joi, 31 martie 2011

poate au schimbat ceva

sau poate eu sunt de vină/și m-am născut în 1992/și de-atunci mă tot nasc


miercuri, 30 martie 2011

să cumpăr rouă?



nu știu încă dacă să cumpăr rouă/roua se regăsește pretutindeni în natură/așa scrie în cartea naturii/și așa și pe dincolo/roua e... de aur

dar/cum spuneam/am văzut rouă destul de rar/mai des văd sticlele cu roua munților

bănuiesc că roua e un fel de automobil/rouă pe autostrada frunzei/păstrați sentimentele de circulație/să-mi spuneți vă rog de ce nu pare a fi nimeni în rouă?

dar/cum spuneam/am văzut rouă destul de rar/decât dacă nu cumva și după ploaie picăturile acelea tot rouă se cheamă/dar altminteri n-am avut dimineața privilegiul să gust și să pipăi roua încet/cu atenție/îmi amintesc cum mă aflam în mod bizar în mamaia/toamna/și în zona hotelului perla/nu era nimeni/decât eu/și iarba cu buzele ei pline de rouă

se spune că roua e un cuvânt poetic și că îi place lui brumaru


luni, 28 martie 2011

ataraxy kraxy


(ce fac alții cu poezia...)

m-am luat așa de în serios!...

am plecat sictirit de poezie și de tot de la cărtureștiul din city, pe unde zăceau pe doar 2-3 rafturi niște volume de poezie, pe care cele mai multe le-am mai văzut dățile trecute - de data aceasta le-am răsfoit mai atent, dar tot am rămas cu impresia: „ce-s chestiile astea? cum de nu-mi place mai nimic?”. aceeași senzație o aveam și adineaori când mă uitam pe iutubul lui white noise: cine sunt eu, ce caut aici printre toți ăștia? ce legătură am cu ei, cu branșa asta de poeți?

stau și mă întreb fiindcă am indubitabil probleme cu „vrăjirea”. ce „zvâc”, ce „je ne sais quoi” simțeam când citeam din Cărtărescu, apoi din Gellu Naum, din Voronca, din Sașa Pană!... și-acum? nici nu mai țin minte ultima dată când m-a vrăjit așa de tare o carte, un autor, un poet, ceva.

citesc de o grămadă de vreme din Agopian, Sara, și mă întreb cum de nu renunț la lectură, chiar dacă nu-mi procură multă plăcere. desigur, e un stil foarte interesant, dar e ca și cum aș fi trăit înainte de 1989 și, pentru o singură carte care mă interesează, ar fi trebuit să iau un pachet întreg: câteva momente plăcute, mai ales cele cu „levitațiile” aproape aleatorii ale personajelor, în mijlocul unui noian de chestii neinteresante care să facă această carte un pseudo-roman cvasi-istoric. un contrast original, dar ceva nu merge - să fie oare de vină un oarecare nihilism al autorului? iată deci încă o ocazie ratată pentru mine, după operațiunea Boris Vian - n-am mai avut chef să încerc marea cu sarea știind de la început că tot nu voi primi ce vreau.



(tânărul Kandinsky...)

iată - nu fac de la început decât să caut fărâmițe din vechiul meu paradis extraterestru. ca acul în carul cu fân. ca acul în cerul cu fân. ca boschetarul în pubelă. vorbesc cât se poate de serios. am cam uitat asta și am început să o iau pe o arătură dintr-aia estetică care duce la acceptarea unor chestii cum sunt alea douămiiste. cât de naiv am putut să fiu, atât de deziluzionat sunt acum! n-am niciun chef acum să învăț ca să devin un critic de poezie ca lumea sau să fiu un poet măcar întrucâtva priceput la versificație. vreau, în fond, să-mi recapăt încrederea în sine și să (re)vin pe un făgaș mai bun. să cerșesc la Muze? nici nu știu. ar trebui să am un motiv bun. și acela nu poate fi doar propria mea plăcere, eu care nici măcar nu prea mă mai strofoc să recitesc ce am scris în urmă. așa cum nici nu mă strofoc să-i citesc pe alții de pe poezie.ro, de exemplu (de altfel, mi s-a spus că poeziile mele ar avea un puternic iz de poezie.ro și că mulți alții scriu ca mine! pe bune? băi, ar trebui și eu să citesc măcar din Ștefan Ciobanu sau Traian Rotărescu, ăștia-s cam printre puținii care, la un moment dat, m-au atras cât de cât. de regulă, trebuie altcineva să-mi dea mură în gură pretextul ca să formez vreo „aură”...), pentru că mi-e o lene insuportabilă (așa cum mi-e lene să învăț ca lumea pentru bac, așa cum mi-e lene să plec chiar acum de la calculator, așa cum mi-e lene să folosesc timpul ăsta de la calculator în moduri mai productive, așa cum mi-e lene să meditez mai mult, așa cum mi-e lene să născocesc tocmai ce n-au reușit sau nici n-au încercat să facă dalde Boris Vian sau Agopian - o reconstituire a acelui paradis pe care știu că îl am undeva în mine, dar îmi trebuie un motor de căutare interioară ca lumea, mai ceva ca Gugăl)... tra la la la la... dar universul format dintr-un singur vers are o știre pentru mine: situația nu e permanentă (nici n-ar fi avut cum la cât de des îmi dau „refresh” la suflet!), pentru că doar schimbarea însăși e permanentă!!! sâc sâc sâc, ce mișto.....



(Robert Delaunay să... trăiască!)

--- notă colaterală: singura chestie mai interesantă pe care am văzut-o la cărturești a fost Marocco de George Bălăiță. În țiplă, evident, ca să nu-mi fac vreo idee cum e cartea. Mai precis, primul volum - am strania senzație că am văzut acolo și al doilea volum, dar acum văd că cei
de la Polirom n-au lansat încă al doilea volum... Sunt totuși curios să citesc cartea, deși sample-ul de pe saitul Polirom nu îmi este prea simpatic. Și dacă tot nu-mi place în vreun fel, adaug Marocco la lista de titluri atrăgătoare preexistente pe baza cărora să fac „romane” (am folosit procedeul acesta de valorificare a preconcepțiilor mele magnetice (cum sună!!!) în proză (Dridri, Roșu și negru, Senso, și în poezii (v. ciclul Versicolor) și voi mai folosi...)

duminică, 27 martie 2011

tăcerea delicioasă

am sentimente/
și pe-aici/și pe dincolo/

din țările mele aldine/
n-a sosit/decât o tăcere
delicioasă/ca pâinea limpede/
semn că marea/nu s-a mai revărsat în sine

ca și cum/dormind/
am țipa pe holul blocului:
am sentimente/
și pe-aici/și pe dincolo/

vineri, 25 martie 2011

Poetul de vineri 13: Zaharia Stancu (1902-1974)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu)



M-a surprins în mod plăcut o „cărămidă” (cu peste 500 de pagini) intitulată „Poeme simple” și semnată de Zaharia Stancu (1902-1974). Astăzi, numele lui este trecut oarecum sub tăcere, ca reflex al inerției anticomuniste, dar adevărul este că, trecând cu vederea activitatea sa proletcultistă (totuși, el a constituit astfel un fel de „scut” pentru mulți tineri poeți din anii 60-70, mai mult sau mai puțin lipsiți de apărare în fața cenzurii), ar trebui poate luat în considerare din nou, dacă nu pentru romanele sale (după cum bine se știe, Desculț a deținut (sau mai deține, cred) titlul de cel mai tradus roman românesc, ceea ce a atras, cu siguranță, invidiile multora. Dar eu n-am citit Desculț, nici alte romane, așa că nu mă pronunț asupra lor), cel puțin pentru poeziile sale de până în anii 40 (fac acestă precizare, pentru că, deși nu întru totul execrabile, volumele de poezii apărute în ultimii săi ani nu mai au vigoarea celor din perioada interbelică).

Atunci când am citit cartea, îmi stăruiau încă în minte clișeele tradiționalismului - la o adică, trebuie să fie o poezie cu sat, cu agricultură, cu oi, cu biserică, cu îngeri, chestii dintr-astea ca să fie tradiționalistă. Zaharia Stancu este și el asociat cu tradiționalismul, mai precis cel gândirist (la acea dată, nici nu știam prea bine care sunt deosebirile - reale! - între gândirism și curentele tradiționaliste anterioare). Dar poeziile sale, chiar majoritatea celor din primul volum (cel mai evident tradiționalist), sunt legate, pur și simplu de natură - care însă nu este descrisă fotografic, în maniera pastelurilor lui Alecsandri, ci este (cel puțin așa cred eu) autentic trăită. Desigur, poate că exagerez, așa cum am exagerat puțin în cazul Ninei Cassian și poate și în alte cazuri, dar, sincer, m-a frapat senzația de autenticitate care n-am mai trăit-o nici în cazul lui George Lesnea, care, la fel ca și Zaharia Stancu, a tradus din Serghei Esenin (despre punctele comune între Esenin și Stancu, puțin mai încolo), dar, ca poet, mi se pare mult mai lipsit de „lichid vital” decât Z. Stancu (unii critici susțin însă oarecum contrariul). Amândoi se folosesc în continuare de versificație, dar Zaharia Stancu, până la unele poeme mai ample din volumele „Anii de fum” și „Iarba fiarelor”, folosindu-se de tipare teoretic constrângătoare (poeme de câte două catrene sau chiar un singur catren!), care însă îi vin „ca o mănușă”.

Poate cele mai reușite volume sunt „Alb” din 1937 (cu unele momente în care poetul se arată surprinzător de modernist, aproape expresionist) și „Pomul roșu” din 1940 (unde sentimentalismul mi se pare bine dozat, iar poemele reușite sunt numeroase). E drept, multe poezii sunt iremediabil vetuste azi, iar selecția asta poate că nu face dreptate poetului. Dar sper că va fi cineva convins de măcar câteva dintre aceste versuri (preferabil, nu doar dintre cititorii nepretențioși) - doar de-asta mai fac aici aceste prezentări vinerea, nu?




Fugă
(din vol. Poeme simple, 1927)

Azvârli în colţ ghiozdanul supărată
Că azi ai căpătat o notă rea.
Lepezi rochiţa ta numerotată
Şi-mbraci o iie proaspătă, de nea,
Îmi faci un semn, ne furişăm desculţi
Spre câmpul plin de mure şi de rugi,
De sprinten ţârâit de greieri mulţi
Şi iepuri ce-ţi arată cum să fugi.


Nu știm
(din vol. Alb, 1937)

Nu ştim de unde am venit,
Nimeni nu ştie unde pleacă.
Venim din flăcări blestemate?
Plecăm spre-o vale veşnic seacă?

Nu ştim de ce-am venit şi cum
Pe-această coajă rotitoare,
Purtăm în sânge zări şi fum
Şi-n carne spumă şi licoare.


Gol
(din vol. Alb, 1937)

Azi am bătut cu talpa în pământ
Şi nu mi s-a răspuns nici un cuvânt.
Slăvile le-am lovit c-un stol
Şi-au răsunat a gol.

E gol ţinutul; pare goală faţa
Acestei lumi pe care-o sorb într-una,
Şi-mi pare fără sâmbure chiar ora
În care mi se clatină sub frunte luna.


Orbi
(din vol. Alb, 1937)

Casa aceasta e oarbă,
Copacul de colo e orb,
E orb trecătorul şi oarbă
E luna, în cercul ei orb.

Inima, o cârtiţă oarbă
În clocotul trupului orb,
Lumina, lumina e oarbă
Şi orbi sunt ochii pământului orb.


Când nici luceferii...
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Când nici luceferii nu sunt eterni
Ce rost are cuvântul "întotdeauna"?
Trecem ca şipotul vântului,
Putrezim ca firele ierburilor.

În corola inimei cât bate, cât mai bate,
Purtăm lumina frunţii şi smoala ochilor.
Nu-mi cere să-ţi răspund "totdeauna"
Când nici luceferii nu sunt eterni.


Gemene
(din vol. Alb, 1937)

Carnea e oaselor geamănă,
Oasele, sângelui gemene.
Moarte, cine îţi seamănă,
Cine mai poate să-ţi semene?

Poate eşti câmp înflorit,
Poate eşti hrubă de sare,
În care, ca un stâlp înlemnit,
Stă, fără-ntrebări, fiecare.


Focul din sânge
(din vol. Alb, 1937)

De unde a început cântecul?
De unde s-a ridicat întâi zarea?
Nimeni nu cunoaşte marginea peisajului,
Nimeni nu sărută buzele soarelui.

De unde a izvorât sângele?
Focul din sânge de unde a venit?
Cine ne-a înnebunit cu foc sângele?
Cine a înnebunit cu sânge focul şi l-a hrănit?


Cine mi-a furat cuvintele?
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Cine mi-a furat cuvintele cu care te chemam?
Cine mi-a furat mâinile cu care-ţi făceam semne?
Primăvara mi-a aflat grădina veştedă,
Toamna mi-a găsit livezile sterpe.

Cine mi-a zdrobit fuga după ciute?
Cine a risipit fulgii somnului împărtăşit împreună?
Vara nu-mi mai coace grâul inimii,
Iarna nu-mi mai aduce zăpadă şi lună.


Inscripție pe un leagăn
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Leagănul în care creşti seamănă,
Ca toate leagănele, a sicriu.
Viaţa ţi-e geamănă, moartea ţi-e geamănă
Şi drumul sângeriu.

Degetele roze vor purta flori şi arme,
Ochii cu care dulce zâmbeşti
Vor învăţa să ochească: creşti
Pentru obuzele ce-or să te sfarme.


M-am oprit lângă coșul vieții
(din vol. Pomul roșu, 1940)

M-am oprit lângă coşul vieţii,
Roadele, roadele, dulci şi amare.
Din fiecare gust şi arunc
Sâmburii-n ţărâna grasă, sâmburii.

M-am oprit lângă coşul morţii,
Roadele, roadele, dulci şi amare.
Gust doar un fruct: mai amar, mai amar
Şi sâmburu-l sparg între dinţi.


Da: am crescut cu macii...
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Da: am crescut cu macii şi strugurii pe câmp.
Da: mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape rouă.
Da: m-am scăldat în râul cu cânepi la topit.
Da: mi-am julit genunchii în vişini şi-n cireşi.


Călătorie
(din vol. Alb, 1937)

Vom trece simplu dintr-o stea în alta
Când steaua noastră va îngheţa.
Când inima se întunecă, inima
Nu caută lumină în alta?

Soarele îl vom schimba cu altul
Când miezul lui va deveni rece.
Când ni se năruie înaltul
Spre alte privelişti pasul nu trece?


Amintire
(din vol. Alb, 1937)

Luna cu cerc roşu, cireşii
Copleşiţi în fum alb - şi noi doi.
Seara cu cirezi se-ntorcea
De la ţărmul apusului roşu.

Luna cu cerc roşu, - şi tu
Cu faţa ca marginea lunii.
Copleşiţi în fum alb dorm cireşii,
Copleşiţi dorm numai cireşii.


Poate greșesc
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Poate greşesc: dar steaua tot roşi-e a rămas.
Poate greşesc: dar fluviul e-acelaşi ca-nainte.
Poate greşesc: dar munţii îşi au şi ei un glas.
Poate greşesc: dar câmpul şi el are cuvinte.


Îți ghicesc în palmă
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Îţi ghicesc în palmă:
Ai genunchi, călcâie şi dinţi,
Ai fruntea rotundă şi calmă
Şi glezne fierbinţi.

Îţi ghicesc în cafea:
Ai coapse cu pielea bălană,
Îţi ghicesc în stele, în stea:
Eşti tânără, tânără, abia codană.


Dacă aș fi pictor
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Dacă aş fi pictor, aş spune:
Iedule, pozează-mi pentru ea.
Dacă aş fi pictor, aş spune:
Vreau să am model vijelia.

Dacă aş fi pictor, aş spune:
Ca râul acesta îi clocoteşte pieptul,
Ca livada aceasta înfloreşte,
Ca lanul acesta-n dogoare aşteaptă ploaie.


Ești singura vioară
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Eşti singura vioară pe care-aş vrea să cânt,
Eşti singurul izvor la care-aş vrea s-adăp
Şi setea mea şi setea acestui vast pământ
În care într-o zi va trebui să-ncăp.

Eşti singura-nflorire pe cerul larg şi gol,
Şi glasul tău e-acela pe care-l tot aud.
Ai mâinile asemeni zăpezii de la pol,
Ai părul tumultos, ca mările din sud.


Te știu lacomă
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Te ştiu lacomă şi-ţi dau în dar
Să-ţi faci sălbi şi centuri aurul lunii,
Argintul mărilor pentru brăţări,
Albastrul amurgului pentru petunii.

Te ştiu lacomă şi-ţi dau în dar
Puful norilor să dormi pe el,
Pledul zorilor, să te-acopere,
Soarele, să-ţi fie inel.


Își trimite numai picioarele
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Câteodată îşi trimite numai picioarele,
Câteodată numai tâmplele.
Buzele ei vin rar de tot să mă simtă,
Urechile, urechile, niciodată.

Ochii şi-i lasă undeva, în trecut,
Inima o uită undeva, între copaci negri.
Cel mai des îmi trimite mijlocul,
Cel mai des îmi trimite umerii.


Când se leagănă plopii
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Când se leagănă plopii, îmi spun:
Aşa se leagănă ea pe străzile oraşului.
Când furtuna bântuie pădurea, îmi spun:
Trupul ei e o pădure în veşnică frământare.

Când calc ierburile câmpului, îmi spun:
Ca ierburile acestea e rouată, e proaspătă.
Când mânjii nechează, îmi spun:
Ca mânjii, ca mânjii e sprintenă.


Port pe obraz
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Port pe obraz, port pe obraz,
Puful zilei care-a trecut,
Şi pe grumaz, da, pe grumaz
O amforă din care n-am băut.

Port pe genunchi, da, pe genunchi,
Pântecul proaspăt al lunii,
Iar între dinţi, ţin între dinţi,
Dezghiocat, miezul alunii.


În măceșii roșii
(din vol. Pomul roșu, 1940)

În măceşii roşii, în mătasea porumbului,
În coaja mesteacănului, în măceşii roşii,
În toamna cu vulpi roşii văd părul iubitei,
Numai părul iubitei.

În despletirea pădurilor, în despletirea cocorilor,
În despletirea amurgului roşu, în nori,
Văd părul iubitei, numai părul iubitei
În vulpile roşii ale toamnei.


Pomul roșu
(din vol. Pomul roșu, 1940)

La marginile apelor,
La marginile câmpurilor,
La marginile cerurilor,
Au răsărit pomi roşii.

Roadele lor le-am cunoscut: roşii.
Frunzele lor le-am cunoscut: roşii.
Măduva lor am cunoscut-o: roşie.
Inima, inima, cel dintâi pom roşu.


Totul era straniu
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Totul era straniu; obrazul
Mereu cu alt contur, ca fumul.
Părul în vânt, ca flăcările,
Buzele reci, ca zăpezile.

Totul era straniu; chiar noaptea
Împrumuta obrazul halucinat,
Obrazul tău, părul tău, buzele tale,
Zăpezile şi flăcările tale.


Mâinile cântau ca pădurile
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Mâinile cântau ca pădurile,
Şoldurile nechezau ca stepele,
Ochii purtau corăbii cu pânzele umflate,
Genunchii păşteau: căprioare.

Dar buzele, buzele rămâneau neclintite,
Iar tâmplele roşii zvâcneau
Lângă roşul urechilor ciulite,
Lângă roşul timid al obrajilor.


Primăvara ești numai soare
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Primăvara eşti numai soare, numai soare,
Vara garafă plină şi rece.
Toamna eşti strugur brumat, piersică pufoasă,
Mireasmă de livadă, lin sângeriu.

Dar iarna, iarna eşti viscol,
Pădure vrăjită, râu îngheţat,
Dar cel mai des, cel mai des iarna
Eşti fiară flămândă scrâşnind după pradă.


La ora șase
(din vol. Pomul roșu, 1940)

La ora şase pasările luminii
Vin grele şi-ni deschid ferestrele,
La ora şase pasările luminii
Vin şi-mi ciugulesc inima.

La ora şase pasările inimii
Vin şi mi se aşază pe umeri,
La ora şase pasările luminii
Îmi vor aduce într-o zi întunericul.


Ieri erai încă tânără
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Ieri erai încă tânără, ca frunzele,
Ieri erai încă zarzăr şi plop,
Ieri erai încă proaspătă, ca izvoarele,
Ieri erai încă ulcior şi vioară.

Ieri erai încă podgorie în pârg,
Ieri erai încă sprintenă ca mânjii,
Ieri îţi tremurau încă buzele, genunchii,
Acum sălciile-s galbene, galbene...


Piatra care-a rămas
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Vişinii-au venit şi-au plecat,
Norii au venit şi-au plecat,
Numai piatra aceasta a rămas, a rămas,
Lângă tâmple-n popas.

Unghiile cresc, cresc mereu,
Apele curg, apele şi eu.
Numai piatra aceasta de foc,
Piatra inimii, rămâne pe loc.


Luna pogorâse pe rochia ta
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Luna pogorâse pe rochia ta,
Luceafărul ţi se clătina pe creştet.
Cine a sfâşiat luna, cine?
Cine a stins luceafărul, cine?

Când treceai, daliile zâmbeau,
Când treceai, casele îşi deschideau porţile.
Ieri fremătau încă pădurile,
Casele şi-au tras peste ochi obloanele grele.


Țineam în mâini pământul
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Ţineam în mâini pământul, pământul,
Tu-mi spuneai: iarba, a-ncolţit iarba.
Ţineam în mâini norii, toţi norii,
Tu-mi spuneai: a-nserat, înnoptează.

Ţineam în mâini cerul, tot cerul,
Tu-mi spuneai: a-nnoptat, e târziu.
Aduceam soarele, soarele.
Tu-mi spuneai: e târziu, prea târziu...


Păpușa de cârpă
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Păpuşa de cârpă mi-a spus:
Poţi să-mi spargi sticlele ochilor, nu ţip.
Poţi să-mi spargi pântecul de tărâţe, nu ţip,
Poţi să-mi răsuceşti gâtul de sârmă, nu ţip.

Dar dacă-mi vei muşca umerii, umerii,
Dacă-mi vei muşca degetele, degetele,
Dacă-mi vei răscoli genunchii, genunchii,
Voi învia, voi învia sigur.


Moartea sub unghii
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Moartea sub unghiile lungi
Se zbate, pasăre în colivie,
Cântecul ei îmi arde obrajii,
Cu flăcări colilie.

Sub unghiile lungi fluieră moartea
Tristă, ca sturzii pădurii,
Sub unghii şi în ochii umbriţi
De sprâncene în culoarea murii.


Nu pot să uit
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Nu pot să uit salcia trupului tău,
Aroma părului tău nu pot s-o uit,
Nu pot să uit glasul care-mi spunea:
Dragule, dragule...

Nu pot să uit grumazul tău alb, ca viscolul alb,
Nu pot să uit dogoarea umerilor, dogoarea,
Ceasul în care-mi spuneai: duşman, mi-eşti duşman,
Nu pot să-l uit...


Nu mi-e dor de nimic
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Nu mi-e dor de nimic, iar dacă
Îmi sfâşii totuşi piepul şi viaţa,
O fac fiindcă îmi place cumplit
Să mă iau la trântă cu viaţa.

Nu mi-e dor de nimic, iar dacă
Fruntea mi-o sfâşii, coapsa şi capul,
O fac fiindcă aceasta mi-e vrerea,
O fac fiindcă acesta mi-e placul.


Marii flămânzi ai lumii
(din vol. Alb, 1937)

Pentru mulţii flămânzi ai lumii
Cerul nu-şi scutură grădinile coapte,
Câmpul nu-şi macină grânele,
Mările nu-şi aruncă belşugu-n năvoade.

Pentru marii flămânzi ai lumii
Somnul nu vine dulce şi lin,
Copiii nu cresc rumeni şi sprinteni,
Femeile n-au coapse de piatră.


Insulă fără nume
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Insulă fără nume, pierdută în ocean,
Adolescenţa mea şi-acum te mai visează.
Femeie fără nume, cu tâmple de mărgean,
Şi astăzi carnea mea aprinsă te cutează.


Fuga lebedelor
(din vol. Alb, 1937)

Pământul cântă-n paşii noştri proaspeţi,
Tremură în văzduh învierea,
Mâinile ţi s-au făcut mai mici, mai înguste
Şi unghiile mai viorii.

Cu steme voievodale pe frunte
Melcii suie în crengile livezii.
S-au furişat spre munţi, spre munte,
Lebedele zăpezii.


În inimă port viața
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

În inimă port viaţa, ca apa un ulcior,
Prin soarele ce-n aur şi sânge mă îngroapă,
Prin roua care cade pe ierburi şi adapă
Hulubii îmbătaţi de lungul lor sobor.


Buna Vestire (fragment)
(din vol. Anii de fum, 1944)

(...)

Poate stelele sunt flori, numai flori,
Pe care nimeni nu le rupe,
Ori poate sunt fructe prea coapte, mustoase, gustoase
Şi-aşteaptă ceasul mare-al scuturării.
Poate cerul e marele fluviu albastru
Cu izvoarele-n raiul uitat,
Poate stelele-s luntrii de aur,
Poate luna e vechea corabie ce poartă,
Spre un nou Ararat,
Lumea de mâine
Care n-a gustat încă
Din arborul cunoaşterii un rod,
Poate Calea Lactee
E drumul alb pe care albe
Se plimbă sufletele morţilor
În aşteptarea noii învieri.

(...)


Calea Lactee și-a despletit cozile (fragment)
(din vol. Iarba fiarelor, 1941)

(...)

Atunci am auzit ce nu se poate auzi cu urechile,
Atunci am văzut ceea ce cu ochii nu se poate vedea,
Atunci am înţeles că o stea
E tot atât de uşoară ca rodia.

Cine, cine mi-a schimbat zodia?
Toate zidurile subţiri, subţiri,
Norii, jerbe de trandafiri,
Dacă aş fi pus mâna pe un toiag ar fi înverzit,
Ar fi crescut fără rădăcini, fără ploaie, fără lumină
Şi-ar fi înflorit.

Cine, cine fusese mai înainte de vină,
De nu văzusem nimic, de nu auzisem nimic?

Sub tălpile mele pământul
Se încovoia ca un pitic.
Bolta o ajungeam cu degetul.
Mi se lovea creştetul
De marginile stelelor jucăuşe.

(...)


În mare, rod de stele
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

În mare, rod de stele, şi peste câmp copoi.
Din crengile amiezii mi-am făurit un flaut
Dar cântecul stă simplu în noi şi lângă noi,
Îngemănat iubirii pe care n-o mai caut.


Dac-ai veni-n grădina
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Dac-ai veni-n grădina cu steme şi medalii!
Albinele se roagă acolo şi se-nchină
Pe fiecare dintre molaticele dalii
Ca-ntr-o bisericuţă de zumzet şi lumină.


Scamatorul
(din vol. Alb, 1937)

În dreapta-i stă un vultur, în stânga un hulub,
Cu fiarele odată într-un culcuş a mas,
Cu gadinele-n râuri s-a întrecut şi sub
Palmieri cu fete negre ani tineri a rămas.

Când vrei îşi sună scufa cu clopoţei de măr,
Obrazul şi-l vopseşte aşa cum ţi-e pe plac,
Dar plănuie o spelcă în inimă, şi-n păr
O floare ca o lună, căzută roşie-n lac.

Linii
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Vântul cu pantofii bonţi boiul florilor îndoaie
Pe când toamna, gospodină cu ochi umezi, plete sure,
Peste câmpuri, peste sate; peste vârfuri de pădure,
Din nori grei, ca dintr-un uger, mulge picuri grei de ploaie.


Struguri
(din vol. Alb, 1937)

Soarele a căzut în panere,
Albastru, violet, auriu,
Soarele dealurilor mele,
Soarele dulce pe care îl ştiu.

Strugurii mei, luminile mele,
Mor în panerele lumii,
Soarele din viile acestea mustoase
Ale pământului larg...


Una
(din vol. Iarba fiarelor, 1941)

Nimeni, nimeni nu ne desparte.
Pe-acelaşi pământ, sub aceeaşi stea
Carnea ta e una cu a mea
În viaţă, în moarte,
Şi dincolo, dincolo, mult mai departe.

Nimeni nu ne poate împărţi
În două; noi doi suntem una
Şi-aceeaşi făptură, cât luna
Obrazul şi-l va rostogoli
Între miazănoapte şi miazăzi.

Nimeni, nimeni nu ne mai scoate
Unul din altul,
Nici raiul, nici iadul, nici naltul
În care plutesc sărutările toate,
Ce ni le-am dat, sărutările toate.

Os din acelaşi os, gând din acelaşi gând,
Din mâinile mele sângele trece
În mâinile tale, când fierbinte, când rece.
În noi doi un singur lup flămând
Închis ca-într-o cuşcă,
Muşcă,
După viaţă flămând.

Cine să-ncerce să fure
Umerii lipiţi de umerii mei?
Aceiaşi albi porumbei
Fâlfâie peste-aceeaşi pădure
Şi vor cădea, dintr-o dată, sub aceeaşi secure.

Dacă s-ar mai pute alege,
Din nou, pământul de ape!
Ochii mei sunt la tine sub pleoape,
Pieptul meu pentru tine respiră, pentru tine culege.
Nici îngerul morţii n-o să ne deslege.

Nici palidul, nici înfricoşătorul înger al morţii...


Pași goi
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Şi iată: zorii sprinteni aleargă; trup de fum.
Deschide zarea lungă, o geană viorie.
Mă scol şi-aştept cu gândul, necruţător, la drum,
Paşi goi să se ivească şi râurată iie.


Țară
(din vol. Poeme simple, 1927)

Te-aştepta căsuţa în lumină
Să-i aduci în dar un fir de glas,
Drumul ca să-ţi şerpuie sub pas
Şi hamacul ca să-ţi dea hodină.

Ai venit din târgul tău să vezi
Cum cad seara stelele-n fântâni,
Dar acum când umbli prin livezi
Pomii îţi aruncă roade-n mâni.

De ne poartă calea printre grâne,
Spice ţi se prind de poala rochii
Şi câmpia la picioare, ca un câne,
Ţi se culcă s-o mângâi cu ochii.

Viile se-aţin lângă cărare
Şi te-mbie cu ciorchini de coarnă
Şi cişmeaua gureşă-ţi răstoarnă
Şipot clar în palme şi răcoare.

Herghelii sălbatice-n boaz
Ni se-nchină ca şi boii jugări,
Greieruşi în straie de călugări
Şi brotaci pe margini verzi de iaz.

Toate, toate sunt ca la-nceput
Pe aici, şi-s numai pentru noi.
Chiar şi soarele ce ne-a-nvăscut
În lumină, ca să nu fim goi.


Când mi-o-ngheţa cuvântul
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Când mi-o-ngheţa cuvântul pe vârful asprei limbi
Nu vreau să mă prefac în fluture sau floare,
Ci aş dori în nor de aur să mă schimb,
Belşug de grâu să scutur pe sterpele ogoare.

joi, 24 martie 2011

miercuri, 23 martie 2011

să știi că ai dreptate...
ce ziceau ăia că se lansează opere I din marhele gellu naum? super. dar vorba cântecului: „donez un plămân/plămân de român/fân fân fân...” la o adică, m-am făcut tradiționalist de tot.

e, desigur, o amară ironie ce o regret oareșicum, dar îmi trece. ce? trebuie musai să fiu avangardist și în viața asta?? e o senzație formidabilă să te simți pionier, dar poate la fel de formidabil (sau eu încerc să mă amăgesc, ca să distrag atenția de la vanitățile acestea absolut inutile) să te simți conservator. o, da, caisa hidraulică a romantismului! modul ăla de gândire care se încorsetează în perechi antitetice (!), dar chiar în momentul în care se exercită tocmai asta nu demonstrează!!!! ce-i și cu mintea asta!!!!! da, să nu râdeți filozobilor, nu e de glumit cu rațiunea, nu degeaba a fost un zeu atâta vreme - chit că adevărurile sunt cumva în altă parte...

dar uneori poate fi așa de simplu: de parcă ai fi un avangardist născut la tropice:


marți, 22 martie 2011

ce înseamnă a fi superficial când te prefaci că ești superficial?



sau cum lâncezeala poate fi un modus vivendi

duminică, 20 martie 2011

Dumnezeu și carosabilul

cu o

cu o cu o

cum pui
zahăr pe răni

compun
zahăr pe rană

bolnav de fericirea mării

fericiți de fericirea mării
ca o lumină fără motiv


vineri, 18 martie 2011

Poeta de vineri 12: Nina Cassian (n. 1924)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian)



Iertați-mă, dar nu-mi voi mai permite prea curând să despic firul în paișpe la fiecare poet de vineri! În unele cazuri, nici n-o să mai pot să transcriu sute de texte. Nu de alta, dar implică ceva timp și mai ales un efort din partea mea, precum și chef, care nu vine întotdeauna.
Acum câteva săptămâni (știți, eu încerc să le fac mai din timp), am început să scriu o megaprezentare la Nina Cassian (n. 1924), muuult mai vastă decât ca de obicei, fiindcă am ținut musai să demonstrez că este, totuși, o poetă demnă de atenție (chiar dacă inegală și chiar dacă mereu pe marginea prăpastiei...), măcar pentru volumul „La scara 1/1” (1947). Acolo în prezentarea aceea am făcut o vastă demonstrație (în parte pentru că pe Internet abundă bârfele biografice, dar referințe critice mai deloc, în parte pentru că Dan Culcer, într-un articol răutăcios la adresa poetei, a linkuit spre un site cu poezii ale Ninei Cassian, cele mai multe puse acolo de mine, și a făcut o ironie subtilă la adresa „admiratorilor” poetei, crezând în același timp - probabil - că versurile poetei ar fi suficient de abominabile încât să se vadă de la o poștă pretinsa submediocritate...) de ce cred eu că respectivul volum anticipează poetica oniriștilor, și tot acolo începusem să tratez aproape fiecare din celelalte plachete, dar m-am oprit la „Să ne facem daruri” (1963) și n-am mai putut scrie niciun rând, de-atunci și până acum, când, iată, am muuulte treburi. Dacă cineva este interesat, aș putea să public toată prezentarea care o făcusem până atunci. Dacă nu, să-i fie de bine - altădată poate că voi reuși să fac un eseu sau chiar carte întreagă, dar nu acum.

Sunt prea obosit acum, în mod evident, ca să desfășor întreg traseul, așa că... să trecem la acțiune (a propos, toate sunt preluate din antologia Cearta cu haosul, care încearcă și chiar reușește să ofere o panoramă favorabilă imaginii poetului chiar dacă incompletă...):


Capriciu
(din Versuri inedite și publicate în periodice 1945-1946, republicate în Cronofagia)

Oșteni copilăroși cu coifuri de carton
și bobârnace-n frontul general
și ariergărzi de corbi trandafirii
și un cadavru mustăcios de general,

și sânge de celuloid pe câmpie
și o mie de insecte patinatoare
și sârme strepezite, și-o pomană de gloanțe
- și iată că nimic nu ne mai doare.

S-a sfârșit războiul pueril
Corbii în aer abia mai încap,
Se aud două-trei sunete, și-n concluzie
râul tragic cotește ca un ciorap.

1945


Controverse
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Am scris un poem oblic,
O caligramă.
Cineva spunea: e o direcție
Rezolvată dincolo de ramă.

Unul râdea: e o mătură,
Vă jur că-i o mătură și atât!
Altul plângea: pomul, pomul,
Cu portocale la gât!

Nu se găsea nici un semn.
Atunci Marele Plastic
A dezumflat lumea de gumilastic
Și a clădit-o din lemn.


Halucinație intenționată
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Spuneți-mi când, spuneți-mi când
O să ne scoatem ochii din pantofi?
Ne-au intrat pe când manifestam cântând
Ca niște pietre ude, ca niște cartofi.

Ochii sunt ai morților foarte tineri
Și circulă sub asfalt ca niște ganglioni.
Am mai găsit vreo doi într-o vineri
Și i-am ascuns în buzunarul de la pantaloni.

Ochii - dacă nu-i descoperim la vreme -
Lunecă iremediabil spre fundul pământului.
În drum, scot uneori o fântână cu blesteme
Pe la răscruci de drumuri, sub furculița vântului.

Călcam în fiecare zi pe mormane de pupile,
Pe sticla fragedă, pe apa gelatinoasă.
Niciodată n-au alergat pe maidane atâtea bile!
Niciodată parada n-a fost mai frumoasă!

Și am strivit sub călcâi un ochi ca o icră mare
Care-a mirosit până la ultimul rând.
S-a făcut ziuă... Pân' la ferestre au crescut trotuare...
Spuneți-mi când, spuneți-mi când?


Muntele cu dragoste
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Ce zgomot făceau pasărea şi ploaia!
În geam, în mâini, cerul mare spărgea!
Am supt covorul, rufele şi ce mai rămânea -
Noi amândoi umpleam toată odaia.

Noi amândoi. Era vânt. Nu era.
(Cine ţine minte? Cine vrea să mintă?)
Strâns ne-am ţinut ca un om în oglindă,
Unul în abruptul frig al altuia.

Mai plouă şi acum - auzi? - în grup de munţi.
(Brazi de apă neagră, coifuri de burgunzi)
Pasărea asurzitoare, ciocul de tablă
Crestează pe stâncă fosila ei slabă.

Unde suntem acum? În gaura frunţii?
Fără noi doi, înnebunesc munţii!


Freudism
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Am visat azi-noapte sub pleoapele verzi
Somnul de stofă al unui ins şters.

Arbori nătângi, plini de fructe şi frunze,
Înlocuiau arborii cu inimi neunse.

Şi era lumină, şi era lumină
Ca-ntr-un pahar cu ceai în care-a explodat o albină.

Hei, ziceam. Şi mai mult n-am grăit,
Purtam în frunte un ochi liniştit.

Dar astupam fereastra să nu se audă
Cât îmi e de ciudă, cât îmi e de ciudă...


Iubitul cel prost
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Voi scoate o antologie a mişcărilor mâinii
(Mâna ta e rece ca o furculiţă).
Strânge cu făraşul tot ce mai rămâne:
Ochiul tău de baltă, gura ta pestriţă.

Am, de veselie, patruzeci de dinţi.
Nu pricepi o iotă, am vâslit destul,
Deci, să spunem gloatei: Domnul e sătul,
Mergeţi toţi acasă-n paturi mai fierbinţi.

Îmi vârâsem capul cu sila în piept
Şi-am crezut că-i blazonul pătrat al armurii.
Dar nu era decât buzunarul tău drept.

Şi mi-au plâns de milă zâmbetele gurii.


Culoarul din mânecă
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Îmi trebuie un loc foarte, foarte ascuns.
Durerea nu se poartă la frunte, la revere.
Poate-o grădină strâmtă cât două echere,
C-un lăutar lemnos, de patru ani neuns.

Nu trebuie să vezi cum cad frumos de sus.
M-acopăr. Nu-i nimeni alături.
O voce de ac, umblătoare prin pături,
Îmi coase harnic zgomotu-n auz.

E gata capul meu de mâine dimineaţă
(Cel pentru clătinat şi purtat sub umbrele)?
O pereche de mâini cu mănuşa pe ele
Aşteaptă, în sertar, să-i umble peste faţă.

Nu vezi că trupul meu nu mai iese de-aici?
Sosiile-n ştafetă vor bate bulevarde,
Aceiaşi ochi, aceleaşi gene sparte
Cu spori prăfoşi ca-n tufe de ferigi.

Cel pentru care am murit va râde.
Prea multe fete somnoroase-n joc.
Aceea-i! Ba aceasta-i!
Îmi trebuie un loc
Foarte ascuns, cât sufletul urât e.


Tumefiere
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Eu am ştiut că timpul o să treacă.
Eu am ştiut.
Februarie e cel mai scurt
şi-mi rămâne plânsul afară din teacă.

Tare curge, curge...
Faima mea întâmplătoare
îşi face cruce
cu două picioare.

Pentru ca umilinţa jocului
să-mi fie lăsată,
m-am deplasat la faţa locului;
faţa locului era umflată.


Profesoara de joc
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Vorba a pornit: să-i rupem gâtul!
Era bine când tăceam ca masa, ca podeaua.
Musca ne cosea cu bâz urâtul
Și s-a lăfăit pe mână, și-a pătat perdeaua.

Cheamă polițaii să ne ducă de-aici.
Am greșit și ne-așteaptă apă și pâine veche.
Mâine au să vie rubedeniile c-un brici
Să ne taie moștenirea de pe deget, din ureche.

O să visăm la noapte guzgani albaștri, porți...
Și, vezi, suntem mai palizi ca-nainte -
Dintre toate, cele două chei mai sfinte
Le-am uitat în buzunarul de la șorț.


Una descuie cutia cu revolvere
(Aceste gălăgioase născătoare de tăcere)
Cealaltă în nici o broască nu se ține:
E o cheie filosofică, o cheie în sine.




Epitaf
(din vol. La scara 1/1, 1947)


Aud o harpă.
Urechea încă nu e oarbă.


Dacă mă cheamă, se poate
Să fie vorba de moarte.


Ce mai palpită, viperă,
Inima liberă, liberă!


Un rămas-bun scurt,
Ochiul încă nu e surd.


Pe mormânt voi îngriji
Să-mi stea-n limbă străină: Ci gît*...


Ce frumos e un epitaf
Nici trist, nici măcar grav.


Simplu tatuaj postum
Pe plastronul de piatră al unui costum.


Și puțin zănatec, cum era
Epitaful spânzuratului François.

*Aici zace (fr.)


Îndrăgostiții cei lași
(din vol. Vârstele anului, 1957)

Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celălalt și ne-apropie de moarte.
Vezi-le cum trec și se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile...

Iubirea noastră cea mare
a rămas închisă-n sărutare,
de buzele noastre strivită,
ca fluturele mort în crisalidă.

Prea blândă-s cu noi! Am trăit ca doi monștri
pe spinările tinere-ale anilor noștri.
Din mierea lor, din gingasul lor stup,
ne-am îngrășat la suflet și la trup
și-acum tîrîm greoi, bucată cu bucată,
ceara suavă-a casei de-altădată...

Nu, noi cei lași n-ar trebui să iubim!
Ne-nfricoșăm pe pământ și amețim pe-nălțimi
domesticim suferința, o facem câine de curte,
pentru speranță ni-s bătăile inimii prea scurte…
Vezi-le cum trec și se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile...
Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celălalt – și ne-apropie de moarte.


Peisaj
(din vol. Vârstele anului, 1957)

O vrajă e-n toate, o vrajă...
Marea cu sclipătul
Și albele păsări pe plajă
Și iarba subțire ca țipătul...

Ce încremenită paragină...
Sub plajă-n camara adâncă,
De veacuri, nisipuri se macină...
Cronos feciorii-și mănâncă.


Dialog
(din vol. Vârstele anului, 1957)

- Frunze de toamnă, frunze nătânge,
Miezuri de piersică, pline de sânge,
Cum v-ați rănit atât de cumplit?

- N-am bănuit, n-am bănuit
Că soarele poartă-un cuțit, un cuțit.


Rezolv uneori ecuații
(din vol. Vârstele anului, 1957)

Lacomă sunt. Mă ceartă asceții
că parcurg pe nerăsuflate
tabla de materii a vieții
și că râvnesc și mi-e poftă de toate.

Mă ceartă că beau și mănânc
bucurii, deznădejdi, laolaltă
cu smântâna din urciorul adânc
și cu mămăliga cea caldă.

Mă ceartă că port un ac la cravată
și o garoafă în păr,
că sunt când băiat, când fată,
și nu mai știu ce,-ntr-adevăr!

Că nu-mi împart dragostea chiar
după plan și pe rații;
că am fragede mâini de olar
și rezolv uneori ecuații.

Ei, da, ce să-i faci! Mi-e foame, mi-e sete,
Ca sunetul umblu prin lumea cea vie.
Nu cunosc mersul pe îndelete,
nici sărutul pe datorie.

Lacomă sunt. Și sorb și-nghit și zbor
și-s mândră că la reveru-mi subțire,
sclipind, mă decorează uneori
rozeta ta de aur, fericire!


Prânzul pe iarbă
(din vol. Dialogul vântului cu marea, 1957)

Pe iarbă - o prelată: iar pe prelată, noi.
Pescarii și poetul beau astăzi împreună.
Sclipește Ropotamo. Amiaza e în toi.
Rachiu-i foart tare. Și pâinea-i foarte bună.

Mușcăm din roșii. Zeama ne curge pe bărbii.
Hamsiile, ca niște bricege albăstrii,
Stau lângă brânza albă: iar pofta ne-o ascute
Măslina lunecoasă, sticloasa ceapă iute.

Când nu-i pahar, rachiul se bea și cu clondirul.
Din gură-n gură trece cu aburu-i de foc.
Se spun povești, se cântă și se mai pierde șirul...
Răsună cinci Na zdrave și-un singur Hai noroc!

Poetu-ar vrea să doarmă, dar s-a făcut târziu.
Ne-așteaptă-un drum pe mare, de-un ceas, până casă.
Și marea ne trezește c-un altfel de rachiu,
Cu o furtună verde... Și-i vânt!... Și nu ne pasă!...


Intimitate
(din vol. Sărbătorile zilnice, 1961)

Pot să fiu singură
Ştiu să fiu singură.

E un acord tacit
între creioanele mele
şi copacii de-afară,
între ploaie
şi părul meu străveziu.

Fierbe ceaiul,
zona mea de aur,
chihlimbarul meu pur şi fierbinte...

Pot să fiu singură.
Ştiu să fiu singură.
Scriu la lumina ceaiului.


Pe o plajă japoneză
(din vol. Sărbătorile zilnice, 1961)

Au venit la plajă copiii orbi
și au stat la soare
și-au intrat în mare.

Căldura, ca o femeie uriașăp, i-a îmbrățișat.
Valul cel moale le-a sărutat ochii.
Vântul i-a pieptănat.
Nisipurile i-au încălțat.

Numai culorile, numai culorile,
culorile n-au putut face nimic
și-au rătăcit încolo și-ncoace,
pe nisip și pe ape,
pe mâini și pe pleoape,

și copiii au rămas fără culori
și culorile au rămas fără copii.


plimbări
(din vol. Spectacol în aer liber (O monografie a dragostei), 1961)

aeriene panglici legate
de-ndrăgostiți în părul aspru al marilor orașe;
cotite dureri când despărțirea smulge
boschetul de sărutări, sădind în loc absența;
plimbări neputincioase ce istovesc decorul
când farurile taie intimitatea-n două
și nimeni nu tresare
și fețele-n lumină sunt două pietre-ovale;
plimbări când brațul tău se-atinge scurt
de celălalt braț, umplându-l de răcoare
și de pârjol; când pvoestești
că ai mai fost pe-aici, dar niciodată
n-ai observat acest fantastic unghi
din care strada pare o năpârcă
de-argint;
și-acest copac, piciorul unui mânz,
cu alba lui manșetă legată peste gleznă;
plimbări în care taci pentru că știi
că-i o tăcere sclipitoare
ca valul verde-al mării când delfinul
îl spintecă, făcându-i o rană grea, solară;
plimbări în care-ți stimulezi memoria,
plimbări în care uiți,
plimbări care-ți refac copilăria,
plimbări care te-ncărunțesc prematur,
plimbări în care, vechi războinic, scuturi
praful subțire adunat pe scuturi
și iei în piept o nouă dragoste!
O, voi, plimbări,
sfârșituri,
începuturi...


Să ne facem daruri
(din vol. Să ne facem daruri, 1963)

Trebuie să ne facem daruri.
Să memorăm cu atenția
data de naștere, a noastră și a celorlalți.
Încă de dimineață,
sărbătoritul să primească de la prietenii lui
o cravată argintie care să-i limpezească mâinile,
o portocală care să-i împrospăteze surâsul,
neapărat, câteva idei
care să-i desăvârșească forma inimii.
Dacă unul dintre noi s-a-ndrăgostit,
să-i dăruim imaginea duratei,
iar dacă s-a îmbolnăvit din iubire,
să-i dăm să bea tinerețe și demnitate
dintr-un pahar curat, pictat cu-o floare.

Unii se vor împotrivi:
din trufie, de prea multă singurătate,
sau pentru-a nu ne rămâne datori
(ca și când nu ne-ar fi datori, oricum,
pentru că respirăm și ne mișcăm alături de ei,
împărțind destinul unic al lumii).

Să nu ne descurajăm.
Să trecem dincolo de trufia, de singurătatea lor,
cu daruri în mâini,
cu adevăruri necruțătoare,
precum și cu obiecte mai blajine,
ca, de pildă, o zebră din material plastic,
o măsură de vals, un abajur,
iar dacă totul merge bine,
ca o oglindă în care să ne scufundăm împreună obrazul,
făcând-o vastă ca marea.


Limpede
(din vol. Să ne facem daruri, 1963)

M-am așezat sub becul cel mai puternic
ca să mă vezi și să știi:
să nu poți spune vreodată
că ți-am ascuns stângăciile mele,
asimetriile și zonele imperfecțiunii.

Fiecare sărut a fost definit
fiecare îmbrățișare, sărbătorită prin idei.

Atât de limpede îți stau în față,
încât îmi poți vedea durerea și bucuria,
ca pe doi pești, în două nuanțe de-albastru,
înotând în cristalul trupului meu.


Portocala
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Ala, bala, alandala,
o pădure cu rădăcinile-n sus,
un val cu gura deschisă,
un nasture înaripat,
un pitic mâncat de-o alună
- și o portocală.

Un drum răsucit de trei ori
și, la capătul lui,
un ou de zahăr
în care locuiește o bufniță de catifea,
un țânțar de aur
- și o portocală.

Un șarpe de miere,
o cheie de pâslă,
stele amorțite
una câte una
- și o portocală
aruncată-n noaptea goală.
Luna.


Pubertate
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Eram singură pe plaja goală...
Goală-am stat pe plaja singură.
Marea era singură și goală.

Și-a venit un zmeu în zboru-i de hârtie,
c-un cap negru și ochi roșii, murmurând
vorbe de hârtie negre, roșii.

Singur el văzu cât sunt de goală,
roșie și neagră-n palma verii
și-a fugit departe-n lume, să mă uite.


Autoportret
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat,
această căpățână de zahăr, sau această
figură pentru prora vapoarelor-pirat
și părul lung, lunar, pe țeastă.

Mi-e dat să plimb un agresiv contur
rătăcitor, din noapte până-n ziuă,
rănind retina celor dimprejur
când proiectez pe ziduri ființa-mi incongruă.

Cui aparțin? Mă neagă părinții și strămoșii.
Vremelnic aliate, și rasele mă neagă,
cu albii, negrii, galbenii și roșii.
Nici speța nu mă recunoaște-ntreagă.

Și doar atunci când m-am lovit și strig,
și doar atunci când mi se face frig
și doar atunci când vremea mă umple de prihană,
- ei mă numesc: frumoasă. Mă recunosc: umană.


Poezia
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

De la acest creion pornește un drum de grafit
și pe drum umblă o literă, ca un câine,
și iată și un cuvânt ca un oraș locuit
în care, poate, voi ajunge mâine.


Jocul cu lumina
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Desenezi un cerc galben
pe pagina albă
și soarele se așează pe mâinile tale.
Și alături e umbra.
Și mâinile tale se mută pe masă,
din soare în umbră,
când roze, când vinete,
din umbră în soare
- ca într-un prim studiu de culoare,
când calde, când reci,
aproape, departe,
- ca într-un prim exercițiu de moarte.


Când se lasă seara
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Pe-un drum pe care mă-ntorceam spre seară.
Era o primăvară uscată, nemirositoare,
şi paşii mei, prin pulberi, abia se auzeau.
Ciudat decor! spuneam, privind
la ramurile nemişcate, la pământul
pe care presimţirea ierbii nu-l durea.
Lumina era caldă.

Deodată,-n zare, apăru nedesluşit
o formă dolofană, greoaie şi tenace.
Să fie-un nor cu-nfăţişare de cămilă?
interogam pe-un nevăzut Polonius.
Când s-a apropiat -
era un bou.
Era un bou tăcut,
muind în praf copite liniştite,
cu pielea de culoarea pietrei,
cu albicioase coarne simetrice, cu fruntea
pătrată.
O clipă am sperat - o clipă doar -
să mă înşel, şi să-i descopăr dedesubt
pateticele ugere materne, fecunde clopote, sau dacă nu,
pe la grumaz, virila încordare muşchiulară
a taurului. În zadar.
Era un bou neutru, fără patimi.
Şi s-a oprit în faţa mea şi m-a privit
el, boul alb şi înţelept.
O ramă înserată înconjura ţinutul.
L-am ocolit pe solul singurătăţii, şi
am mers, prin pulberi dese, mai departe.
Din spate, cu-o privire întoarsă şi egală
mă urmărea senina moarte.


Ce i-am spus veveriței
(din vol. Sângele, 1966)

Eu te-am scos din anonimatul frunzelor,
din refugiul mediocru al alunei.
Eu te-am aruncat în lumină
numindu-te roșu stufos,
precizându-ți săritura și țelul.
Tot ce faci îmi aparține
chiar dacă-ai să începi deodată
să înoți în pietriș
sau să ronțăi mari bucăți de carton
sau să închizi și să deschizi, la nesfârșit,
ochii tăi mecanici,
nu mă poți deruta.
Nu vei scăpa din carcera poeziei mele.


Cearta cu haosul
(din vol. Sângele, 1966)

Vizitatorii mei sunt:
un domn întrerupt la mijloc,
o doamnă continuă
şi fiica lor de tablă,
un profesor care predă brânză,
un asasin răcit, o droaie
de furnici necăsătorite,
un copac cu mustăţi,
o barză tânără,
un copil cu un picior de carton
şi trei ignoranţi ai legilor mişcării.

La sfârşit, apare
câinele de seară
care-i latră tare
şi-i pofteşte-afară.


Ardens
(din vol. Sângele, 1966)

Eu am ars în soba verde.
El a ars în soba neagră.
Focurile noastre – două –
Se urau ca doua triburi.

Şi când am ieşit prin hornuri,
fumurile noastre – două -
au slăvit acelaşi idol
şi-au murit de-aceeaşi moarte.


Locul se cedează bătrânilor și bolnavilor
(din vol. Sângele, 1966)

Călătoream în picioare
și, totuși, nimeni nu-mi oferi locul,
deși eram cu cel puțin o mie de ani mai bătrân decât ei,
deși purtam, vizibil, semnele
a cel puțin trei grave beteșuguri:
Orgoliul, Singurătatea și Arta.


Post meridian
(din vol. Destinele paralele urmate de La scara 1/1, 1967)

1

După ce dimineața topește grăsimile
cu acizii ei luminoși, iată după-amiaza
refăcându-se încet, câștigând în greutate,
hrănindu-se din oboseala generală,
iată după-amiaza cu aerul ei
de femeie între două vârste care a comis
cândva, demult, o crimă
nedescoperită, uitată, fără efect;
ea trece acum, mereu neobservată,
majoritatea oamenilor dorm sau își simt,
încă lucrând, mișcările vag obnubilate;
după-amiaza trece pe lângă ei, printr ei,
mișcându-și greoaiele șolduri.

2

Marile repaosuri, marile petreceri, marile singurătăți
au loc noaptea, când timpul îți aparține,
când, după muncă, timpul începe să semene cu fiecare în parte,
cu bărbatul din gara de nord,
cu femeia din gara de sud,
cu grupul de surdomuți din restaurant
a căror tăcută veselie nu contaminează pe nimeni,
cu o anumită odaie nupțială,
cu o anumită atitudine de somn,
cu un vis anumit în formă de romb.

3

După-amiaza e timpul intermediar.
Cei care iubesc nu au curajul să se anunțe.
Cei care sunt iubiți se lasă așteptați.
Așteptarea dilată nefiresc scaunele,
turtește telefonul ca o mare temperatură,
pereții devin pneumatici, încât degeaba
îți lovești de ei capul, nu te trezește nici o durere;
întreg universul este anesteziat.

4

Cei care iubesc sună la ușă, iar când deschizi
nu e nimeni; cineva a fugit lăsând în urmă
o ectoplasmă sensibilă care dispare
dacă respiri violent.
Și așa, între cei care au plecat și cei care nu au venit,
stai tu, amorțit, desfigurat,
ca un tatuaj al aerului.

5

După-amiaza, dorm cobrele.
În somnul lor lung, numai veninul stă treaz
ca un bec violet.
Dorm leii cu fălcile lor înțelepte.
Doarme în cer
sufletul palid al stelelor.
Dorm în carte litera M, litera N,
strâns îmbrățișate.

6

Post meridian - atenție,
ziua-i trecută de jumătate; ai și uitat
spinii sclipitori ai răsăritului,
viteza luminii în țeava copacului,
acum, ea și-a depășit apogeul.
După recile ape din zori care te-au sculptat,
pe trupul tău s-a depus experiența
în straturi subțiri, nevăzute.

7

Dac-ai putea să trăiești
orele ceaiului, ale cafelei,
tihnitele sunete de cești,
dac-ai putea să concepi suavele ore-arămii
ale după-amiezii unei vechi familii dintr-un secol vechi
răsfățat de o memorie romantică,
dac-ai putea să nu te sperii
când îți vezi, în ceașca plină cu ceai,
obrazul, de flacăra infernului intens luminat.

8

Sau, în orele mai înaintate ale după-amiezii,
ai văzut vreodată brusca ploaie de riduri
căzând pe fața vecinului tău?
E ca și cum declinul luminii
și-ar încerca mai întâi victima, o victimă
aleasă la întâmplare, pe care ar părăsi-o apoi
fără s-o ucidă, dar îngrozind-o pentru
tot restul vieții.
Iar tu, care asiști, nu spui nimic,
te întrebi doar dacă pe fața ta n-a palpitat,
timp de o clipă, ca o vietate, aceeași mască de riduri,
faci un gest oarecare, de pildă, îți aprinzi o țigară,
și atunci, în sfârșit, te savează crepusculul.

9

În sfârșit, aerul e răcoros, ca după dragoste trupul.
Aburii premonițiilor s-au risipit.
După-amiaza a luat-o spre cealaltă parte a globului,
cu înfățișarea ei de femeie între două vârste,
cu două sacoșe pline în mâini -
nu se știe ce conțin, poate făină, poate carne crudă,
oricum, s-au observat câteva dâre de sânge în văzduh,
în gări, în ochii leilor, în ceștile cu ceai.
Să nu ne mai gândim.
Mâine vom afla din ziare ce s-a întâmplat cu adevărat.


Fabulă
(din vol. Ambitus, 1969)

Îngerului i s-a tăiat o aripă.
Încearcă, totuși, să zbori, spuse Domnul,
încearcă, totuși, să zbori,
chiar dacă-ai să fii dizgrațios,
întrucât aici nu contează punctul de vedere estetic,
ci numai capacitatea ta de a-ți învinge dezechilibrul.
E o experiență-a mea pe îngeri.

Zis și făcut.
Căzu îngerul
prin lumină și ger.
Cu pene carbonizate,
fără putere-atârna
unica-i aripă.
Încă arzând de viteză,
mult mai târziu, poposi
pe-acoperișul unei case.
Picioarele, mâinile, fața
îi erau pline de sânge.

Oamenii se uitară-n sus și spuseră:
„Uite o barză”.


Farsă
(din vol. Ambitus, 1969)

Dați-mi voie să dispun oasele
altfel decât până acum,
oasele mele, anevoioasele
piedici, stându-i cărnii în drum,

cârmind-o, obligând-o la formă de femeie,
de pară și, la mâini de stea de mare.
Dați voie oaselor mele atee
să-ncerce geometrii singulare.

De pildă: schema primei corăbii din lume
sau scheletul străveziu al florii de crin
sau arborele genealogic cu fructe postume
sfârșind în descendentul virgin.

Dați voie oaselor mele să cadă
în genunchi, când mă fac că mă rog,
derutându-l în viață, măcar o dată,
pe blândul Paleontolog.


Mă taie în două
(din vol. Ambitus, 1969)

Mă taie în două râul și luna
și noaptea îmi curge din gură ca sângele.
Cândva am fost una, cândva am fost una!
N-am știut că-s atât de sălbatice stâncile.

Veneam cu orbitele pline de flori,
cu vântul albastru pe umeri. Cântase
pământul cel bun: „Tu nu poți să mori!”
Mi-era carnea sonoră pe lira de oase.

Căzând, ca-ntr-un vis cu securi, iată luna
și râul tăindu-mă-n două. Repet:
Cândva am fost una, cândva am fost una!

Partea cu capul mi-o iau
și mi-o legăn încet.


Exorcism
(din vol. Ambitus, 1969)

Nu mă tem de găinile-îngeri
răcorindu-și în vântul luminii
inocentele pene. Și nici
alcionul femel nu mă sperie.
Nu mă tem de cascada de carne
pieptănată, rărită de dinții
monstruoaselor stânci tarpeene.
Alfabetele nu mă-nspăimântă.
Nu mă sperie A - nici în cârji.
Nu mă tem de torsadele ploii
strangulând câte-un suflet de fată.
Nu mi-e frică de-acele șosele
îndelung regizate de iepuri
zâmbitori ca un Budha de blană.
Nu mă tem de cantabila voce
tricotând asasini. Nu mă tem
de torturile cifrelor minus.
Nu mă sperie ziua de luni,
conștiința duminicii. Nici
lunga vizită-a domnului Joi.
Nu mi-e groază de cheia suspectă
nici de ușa de dincolo - tobă
subțiată de stranii percuții
pân' la aer. Ah, nu, nu mă tem
de microbii din zahăr. Falangele
celor optzeci de mâini ale ielelor
nu mă sperie. Nu mă-ngrozesc
nici măgarii pe care Maria
îi trimite în lume, și nici
veninoasa bătrână numită
Cunigunda. Ah, nu, nu mă tem,
nu mă tem, nu mă tem de Gomora
și de insula Rè. Nu mă tem.
...Felix qui potuit rerum
cognoscere causas*.

* Fericit cel ce poate cunoaște cauzele lucrurilor (lat., citat din poemul De rerum natura de Lucretius)


Tot îndulcind
(din vol. Ambitus, 1969)

Tot îndulcind, îndulcind
muchiile naturii,
am obținut frumosul glob pământesc,
dar am pierdut munții, pădurile,
și celelalte reliefuri.
Ce să fac eu cu această perfecțiune
care a astupat râpele
și a sleit orice diferență de culoare?
Închid ochii și ating globul cu degetul,
la întâmplare.
Poate că am nimerit un om.
Poate că l-am nimerit drept în frunte.
Încerc oceanul cu degetul,
nu simt nici răcoarea
nici mușcătura rechinului.
Ce să fac eu cu această perfecțiune
tăcută, închisă între cei doi antipozi
ai iubirii de sine?


Viața de dincolo
(din vol. Ambitus, 1969)

Eu scriu liber despte toate astea
dar toate astea mă terorizează.
Numesc un pescăruș
și umbra lui mă acoperă
și umbra ciocului lui îmi sfredelește tâmpla
și un sânge de umbră îmi curge pe obraz.
Spun „foame” sau „adio”
și „foame”-mi face ochii să se înfunde-n orbite,
„foame” îmi topește pieptul și pântecul,
vine „adio” și-mi sfâșie iubirea,
„adio” îmi desface brațele
și totul cade la pământ.

Eu, scriindu-le, am vrut să le eliberez
dar toate astea nu știu decât să înșface și să devore,
toate astea nu se simt libere decât omorând.
Ele nu cred în viața de dincolo a Poemului.


Ușile
(din vol. Ambitus, 1969)

Ușile deschise prin care se văd fructe
și frunze și pete de apă și pisici,
ușile date de perete prin care se văd
alte uși, ploi și pietre și o pereche
de papuci verzui ca două urechi lungi;
ușile deschise în fața altor uși deschise
cu zona de alarmă a reciprocității lor
- iar cine-a încercat să treacă
n-a ajuns niciodată dincolo -
și-apoi din nou fructe și pete de apă
și melcul soarelui târându-și reflexul
peste toate-acele existențe înghițite
de golul dintre două uși deschise,
și noi, încăpățânându-ne să vedem, la nesfârșit,
numai pietre, ploi, frunze, papuci, pisici...


Vrajă-n vrajă
(din vol. Ambitus, 1969)

Scrie, scrie, scrie,
scrie, ciorcârlie,
cântă, vulpe blândă,
crapă, crap de apă,
scrie, scrie, scrie...

Lângă partea stângă
un rar cărturar,
peste palimpseste
trece pana-i rece,
scrie, scrie, scrie...

A-nghiţit un chit
cu-al lui bot, socot,
mitul nenumit
şi totemul tot.
Cutie pustie.
Scrie, scrie, scrie...

Joc în soliloc.
Calfa scrie alfa.
Mama scrie gama.
Doi copii scriu pi.

Hârtie, sicrie...
Scrie, scrie, scrie...


Altceva
(din vol. Marea conjugare, 1971)

Și totuși după toate calculele
e anul soarelui fierbinte
al tigrilor în piei de lup
anul rulotelor pline cu mâncare
pentru tot anul
anul inimicițiilor confuze
al vizitatorilor care-ți fură scaunele
și al încurcării limbilor.
Deci, trebuie să se întâmple ceva:
o mare iubire să bântuie ca ciuma,
rufele ude să se stranguleze pe frânghie,
mările să latre, pentru că, iată,
alaltăieri un trandafir s-a înțepat într-un deget,
acum cinci săptămâni un copac a sărit în aer,
a atins viteza luminii și a aterizat apoi,
transformat în palmiped, de nerecunoscut.
Deci, trebuie să se întâmple ceva,
altceva,
discursurile să se rostească în gând,
să se cojească munții,
să apară Arta fugii sau, totuși, nu, mai degrabă
o mare, o mare, o mare, o mare iubire...


Apoi
(din vol. Marea conjugare, 1971)

Întâi se aude cioara.
Apoi porumbelul sălbatic.
Apoi cineva spală preșuri,
le stoarce și apa se-aude
curgând în lighean. Apoi
un sunet de roți frânate.
Vântul pieziș. Apoi
șoaptele măturii. Marea
trage spre larg. Se aude
ușa de după-amiază
a cerului, lin desfăcându-se.
Frunzele-ncep un drum
anevoios. Se aude
pasărea somnului. Poate
și gestul pisicii cu puiul
în bot, străbătând panorama.
Din nou porumbelul. Apoi
apa-n ligheane. Apoi
marea în larg. Apoi
toamna.


Jertfele vesele
(din vol. Marea conjugare, 1971)

Mâncați pământul și apele
și carnea
rămasă pe oasele
noastre
după dezastre!

Mestecați elementele lumii
și clătiți-vă gura cu cerul
și scuipați ca pe-un sâmbure luna,
una,
nici una!

Mâncați, abstracți devoratori,
constelația Frați și Surori,
până la os.
Vă place sistemul nostru nervos?

Nouă ne place, nouă ne-a plăcut,
noi am fost generații de plante în rut
poticnite-n obstacolul absolut.


Veghe
(din vol. Recviem, 1971)

Nu mai am rădăcină.
Un fluture s-a lipit de perete.
Toți murim, dragă mamă,
mână în mână.
Ba suntem prea fierbinți,
ba prea albi. Păcat.
Am rămas singură
în curatul tău pat.

Degeaba mă chemi, iubitule.
Stau în lumină scăzută,
cuviincioasă.
Iarna e cel mai rău
când se moare în casă.

Mai încolo, grădinile
nu pot face nimic.
Nici eu nu pot face nimic.
Doar că mă tângui.
Și stric.


Ora de joc
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Vine (când vine) ora de joc.
Mâna-i o fundă. Ochii - pisici.
Sfinții, martirii, se fac iarăși mici
și-n azime blânde se coc.

Ninge. Noaptea ne învelim
cu hârtie de poleială.
Ființa noastră minerală
sună ca un heruvim.

Ziua, ne lăcuim portocaliu
și-avem degete iuți
cu care cârmim mai târziu
corăbii de argonauți.

Cât viața, cât moartea poate,
ora de joc se dilată,
ca după acestea toate,
să-nceapă încă o dată.


Comentar la „Confesiunea domnișoarei Hortensia”
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

E urât să vezi cum o femeie bea.
Trebuie să fie foarte amărâtă.
Totul o adoarme. Totul o-ntărâtă.
Are ochi de-acetilenă - vai de ea!
Când o iei de mână, se smucește foarte.
Sau îți povestește viața-i - un roman!
N-are vârstă. Poate că-a murit de-un an.
Poate că-o așteaptă-afară înc-o moarte.
S-a deprins să moară lângă o tejghea.
Are-un ochi de sulf și altul de tandrețe,
și-un miros de rac, de ambră, de cotețe...
E urât să vezi cum o femeie bea.


Scrisoare
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Stimată profesoară fundiță
având în vedere marele fundiță
profundul devotament ce vi-l port fundiță
vă rog ca fundiță
în limita posibilităților fundiță
să mă ajutați să trec din clasa
vertebratelor rigide fundiță
în aceea fundiță
mult mai adaptată fundiță
a nevertebratelor de culoare fundiță
de preferință fundiță
roz.

Cu stimă fundiță
Ovidiu Niță


Dispută în eternitate
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Acum să vedeți cum am scăpat
de sentimentul de invidie.
Am luat un cap pătrat
și-un cap crăpat
și mi-am dat seama că nu e
decât o diferență
de la statuie la statuie.


Sonet (în limba spargă)
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Au înmorit drumatice miloave
sub rocul catinat de niturași.
Atâția venizei de bori mărgași...
Atâtea alne strămătând, estrave...

Nicicând guluiul arfic, bunurași,
n-a tofărit atâtea nerucoave.
Era, pe când cu veli și alibave,
Cozimiream pe-o șaită de gopași.

Dar azi mai tumnărie-mi pare stena
cu care goltul feric m-a clăuns
și zura-i nedă, mult elenteena...

Doar vit și astrichie-n telehuns.
Îmi zurnuie, sub noafe, melidena
și linful zurnuie, răuns, prăuns...


Loto-Poeme
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Câștigătoare,
necâștigătoare.
Poate printre ele
chiar lozul cel mare.
Mie, dintre destine,
care mi se cuvine?
„MAI TRAGE O DATĂ”...
...ÎN MINE!


***
(din vol. Suave, 1977)

Să torn un strop de miere sângerie
în apa îngheţată
şi stropul să rămână întreg şi încremenit
- e şi acesta un miracol,
o ceremonie a lumii, ca să ne desfete
şi să ne înveţe cu legile ei.
E atît de simplu:
orice copil poate turna un strop de miere sângerie
în apa îngheţată.


***
(din vol. Suave, 1977)

Sunt un trup frumos care zadarnică respiră;
neatins de amurg, sănătos ca ploaia,
neutru la sfintele-oferte-ale harului -
de ce să trăiască asemenea oarbe-animale?
Poate că, în neștirea mea, totuși slăvesc
lucrarea Domnului - și nici nu mai trebuie
învinovățită pielea mea strălucitoare
și alergarea mea triumfătoare printre mistere...
Poate că-n mușchii mei zâmbitori și puternici,
poate că-n părul meu mătăsos, poate că-n răgetul meu
se prefigurează versetul iubirii...
Fă-l, Doamne, să-mi legitimeze
mușchii și părul și răgetul și oarba mea frumusețe.



***
(din vol. Suave, 1977)

Iar când ploaia se preface în ninsoare,
mi-e atât de frică să nu mor în somn
că toată noaptea îmi reped inima
dintr-o coastă într-alta, numai să nu adorm
și îmi țin treze palmele și tălpile,
înfigând în ele, tot mai adânc,
ruginitele mele cuie lipsite de sfințenie

- iar când se luminează de ziuă, văd marele alb
și mă gândesc că am rămas în viață degeaba.



***
(din vol. Suave, 1977)

Iepurele care și-a inventat acel țipăt
ca să stârnească mila vânătorului -
dar nici vânătorul, nici câinele lui
n-au renunțat vreodată să-i înșface
trupul, ca pe o mănușă de blană,
caldă încă de purtare -

iepurele care n-a inventat nimi decât un țipăt
mai puternic decât alcătuirea lui,
ca să-și facă intrarea în moarte,
iepurele care nu are altă imagine
despre solemnitate, decât sfâșietorul,
ridicolul țipăt al lui...



***
(din vol. Suave, 1977)

Și veneau cântând pe ape
cei trei care nu știau bine rugăciunea,
cei trei care, de-o viață-ntreagă, se rugaseră anapoda,
și, totuși, nu-l mâniaseră pe Domnul, nici nu-l mâhniseră,
și pluteau atât de frumos
ca trei necunoscători ai regulilor
încât însăși Legea se plecă în fața lor
și sărută uda lor talpă.



***
(din vol. Suave, 1977)

E plină curtea cu flori de împărat,
cu flori ca niște feciori de împărat,
ai lui Verde-Împărat
Și-ai lui Trandafiriu-Împărat,
și ai Împărătesei Alba,
cea îndrăgostită de noapte
ca de un păcat frumos,
ca de călăul feciorilor ei.


Părinții mei aplecați pe o carte
(din vol. De îndurare, 1981)

Apa haotică atacă orașul pustiu
și grindina dansează - e un vesel dezastru -
pleznește corneea ferestrelor
în timp ce părinții mei, aplecați pe o carte,
așează cuvintele-n ordine.
Mama a rămas fără sprâncene,
tata are mâini mici și umflate.
Părinții mei prefac în silabe grindina
și șterg apa de pe o carte deschisă,
mereu, tot mai osteniți, dau apa deoparte,
hârtia e grea și e udă ca o pânză de cort
și se zbate în vânt și lovește uneori
fruntea tatei - și atunci mama
cu neașteptată putere potolește hârtia.


Gimnastica de dimineață
(din vol. De îndurare, 1981)

Mă trezesc și spun: sunt pierdută.
E primul meu gând de zori.
Frumos îmi încep ziua
cu gândul acesta omorîtor.

Doamne, fie-ți milă de mine
- e gândul al doilea, și-apoi
mă dau jos din pat
și trăiesc ca și cum
nimic nu mi s-ar fi întâmplat.


Ceasul întrebării (fragment)
(din vol. Numărătoarea inversă, 1983)

Și când vine sfârșitul verii
parcă vine sfârșitul lumii.
Totul e pustiire și spaimă.
Ziua scade
până la pierderea demnității.
Pe trupurile noastre cad
lespezi ude, de postav:
paltoanele deprimate.
Și-apoi zgribuliți, poticnindu-ne,
prin hârtoapele străzii Iarnă,
colț cu Declinului...

Ce rost are să mai trăim
cu ideea de primăvară
- primejdioasă, ca toate utopiile?


Ultimele vești (fragmente)
(din vol. Numărătoarea inversă, 1983)

Trivialele zgomote ale celor mărunți,
ale celor pentru care puterea
înseamnă să plescăie la ospăț,
să râgâie după ospăț, să se șteargă pe bot
- și al căror ospăț preferat
e compus din violoniști
cu viorile lor cu tot.

............

Trebuie să dorm.
Orice se întâmplă,
trebuie să-mi fac
porția de somn.
Moare cineva -
trebuie să dorm.
Nu împart cu nimeni
rația de somn.
Pentru că, stimate domn,
eu, când dorm, îl visez
pe iubitul răposat
și pe tatăl meu cel mort,
și frumos cu ei mă port,
mult mai mult în somn
decât în trezie m-am purtat.
Și pe urmă, -n somn,
moartele-mi celule se prefac
în aur curat, strecurat,
ca să-nviu în zori
și să pot umbla
printre dumneavostră,
stimați cititori.

*

Stau pe mal
jignind marea
cu trufia de a scrie lângă ea
în loc s-o contemplu cu pielea,
s-o gust cu ochii,
eventual să mă înec.
Ea se apropie bolborosind,
se preface că-mi linge piciorul
și-apoi mă înhață,
mă pălmuiește,
îmi udă hârtiile
- nu se poate citi nimic
decât, ici, colo, o literă cețoasă,
poate „n”, poate „z”, poate „unz”,
poate-o silabă din foștii mei umeri rotunzi.

*

Nu am dreptul
să tulbur fericirea generală
cu aerul meu posac.
Dramele mele, nu am dreptul
să le împroșc pe fericirea generală
cu pensule violete.
Toată lumea râde, cântă și iubește,
de aceea mă retrag, mă retrag,
și-mi trag secolul peste cap.


O săptămână pe atol
(din vol. Jocuri de vacanță, 1983)

Luni - cerul era pur ca sucul florii.
Marți - începură să se umfle norii.
Pe miercuri - izbucni din mare-o trombă.
Joi - totul era șters ca sub estompă.
De vineri - prinse peste zări să plouă
iar sâmbătă crăpă atolu-n două.
Duminică - sub cerul iarăși pur
au răsărit alți opt atoli în jur.


Poetului Stephane Roll/Prietenului Gheorghe Dinu
(din vol. Jocuri de vacanță, 1983)

Pentru că, iată, este Anul Nou,
vreau să primești din parte-mi un cadou.
Am pus într-însul câteva vitrine
cu jucării ciudate dar benine:
un ou, un termofor de vinilin,
o muscă zăpăcită, un vecin,
un metru din cămașa Mării Negre,
ceva din ritmul ploilor alegre,
o lișiță, un loden, un borcan
cu marmeladă de acum un an,
o banderolă magică, un pudel
pitic și învelit în foi de ștrudel,
o stea de ciclamen, un ac de os
înfipt într-un gâtlej de albatros,
patru viori de miere, o felie
din crupa lunii, un cusur, o mie
de rime, un sifon, un alpenștoc,
un păstrăv ambigen din Orenoc,
câteva teste, douăzcei de sticle
cu eticheta „era lui Pericle”,
un fel de târn, o specie de mosc
pe care zoologii n-o cunosc,
un evantai de flăcări, o cascadă
care refuză drastic să mai cadă,
o venă cavă, un troheu rănit,
o cană plină vârf de antracit
și, în sfârșit, o fată de halviță
pe care s-o desguști, iubite Ghiță.


Bâlciuri (fragmente)
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

II

Unde vindem cărți și porumbei?
La talcioc, pe lângă lacul Tei.
Tot ce zboară - aripi și idei -
dar nu se mănâncă.
Încă.

.............

IV

Aplaudați la scenă deschisă.
Curg din tavan bale festive.
Cadavrele, frumos împodobite
cântă și rostesc propozițiuni inspirate.
Grupuri de zombi
dansează pe marginea heactombei.


Bântuind
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

Un preș de fluturi morți la picioarele mele,
morți și moi
(la ei nu există rigor mortis).
Eu sunt foarte sănătoasă.
Mi-am scos ficatul,
mi-am extras plămânii,
mi-am extirpat inima
- și nu mă mai doare nimic.

A te preface în fantomă
e o soluție
pe care v-o recomand răcoros.


Silabisind
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

Cine-mi scrie cuvintele?
Eu nu știu să scriu
decât o, i, oi.
Am intrat în alfabet
datorită acestor animale stupide și blânde
și ies din el, râioasă, costelivă,
silabisind o, s, os...


Sfântul Duh Albină
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

Acuma e atât de seară
încât pielea mea devine sacră
ca un fagure
cu toate romburile strălucind de durere.
Îmi zumzăie destinul în pori.
Aureola mea e compusă
din particule de neant sclipitor.


Respectați-mă
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

Să nu-mi cereți să proslăvesc lumina
și horbota focului.

Sunt numai stingere.
Numai amprentă de eară.

Moartea - e dreptul meu.
Lucrez la ea
ca la o capodoperă.


Îi iubesc
(din ciclul inedit Desfacerea lumii, 1985-1991, publicat în Cearta cu haosul)

Poeții
misteroșii,
fetișii,
coifurile - înlăuntrul țestei,
scuturile - de țiplă,
poeții,
aceste specii, aceste sepii
care se apără
împroșcând cerneală.


De nerostit
(din ciclul inedit Desfacerea lumii, 1985-1991, publicat în Cearta cu haosul)

Ce vis, Doamne, ce vis
mi-a fost dat, mi-a fost scis:
tu și cu mine,
mai pătimași ca nicicând
iubindu-ne
ca prima pereche de pe pământ

și eram frumoși și sălbatici și goi

și eram morți amândoi.


Ultima suflare
(din ciclul inedit Desfacerea lumii, 1985-1991, publicat în Cearta cu haosul)

Îmi cad literele din cuvinte
cum mi-ar cădea dinții din gură.
Bâlbâială? Sâsâială?
Sau e muțenia de pe urmă?

Îndură-te, Doamne,
de cerul gurii mele,
de omușorul meu,
acest clitoris din gâtlejul meu,
vibratil, sensibil, pulsatoriu,
explodând
în orgasmul limbii române.

miercuri, 16 martie 2011

Dar am înțeles



„Cât va dura această lipsă a omului murind în centrul creației, cum creația l-a izgonit?” (René Char, În sănătatea șarpelui)



Citind aceste rânduri, am înțeles. Mi-am amintit.

Iată, așadar, tâlcul pe care poate că Nietzsche l-a intuit: din momentul în care vom pretinde că nu mai suntem ființe creatoare (un lucru atât de puțin explicit exprimat), normal că vom pretinde că, vai, „Dumnezeu n-a murit”.

De fapt, El nici n-ar putea să moară - noi suntem cei care am rupt legătura telefonică, crezând, desigur, că materialismul plat ne va face mai buni...

Cântăream zilele acestea la posibilitatea de a renunța la poezie.

Mă gândeam la un lucru: poezia nu mai îmi satisfăcea nevoia de... descărcare. Încă aștept să-mi pice din cer o chitară, un pian, ceva.



Dar poate că poezia nu este doar descărcare. Acum, mi se pare evident de ce poezia mea a eșuat în ultimul timp: cu aceeași mentalitate suprarealistă-manieristă încercasem să fac ceva aproape arghezian (să-i zicem). Cântecul de sirenă al autenticității lui Marin Mincu era să mă răpeasăc de tot.

Poezia, adică acțiunea de a face poezia, este o metodă și, de acum, e nașpa când devine un biet scop.

De ce să ne mai ascundem după deget? Iubirea Dumnezeiască - oricât de patetic ar suna vouă, scepticomanilor, ăsta e motivul pentru care facem tot ceea ce facem. Nostalgia paradisului este cauza pentru care există cultura.

Îmi apare mai limpede ca oricând că inițiativa lui Mincu a fost doar un experiment. Poezia care nu răcește lava vieții riscă permanent autodizolvarea, deci acea stare perpetuă de apocalipsă...

Dar eu?



Țin minte cum, ultima dată când l-am întâlnit pe dirigintele meu din școala gimnazială (dacă m-aș fi ocupat atunci de „poezie”, sigur ieșea un borș „neoexpresionist”), terminasem cumpărăturile la Brotăcei și-am plecat spre casă. Pe drum, venind din „contrasens”, dirigintele mele, cu ochelari de Ray Charles (??) și clasica frizură albă + o față ceva mai senină ca „pe vremuri”. Dar nu le-am recunoscut din prima.

Când mi-am dat seama, am făcut o rotire de 180°, am mers până pe lângă el și l-am interpelat...

Desigur, m-am lăudat (ce vanitate din partea mea! Ce diferență ar fi între mine și cei care nu-și refulează „voluptatea negativului”?) că am devenit poet, că am scos câteva cărți pe Internet și că am fost publicat și în „Teomis”. La care el, simplu, replică: „tu, Florin, ai fost dintotdeauna poet, doar că nu-ți dat seama”...

Toate acestea fiind, desigur, niște avertismente: ar trebui să nu mai citesc versuri în cantități industriale. Într-adevăr, dacă stau bine să mă gândesc, mai rar versurile găzduiesc Poezia decât viceversa, cum este cazul și cu filosofia.... dar Poezia poate fi peste tot. Desigur, îmi surâde pe undeva ideea următoare: de a mă „sincroniza” cu toți Florinii care-au fost și vor mai fi...

marți, 15 martie 2011

„replică” la Mircea Florian și alte șandramale

citeam pe Observator cultural despre Nae Ionescu

Simptomatică mi se pare însă consecvenţa cu care „opera filozofică“ a lui Nae Ionescu revine în atenţia unor exegeţi, în vreme ce filozofi autentici (şi originali!), precum Mircea Florian nu stîrnesc interesul celor ce se întreabă, frecvent, de ce nu avem o piaţă a ideilor filozofice.//Cum ar fi arătat cultura română dacă reprezentanţii ei şi l-ar fi ales ca model pe Mircea Florian, mult mai şters ca personalitate, dar infinit mai substanţial, şi nu pe Nae Ionescu? Iată un posibil început de răspuns: „M-aş fi legat mai mult de el dacă n-ar fi existat Nae Ionescu“. O spune Mircea Eliade în Memoriile sale. Interesantă şi tristă observaţie, nu credeţi? Ceea ce nu înţeleg eu este cum se face că, după atîta timp, modelul de filozof continuă să fie, în cultura noastră, nu Mircea Florian, nu Mircea Flonta, ci Nae Ionescu. Să fim într-atît de fascinaţi de stil încît ceea ce e idee şi substanţă să nu mai conteze deloc?

și stau eu și mă întreb legitim: chiar așa de tari sunt Mircea Florian și Mircea Flonta (ce asemănare de nume!)?
să fie clar: sunt sfertodox la capitolul filosofie (sau „filosoprostie”, cum zice... bunicul meu!). am o vagă idee cum a mers istoria filosofiei (poate prea vagă, să rețineți asta dacă vreți să trimiteți o replică la replica mea). tomuri n-am citit, aproape numai rezumate. fie vorba între noi, am încercat odată, din plictis, să citesc ceva de Petre Țuțea. nu mi-au plăcut ideile lui (nici măcar nu sunt prea sigur dacă erau ale lui, he, he...), așa că n-am citit toată cartea. ferm conștient de faptul că Nae Ionescu a fost legionar, mi-am pus totuși, la un moment dat, în gând să citesc Roza vânturilor, dar am renunțat... așa că n-o să mă pronunț în continuare asupra ideilor lui...
Vattimo aș vrea să citesc în curând, iar Foucault - am vrut să citesc cartea aceea cu „Lucrurile...”, cum s-o chema, dar era printre cărțile de la biblioteca liceului care nu se pot împrumuta (fiindcă arată prea bine, sic/sâc!)...
închei astfel avertismentul, trecând la ceea ce mă doare:


am căutat, așadar, despre Mircea Florian. știu că Wikipedia are destule bube în cap (încă n-am reparat pe cele de la avangardă, datorate... chiar mie! Deh, pe vremea aceea eram prostuț și neinformat, doar pasionat...), dar să purcedem la „disecarea” informațiilor pe care mi le-a procurat:

Mircea Florian a militat pentru o ontologie realistă, cerând filosofiei să pornească de la obiect, de la „dat”, ca și știința, și nu de la subiect. A considerat lumea externă ca reală și independentă de conștiință. A elaborat studii erudite de istoria filosofiei universale.


să mă iertați dacă greșesc cumva, dar ceea ce vrea să spună acest paragraf este că Mircea Florian a promovat un soi de cvasimaterialism? nota bene: cvasimaterialism, pentru că nu specifică dacă conștiința este doar un (iertați-mi termenii savanți) epifenomen al realității (așa cum postulează materialismul). el consideră „lumea externă ca reală și independentă de conștiință”, așadar, există după el „două lumi”.
teoria sa, dacă s-ar reduce la cele spuse mai sus, pare decentă și de bun-simț. totuși, trebuie să observ că, dacă și-ar fi prezentat teoria azi și nu prin perioada interbelică, ar fi fost pe bună dreptate învechită. fizica cuantică a reușit să demonstreze că universul nu poate fi restrâns la modelul pe care l-a sugerat materialismul, dar este cvasimarginalizată din vreo trei motive: 1) fizica cuantică se ocupă și este validă în mediul microscopic (microcosmos), dar a extinde toate principiile sale la nivelul macrocosmosului poate ridica multe probleme; 2) având o „aură” nonconformistă încă de la apariție, fizica cuantică este mai mult apanajul... misticilor; 3) societatea actuală a putut să funcționeze grație fundamentelor materialismului (vai: dacă totul se reduce la materie, ce sens ar avea să ne ocupăm de „cai verzi pe pereți”, adică de domeniul imaterialului?). dacă s-ar recunoaște că ăștia au reușit să demonstreze că materialismul ar fi, să-i zicem într-un termen cam simplist, „greșit”, asta ar înseamna recunoașterea faptului că societatea are fundamente greșite -- prin urmare, societatea ar trebui să se schimbe, dar asta ar însemna, practic, renunțarea la bani, la economie. or...

dar să trecem mai departe:

Volumul Metafizică și artă – destinul metafizicii este o lucrare de filozofie, publicată de filozoful Mircea Florian în 1946. Acest studiu reprezintă o micromografie consacrată dramei metafizicii în epoca modernă și în filozofia contemporană. Examinarea calvarului metafizicii produs de triumful științei experimentale și matematice a naturii (o știință orientată spre realul măsurabil) îl conduce pe Mircea Florian la ideea că metafizica se poate salva prin solidaritate și nu renunțînd la spiritul științific. Nu apelând la aceste mijloace de cunoaștere decît cele intelectuale și raționale, și anume de intuiție, credință, instinct, sentiment, acțiune etc. și nici ca simplă generalizare inductivă a unor rezultate ale cunoașterii se va salva ”metafizica”. În studiul ”Inductivă”, 1928, Florian demonstrase convingător imposibilitatea, azi, a unei metafizici inductive. Florian își expune cu titlul de „concluzii personale” cîteva dintre ideile directoare ale proiectului său de metafizică. Formula sintetică citată solidarizează construcția metafizică cu spirtul ipotetic al științei contemporane, însăși schemele categoriale și principiile metafizice avînd caracterul unei ipoteze nucleare fundamentale ce orientează elaborarea unei vaste reconstrucții conceptuale ale existenței. Sensul tentativelor lui Florian din anii ’40 se regăsește azi, mai complex elaborat, în modelele arhitectonicii categoriale ale metafizicilor inspirate de organizările complexe.



ok, acum avem o perspectivă mai nuanțată. în fond, de ce să nu o recunoaștem: am asistat în epoca modernă la o criză a metafizicii clasice. nu se reduce însă totul la chestiunea înfloririi științei experimentale (de altfel, fizica cuantică, experimentală „până-n sânge” (ca să folosim o expresie neacademică), a reușit, cum am zis mai devreme, să încurajeze demararea unui nou proiect, unei noi metafizici. poate că nu mă înșel totuși dacă spun că mai este ceva drum de parcurs până când putem vorbi de o reală „metafizică nouă”, care să poată fi măcar luată în serios de către toată lumea). tocmai din cauza pedalării excesive pe gândire, pe rațiune, filozofia s-a cramponat destulă vreme (dar de ce vorbesc la trecut?...) într-un soi de (în lipsa unui termen mai bun) filoscepticism. dacă îmi vine nea Descartes și îmi spune că, prin rațiune, poți pune la îndoială multe lucruri, de ce n-aș putea să mă îndoiesc de absolut orice?... hî?
interesant faptul că sunt destui care consideră încă nihilismul sau scepticismul extrem ca fiind ceva „cool”. să fie clar: a devenit aproape o normă. așadar, oare de ce încă mai prezintă o atracție irezistibilă? dar asta altă dată...
revenind la Mircea Florian: nu pot să nu observ că el (dacă ne luăm după Wikipedia, firește) sugerează (arogant, mi se pare) că metafizica se mai poate salva numai îmbrățișând mijloacele intelectuale și raționale de cunoaștere!! dar nu mi-am dat seama de o subtilitate: ce vrea să sugereze, că metafizica ar trebui să lasă la o parte intuiția, credința etc. sau să le integreze cu rațiunea și intelectul? în ultimul caz, sunt oarecum de acord, deși, fără nicio îndoială, ar fi un proiect foarte interesant și foarte greu în același timp. pentru ca să existe o armonie între toate aceste mijloace (care - iată - sunt, totuși, mijloace și nu scopuri!), ar trebui să se deschide o portiță în altă parte...

vreau să nu pierd ocazia să mă leg aici de „gândirea slabă” a lui Vattimo. desigur, și în acest caz, am citit doar „rezumatu”, așa că să mă iertați dacă greșesc cumva. din câte am înțeles, „gândirea slabă” este alternativa (sau o alternativă?) la gândirea „forte” care a dominat filozofia până cam pe la Heidegger (și... Blaga!); pentru că filozofia „forte” ar fi determinat indirect războaiele mondiale, era nevoie de o soluție prin care fundamentele filozofiei să fie „slăbite” - dacă nu mai au valoare absolută, atunci nu (prea?) mai poate fi vreun risc de conflict. Vattimo pledează pentru „unitate”; astfel, el se pare că susține reabilitarea, fie ea și „laică”, a fondului creștin care a fost un factor de „închegare” în Europa.
din câte însă am citit, mi se pare că Vattimo se oprește undeva pe la mijlocul drumului (să fie de vină „sorgintea” sa neo-nietzscheană? neah, cred că întrebarea mea e doar stupidă...). cred că două lucruri ar putea fi adăugite aici: în primul rând, „iubirea” (în sens general) ar putea cataliza acea „slăbire” a gândirii care să nu degenereze tot în nihilism (eram să uit: fizica cuantică a pornit tocmai de la... indeterminare!); în al doilea rând, ar trebui reevaluate raporturile dintre noi și realitatea/realități.

am acordat multă forță acestei realități exterioare care, fără să ne dăm seama, este totuși o convenție. în aceste condiții (+ tot bâlciul pe care-l mai aduce gândirea „forte”), normal că avem o imperioasă nevoie să știm, să distingem ceea ce este real și ceea ce nu este real... cum ar fi dacă raporturile ar fi mai laxe? cu alte cuvinte, dacă nu ne ar mai păsa atât de tare dacă un lucru este real sau nu, cum ar fi? ar fi o soluție viabilă? hmmmm....