze, iti face viata o bucurie, o sarbatoare, un ras continuu. Iti da simtul umorului. Te face capabil de iubire. Asta e adevarata viata.

Viata care e traita cu capul e o viata mecanica. Devii un robot – poate foarte eficient. Robotii sunt foarte eficienti, masinariile sunt mai eficiente decat omul. Cu capul poti castiga multe, dar nu vei trai multe. Poti avea un standard de viata mai bun, dar nu vei mai avea viata.

Viata este a inimii. Viata poate creste numai in inima. Viata, dragostea, spiritul cresc numai in solul inimii. Tot ce este frumos, tot ce este cu adevarat valoros, tot ce este plin de inteles, important vine din inima. Inima este centrul, capul e doar periferia. A trai cu capul inseamna a trai la periferie, fara sa ajungi sa cunosti vreodata frumusetile si culorile centrului. A trai la periferie inseamna prostie.

A trai cu capul inseamna prostie. A trai cu inima si a te folosi de cap ori de cate ori este nevoie inseamna inteligenta.

Dar centrul, stapanul, se afla in miezul fiintei tale. Stapanul e inima, iar capul e doar servitor – asta inseamna inteligenta. Cand capul devine stapan si inima e uitata de tot, asta e prostie.

E la latitudinea ta sa alegi. Tine minte, capul ca sclav e un sclav frumos, foarte util. Dar ca stapan e un stapan periculos si iti va distruge toata viata, iti va otravi toata viata.

Priveste in jurul tau. Viata oamenilor e total otravita, otravita de cap. Ei nu mai simt, nu mai sunt sensibili, nimic nu-i mai emotioneaza. Soarele rasare dar in ei nu tresalta nimic; se uita la soare cu ochii pustii. Cerul se umple de stele, dar inima lor ramane insensibila la frumusetea nemarginita presarata de stele, niciun cantec nu se inalta din inima lor.

Omul a uitat sa cante. Norii vin pe cer si paunii danseaza, dar omul nu stie sa danseze. A ajuns un infirm. Pomii dau in floare – dar omul gandeste, niciodata nu simte, si fara simtire inflorirea e cu neputinta.

Iesi din starea asta! Lasa viata sa aiba romantism, putina aventura. Exploreaza! Milioane de frumuseti si de splendori te asteapta. Continui sa te misti in cerc, fara sa intri in tempul vietii. Usa templului este inima.

Urmareste, cerceteaza, observa, uita-te bine la viata. Nimeni altcineva n-o sa te ajute. Ai depins prea mult de altii, de asta ai ajuns asa. Ai grija, e responsabilitatea ta. Esti dator fata de tine insuti sa te uiti bine la ce faci cu viata ta.

Exista poezie in inima ta? Daca nu, nu mai pierde timpul. Ajuta-ti inima sa toarca si sa teasa poezie. Exista romantism in viata ta? Daca nu exista, esti deja in mormant. Invata sa traiesti. Adevarata inteligenta este cea a inimii. Ea nu e intelectuala, este emotionala. Nu seamana cu gandirea, seamana cu simtirea. Ea nu este logica, este iubire.

Iubirea e disponibila doar pentru cei care isi ascut continuu inteligenta. Iubirea e pentru cei mediocri…iubirea nu e pentru cei lipsiti de inteligenta. Omul lipsit de inteligenta s-ar putea sa fie un intelectual de frunte; de fapt, cei lipsiti de inteligenta incearca sa devina intelectuali; asta e modul lor de a-si ascunde lipsa de inteligenta.

Iubirea nu e pentru intelectuali.Iubirea necesita cu totul altfel de talent – o inima talentata, nu un cap talentat. Iubirea are inteligenta ei, felul ei de a vedea, de a percepe, felul ei de a intelege viata, de a patrunde misterul existentei. Poetul e mult mai aproape de asta decat filosoful. Iar misticul este chiar in templu. Poetul este pe trepte, iar filosoful este departe. El cel mult se poate apropia de alee, dar niciodata de trepte. El continua sa dea tarcoale templului, studiind peretii exteriori, si ajunge sa fie atat de vrajit incat uita de tot ca peretii exteriori nu sunt adevaratul templu si ca zeitatea e inauntru.

Poetul ajunge la usa, dar usa e atat de frumoasa incat il hipnotizeaza. El crede ca a ajuns – ce poate exista mai mult de atat? Filosoful se pierde tot incercand sa ghiceasca ce se afla inauntru. El nu se duce acolo, el doar gandeste, filosofeaza. Poetul incearca sa patrunda misterul, dar se impotmoleste la usa. Misticul intra in chiar sanctuarul templului.

Calea este iubirea si calea este inteligenta iubitoare. Cand iubirea si inteligenta se intalnesc, se creeaza un spatiu in care tot ce este cu putinta omului poate deveni realitate. E nevoie de o inteligenta iubitoare. Inteligenta singura devine intelectuala, iubirea singura devine sentimentalism, dar inteligenta iubitoare nu devine niciodata intelectuala sau setimentalism. Ea iti confera un nou gen de integritate, o noua cristalizare.

vineri, 8 aprilie 2011

Poetul de vineri 15: Paul Vinicius (n. 1953)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius)



Astăzi mă opresc asupra unui poet ceva mai „delicat” - în sensul că, făcând parte din promoția nouăzecistă „sexualistă” și „clinică” (nu eu l-am băgat în categoriile astea), Paul Vinicius (n. 1953) e ceva mai dezinhibat decât alții (mă refer mai ales la uneori pudibonzii optzeciști), dar nu în proporția alarmantă întâlnită la un Mihail Gălățanu (dintre colegii de promoție) sau la douămiiști. Criticul Marin Mincu l-a inclus în antologia Poezia română actuală (din 1999, înainte ca douămiiștii să apară efectiv la orizont, deși chiar aici este introdus termenul, în prefața volumului 3), deși nu era foarte convins, ba chiar l-a criticat pentru „excesiva bădăranie și megalomanie sexualistă”: „Poetul „fratelui sardele” nu știe că descrierea nudă a actului sexual în sine nu are vreo relevanță în plan poetic”. Totuși, e culmea cum, din textele selectate de către critic, această impresie nu prea reiese, sexualitatea nefiind încă complet denudată - e suficient să menționez textul „lungă și nesupusă istorie a orgasmului / sfântul duh”, care rămâne, orice s-ar zice, o poezie, în orice caz nu un discurs concret, fotografic. Lăsând la o parte această remarcă, poemele lui Vinicius, situate uneori în vecinătatea „intertextualistului” Sorin Gherghuț (în ceea ce privește gustul pentru clișee eminesciene (sau nu) reciclate, gen ”Părul argintiu și prelung al unei comete îi acoperise chipul. Cobori în jos, păr argintiu, alunecând pe-o rază / pătrunde-n casă și în gând și viața-mi luminează - au murmurat, livide, buzele ei aproape adormite” sau „scufița roșie printre legendare chiaguri de sânge”), au farmecul lor, chiar dacă multe tehnici sunt împrumutate fie de la Mircea Ivănescu (personajele/alter-ego), fie de la Virgil Mazilescu (titlurile neverosimil de lungi).

Pardon: în volumulul din 2003 (sau 2002?) Studiu de bărbat, lucrurile se schimbă parțial. Aici, erotismul este - să recunoaștem - intensificat, dar, nota bene, continuă într-un mod reușit deși scandalos filonul „erotic-mistic” deschis, de pildă, în sus-menționata poezia „lungă și nesupusă istorie a orgasmului / sfântul duh” - și asta aproape în același timp cu aproape similarul Adrian Urmanov (care debutase în 2001 cu ”Cărnurile canonice”). Dar să lăsăm vrăjeala:


mai multe întâmplări dau buzna din imediata apropiere, hrănindu-se științific (mai precis: cu sânge)
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

minunată lume: cum ne mai învață ea (punct cu punct)
cei șase ani de acasă:
adio mamă servus bătrâne
dis-de-dimineață m-am înrolat pe galeră
cu eșarfa fluturându-mi albastră (harap alb
prin pădurea de piatră).

cât rafinament cadențat până prinzi mișcarea cu capul -
până când pe zid se formează acea vânătaie
(un zâmbet de înger)

nu-i așa bunicuțo că și (aley-hop!) elefantul
mai pitic pare astăzi în praful arenei?
și doar ziua începuse bine (aley-hop!)
netezindu-și fusta boțită
dimineața începuse bine - ce mai încoace și pe dincolo -
ca să zic așa (scufița roșie printre legendare chiaguri
de sânge).
deja către seară îngenuncheatul în grădina cu nuci
este o adoua natură
deja plimbcatul cu barca prin întunericul curții
nu mai este - nici pe departe - o aventură

și noi am privit (de-cu-zori) dimineața
o doamne.
dar nu am insistat
și evlavioși (cum ne știi)
am mai bătut câteva piroane în fereastră.


cetățeanul sardele și-a trădat țara mai multe nopți la rând (în cârdășie cu o contabilă mai blondă decât regia albastră a huilei și mai lihnită decât lignitul însuși decât acei bărbați timizi și cu garoafă la butonieră)
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

numele: sardele. părul: înspicat. născut
pe undeva printre lanuri de porumb și
subversive colonii de maci la prag de seară

ocupația: poet (și mai precis: ratat).
semne distinctive: un combinat (un combinat
al fricii crescut peste copilăria lui
ca o rană

ca un sanatoriu al bunei-cuviințe al
cuvintelor fără ocol, al gesturilor suple
dansate în alcool cu care - în definitiv
și la urma urmei - a reformat
acest sfârșit de secol abstract.)

cât despre ea: contabila, complicea (și de ce nu?);
femeia acelor amintiri cu spumă roșie la gură;
cea care (de altfel) ținea aritmetica acelor nopți ploioase
în vastele ghețării ale speranței
în lungile nopți ale remușcării, bolboroseala lor de carbid,
nu știm dar nu știm aproape nimic
căci încă de acum vreo douăzeci de ani
am dat-o în urmărire capitală.


în care - deși încifrată și cam bolovănoasă - umbra poetului bacovia îi dă târcoale lui sardele la vreme de seară prin parcul cișmigiu, lucru pe care acesta din urmă îl consideră (totuși) drept semn prevestitor de bine și zălog al carierei poetice lacustre care îl așteaptă
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

ție și celor asemenea ție care m-ați cunoscut
în infimul răgaz al cernelii - în aerul brusc
deschis de liliac cu o cheie ruginie de parfum
deasupra mesei tăcerii - ce să vă spun?
(fiindcă trebuie s-o spun doar spre seară -
când inima se încarcă de maci devenind eu vizibil)

un deget binecuvântător pe buze un semn prietenesc
arcul și săgețile întinse sărbătoresc
peste mantia înverzită a bătrânului pământ:
pentru că nimic nu am să vă spun.

iar celui care nu știe și lipsește dintre noi
(pedepsit fiind el pentru că nu știe pentru că lipsește)
crâncenă pedeapsă e darul meu pentru el: o inimă
mai roșie, mai podidită de iubire: sclavă a ta
și a celor asemenea ție care m-ați învelit în
liniștea privirilor voastre apoase până la
geamandura de unde începe înaltul - plutind deasupra
pământului neclintit:
pentru că nu am să vă spun nimic.


într-o lume plină de șmecherii cu ghivent și de maiamuțoi cu pedale - care mai au încă și tupeul să instaureze adevărate ierarhii ale nesimțirii (în detrimentul poeziei naționale) și (în plus) mai duc și țara de râpă -, să-ți mai pierzi timpul cu critica socială este similar cu a-ți bate cuie în tălpile pantofilor pentru ca (apoi) să te plimbi (de unul singur) pe calea victoriei și să nu-ți fie frică; deși deținător al acestui trist și crunt adevăr benone recidivează totuși
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

privește-i doamne: cum nu-și mai încap
în pantofi din cauza cravatei. cum
mai semnează ei acele acte destinate
unui viitor despre care au auzit (nici
mai mult nici mai puțin)
că ar comunica subtil cu sculpturalul

bust și de la capăt. amănunte cu unghiile
tăiate. o crâncenă comună primitivă a
uitării inaugurând mari bulevarde mari
teatre de revistă în care mineritul
bate din picioare bate din palme. pur
și simplu bate.

și numai plesnetul firav al frunzei
în toamna cea înaltă îi mai face să tremure
îi mai învață să plângă
restabilind o clipă echilibrul


deși (preponderent și madagascar) preocupat de relațiile lui speciale cu sexul frumos, în momentele de acalmie spirituală (și filozofică - deci), sardele nu se dă înapoi din fața conceputului (tectonic) de moarte - pe care îl aduce la perfecțiune, modelându-l ca pe o bucățică de plastilină - (și, mai mult decât atât: slujindu-se de el) se arată optimist în privința posibilității transferării inefabilului prin intermediul acelor oameni de frunte, dintre epocile stinse către cele mai contemporane
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

când mă gândesc la moarte (și aici, camera se
umple brusc cu miros de liliac și mușuroaie de furnici),
îmi așez dinainte fotografiile prietenilor (dragii de ei! -
plecați din vreme, cu noapte în cap și treburi, se vede
urgente prin nu-știu-care provincii adiacente) și mă apuc
să le citesc

putea-vor fi ei oare mesagerii? sau, cel puțin,
șerpașii acelei arderi fără de sfârșit care te coboară
în somn și te înalță în vis, cu osul frunții gata înflorit?

bolnavi de smoala revărsată noapte de noapte
dinspre topitorii, nu știm nimic definitiv deocamdată
și se vede treaba că prea curând nici nu vom ști; dar
semnele lor luminoase (ca niște girofaruri sub care
speranța încă dormitează) ne-ar putea limpezi odată și
odată, de pildă ridurile lăsate cu dragoste în apă de
chipurile lor: blânde albastre prevăzătoare.


total abstras și iremediabil alunecat în interiorul trăirilor lui fantasmagorice, sardele nu mai are inimă; sau, poate că inima lui nu face decât să bată tactul de final - acel ritm subțiat, prin care maestrul bulgakov i-a prefigurat rătăcirea (de prieteni, de dușmani - în definitiv: de viață)
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

somnul este o stare lichidă. la suprafață, mâinile

șerpuiesc precum șerpii de apă. fiecare gest lasă

în urmă o dâră. câțiva înecați fumează în vestiarul

cu înecate. toate înecatele par gravide; toți înecații

par femei. în pâlpâirea de chibrit a gândului, liniile

feței se întăresc (partea solidă a lumii). lângă aburul

cafelei, în vitrina neagră crescută din ziarele de

dimineață, chipul își reia masca obișnuită: partea

întunecată a lunii. tu încă dormi, soră morfină.

somnul este o stare lichidă. dacă - din greșeală -

aș răsturna ceașca de cafea, cu greu

v-aș mai putea deosebi.


Seară de seară, cu câtă criminală plăcere
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

Descopăr părul ei ud. Ud și arzător, ca o flacără. Ca inima mea pieptănată cu jale peste umărul ei stâng. Peste care trompeta gornistului din cazarma de peste drum așterne o înnoptată melodie. Acest scârbos vierme de tablă chiar crede că ne poate infecta cu somn, când, pentru noi, somnul este curată despărțire.
Ești vie, pentru că vreau eu, killer-ul plăcerilor amânate. Eu, care nu amân nimic, lovind cetate după cetate. Luându-te în primire cu tot arsenalul din dotare și cabrându-te până ce doare. Până ce explodezi de viață. Până ce urli. Până când suflul tău, fierbinte, mă lovește în față.
Evident, exagerez. De fapt, nu fac decât să conjug, să declin, să delirez. Evident, părul ei ud nu există. Nici măcar inima mea pieptănată. Nu face altceva decât să continue să bată, meticulos, în cușca simetrică de os.
Evident, exagerez. Curajul de-a inventa este la fel de viril ca și curajul de a trăi. Nu am nici o afinitate pentru respirație, masticație etc. Frecventez imaginația, îmi exercit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea. Sunt doar o fantă, prin care o puteți surprinde, totuși, pentru un moment.


Peste mișcările ei, ondulate de lună
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

Părul argintiu și prelung al unei comete îi acoperise chipul. Cobori în jos, păr argintiu, alunecând pe-o rază / pătrunde-n casă și în gând și viața-mi luminează - au murmurat, livide, buzele ei aproape adormite.
Peste mișcările ei, ondulate de lună, cobora încet vibrația luminii. Un dans nupțial pe tăciunii aprinși ai dorinței. Un ritm neștiut, în gongul albastru al lunii. Apoi orgasmul: ca o eclipsă. O eclipsă îmbrățișând Pământul cu harfa mișcărilor ei, ondulate de lună.


drumul cafelei
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

pe undeva, pe lângă rio de janeiro
în țara sambei și a șarpelui de apă - numit amazon -,
printre păduri dese în care nu dovedește securea
se naște noaptea catifelată numită cafea.

de-acolo, din plantații, ea pornește pe ape
ajungând prin porturi cu taverne, la tejghea
marinari beți și fufe versate
sorb noaptea fierbinte numită cafea.

negrese migdalate își storc sufletul fierbinte,
creole șerpești își joacă sânii în ea,
metiși languroși, cât e noaptea de lungă,
țes noaptea cea albă numită cafea.

noi toți visăm la lumea aceea vie
scufundați în cești ca niște pești în vopsea
în vopseaua cea neagră cu aroma virilă
a nopților albe, numită cafea.


scurtă dar năprasnică istorie a deliciilor feminine / fiul
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

blonde sau roșcate, minione sau manechine, vampe sau
brunete: o adevărată lume a deliciilor feminine.
o lume în care efortul nu trebuie cruțat iar țipătul
devine artă în sine. mă îmbrac. mă lungesc, mă pieptăn
cu ele. noaptea nu se doarme. de plecat nu se pleacă -
doar capul plecat sabia (plăcerii) îl taie. doar gemetele
lor mai pot traduce inscripțiile sacre, noapte de noapte,
sub tăvălugul plăcerii
blonde sau roșcate, minione sau manechine, vampe sau
brunete - o viziune olfactivă a deliciilor feminine, o
sonoritatea vizionară care biciuie această lume.
peste ani, din jurnalele lor prăfuite. din mărturiile
lor ridate, mă veți putea reconstitui (fărâmă cu
fărâmă), ca pe un tiranozaur, cu coama
încă fâlfâind.


lungă și nespusă istorie a orgasmului /sfântul duh
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

mai întâi e rândul cărnii să ardă în
periferii de sânge. ca la comandă
te desprinzi din lumea palpabilă a oaselor tale
pulverizat de o putere fără conținut fără chip -
ca un dumnezeu căzut din cer peste tine și apoi
umplându-ți trupul golit, la început strivit,
după care: zeu. un zeu amețitor în fiecare mișcare
în fiecare gest al tău (până și respirația -
ca o pasăre de pradă în picaj peste gura ei carnivoră
peste trupul ei parcurs de seismul trupului tău).
și seară. și cerul înstelat deasupra voastră.
și paralelismul în care ați intrat cu morții (în
aceeași poziție: pe spate); ascultând lunga pelerină
a vântului prin lanul de grâu și invazia
greierilor care vă acoperă cu noapte.


dacă ai ochii la fel de verzi ascunde-i în privirea mea
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

(de pildă) ochii tăi mătasea-broaştei
care mă scufundă în lumea tăcută
a ierburilor de apă mişcătoare.
dacă ar fi să mă încred în religia picioarelor tale
(care se întâlnesc în dumnezeu)
în linia lor dulce care mă ridică la cer –
aş putea să îţi devin enoriaş
până spre dimineaţă.
fii tu mânăstirea mea suspendată
care să mă dizolve în dumnezeu
fii tu stareţa sexului meu
fii zbaterea speriată
a frunzişului de toamnă al părului tău
fii codobatura.


crema neagră de pantofi nu iartă şi nu doare (fragmente)
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

*
după cum am mai spus – latina este o limbă
care face pe moarta;
altfel de ce am mai marca zilele nefaste
cu piatră neagră (precum în imperiul roman)
de ce am mai încetini femeile frumoase
tot cu o piatră neagră (la inel)
de ce le subţiază pe ele negrul
cât să îţi intre şi pe sub uşă
dacă latina nu ar face pe moarta – aşa
cum am mai spus: nigro notanda lapillo.

*

nimic fără dumnezeu nimic fără negru
nimic fără dumnezeul negru al negrilor
nimic fără dumnezeul negru al zilelor ploioase
nimic fără dumnezeul negru al femeii albe pusă pe iubit
până la ultimele ei consecinţe
până în ultimele ei cotloane
până la completa ei dizolvare în sperma fierbinte şi dulce –
în rest doar mărunte probleme de lubrifiere
şi dumnezeul negru şi strâmt al adâncurilor
şi dumnezeul negru şi strâmt al frecării
şi dumnezeul negru şi sfânt al cremei negre de pantofi
care iată: nu iartă
nu doare


spectacolul acestei lumi posibile
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

ce simplu ar fi să fie simplu ce grozav
mersul pe sârmă –
(dar tată: ) ăştia nici nu ştiu să vorbească pe nas
nici nu ştiu tabla înmulţirii pe dezbrăcate
nu ştiu dominoul cu femei pe săturate
nici baba-oarba şotronul
popa-prostu’ şi
dă-mi mâna;
câtă supremă chibzuinţă pe mama natură
când i s-a potrivit cioc de pelican femeii-pelican
şi cuvinte scârţâitoare de sare între dinţI
poetului;
cât de sigur pe el este altoitorul de cuţite
când îi retează asistentei sărutul
dintr-o singură lovitură
şi mărul lui adam – în două

continuu să stau în băltoaca acestor cuvinte
(mamă)
ca un copil neajutorat
care încearcă să comunice ceva ireparabilului
scaunelor goale din această sală goală de spectacole
la spectacolul de gală al cărnii şi oaselor lui
în faţa acestui public absent
în faţa acestei lumi ascunsă în pungile cu seminţe prăjite
în faţa ochilor crescuţi în întuneric –

aplauze. fluierături.
aplauze.


femeia - mod de folosire
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

i se îndepărtează pe îndelete singurătăţile din trup
spaimele din vis vălul de pe ochi până când
gândurile sentimentele gesturile tresăririle ei
capătă o curgere liniştită. se mai lucrează apoi
la presiunea sufletului ei şi la corzile vocale
pentru a preveni tăcerile prea lungi şi aducătoare
de depărtare.

(în acest stadiu preliminar femeia doarme mai frumos
decât visează se mişcă mai frumos decât gândeşte.
braţele ei te caută deja însă fără să se albească;
degetele ei nu îţi lasă încă umbre de dragoste pe piele).

abia acum urmează tratamentul de ardere înceată
(recomandabil între trei şi patru din noapte – când
carnea ei devine fragedă şi imponderabilă) când
şi tu îţi rătăceşti o bună parte din tine devenind
tot mai mult ea.
într-o bună zi îţi desprinzi aura de deasupra frunţii
şi o aşezi deasupra vâlvătăii calde a părului ei-
moment din care ea devine purtătoarea ta de adâncuri.

(acest stadiu impune o noua analiză sintetică: ea
visează mai frumos decît doarme; se mişcă mai
neîndemânatic decât gândeşte. ea este înconjorul
înconjorului raza cercului lunii numărul π al
adâncurilor. tu devii un trup al ei pe care ea
îl înlocuieşte precum o maladie incurabilă – însă
necesară ca aerul).

acum este joi am 48 de ani şi sunt mai fericit decât
iarba. ne aflăm în joia mare a unei seri de mai când
inima ei creponează alte încăperi ale frigului; când
umbra mâinii ei lasă ideograme pe pereţi
descriind o realitate în numai patru cuvinte:
bărbatul – mod de folosire
(mai nefolositor
decât iarba).


ne-a trebuit mult să găsim măsură neputinţei: internetul
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

tu şi neputinţa ta răsfăţată
cu capul pe labe (canişul tău credincios);
spaima de a suporta viaţă; de a lăsa vânătăi
lumii căcăcioase din jur de a le arăta
cum se poate muri pe muzică de cuţit
şi cu pahare de sânge în mână;
de a le arăta cum se poate muri de inimă
iubitoare de inimă; uite ce m-a împins
uite cum am ajuns la această consemnare seacă:
“sunt împrăştiat prin sita unui dumnezeu
orb şi mut.”

am fi putut să îi zicem iubire; am fi putut
să îi spunem spaimă de contopire spaimă
de pierdere de lume; oricum i-am spune
dreptatea va rămâne deasupra fiecăruia
precum spuma acelor zile
precum aerul.
dar despre cum poate încolţi moartea dintr-o dragoste
mai luminoasă decât fiecare în parte
rămâne omeneşte de încercat
diavoleşte de priceput.

acum e primăvara neagră a florilor de tei
a oamenilor cu înăuntrul scos în afară.
e noaptea devoratorilor de îngheţată şi a
mâinilor fricoase. luna pisată în oasă
presărată pe carne. viaţa –
la gradul ei zero.
azi este vineri am 48 de ani
sunt mai pustiu de sânge decât sângele. Azi
pagina ta de web adie în toate întunericurile
oricât aş încerca să o mai accesez:
wulpea weveriţa weronica.veve.ro
wulpea weveriţa weronica.veve.ro
wulpea weveriţa weronica.veve.ro

curând voi adormi
ca să ajung la tine.