duminică, 27 februarie 2011

Pe 13 martie... încă o invazie de poezie!

http://fetishval.blogspot.com/





Invazia de poezie by fetishval, Costangeles, Club Puls(e), 13/03/2000011, ora 20:00

Ne-am săturat de stănescieni, de arghezieni, de eminescieni, de minulescieni, de en en en en ori!
Domnilor și doamnelor, dați-vă drumul în pantaloni, nu mai țineți în voi, faceți pe voi de râs, de supărare, de visare!
Când soarele răsare e 2012 din nou, cum a fost și 1912, numai că acum avem mall-uri și poetii își botează mașinile de lux cu nume de târtițe alintate. Poeții sunt mic burghezi și se duc duminica la Ikea, la Mobexpert sau la Elvila, în funcție de buget, dorm de după-amiază, au program de Sărbători, pleacă în vacanțe la reducere 69%, turismul din Turcia și Bulgaria prosperă, la Sinaia e mai bine ca niciodată, pârtiile de ski din Alpi sunt pline ca întotdeauna.
Ce se întâmplă cu restul Universului? Ce se întâmplă cu noi? Noi unde suntem?
Propunem o lovitură poetică, o deturnare a sensurilor, o dezrobire a versurilor, o dezlănțuire a simțurilor. A-propos, voi simțiți ceva?
Dacă da, INVAZIA DE POEZIE!
Dacă nu, CONSTANGELES E ÎN FLĂCĂRI!
Dacă nu știți, FETISHVAL prezintă bandiții rătăcitori @ invazia de poezie. Com.Unismpoetic

Huau-chi !!!



(Dacă unii se întreabă de ce mă aliniez la așa ceva: ei bine, poeții ăștia „live” („ratați”, se autoproclamau în acel festival din decembrie, poate mai țineți minte) de ce n-ar fi și ei poeți?!? Eu chiar n-am nimic împotrivă, ar fi și ridicol, pentru că toate mișculațiile pe care le fac pe acest blog și prin alte părți sunt pentru promovarea poeziei, fie ea simbolistă, suprarealistă sau douămiistă. Oricum, ce treabă are stilul meu cu stilul altora? Atâta timp cât poeziile mele, diferite chiar între ele și totuși cu certe afinități, pot mulțumi diverse orizonturi de așteptare... Poezia să trăiască!)

vineri, 25 februarie 2011

Poetul de vineri 9: George Almosnino (1936-1994)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino)




Cui altcuiva să dedic ediția a 9-a decât unui poet de excepție (deși excepțiile sunt cam multe la această rubrică săptămânală...)?
Numele lui George Almosnino (1936-1994) îmi este cunoscut de multă vreme (deși pentru foarte mulți e, cu siguranță, un nume obscur - până și Marin Mincu nu l-a remarcat când a realizat „Poezia română actuală”, abia mai târziu când a realizat „O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea) din Dicționarul de curente literare realizat, printre alții, de Octavian Soviany, care a avut grijă să includă nenumărate minunății (terminând cu douămiiștii și începând cu numele strecurate la modernism și, mai ales, neomodernism) care nu prea îți trebuiesc la bac, dar...
În sus-menționatul dicționar se află ideea că perioada anilor 60 și a primilor doi ani din anii 70 conține patru grupuri poetice: neomoderniștii „mainstream” (termenul nu e al meu; aici sunt incluși Nichita, Blandiana, etc.), neoexpresioniștii blagieni (George Alboiu, Gheorghe Pituț, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru), oniriștii estetici (Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, etc.) și, să nu râdeți, așa-zișii „poeți ai obiectelor”: George Almosnino, Constantin Abăluță, Gheorghe Grigurcu, Vasile Petre Fati și, mai târziu, Valeriu Mircea Popa...
Poeții obiectelor n-au avut un aparat teoretic, deci n-au fost practic un grup, o mișcare. Octavian Soviany aduce însă argumente solide vizavi de ei, mai ales de Almosnino (care, a propos, a fost soțul poetei oniriste Nora Iuga), neuitând să ne introducă în context. Drept consecință, o să reiau și eu unele lucruri ca să aveți o imagine:

Așa cum Primul Război Mondial a semnalat o criză a (printre altele) limbajului și literaturii, care a declanșat trăgaciul dadaismului și a altor curente de avangardă, al Doilea Război Mondial a însemnat eșecul modernismului și necesitatea găsirii unui alt model, în conformitate cu spiritul veacului, ajuns în fundătura antimetafizicului. Această paradigmă pe care o putem numi sau nu postmodernism și-a aflat primele manifestări, în plan european, în „poezia obiectelor”, inaugurată de francezul Francis Ponge, și în Noul Roman Francez (din anii 50-60). Ponge a debutat în 1942 cu volumul de „proeme” „Le parti pris des choses” (am citit chiar în acestă dimineață traducerea realizată la noi de Irina Mavrodin, intitulată „De partea lucrurilor”). Toată poetica lui apare perfect coagulată deja în această carte (din câte știu eu, următoarele sale volume sunt doar adăugiri la acesta, în vederea realizării unei cvasienciclopedii): conștient de absurditatea lumii/limbajului, poetul nu își mai întinde antene metafizice, ci se rezumă doar la a se referi la deznădăjduit lumea reală, fără a o imita - pentru că acesta nu mai are „centru”, realitatea poate fi structurată în cam orice fel în oglinda poemului. Sau, cum zis teoreticienii italieni, eul a fost redus la un „producător de semnificații”. Cum nu se mai poate vorbi de metafizică, de suflet, se poate vorbi doar de obiecte: „evidenţa lor concretă, densitatea lor, cele trei dimensiuni ale lor, partea lor palpabilă, existenţa lor de care sunt mai sigur decât de a mea proprie, toate acestea sunt singura mea raţiune de a fi, pretextul meu la drept vorbind” (Ponge).
Almosnino și ceilalți „poeți ai obiectelor”, să fie clar, nu pot fi acuzați de plagiat. Au poetici asemănătoare cu a lui Ponge, dar nimeni, de pildă, nu realizează o tentativă de enciclopedie ca cea a poetului francez. În orice caz, trebuie apreciată originalitatea lor în contextul românesc al sfârșitului anilor 60, când nici măcar oniriștii n-au mers atât de departe (pretindeau că vor să reinstaureze literatura în metafizic...). Chiar dacă poeții obiectelor și oniriștii folosesc aceeași tehnică a „configurațiilor”, adică a aglutinărilor imagistice insolite, diferența este ușor sesizabilă dacă luăm oricare poezie de Almosnino și oricare poezie de Dimov. În contrast cu acesta din urmă, viziunea lui Almosnino se referă chiar la lumea reală, în culori terne (el scrie undeva că descrie „exact” o „geografie a realului”), pe când Dimov configurează o lume „de vis”, în care semnele aparente ale realității sunt conduse după alte legi (ceea ce permite, printre altele, și luxurianța materiilor).
Almosnino, poate chiar în mai mare măsură decât colegii săi, este și textualist avant la lettre: „Totul depinde de călimări.../și această femeie nu poate trăi/decât îmbrăcată în cerneală/și acest cal și această cheie/care păzește o pasăre împăiată.//Totul depinde de călimări,/totul depinde de culoarea cernelii;/aceasta este sărbătoarea/și singurul gest de pudoare.” (Depinde) Acesta e un paradox interesant: poetica obiectelor nu se mai referă decât la materialitatea crudă și obscenă a realității, lipsite de instanță metafizică, însă poetul este conștient în același timp că oglinda poemului nu se poate oglindi decât pe sine! Cum zice însuși Soviany: „El are ceva din aerul unui bătrîn cabalist, care nu mai caută însă, prin permutaţii şi combinări, misterul divin în textele biblice, căci are revelaţia lumii ca text, iar Biblia lui este, prin urmare, chiar lumea.” Nu în ultimul rând, toată această poetică nu poate veni la pachet decât cu un filon tragic, anxios, dat de lipsa sensului și centrului lumii. Astfel, poeziile lui Almosnino nu de puține ori apelează la topos-ul „spitalului” sau evocă frici viscerale ori tristețile reci ale lui Bacovia.

Să lăsăm gargara și să trecem la acțiune:


Depinde
(din vol. Laguna, 1971)

Totul depinde de călimări...
și această femeie nu poate trăi
decât îmbrăcată în cerneală
și acest cal și această cheie
care păzește o pasăre împăiată.

Totul depinde de călimări,
totul depinde de culoarea cernelii;
aceasta este sărbătoarea
și singurul gest de pudoare.


Spital
(din vol. Laguna, 1971)

N-am vrut să trec prin pădure,
aer canin, sfâșiat,
ce pot să fac?
Fără păsări pădurea are mirosul
coridoarelor de spital.
Soră, vecinul de cameră trage să moară,
se zbate în pat și e gata
să cadă de-a curmezișul drumului meu.
Singur n-am să pot trece
peste pervazul ferestrei și degeaba
am sărutat piciorul de lup
spânzurat de tavan în lumină.
Soră, dă-i omului acesta, ce încearcă
să moară, trupul tău.
E gata să-mi cadă de-a curmezișul drumului
și-am să fiu nevoit să-l rod
până la oase și oasele,
să pot trece înainte.
Soră, rămâne fără păsări pădurea.


strânge firimiturile mamă
(din vol. Nisipuri mișcătoare, 1979)

cineva încearcă la ușă
mamă
strânge firimiturile de pe masă
ascunde-mi vapoarele de hârtie
în coșul cu rufe
pune glastra cu flori pe noptieră
ochelarii așează-i peste albumul familiei
aranjează-ți un zâmbet pe față
spune-i că abia m-ai născut
dorm
cineva încearcă la ușă


schimb
(din vol. Nisipuri mișcătoare, 1979)

nopțile mele s-au făcut
scoici obosite de apă

poți să te închini depărtării
unui zero de cretă
sau unui calapod
pe care se trag
toate sufletele

știu un joc liniștit
cu copii adormiți
lângă guri de tun

știu un joc vechi
în care se înlocuiesc doar mâinile

cineva îmi dăruie o piatră
cerând în schimb brațul meu drept


cum omul se culcă speriat
(din vol. Nisipuri mișcătoare, 1979)

pe ochiul păunului seara se lasă
știu că poate acum un vapor se scufundă
înnebunit de marea liniște a mării
cum omul se culcă speriat
de marea liniște a zilelor lui

nu vreau să-mi amintesc


cântece de spital (fragmente)
(din vol. Nisipuri mișcătoare, 1979)

I

era duminică
era joi
era
tu veneai
cu flori galbene
roșii
mă dureau ochii
aceasta este
o floare galbenă
aceasta este
o floare roșie
acesta e un ceas
de sărbătoare
era duminică
era joi
era

(...)

VII

tu minți
vecinul
nu are cocoașă

tu minți
un șchiop nu
era împărat la roma

tu minți
ciungii
nu sunt
purtători de spadă

tu minți
părul unei femei
nu înlocuiește furtuna
tu minți
orbii
nu cântă
mai bine

surzii
surzii au
liniștea apei

VIII

spațiu micșorat oră incertă
timpul se culcă-n bandaje
bandajele înfășoară omul
omul fuge

caravane miraculoase pustiul
și marile frunze femei
legănate pe cămile

(...)


***
(din vol. Omul de la fereastră, 1982)

un poet lângă mare
o muscă la marginea bucății de zahăr
printre medicamente și lingurițe
dezordinea camerei liniștea unui măr putrezit
oaspeți pe peretele gol
un scaun cu spătarul înalt din trecutul familiei
nu mai pot vedea mamă chipul tău tânăr
nici vechiul cuțit
cu care se tăiau găini în fundul magaziei
se ridică un zid se deschide o peșteră
de ce poezia este a doua inimă a omului
și de ce se îmbolnăvește și ea ca un deget prins în menghină
ce caută acest trandafir la întâlnirea cu o femeie
o mănușă căzută de la fereastră o pată de mov pe asfalt
cineva îmi amintește caietul de dictando cu flori presate
omul acela care contempla tăierea unui porc iarna
mereu se desprind din căderi
plușuri de somn
ziua descrește și se întunecă


viața de toate zilele (fragmente)
(din vol. Omul de la fereastră, 1982)

frumusețea unui vers gol
liniștea mea
sunt un om
contemplând descreșterea diafană într-un apartament oarecare
asemănător unei serii de numere depărtându-se în abstract
când luminile au aerul că au căzut și așteaptă

(...)

din cealaltă depărtare cine noaptea
cu multă liniște a vorbit poate
din dragoste pentru tine care ești
rana unui condor
astfel cu o cretă pe podea am tras linii
și printre ele am adormit
se făcea că sunt o figură geometrică poate un punct
când m-am trezit dimineața am vrut să-i povestesc
mamei totul într-o scrisoare pe care i-o datoram de mult
a sunat telefonul și ea mi-a spus visul ei
se făcea că sunt o figură geometrică poate un punct
rare sunt cântecele care mi-au plăcut
faptele lunii palide
sânii unei statui roșii de frig

acum nu se mai poate cârpi nimic
mi-a telefonat și un poet
vremea este instabilă

am nevoie de o întâlnire
poate cu seferis
aseară cineva
poate un călător

(...)

viața s-a mutat înăuntrul ochiului
moartea nu-și revendică iarba
și tace

totul se adună în jurul memoriei
ce beznă în pivnița aceea
cineva fericit își mânca o unghie
cineva prelungea zâmbetul unei scânduri

(...)


oglinda (fragment)
(din vol. Poeme din fotoliul verde, 1983)

(...)

III

a fi detracata limbă a visului
micul cocoș care cântă în om
când resemnarea întunecă cerul
când întregul își chinuie partea și o dresează
trebuie să cred
în adâncul pământului este un evantai
prin mișcare ușoară
liniștește bătăile alte inimi mult mai depărtată
mult mai singură
este un loc la care am ajuns
cu mici poeme dintr-o existență tăcută
cu mici exilări ce-mi măsoară
regenerarea substanțelor ce râd în mine

(...)


aș vrea să-i spun micului prinț
(din vol. Marea liniște, 1995)

lui Tiberiu

acolo sau aici oriunde
sunt o capră copitele mele bat
pământul albastru și cald
toată noaptea îmi caut iedul
a plecat alaltăieri spre dimineață
mirosul lui căuta urma unui trandafir
văzul lui păștea o vocală
într-o oglindă ascunsă
printre multe alte semne de circulație
deschideam gura în alb
îmi loveam dinții de liniște
mă enerva norul
care-mi cădea pe frunte


autoportet
(din vol. Marea liniște, 1995)

doamne cine sunt eu
un mâncător de cârnați
o mare tăcere într-o mare prostie
împletesc funia de care mă spânzur
și-mi scot limba
dintr-o servietă cu mandarine


și eu deasupra așezărilor fericite. în patul meu trec mările (fragmente)
(din vol. Marea liniște, 1995)

(...)

2

cum amestec eu cuvintele
cum fac din ele o pastă
bună de pus pe pâine
cum aud eu bârna troznind
cum mă împiedic de toate nimicurile
cum mâna mea lasă jaluzeaua să cadă

vorbe atât de strâmte
ochiul atât de uriaș

cu fiecare zi ne apropiem
chipuri vesele sănătoase
fără încetare ne apropiem
dacă ne-am așeza
la umbra unui pin
ne-om trage șepcile peste ochi
am opri timpul
ciuperca albă scorojită de lene
crescând din miazma apropiată

(îmi amintesc de gura mea
de trupul meu
ca începutul acestui munte
zărit când nu te aștepți)

mama s-a stins într-un pahar
așezat pe pervazul ferestrei
voia să zboare
până ce brațele au ajuns milioane de brațe
așezate în ordinea lor

un tren trecea
priveam șinele goale
tata venea acasă odată cu noaptea
alb de spaimă își pipăia carnea

pe crestele uscate ale vânturilor
viața atât de scurtă
între două versante
o voce vorbind
cu echivocul altei voci
aici lumea cu neașteptatul ei zilnic
dincolo pietrele umplând noaptea
pisc al ochiului stins
sub pleoapele nemișcate

(...)

4

ce greu animal întins pe plajă
dezbărat de orice rezistență
gata să primească poftele tuturor
ca o masă de nuntă
acolo închiriată închisă
sub cornișele mari după gratiile
unde cântecul rămâne
o coborâre de anotimpuri
cine mai vrea să privească
fata lunii scăpată din ceruri
cum peste mahala se deșeartă deodată
asemănătoare topirii seului
cu sfârâituri sticloase

neliniște din toate părțile
fete apărute în scuaruri
cu mers aducător de sânge aspru
între picioarele umbrite suspinului
pretențiile sufletului la căderea nopții:
voi afla patul unde
schimbam împărățiile
și legile
și unghiurile din care urechea noastră
presimte lătratul stepei?

orasul rămâne în urmă
marile doctrine
rămân agățate ca pânzele de copaci
omul parcurilor cu miros de catran
grăbit își sfârșește drumul

(...)

6

cine se înstrăinează venind
odată cu ziua
la douăzeci și cinci de ani
mesele albe
frigiderul plin de șampanie
tânără căsătorită
țiuitul crescând în degetele înroșite
răceala cețoasă încă o treaptă
bătaia surdă a inimii
în culoarea molozului
oprește-te
în zgomotul stației
totul se întunecă
rămâi cu mâna întinsă
spre ușa care nu mai există


poeme scurte
(din vol. ?????)

singurătatea serii

prin
fereastra
deschisă
căldura unui evantai


punct

un țipăt
deschide
multe ferestre
fereastra lui
închisă


respirație pe geamul înghețat

pietre
mângâiate noaptea
de mâini singuratice
insistența
de a-ți apropia
concretul cu un abur


remember

noaptea
stau
și aștept
întoarcerea
nopții


uimire

când rana se usucă
te gândești
la scoarța copacului
și te miri
că poți umbla



să-i spunem nostalgie

seara
această vânătaie
care dispare
a doua zi


confesiunea unui timid

totdeauna m-am gândit

gura e o ușă
dacă eliberez
țipătul
se prăbușește
casa


exerciții de a deveni obiect

privesc picioarele scaunului
inutile mișcării
îmi simt mușchii
încleindu-se
lent

miercuri, 23 februarie 2011

brumă

câte un pic
de exercițiu de singurătate
stocată în memorie.


sau
o zi
în care se împlinesc
lucrurile
și apoi
a doua zi
o luăm de la capăt
cu ipocrita noastră nefericire
de fapt e cel mai tare parc de distracții
viața asta pe care unii o măsoară în frunze de calendar alții în cadavre
tot aia
dar dacă pot fi în locul unde nu trebuia să fiu
pot să-mi văd viitorul
ca atunci când vorbesc până-n indonezia
și întreb alooo cum arată viitorul pe la voi

luni, 21 februarie 2011

Acmeistul sau Poetul de lemn

***

În ciocolată
Auzi
Cum se gudură, cum toarce
Nodul gordian.




***

N-am nevoie de tine, femeie.
Decât dacă ești de apă.
Și adu un aragaz
Care să mă înghețe.




***

Dar am greșit
Ridicând un castel sub unghie.
Mai primesc premiul cel mare??
Ziceți da, am mai multe chipuri.




***

Aer de lemn.
Beau un ceai de lemn.
Am gânduri de lemn.
Poemul se prelinge.




***

Pădurea a crescut pe străzi.
Eu mă ascund de mine.
Presez o frunză între coperțile inimii.
Se face albă ca cerul.




***

Recolta de lacrimi de zmeură
Și cea de guri înflorite.
Unde-s?
Le-am aruncat în mare.




***

Nu mai topiți oglinda.
Îngrijiți-o ca pe voi înșivă!
Niciodată nu veți ști
Dacă sugeți lapte de la ea.




***

Poate că mă ascund sub căni.
Am tot dreptul!
E lumea mea
Și fac ce vreau cu ea! Dar nu știu...




***

Ce vroiam să spun
Voi putea spune doar când
Mă voi compara cu roșia
Și mustățile ei ce deschid jocul.




***

Între un lac și o mare
Am trăit dintotdeauna.
Am construit o mină de lapte
Pe această țâță de nisip.




***

Literele sunt răsturnate.
Eu i-am spus
Că există și formația asta imaginară.
Literele le-am atins.





***

Câmpia din spatele casei,
Vidul în varianta pentru copii.
Noaptea, luminile or să mă prindă
Când mă transformam în altceva.




***

Eu i-am spus să nu cumpere
Lumină de la vaci
Și cerneală de la stele.
Acum crede că în America e noapte.




***

Nu ies niciodată din casă
Fără prietenii mei de gașcă:
Bricheta sacră, scândura de lemn,
Norul pe roți și căpșuna albastră.




***

La patru dimineața
M-am sculat și
M-am dus în bucătărie
Să beau un pahar din Elixirul Tinereții™.

sâmbătă, 19 februarie 2011

ziua lui Brâncuși... și Google i-a făcut o imagine cu dedicație... iar eu, ce i-am făcut?

(pardon: e și ziua lui... Miron Costin, Mircea Vulcănescu, Marin Sorescu (Marin Sorescu!! Incredibil ce a uitat lumea de el! Și nu din cauza operei sale (poeziile sale, sau unele dintre ele, pot încă spune ceva cititorilor obișnuiți cu douămiisme, optzecisme...), ci din cauza ropotului de aplauze care a înconjurat-o antum), Liviu Ioan Stoiciu, Daniel-Cristea Enache... ce zi interesantă)

vineri, 18 februarie 2011

Poetul de vineri 8: Romulus Vulpescu (n. 1933)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu)



Având ocazia să citesc de curând un interviu cu Romulus Vulpescu (n. 1933) și soția sa, Ileana Vulpescu, m-am hotărât ca această ediție să-i fie dedicată lui, și nu lui N. Crevedia, cum aveam inițial de gând (scuze, altă dată).
Trecut cu vederea chiar și de radarul criticilor literari însemnați (Marin Mincu nu l-a inclus în vastele sale antologii și nici Nicolae Manolescu nu l-a introdus în istoria sa a literaturii (decât, poate, la secțiunea „autori de dicționar”), cred însă că apare în antologiile lui Abăluță și Ulici, deși nici în privința aceasta nu sunt prea sigur), Romulus Vulpescu este reprezentativ pentru etapa de tranziție de la poeții boemi histrionici gen Tudor George (Ahoe), Teodor Pâcă sau Adi Cusin la manieriștii în toată regula precum Șerban Foarță și Emil Brumaru. Elemente din toți acești poeți se regăsesc (uneori înainte ca aceștia să debuteze! Vezi, de pildă, poezia din 1963, „Gynecultură”, amintind de alte poeme manieriste erotice ale lui Brumaru, Foarță sau Adrian Bodnaru) pe tot parcursul operei sale poetice, pendulând între extremele estetismului pur și ale retoricii patriotice (nota bene: rareori atinge poetul aceste extreme. Perfecțiunea formală se resimte pretutindeni, dar abia câteva experimente, precum „Trebug crenalc”, sunt cu adevărat îndrăznețe. Iar patriotismul este mai explicit doar în ciclul „Tăria istoriei române” (care, fie spus pentru cei răutăcioși, nu este scris în totalitate în anii proletcultismului).
Din puțin cam superficiala lectură a operei cuprinse aproape în totalitate (se pare) în masivul volum din 1995, „Versuri” (apărut în colecția „Poeți români contemporani”), am ieșit cu o impresie relativ amestecată: în timp ce unele versuri sunt, trebuie să recunoaștem, de umplutură, altele merită să fie apreciate măcar pentru faptul de a fi adăugat teritorii noi poeziei manieriste românești, înaintea lui Foarță, Brumaru și altor poeți ai anilor '70 (binecunoscutul „deceniu manierist”), precum și pentru ocazionalele anticipări ale textualismului (vezi poemul „Gramatică”). Nu mai spun de momentele privilegiate, atunci când, împreună cu semnele de mai sus sau nu, lirismul este bine dozat (mult mai bine dozat decât la, de pildă, Foarță, care are însă mai des și în mare măsură apetit de experiment).
În concluzie, vom da o scurtă tură prin subapreciata operă poetică a lui Romulus Vulpescu (bineînțeles, vom scrie cu „î” în loc de „â”, așa cum este dorința expresă și altminteri bine argumentată a lingvistului Romulus Vulpescu), nu înainte de a deplânge încă o dată faptul că, în această perioadă în care un Foarță sau un Brumaru primesc, totuși, aproape exagerat de multă publicitate, poeți precum Romulus Vulpescu sau precum George Magheru sau Gheorghe Tomozei (despre ei, altădată) se află într-un inexplicabil con de umbră.


Infatuare
(din vol. Versuri, 1995, ciclul Dubito, ergo...)

Îmi sunt contemporan - şi mi-e de-ajuns:
Întregul paradis în mine-ncape.
Nu-mi pot fi întrebare, nici răspuns,
Dar, uneori, simt că-mi sunt prea aproape.

N-am decît vîrsta gîndurilor mele,
Nu pot îmbătrîni decît c-un vis;
În mîini port un buchet de asfodele
Şi-n ochi - un ev de fum şi-un zeu ucis.

Pot foarte bine să rămîn închis
Şi să mă zbat între oglinzi rebele,
Multiplicat în orice gînd proscris,
Murind la fel în orişicare piele...

Doar uneori, cum mă răsfrîng în ape,
Dar nu-mi pot fi-ntrebare, nici răspuns,
Pricep - când paradisul stă să-mi scape -
Că-mi sunt contemporan de nepătruns.

1968


Gynecultură
(din vol. Versuri, 1995, ciclul Alfabet de estet)

E o fată
Cultivată
De prietenii ei
Cultivatori
Amatori
De femei.
Ea are pentru lei
Un cult
Aproape ocult.
Ei o preţuiesc mult
- Şi cu temei -
Fiindcă le seamănă.
Şi toţi seamănă
Idei:
Bob cu bobi,
Snob cu snobi.
Zisa postură
- Nostimul hobby -
Tare-i desfată,
Drept care, fată
O adevărată
Cultură:
Microbii.

1963


Testament
(din vol. Versuri, 1995, ciclul Ars poetica)

Ştiind că studiat voi fi în şcoală
Şi clasic voi ajunge (abia mort),
La port şi-n vorbă-s grav, grav mă comport,
Svîrl mici biografii pe-un colţ de coală

Şi-s vesel când prevăd cu cît efort
M-o comenta un critic-din-greşală
Găsind că-n orice strofă e-o scofală:
Nu dau pe glosa lui măcar un ort!

Las operele-mi - toate - în ediţii
Cu textul integral ne variétur:
N-am chef ca peste ani neisprăviţii

Pe barba mea să-şi cumpere-acareturi
Şi să petreacă-n Franţa o vacanţă
Cu-o scórie-n doi peri din nu ş'ce stanţă.

23 iunie 1956


Cartă postală 2
(din vol. Versuri, 1995, ciclul De-amor și de-amar)

Sus, lîngă Turnul Alb, e gri,
E rece, vînt şi ud.
Jos, cerul Tîmpei se-nnegri
Şi nu există Sud.

Braşovul fără tine-i mort,
E sumbru, rău, urît.
Biserici negre-n suflet port
Şi orgi dogite-n gît.

Contemplu-n cimitirul grec
Un nume brîncovan.
Şi-aş vrea să plec, nu pot să trec,
Şi te aştept în van.

N-am să revin, n-ai să revii:
Munţi mici, munţi mici şi trişti...
Nu mai există oameni vii:
Tu - singură - exişti.

Brașov, 6 octombrie 1965


Trebug crenalc. Experiment neologistic
(din vol. Versuri, 1995, ciclul Ars poetica)
"Schel pulc pripolt melt Verbor Spercolarul...". Plar-Dramilo Berbor, „Tivart plurt fistal”


Damiroză, culp nastralp,
vestrapună pulc dirică
(colimard, culp nabaroască)
spurinaxului gubert!

Sepertulun sult sturalbor:
- "Coltibodruţ nerupeaznă?".
- "Plerigorben!" - "Ofermir!".
- "Lafalacoş macalenur!"

Aclanerc: bercronz epraclas,
folcaprot* hocirt pulc parnic
nubireştelui Şpercaluf**
zurbitrînd xelav yoringra...

Irpin - julca - ospul şitrod.
Relpa ţero uzei: velden:


*Folcaprot: deronca verc pinjuţ.
**Şpercaluf: porischer (&%=§--&%§=), melt analf, dept spurin pulc julcascolpen.

1967


Speisekarte pour five-o'clock tea. Experiment gastronomic
(din vol. Versuri, 1995, ciclul Ars poetica)

Cvas, chefir, caimac, smîntînă,
frişcă, jintiţă, zer, lapte:
gros, chişleag, iaurt, prins, acru;
îngheţate: vafe, cupe,
ice, marojnoe, casată,
glace, pe băţ, gelato, cremă,
pagotó, parfait, dondurma,
garapiña, mantecado;
limonade: oranjadă,
coca, ţitronadă, pepsi,
suc, sirop, sorbet, sangría,
hidromel, orjad, fructola,
mied, salep, nectar, socadă,
mursă, chisăliţă, bragă;
ceai, infuzie, tizană:
chimen, rozmarin, ienupăr,
romaniţă, coriandru,
mintă, izmă, sunătoare,
muşeţel, cruşín, roiniţă,
odolean, melisă, nalbă,
siminoc, soc, tei, sulfină;
capuţiner, şvarţ, cacao,
şocoladă, casanova,
mazagran, cafea: espresso,
moka, inka, filtru, neagră,
ness, turcească, zaţ, cicoare,
malţ, marghiloman, orzoaică,
surogat de nechezol.

Alivenci, brînzoaice, bálmoş,
baclavá, bezele, bretzeli,
blamangele, bulzi, brioşe,
biscuiţi, budinci, buşeuri,
cataíf, covrigi, crochete,
călţunaşi, corăbioare,
cozonac, colivă, crémeş,
chec, profiterol, pateuri,
flan, gogoşi, ghisman, ruladă,
cranţ, minciuni, găluşti, fursecuri,
melci, mascote, macaroane,
mucenici, pogaci, piroşte,
pandişpan, picromigdale,
prăjituri, plăcinţi, pişcoturi,
pizza, poale-n brîu, saleuri,
merdenele, pască, tarte,
savarină, uscăţele,
ştrudele, sarailie,
tort, trigoane, turtă-dulce,
tăiţei cu brî' cu la',
dóboş, lángoş, vargabéleş.

Áfine, agrişe, -agude,
ananas, banane, -alune,
aguridă, arahide,
chitre, cantalupi, caise,
coacăze, căpşuni, cireşe,
corcoduşe, bob, curmale,
dude, lúbeniţe, pepeni,
fragi, fistic, harbuji, granate,
alămîi, gutui, măline,
grep, năut, măceşe, mure,
mac, moşmoane, mandarine,
nuci, migdale, mere, piersici,
pere, prune, portocale,
rodii, smeură, smochine,
zarzăre, susan, scoruşe,
roşcove, stafide, struguri,
vişine, compot de perje.

Şnaps, ambrozie, holercă,
cidru, basamac, must, bere,
tescovină, maraschino,
anason, absint, vişnapuri,
pipermint, vutci, curação,
drojdie, coniac, poşircă,
spirt, vin, ţuică, secărică,
gin, vinars, rachiu, prăştină.,
vurt, trăscău, lichior, grog, bitter,
şliboviţă, afinată,
şpriţ, şampanie, amalfi,
punci, vermut, rom, carcalete,
pálincă, mişmaş, mastică,
zaibăr cu sifon sau borvis.

Bígi-bígi, acadele,
caramele, ciucalată,
cuişoare, scorţişoară,
chitonag, tetreá, bomboane:
acrişoare, dulci, fondante,
de colivă şi de tuse,
gogoroane, mostochine;
lăptişor de matcă, miere,
gem, betel, rahat, jeleuri,
colofan, halva, cofeturi,
fagure, şerbet, praline,
miambal, drajeuri, dropsuri,
marţipan, magiun, melasă,
malţ, peltea, sugiuc, lentiscă,
pastă de pistil, povidlă,
pervedea, tahîn, alviţă,
zahăr: vanilat, tos, pudră,
cándel, căpăţînă, cubic,
zăhărel cu zaharină
şi-un picuţ de marmeladă.

1993


Ploaie 2
(din vol. Versuri, 1995, ciclul Alfabet de estet)

Sărutul - ud. Şi gura - gust de sodă -
Trasată ruta-n hărţi spre coasta gravă,
Dezleagă-mi gestul împietrit în odă,
Din braţul frînt în unghi să fac etravă.

Trecuţi de semn, abandonînd cîrmitul,
Să ne-arborăm splendoarea la catarte:
Înalţi, drepţi, doi - ne vom reface mitul
Zălog de abur, arbor, ploaie, carte.

1958


Upanișad sau Tratat despre echivalențe
(din vol. Versuri, 1995, ciclul Dubito, ergo...)

Frunzele în ramuri? Prizoniere.
Libere să freamăte? Părere.
Liberă e frunza doar spre toamnă;
Libertatea clipei o condamnă
La căderea liberă, pe drumul
Consumat înspre pământ şi túmul.
De iluzii, veşted se desparte
Liberă o clipă,-n zbor: în moarte.

1964


Acteon
(din vol. Versuri, 1995, ciclul Alfabet de estet)

Se-nstrună curcubeul - arc ud de plaoie - peste
Jiláve rîpi albastre cu nourii jivine:
Îl prind cu muşchi elastici şi cu vînjoase vine,
Din tolbele luminii smulg lung săgeţi celeste,

Cutezător ţintind spre slavă-n văgăuni
Pe unde doarme ziua, la umbră, Ursa Mare:
În parcul înserării, cometelor-păuni
Le voi abate zborul spre altă constelare,

Să scapere din zaua splendídului penaj
Împrăştiaţi luceferi în jerbe fără număr:
Apoi, zvîrlindu-mi blana ursoaicei peste umăr,

A arcului centură trecînd după grumaji,
Şi plin de colb de astre - deci, pulberi ce scîntéie -
Să-mi spăl sudoarea frunţii în undele lactee.

1952


Gramatică
(din vol. Arte & Meserie, 1979)

Mă pîndesc vorbe-n haină de piele,
dintr-o casă-n care-am trădat şi-am vîndut
nişte imagini de mucenici
muiaţi în sirop cu nucă.
Mă urmăresc perifraze abile,-nvîrtite,
vîrîte-n mulţimea de precupeţi din piaţă,
cînd tîrgui kilogramul de substantive
pentru salată.
Mă-nconjoară adverbe slinoase
- cerşetori deghizaţi la uşa bisericii -
să le svîrl şi gândul mărunt
care nu mi-a fost confiscat
cînd a fost cazul...
Mă caută, de după gazete, în parc,
jurăminte de-amor şi de cruce călcate-n picioare.
Neologisme îmi supraveghează lecturile.
Numerale-mi cer autografe,
ca să-şi facă rost
de amprenta concepţiei mele despre gramatică.
Anchetat de monosilabele "da" şi "nu",
confruntat cu adjective,
încolţit de grade de comparaţie,
cer verbul prieten ca martor
că mint,
că minţi,
că minte,
şi vine - amic de profesie - acţionînd la imperativ.
Ce căutaţi în cuvintele cărţii pe care-o citesc,
pe care-o scriu?
Ce căutaţi în ochi - ai mei -
zăbrelindu-mi oglinda,
fotografiindu-mi spaima cotidiană
de iscusitul delator din mine?
Cuibăriţi în buricele degetelor
- ca să-nţepenească şi ca să se chircească
şi ca să prefacă un vers în denunţ?
Înveliţi în cerumen, ce căutaţi în urechi,
vătuind ciripitul de vrăbii, pe care-l bruiaţi
ca pe-un mesaj în cod transmis de Dumnezeu?
Ce căutaţi în tăcerile mele?
Lăsaţi-mi măcar acest adevăr:
al lecturii.
Vă recunosc în orice deghizare:
în virgulă,
în punctele de suspensie...
Am evadat din paranteze.
Nu m-am mai lăsat momit în propoziţii incidente.
N-am răspunsul semnului de-ntrebare provocator...
Nu mă mai legaţi la ochi:
văd prin citatul ăsta
uzat de-atîtea pupile
mărite-aşteptînd adevărul.
Legaţi-mi mai bine gura, ştirbă de interjecţii;
buzele tumefiate de articole nehotărîte.
Mă fluieră gura rotundă în o:
aşteaptă adverbul de timp ca să-mi facă o gaură-n ceafă,
- exclamaţie bine plasată ca un aplauz.
Dar puneţi o surdină,
ca să nu se-audă decît dopul şampaniei
de la inaugurarea plăcii memoriale.

1975


Întoarcerea fiului risipitor (fragmente)
(din vol. Versuri, 1995, ciclul Întoarcerea fiului risipitor)

............................

Tejgheaua pute sec a vin,
A rom trezit și-a rest de supă;
Arhangheli cu bocanci de trupă
Și puști-mitralieră vin:
Orașul adormit ocupă.

Au amorțit exprese-n gări:
Zac împușcați toți impiegații.
Poemele se vând în rații;
E fiere vinu-n călimări,
Oțet al moartei generații.

Doar carnea, trupul meu de foc,
Reci ore, veșnic reci, închide
În devastatele firide
Prin care timpul mort invoc
Și spațiile translucide.

Tampon de cer cu cloroform,
Căluș pe suflet, pe grădină!
Fac duș miniștrii cu morfină;
Agenții prin bordele dorm
Îmbrățișînd o carabină.

............................

Voi, pictori, dame, dablagii,
Voi, tagmă de poeți, parșivă,
Voi, catagrafi de vin, arhivă
De bețivani scandalagii,
Gustați o mână de colivă!

Să-i pomenim într-un sughiț
Răgind un vers, cum ne delegă,
Căci viața lor ne-a fost colegă,
Și ochii lor sunt treji în șpriț
Cînd adormim într-o bodegă.

E pentru ei acest clondir:
Poeții care dorm în mine.
Paharele să fie pline!
Bodega-i astăzi cimitir:
Să-i prohodim cum știm mai bine...

Iubirile-n zadar invoci...
Alinierea, filologii!
Întîmpinați-i cu elogii,
Căci sunt amanți de-o zi, feroci,
Și au în inimă orologii:

Apollinaire, Apollinaire,
Villon, Villon... ce gol imens!
Pisc Barbu, patimă, arteră
Cronometrînd o altă eră,
Clepsidră veacului, și sens.

Sumar de ani adolescenți
Sub semnul verii prigonite.
Ce Eldorado cu ispite!
Și-atîți căutători absenți,
Rămași cu aurul în site...

............................

Vai, fiu risipitor ce-am fost,
Cu prodigalități absurde
Lăsat să crească și să zburde
Într-un periplu fără rost
Cu porci epicurei în ciurde.

Da, rima încă o mai practic
Și nu proscriu din metri iambul
(Doar șchiopul, falsul, unigambul).
Mai cred în asprul zeu sintatic,
Și-l mai conjur într-un preambul,

Dar sensul tragic nu-mi asum
Cînd rîsul se preface-n bocet
Și-mi arde-n palme-un vechi volum
Pe care-am scris Et vates sum,
Sed triste carmen nil me docet.

Nu, amintirea nu-i bănuț
Să-l dau, prin suflete, de-a dura.
Îmi las la fiare vechi armura,
Și pieptul dezgolit nu-mi cruț.
Regrete îmi inundă gura.

............................

3-22 ianuarie 1962


*** (În fiecare zi)
(din vol. Versuri, 1995, ciclul De-amor și de-amar)

În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea în pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne un deşert de disperare.

Baku, 21 noiembrie 1968

marți, 15 februarie 2011

***

du-te bă la sultanul dulciurilor
zi așa și pe dincolo
de fapt vă spun asta doar ca să nu
plâng
când îmi aduc aminte și știu prea bine ce-mi amintesc

un peisaj
care s-a prăjit mult prea tare
în cuptorul imaginației mele

luni, 14 februarie 2011

lecturi pomicole

in progress:
*george alboiu - metoda șoimului
*marin mincu - cvasitratat de/spre literatură (a fi mereu în miezul realului)
*zaharia stancu - pădurea nebună

pe stand-by:
*marin mincu - o panoramă critică a poeziei românești din secolul al xx-lea
*octavian soviany - dilecta
* f.t. marinetti - manifestele futurismului

recente:
*osip mandelștam - silentium (am început să citesc într-o seară și am fost foarte impresionat. versurile de la început au fost de-o subtilitate rafinată ce mi-a plăcut la nebunie. ziua următoare, am continuat să citesc și n-am mai prins mai nimic din magia aceea inițială, și foarte rar am mai găsit câte un poem care să mi se pară că este comparabil cu cele de la început... fragmente în curând.)
*marin mincu - poezia română actuală vol. 2 și 3 (faină antologie. chiar dacă capriciosul de mine ar fi vrut mai mulți poeți „inediți”, obscuri (gen constantin hrehor, care m-a surprins și pe mine prin calitate), trebuie să recunosc că ceea ce a făcut mincu este o antologie bine închegată, cu o metodă bine precizată și o selecție la sânge. prin comparație, antologia din 2000 a lui const. abăluță are mult mai mulți poeți inediți, valoroși pentru un „arheolog” ca mine, dar din care nu se mai pot recupera cu adevărat multe chestii - sau o fi vina lui abăluță? de pildă, poemele prin care este reprezentat adi cusin sunt mai slabe decât multe dintre cele pe care le știam... dar altădată abăluță. care, cum am zis, are și el meritele lui)
*pompiliu constantinescu - scrieri 4 (am luat cartea mai mult pentru recenziile la horia stamatu, ștefan popescu și mihai moșandrei, care conțin și... fragmente... he, he... altminteri, pompiliu constantinescu nu-mi place ca și critic de poezie. perpessicius mi se pare net superior.)
*adrian popescu - pisicile din torcello (slabă plachetă... zic eu. dar să nu mă ascultați neapărat.)
*adrian popescu - poezii (o impresie mai bună mi-a lăsat la prima lectură. la a doua... dar stați, deja am vorbit despre asta la pdv.)
*cezar baltag - poeme (ar trebui să vorbesc cât în lună și în stele...)
precum și alte cărți
de care nu-mi amintesc acum...

sâmbătă, 12 februarie 2011

Poetul de vineri 7: Adrian Popescu (n. 1947)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu)

Da, știu, e sâmbătă dimineața (dar deja s-a făcut prânz de când am scris cuvintele anterioare!)... deh, circumstanțele atenuate (!) m-au împiedicat să fac chestia asta ieri (deh, ca de obicei, stilul meu de procrastinator...), așa că (a propos, a observat cineva ce-am făcut cu poetul de data trecută, Constantin Hrehor?):



Câștigător - acum câțiva ani - al premiului Mihai Eminescu „Opera Omnia”, Adrian Popescu (n. 1947) este un poet al cărui nume este, aproape invariabil, menționat laolaltă cu cele ale lui Dinu Flămând și Ion Mircea. Motivul? Cei trei, membri fondatori ai revistei „Echinox”, au debutat în același an (1971) și cu plachete în stiluri relativ similare, de unde și eticheta de „prima promoție echinoxistă”...
Deși mi-a lăsat o impresie excepțională la prima lectură, poezia lui Adrian Popescu, la o lectură secundă, mai atentă (eram să zic „mai pură”), își arată și defectele, pe lângă unele calități meritorii. Dacă am fost mai puțin entuziast vizavi de poemele lui Dinu Flămând și Ion Mircea, aceasta s-ar putea datora și faptului că Adrian Popescu, spre deosebire de coechipierii săi de generație, poeți thanatofili prin excelență și aflați în descendența unui neomodernism deșănțat, gen Nichita Stănescu din „11 elegii” sau Cezar Baltag din volumele de după „Vis planetar” și înaintea „Unicornului în oglindă”, este mai apropiat de acel neomodernism temperat, discret de dinaintea sfârșitului anului 60 (la care puțini se mai gândesc când se vorbește de „neomodernism”, care - începând cu echinoxiștii! - devine o poetică decadentă și anorganică, risipită în plachete „provinciale” izolate de „avangarda” poeziei (izolare, „fractură” începută odată cu optzeciștii, care sunt - mă refer totuși mai mult la „lunediști” - totuși niște șaptezeciști cu doar câteva jucării în plus - „urbanismul” anglofil (anticipat însă încă de Petru Popescu!...) mecanismele textualiste...)) unde eram?
Wow, câte paranteze. Revenind la Adrian Popescu: Poetica sa laxă (cel puțin în aparență) se configurează pe deplin încă din placheta de debut, „Umbria” (1971), care a câștigat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor în fața colegilor săi de promoție. Poezia „Nu striga” (din acest volum, evident) este, oricât de școlăresc ar suna, o veritabilă artă poetică. Să o luăm pe rând: „Dacă strigi, cade un somnambul/De pe muchia catedralei în mare./Nu spune nimic, nu clătina/Marginea lacrimei în care stăm/Ca într-un lac pur o constelație...” Așadar, poetul (sau - bleah! - eul liric, dacă vreți) are conștiința (oricât de precară ar părea!) fragilității și virtualității lumii (cel puțin a celei din textele sale), dar refuză „țipătul” expresionist. Cu riscul inautenticității, el încearcă să convertească tensiunea existențială, spaima într-un tablou sublim. De observat minuțiozitatea simbolurilor: „De pe muchia catedralei în mare”. Poetul, pe care am putea totuși să-l identificăm în figura somnambulului, se află deja situat „pe muchia catedralei”, adică la marginea credinței (de altfel, Adrian Popescu cochetează în volumele sale de multe ori cu poezia religioasă, fără a se fixa definitiv în această formulă, dar și fără a aduce multe lucruri noi), dar stă să cadă „în mare”, adică în haos, evident. Versurile care urmează nu fac decât să precizeze direcția în care merge lirica sa: „Și cu puține lucruri se poate asemui/Dezamăgirea unui băiat blond/În fugă zănatecă pe lângă roți/Gata să prindă în colivia pumnilor/Scânteia galbenă/Pe care-o smulg copitele de fier/Din pietrele unui drum de țară.” Lăsând la o parte aluzia livrească la Bacovia și ale sale „Scântei galbene”, se poate observa clar opțiunea poetului pentru detaliile „prețioase” - nu întotdeauna în sensul clasic, dar, fără a renunța la arsenalul „tradițional” al manierismului (căci, structural vorbind, Adrian Popescu chiar este un poet manierist), îl extinde înspre o zonă a subtilității (specifică neomodernismului timpuriu, după cum spuneam). După câteva plachete, această zonă a subtilității se va deschide mai mult înspre realitatea cotidiană.
Cu toate schimbările suferite odată cu volumul „Curtea medicilor” (1979, exact anul în care debutează unii dintre optzeciști, de pildă Traian T. Coșovei), poetica lui Adrian Popescu nu se schimbă fundamental, va rămâne, în fond, manieristă, dar va avea parte de un plus semnificativ de prospețime și un oarecare spor de autenticitate, nelipsind nici epicul. Aceste mici schimbări de conținut nu se vor menține însă constante, nici măcar în sus-menționatul volum. Ba chiar, aceste achiziții lăudabile vor lăsa loc din ce în ce mai mult unei alunecări concomitente înspre lirica socială tipic postdecembristă și înspre o sobrietate (cvasi-)tradiționalistă nu întotdeauna consistentă, în opinia mea (vezi, mai ales, volumul „Pisicile din Torcello”).
În ciuda remarcilor mele, trebuie totuși apreciat eforturile lui Adrian Popescu de a nu fi împins la extrem poeziile sale, așa cum s-a întâmplat cu nenumărați poeți care au publicat în perioada anilor 70 (într-adevăr, o „epocă a manierismului”, de care nu era străin în totalitate nici măcar Mircea Dinescu, care face oarecum figură de pre-optzecist). Cât de bine va trece cu brio testul timpului opera poetică a lui Adrian Popescu, vom vedea.


Nu striga
(din vol. Umbria, 1971)

Dacă strigi, cade un somnambul
De pe muchia catedralei în mare.
Nu spune nimic, nu clătina
Marginea lacrimei în care stăm
Ca într-un lac pur o constelaţie...
Şi cu puţine lucruri se poate asemui
Dezamăgirea unui băiat blond
În fugă zănatecă pe lângă roţi
Gata să prindă în colivia pumnilor
Scânteia galbenă
Pe care-o smulg copitele de fier
Din pietrele unui drum de ţară.


Arsură
(din vol. Umbria, 1971)

Carnea mea toată este o lumânare
Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu
Ca păsările mort
Voi cântări mai mult decât viu.
Ochiul arzând se hrănește din ceară
Și face un strop de rouă fierbinte
Odată am știut să zbor, odată,
Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.
Trupul meu întreg este o lumânare
După ce se va fi scurs toată în țărână
Și flacăra se va topi în albastru
Veți mai simți o arsură pe mână.


Curtea Medicilor
(din vol. Curtea medicilor, 1979)

Am fost primit cu bunăvoință de mic la Curtea Medicilor,
acum intram, după douăzeci de ani, pe sub vechiul portal,
se schimbaseră multe, dar nu pentru mine, nu mai erau
crengile de măcieș ascunzând o poartă zidită, abstractă.

Ducea spre Depozitele Bibliotecii, spre foișorul său straniu
acoperit cu ardezie și cărămizile-aparente ale veacului
într-un fraged amurg năluceau ochilor mei de copil
tratate severe cu topografia corpului amănunțită.

Nu Columb, Harvey a fost eroul adolescenței mele,
marile descoperiri anatomice erau descrise cu lux de
amănunte exotice în volume legate-n piele de vițel.
Eu nu pe Vasco de gama l-am admirat mai întâi

Pe blândul Michel Servet, sfârșind pe rug. Sărăcia și
rugul sunt prețul se știe. Numai brazii erau acum mai
puțini și tăiaseră tufele acelea rotunde, tunse exact,
care dădeau locului un aer de Versailles.

Ferestrele-aseptice strălucitoare hublouri ale sălii de operații
de al treilea cat, pe care le deslușeam ușor de pe Cetățuie
Ce fotografii vechi vă arăt, cât de caraghioase poate, ce hârtie
îngălbenită! Parc-ar fi de la radiografiile misterioase

Pe care le contemplam uimit, desfoliate de cămășile lor de
gălbenuș de ou și miere. „E chiar inima mea” (Adrian)
doctorul aspru: „nu fi sentimental!”, magie montană, bâjbâind
prin întuneric mă îmbrac repede bucuros să ies la lumină.

Camera obscură a memoriei. Revelatorul amintirilor mele naive și
Fixatorul cuvintelor unde clătesc și-mbăiez această foaie de hârtie.
Se poate oare citi ceva? Deslușiți coloana, vertebrele și ramificațiile
marelui nerv simpatic? Vomerul și coccisul, rotula și axisul?
Sau numai eu, vai mie, pot descifra electrocardiogramele nervoase
zigzagul unui schior, grăbind spre finiș între mii de obstacole:
sunt fiul risipitor al familiei lor imaculate. Și Emil Isac
murind la numai câteva saloane de camera noastră (un
salon transformat în locuință, cum se văd unele vagoane
dezafectate pe o linie moartă, pufăind din coșurile bucătăriei
improvizate) și Blaga între brazii de peste drum,
ca un pustnic în munte, îngropat de nămeți.

Numai eu știu limpezi filmele anilor duși în Curtea
Medicilor în camerele lor de gardă, în Amfiteatru, în
lifturile silențioase coborînd în neant, urcând din coridoarele
nesfârșite oameni care se caută (de bolile subpământului,
apei, văzduhului) sau sunt căutați (numai între 2 și 4)
ascultați, întrebați, palpați, fotografiați, măsurați, îmbrăcați,
spălați, bărbieriți.

Figaro, desigur, cânta binișor (pe nas), știa italiana, stăpân
absolut al morților și viilor, preț de câteva minute,
când părul (blond sau negru, roșcat sau castaniu, sârmos
sau mătăsos) ignora orice vârstă, profesiune sau condiție
socială. Îmi tundea chica rebelă, zăngănindu-și foarfecele
nichelate. La nici zece ani frizerul venea acasă, mă aștepta
răbdător. Eram cineva.

Cu vremea totul începe să semene. Capetele, părul,
sprâncenele, câte regimente de convalescenți apucase să
tundă-ntr-o viață de om, câte divizii de adolescenți, câte
companii de copii? Își scutura șervetul alb de buclele noastre
și surâdea enigmatic. Briciul lui susurând aproape de
urechi, pe gât, ne-nfioară ca un proverb obscur.



Proba cu polen
(din vol. O milă sălbatică, 1983)

Proba cu polen se pare prietene că e cea mai sigură,
el se depune în noi din nu știu ce tainice Începuturi
ne îmbibăm cu polen de când ne naștem în lume
și asemeni albinelor unși cu mirul grădinii pe frunte
silabele noastre fragede zumzăie-n graiul primordial.

Sau poate mai dinainte părinții noștri presimt grăuncioarele
staminelor zburând nevăzute prin aerul limpede
mână în mână viitorii părinți străbat o livadă
și crengile primăverii unduie peste creștetul lor
polenul așteaptă doar anotimpul rodirii.

Proba cu polen se pare prietene că e cea mai exactă
Aceluia găsindu-i după mii de ani giulgiul cu urme
de sânge, firicele din perii bărbii și dovada supliciului
i-au refăcut Chipul, Statura și Vârsta aceasta din urmă
după anii polenului mărturisind fără greș.

Polenul se strecoară pretutindeni în țesuturile tale
în curtea uzinei se scutură din ulmii săraci
pe sprâncenele muncitorului care-și despachetează tainul
pe felia de pâine chiar dacă gustul nu-l schimbă
în apa pe care o bea de la robinetul crăpat

Invizibil polenul dar tenace pătrunde în noi
albinele de dincolo îl presimt și-l așteaptă
crește polenul cu anii nevăzut dar statornic
acum în vreme ce-ți scriu îl simt pe limbă
fierbinte auriu și mai presus de moarte.


Un camion
(din vol. Suburbiile cerului, 1982)

Un camion cu prelată trece pe șoseaua umedă
Pânza tare foșnește pălmuită de vânt
Miros de fructe, gudroane și ulei
răzbate dinăuntru.
Dacă-ncetinește, numai o clipă, la cotitură
am putea urca dintr-un salt;
cuibăriți printre lăzile strălucitoare și sacii negri

am ajunge fără-ndoială la țintă.



Călător în Trinacria
(din vol. Proba cu polen, 1984)

Căutam vetrele unei Europe primare
căutam miezul roşu al Siciliei
într-un început de vară
dornic să pipăi sâmburii negri ai unui anotimp
în afara anului,
când comerţul cu fructele Paradisului
e în creştere prin pieţele gălăgioase ale Sudului.

Vinerea cenuşii am ales-o pentru plecare
vegheat de noroc, dar pândit de neşansă
asemeni peştelui-spadă tras la cinci dimineaţa
între Tunis şi Mazara del Vallo
înroşind apele Mediteranei
păstrând între spinii înotătoarelor dorsale
alge africane
şi grăuncioare de aur din caravelele scufundate ale
fostei Case de Suabia
pieptănând pletele timpului.


Unde fuge mercurul
(din vol. Curtea medicilor, 1979)

Unde se scurge mercurul, vă întreb, domnilor fizicieni,
spre ce măruntaie ale pământului se grăbește dânsul,
de ce e cuprins de atâta grabă, el, unicul ce are
atâta greutate, vă rog, bunilor fizicieni, unde fuge mercurul;

De ce uneori nu mai vrea să ne slujească, de ce-i cuprins
de panică, așa cum sunt uneori șoarecii și păsăretul,
de ce nu mai stă în oglinzi, în recipiente, de ce nu
ne mai reflectă obrazul, unde naiba are el de mers.

De ce să tot fugim după el, cu o sugativă în mână,
sau un cornet, e mai rău, vă spun, decât un mânz
de ce nu se lasă încălecat de o foaie de hârtie, de
o radiogramă, ne scapă printre degete, unde se duce.

Vă rog să mă ajutați, domnilor fizicieni, sunt un
poet cuviincios, naturist, tradiționalist, îmi plac băuturile
tari din fructele pădurii și mesele sărbătorești, nu mă prea
îndoiesc de cuvinte, el de ce se îndoiește de mine oare.

Nu mă sfiesc să-i rostesc, iată, numele ușor compromis,
(de o silabă rebelă) de ce nu-mi stă în palmă, de ce
e lunecos, eu l-am iubit așa cum e, l-am cinstit și
pe omonimul său, zeul cu vargă și aripi la picioare;

Unde, dar spuneți-mi odată unde se grăbește mercurul,
Patronul său are de condus umbrele celor duși
îl înțeleg, are de purtat vești din lumea subpământeană
la noi și invers, dar el, uite, e pe dușumea, e pe dale.

E pe îngustul pervaz, e pe masă, e în coșul de rufe, e
în culcușul pietrelor, e pe dale, zornăitor, e în cămară,
e în așternut, e în lingura de supă, e în paharul
de ceai, e între fructele-aurii, în ascunzișul copilăriei.

Perforează ca omida frunzele și hârtiile nescrise.
Unde se grăbește și de ce se grăbește mercurul,
de ce, domnilor fizicieni, v-am spus, eu sunt
un poet de modă veche, n-am nevoie de asemenea

farse, de ghidușii, de prezența acestui spiriduș
la masa mea. Vine să mă umilească, să mă
întristeze. Eu, care iubeam bronzul, argintul, aurul,
sunt, iată, tulburat de acest argint viu.

Sunt gata să trimit o călimară după dânsul
unde fuge mercurul, de ce fuge mercurul,
spre ce pol sau ecuator, de ce-și schimbă
mereu înfățișarea, cum să mă lupt cu el;

nu e nici lichid nici metal, nu e nici mort
nu e nici viu, cum să-l apuc, de unde,
domnilor fizicieni, nu e de glumit, iată eu
vă scriu, vă previn, un blând poet naturist.



Baia
(din vol. Suburbiile cerului, 1982)

Franz I., Franz K., Franz H. fac baie.

Primul, Împăratul, într-o cadă de marmoră
la reședința lui de la Schönbrunn
apa e potrivită regulamentar la 28 °C
șase slujnice îi pregătesc prosoapele moi.

Al doilea într-o încăpere de ciment
cu ferestruici zăbrelite și geamuri mate,
dușul e foarte rece, tavanul foarte jos,
F. privește neliniștit spre ușa etanșă.

Al treilea Franz stă într-o garsonieră
primită în chirie, altfel confortabilă,
răsturnat într-o scoică emailată își
cercetează venele albăstrii de la mână.

Împăratul se gândește în apa călduță
la veștile primite de la grănicerii năsăudeni,
„să adauge ori nu un pavilion Gloriettei
care se zărește, prin arcadele ferestrei, pe deal?”

Franz K. împinge cu piciorul desculț un
gândac negru spre sita canalului de scurgere,
bate cu pumnii în ușa ferecată
și ăia întârzie să deschidă.

Ultimul Franz renunță brusc, își urnește
trupul voinic de împărat roman din epoca
decadenței, se freacă pe spate cu un prosop aspru,
lamei de oțel îi dă o întrebuințare decentă.

Își ascunde încheieturile stângii cu discreta
curelușă a ceasului cu pilă electrică. Își
aranjează barba de faun, iese în oraș, face
corecturi la Imprimerie, se ceartă, bea bere.

Dar gândul rău rătăcește la vana de acasă,
ca la un pat înmiresmat cu busuioc,
ca la o barcă egipteană plutind pe Nil,
ca la o femeie, ca la un mormânt primitor.


Poemul trandafirului
(din vol. Umbria, 1971)

Scoica de trandafir dormind în rouă
Vântul a lovit-o cu un bob de nisip
Și umedă o perlă așteaptă să se nască
Bolnavă înăuntru.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Genunchii degetelor mele s-au rugat
Atât de mult, așa de sfânt aseară
Lovind în discul său înflăcărat
Mâinile mele l-au trezit din somn
Și-a venit să-mi deschidă
Cel care locuiește înlăuntru
Și peste miezul său ascuns e domn,
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Pavilionul său regesc
Eu l-am întrezărit o clipă.
Ce câini de vânătoare,
Lungi panașe
Aproape semințe
În curtea dinlăuntru lărmuiesc.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Pe trepte nesfârșite am urcat
Pe lespezi de petale,
De la cămările cu miere
Înspre terasele cu vânt
Până când m-am visat și eu
Un bulb negru din miazăzi
Înfășurat într-o tunică subțire
De miresme străvezii
Stins colorate.
Deasupra un pieptar de zale
Desfoliate noaptea dintr-o stea
Numai din zvonuri foarte argintoase
Prin care acul de albină nu trecea.
Uneori merg așa prin cetate,
Uneori trec așa, prin apus,
De stau mai mult, cum e firesc,
La curțile sale ca smerit supus,
În timpul său dumnezeiesc.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
O lege blândă mă îngăduie acolo.


Umbria
(din vol. Umbria, 1971)

Umbria
provincie a imperiului
unde n-am fost niciodată
depărtarea mea.
Umbelifere
la marginea drumurilor tale
dâre de spumă
în urma roților
te fac mai ușoară printre
lucruri aeriene:
această prezență a naramzelor
mai îmbietoare ochiului
decât femeia însorită
pe care o mai zărești
la ultimul val de șosea
fierbințeala dulce a miezului
și
dintr-o dată acel gust de cenușă
penet de lebădă
simun peste grădinile după-amiezii
licărul preferat licorii.
Provincie a Umbrei, Umbria
îți presimt străzile și terasele
seninul și stelele ce stau deasupră-ți
o ploaie strălucitoare te limpezește
o mireasmă lânceadă te acoperă
purpuriu norul picură peste tine
Umbră și Ambră, Umbria,
de care buzele mele nu sunt străine.

joi, 10 februarie 2011

vroom vroom

luni, 7 februarie 2011

e noapte

duminică, 6 februarie 2011

știți la ce mă gândeam?
la „zăpezile îmbălsămate” ale unui poet manierist italian (parcă)
și la dulciurile acelea în ambalaje „ieftine”, aproape întotdeauna în carton cu „vitrină”
și la părul de aur (lung cât calea ferată de la Sighetu Marmaladei până aici) și cameleonul de companie
și
la
o
idee
playlist-ul de poezie!

poezii asortate pt. „toati” gusturile!!

vineri, 4 februarie 2011

Poetul de vineri 6: Constantin Hrehor (n. 1953)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor)



Constantin Hrehor (n. 1953)

(0)

Vezi
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

țarinele nu au nici o religie
și rodesc
păsările nu au nici o religie
și cântă
galaxiile nu au nici un zeu
și luminează
omul are
și se întunecă, tace și-i sterp
precum cireșul din marginea provinciei
în care
de sterp ce e nici ninsoarea nu se
mai așează
nici păsările
nici dinții ferăstrăului...


Subterane cu diamante
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

rouă și ardere
ne-ai făcut pentru aceeași lumină îngustă
în care îți potrivești fața disprețuitor
domn al surpărilor!

ne mint toți cei care ne spun că
suntem pui de zei.

dintr-o absență în altă absență
îmi cade mâna răsfoind sulurile
sapienței.
nimic, nimeni nu te salvează,
în căușul măștii suveranului orb
plouă, mocnește mătreața, broaștele
cântă
să nu citești, să nu citești niciodată
Eclesiastul!

muștele bețive roind ridicate deasupra
spetezei îi alcătuiesc aură;
vai de orbii bătrâni în continuă insomnie
aceleași vise vechi visează, robi și roabe
bărbi roșii, spâni, bărbi de satiri, viță
de vie, subterane cu diamante...
nu sunt văzut culegând pietre
înălțând bolovani în jur,
nu sunt auzit când strig: aruncați, aruncați,
lăsați pietrele înfipte în mine!
(prelungiți-mi pedeapsa, am călcat
porunca: nu azvârliți mărgăritarele înaintea
porcilor raiului!)


Atrage-ți invidia
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

bucură-te, ești viu, săruți pe gât dimineața,
în propriile-ți mâini vibrezi, ești un șir de
cascade!
în sala de gimnastică a inimii sângele se dă
peste cap, repetă exercițiile majestuoase,
dansul săbiilor, simfonia lunii, rachmaninov
ești al tău - mai important decât toate bibliotecile
decât piramidele cu stârvuri jefuite, decât muzeele cu morți,
granița ființei tale e femeia ta
auzi cum alunecă sub pielea ei de vidră catargele
bisericilor, hergheliilor hune, crivățul, cântecul cocoșului
vestind duminica fântânarilor!
bucură-te, nu aștepta stolul următorului buletin de știri
nici să ia chip neantul cu care trăiești de-atâția ani
în bibliotecă!


Vase de pământ
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

de la tine am învățat că
ochiul locuiește pe lacrimă
precum lotca pe umărul mării,
de la tine cel care ne subții cu
rindeaua zilele și ne toci nopțile
pentru o ciorbă lungă în cantina
îngerilor!

vai, privesc vântul verii cum
țese una lângă alta crucile copiilor
sufletele lor aleargă asuprite pe câmp
cu foarfeca aripei împung venele
curcubeului.

până în zori vom prăvăli
arborele nopții.

pier în pântecul soarelui dealurile
clasice, strunele de papură vie
se împrietenesc furnicile cu mâna mea
răscolind amurguri în vase de lut

hai să murim în aprilie,
îmi zici,
să fim cei dintâi la înviere
deodată cu iarba ivită în
ochiul mumelor!


Noaptea din capătul zilei
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

trebuie să fiu fericit
ascult muzica terapeutică a cărților
subterane
inocența izbucnind din invizibilele
păduri ale zăpezilor prime
cad pe orizontul părelnic lumi suprapuse
corăbii cu nuduri, mâini arse în adorație;
când vii
vino ca pentru ultima dată!

vocilor li se destramă țesătura absurdă
mereu neterminate poeme de aer
mâna așezată în rame,
pelerinii se pregătesc pentru ultima eclipsă
a mileniului
în frișca festivă până-n genunchi își pierd
picioarele ludice
ard incunabule, steaguri pe case, pruncilor
le dau băutură să râdă
fără refren toate statuile privesc într-același
punct echivoc,
în provincia hypnotică
lampa multiplică superstiții
o umbră de amforă ești tu ghemuită
în frigul rugăciunii...


Spațiu verde cu aromă de femeie
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

degetele alergând pe lemnul violoncelului
pe ceara pendulelor
în casa pânzelor albe.

o, noaptea aceasta cu detalii
friguroase!

deschid coperțile cărților tulburi
în uvertură e pasărea
în rama zilei de mâine
căreia grăbit îi vor face portretul;
îi voi scrie istoria profană
la subsolul paginii îngropându-mă.

(oricum drumul e mai puțin înainte)
să mergem în cubul melancoliei împreună
curând se vor schimba străjile
la poarta Imperiului,
despre clipa în care lumina ne va
preschimba în lumină
prin omenești guri încă nu au trecut
cuvinte.


Insomniile roz
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

Îți amintesc marea cu franjurii rochiei
dați peste cap
colonia de nuduri - amfore plutitoare pe
orizontul oblic
măreția simplă a pietrelor nenumite
aerul în care surâdem și ne este frig
și ni se rup mâinile
precum aripile fluturilor în borcanul cu miere
știi că devin copil de câte ori ninge
tot ce spun tulbură realul
nu știu cine între ferestre îmi pune
surâzătoare păpuși, mașinării cântătoare
colindele se oglindesc în lacrima de acre se
reazimă lumea
leru-i ler, nu-i întors, a-le-lu-iah?
o, degetele tale mai subțiri decât
plânsul mierlei
în inocent colb caută firidele clipei captive
se bucură de razele mâinii tăcerile
cu iz de mătase
în timp ce secolul își încheie nasturii moi
pe soclu împietrind pentru totdeauna...


taraba cu medalii
(din revista România literară)

tandră
linia ferată a tristeţii acoperită de
maci;
gondole cu duminici protestante,
dinţii lupilor târând stârvul lunii
pe insule dadaiste.

ascult metronomul
gheţarilor roz
e-n piatra inelului atâta mâhnire!

numai meşterul de vâsle nu doarme,
numai iconarul...
dacă moluştele nu ar avea rochii
scurte
nici un peşte nu s-ar zvârcoli pe
malul flămînd,
nici într-o cască de soldat nu
ar mai muri tinereţea dacă
patria nu şi-ar arăta nudul la
început de război...


Confesiune
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

dragostea martor mă are
în cântecele de moarte;
toți s-au lăsat jefuiți de onirice măști
în odăile cu lămpi interzise de febră
păsările nu mai atingeau câmpia electrică
a florilor soarelui, pe munți tânărul blond
asculta în lunetă respirația fluturelui adormit
pe lacrima iedului.
m-am făcut prieten cu străzile primejdioase
cu stâlpii resemnați însemnând peisaje confuze
de câte ori am putut atinge un creștet de piatră
m-am declarat fericit
fidel întotdeauna ambiguității din care și-a născocit
eternitatea religia.

am crezut în poezie
până când am văzut un prunc neștiutor într-o
lădiță de brad
până când am văzut că metafora sângelui nu-i o
alee de trandafiri ci scuipatul roz al adolescenților
sub castanii sanatoriului cu ferestrele arse de brutală
lumină,
când am văzut tranșeele pline de crini
când am văzut pântecele femeii năruindu-se în spasme
ca o mânăstire peste fătul fără biografie
am zis: nimic nu poate face aici poesia!

nu mai scriu poeme de dragoste, de ură, poeme
celeste, acvatice, mistice
martor mă are moartea nemai scriind poesie
absorbit de voluptatea anonimatului perpetuu!...

joi, 3 februarie 2011

melodia care mă bântuie acum



Cum ar fi dacă un extraterestru ar găsi un radio defect din care s-ar auzi foarte prost diverse muzici kitsch-oase ale anilor 80? Cam de la premiza aceasta pare să pornească Ariel Pink. Un soi de pop-rock postmodernist, cu nelipsitul filtru avangardist..

miercuri, 2 februarie 2011

la ora aceasta din noapte
când s-au uscat micile speranțe micul combustibil
ce să mai spun decât că s-au topit ca niște aburi
(mă obsedează acum virgil mazilescu)
și e comic cum nimeni nu mă bagă în seamă
POATE PENTRU CĂ EU NU-MI ACORD ATENȚIE
Brumă pe ciocolată
Și o cameră pentru străini