luni, 31 ianuarie 2011

Cine vrea un roman?

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Gherasim Luca - Cu pasiune

Că tot vorbeam de catatonie, mi-am zis să scot de la dezosat un ”hit” celebru al lui Gherasim Luca, dar în variantă română, traducere de Ștefania Mincu din minunata antologie Avangarda literară românească:

Cu pasiune
de Gherasim Luca

pas pas paspaspas pas
pasppasppas pas paspas
pasul pas falsul pas pasul
paspaspas pas nefast
nefa nefast nefastul pas
paspas pas pasul papà
nefast papà nefastul pasul
paspas pasă paspaspasă
pasă pasă el pasă el pas pas
el pasă pasul pas de papă
de papă pe papă din pas din pasă
pass pasă pași pe pe
pasul pasi pasi pasi pișați-vă pe
papă pe papa pe el pe ea pe
pipa lui papà a papei pișați-vă în masă
pass paass pasi paspasi pasa
basul pasi passpasi cu
pasiu pasiu basul jos
pas pasiune basul și
și nu do de jos nu
nu nu do pasă pasiupasiune do
nu do nu do nu pasi nu dominați
nu vă dominați pasiunile pasive nu
nu vă domino pasiu vă vă
ssis vă pasiu nu dodo vă
vă dominouri de dor
e păpăcat de dodor
de pas pas nu domi
pas paspasa pasiu
vă pas nu do nu do nu vă dominați
pase pasiunile vă pas vă
vă pas devo devorante nu do
nu vă dominați raț
nu vă ra
nu do devorante nu do nu vă dominați
raț rațiunile voastre raț rațiuni nu nu
nu vă dominați pasiunile rațiuni vă
nu dominați vă nu vă nu do do
minați minați-vă națiunile mi dar do
minați nu do nu mi nu nu vă raț
rațiunile voastre pasionante de șoareci de pas
pas pasă pasiu minați nu
minați nu pasiunile voastre
raționantele voastre tocăni de șoareci devo
devorați-le devo dedo do domi
dominați ăst pas ăst miros
de tocană de pas de pasă de
pasi de pasigrafie gra fifie
grafie fie de fie
fifie fena fenakiki
fenakisti coco
fenakisticope fifie
fofo fifi foto dodo
dominați do foto mimați fifie
fotomicrografiați-vă gusturile
acești păduchi coregrafici fifie
ai dezgusturilor voastre ai dezastrelor voastre pas
pas asta pasiu pasiune de za
coco kistico za dezastrele pas
pasi pasi pasipas pasiune
pasiune pasionat nat nat
el s-a născut de la ne
din nega ga din nega
din negațiune pasiune zgu scu
scuipați scu scuipați pe națiunile voastre scu
din nea el s-a el s-a născut
pasionat nat el s-a născut
la înot la nebunie el
s-a născut la ne la necronatație sau nebunie el
el s-a născut din ne din nega
nega ga scu scuipați din ne
din ga pas nega negațiune pasiune
pasionat nas pasiunea eu
eu te eu te iubesc eu
eu eu te-am eu tem
eu te iubesc cu pat cu pasiu te iu
eu te iubesc eu eu joc cu pas eu iubesc
pasionat at ap apăr
apărea iubi mie mi mi place
să ap apar at at pas
pasi pasi eeee em
em emersiune pasiune pasionat at eu
eu te eu te iubesc te iubesc
pass passio o pasio pasio o ma mea
mea ma scu scuipați pe rațiuni
marea mea ma me ma te
ma te mea ma mea marea mea te
teribila mea pasiune pasionat
eu te eu teri teribil de pasio eu
eu eu te iubesc te iubesc te iu te
iubesc iubesc besc te iubesc
pasionat at besc eu
te iubesc cu pasiu te iubesc
cu pasiune iubitoare eu
te iubesc te iubesc cu pasiune
eu te eu te iubesc pasionat nat
eu te iubesc pasionat
eu te iubesc cu pasiune te iubesc
eu te iubesc cu pas cu pasiune

vineri, 28 ianuarie 2011

Poetul de vineri 5: Vasile Vlad (n. 1941)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad)



Nominalizat la Premiul Mihai Eminescu Opera Omnia (doar deocamdată nominalizat...), Vasile Vlad (n. 1941) este un poet „avansat”. Nu spun unic, fiindcă s-au găsit destui care să-l compare (pe bună dreptate, să recunoaștem totuși) cu Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Gellu Naum sau, dintre poeții mai „noi”, Ioan Es. Pop sau Nicolae Coande. Chiar și așa, ceea ce Vasile Vlad practica (înaintea multora dintre ei sau simultan! Nu se poate vorbi așadar despre imitație) este și azi de o prospețime stranie. E chiar straniu cum mi s-a părut mai ușor de „digerat” Vasile Vlad decât un Cristian Simionescu care, deși nu foarte diferit, introducere în ecuație și multe ecuații neoexpresioniste. Vasile Vlad, să fie clar, nu e un poet „solar” (!!!) gen Coșbuc. Toată tensiunea sa sufletească este însă împachetată într-un dicteu lucid, ce cochetează cu ironia și ludicul doar pentru a se desconspira aproape simultan. Aproape întotdeauna, el atacă limbajul și, extrapolând, convențiile în general (observați cum, printre altele, sunt deconstruite și reconstruite abil poezia erotică și poezia religioasă...). Deci, cum poate v-ați dat seama, ne aflăm în plină antipoezie (catalogată însă, la vremea respectivă, de un critic ca făcând parte din tagma „fanteziștilor și ironicilor”, alături de Vulpescu, Tomozei sau Florin Mugur...), nu una lipsită de valoare. Fiecare cititor să-și dea însă cu părerea în privința asta...
De remarcat cum, încă din prima sa plachetă, „Pedepsele” (publicată în 1968, fără ca el să fi debutat în presă mai întâi! De altfel, detesta revistele, apărând o singură dată într-una, „Amfiteatru”, atunci când revista respectivă a premiat „Pedepsele”), își face apariția aproape tot arsenalul poetului... Vasile Vlad a publicat, pe lângă câteva antologii, doar patru volume (ce-i drept, una dintre ele, Sărbătorile absenței (1971), a fost pusă la index și topită, iar alte două-trei manuscrise trebuiau să fie publicate, „pierdute” însă de către Securitate, care l-a urmărit pe poet încă din anii de școală...). Unii ar putea spune că nu mai avea inspirație. Probabil că, pur și simplu, poetul nu mai dorea să facă sau să publice „literatură”. Cert este un singur lucru: atâta cât este, opera lui Vasile Vlad e de prim raft (chiar dacă frazele mele anapoda poate nu v-au convins - vă spun sincer că am scris și rescris cuvântarea asta și tot nu-mi place). Începem:


Și mereu mă prefac a ști
(din vol. Omul fără voie, 1970)


Și mereu mă prefac a ști
unde-i marginea. Chiar și cu ochiul
desfăcut.

Dar, așa cum dispare un vârtej,
uneori
dispare speranța,
și se umblă atunci cu un gard în spinare,
pe lângă salcâmi jupuiți
și chiar pe sub pământ, peste cârtițe
tresărind ca un clopot,
din nevoia doar de a fi apărat.

Mai au ceva să-și spună oamenii și în somn,
cu glasul dat la o parte,
naivi străbătând despărțirea.

O răsuflare îngropată în ape
este posibilă. Și nici măcar nu ne mai astupă
o singură soartă.
La strigătul rațelor sălbatice închise în cer
se holbează răbdarea oricui.

Dar eu
cu atingeri de sidef încerc să-i vorbesc inimii,
cum vuiesc pentru sechii (sechii neînsemnând
desigur nimic), pe la ferestrele stinse
din cartierele orbilor,
și despre cum o întunecare feroce
mă caută.

Pivnițele tăcerii au fost cotrobăite
și ele. Tufișurile arse de praf
au fost și ele date-ntr-o parte. Pe colinele de cenușă
ajungând
am măsurat toată singurătatea.

Ține cât mine.


Despărțire
(din vol. Pedepsele, 1968)

Zorii se umflau în pieptul cocoşilor,
dar nu zorii se umflau în pieptul cocoşilor,
ci pieptul cocoşilor se umfla în zori,
până lepăda cântecul.

Oricum,
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ajungeam în gară,
dar nu ajungeam în gară
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ci pentru că trebuia să ascultăm semnele de adio
îngrămădite în braţe,
o dată cu clarul de stea,
coborât de-a lungul sângelui.

Acolo,
vorbele ne săreau ca nişte sâmburi
în faţă,
şi eu îţi spuneam
că în fiecare spital
există o sală de festivităţi,
unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini,
şi tu îmi spuneai că într-o singură frunză
dintr-un mare oraş
se pot afla câteva zeci de copii foarte verzi,
care ar fi putut desena copaci
cu creioane verzi de asemenea,
şi eu îţi spuneam
că nu vreau să-mi dau sufletul peste cap,
şi tu îmi spuneai că trebuie să-mi scot mâinile din urechi,
şi eu îţi spuneam că trebuie să-ţi scoţi mâinile din urechi,
şi tu alergai într-o parte,
şi eu alergam în alta,
şi frunzele treceau galbene,
galbene
în alt anotimp.


Epoca noastră scăldată
(din vol. Sărbătorile absenței, 1971)

(Omul
decupat
devine
spre
surprinderea
sa
penibil
de
sentimental.)


Se poate. Şi asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monştrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.

În privirile ei desluşeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.

Se poate. Şi asta se poate. Nu era o bişniţă delicată,
o boarfă adusă-n tranşee pentru uzul soioşilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morişcă pe cruci.

Nu ştia să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.

O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a şansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.

Era ca un evantai prăbuşit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Şi asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.

Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.


Cântul IX
(din vol. Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă, 1978)

Eu trebuie să mă stăpânesc; pe la mine
prin casă nu trece nimeni; deși nu cred,
răsare soarele! Stau lungit lângă râu
cu o mână în apă binecuvânt, îmi dau seama,
ceasul (neavând altă grijă decât evocarea
fetei ce grăbind să-și vadă prietenul
lepăda pragului sandaletele).

Eu trebuie să mă stăpânesc, ar fi bine
să nu mai vorbesc așa tare! trebuie
din nu să fac da!

Privesc norii, lunecătorii, ca un miner.

Îmi înșel așteptările.

Chiar ciozvârtit, se pare,
eu trebuie să iau totul de la-nceput.

Ce întâmplare! Sunt și lucruri pe care le pot înțelege!
O, Diabolus, am sprâncenele arse din cauza
lămpii; port nădejdea că și din tenebre
mă voi întoarce! O, zei de tarabă! aici
ziua e toba pe care dormim, ziua-i o gravidă oarbă,
fericită și somnambulă?

Ce întâmplare! Sunt și lucruri pe care le pot înțelege!

M-am gândit mult. Ce-i mai aproape tăcerii
decât rugăciunea? Eu trebuie să mă stăpânesc.

Eu trebuie să mă stăpânesc; pe la mine
prin casă nu trece nimeni; deși nu cred,
scapătă soarele! Stau lungit lângă râu
cu o mână în apă și binecuvânt, îmi dau seama,
izbăvirea în care-și face dreptate până și scârba.

Până și lumina mă bucură,
Și sângele tăiat mă încântă.

Binecuvântez totul în jur,
Binecuvântez propria-mi depărtare.

Și doar n-am călcat de când mă știu
pe dealurile Mainaliasului!


Apoi măreția nici nu a existat
(din vol. Sărbătorile absenței, 1971)

(Omul
decupat
ascultă,
i
se
pare

a
bătut
cineva,
deschide
încă
o
dată
uşa,
însă
afară
nu este
nimeni.)


Umbra petalelor o aud plescăind
peste bălţi. Şi iarăşi zic: cioburi incurabile
pe tărâmul nopţii am fost, nici întregi,
nici atoatenevăzători. Cu genunchii aduşi către gură
ca într-un ou visam fastuoase poduri.

Să aruncăm scoici peste pădurea de pini,
îndărătul nostru să păstrăm partea noastră
de recunoştinţă amănuntelor. Cântecul negru se îndoaie
ca o pasăre-n vânt, o fărâmă
în deschiderea cerului. Niciodată cu totul neliniştea
nu se repetă,
poate repaosul crăpăturilor, poate
se repetă deşertăciunea.

Apoi măreţia nici nu a existat, doar agitaţii
gentile. Te interesează aspectele, o, atât de încăpătorul
destin al aspectelor, ştergerea broboanelor de sudoare
de pe icoane, strângerea insulelor de pe ocean.

Ştiu. Şi totul e ca şi cum
ninsorile care au nins, ditamai ninsori,
ar fi pus golurile în pericol; oarecum ciudat,
oarecum de neconceput.

Stăpân la mine în piept, hăt
la mine în piept, cu insomnii în noroi,
deunăzi credeam că doar ochii au plâns.


Scrisoare de aici
(din vol. Pedepsele, 1968)

Dacă mâinile tale n-au crescut
pentru mine,
de ce-au mai crescut?

Până ieri am scormonit
prin spălăcite alcooluri împreună,
ne-am coborât inima,
vântul limpede l-am ascultat.

Ochii mei împingeau iarba spre tine.
Ochii mei împingeau iarba spre tine.
Cântecele ni se îndoiau împrejur,
şi le ascultam vuietul,
întrebându-ne de ce scoicile nu plâng niciodată.


Însemnări pentru dezastre (I)
(din nu-țin-minte-care-volum, probabil Omul fără voie)

Întunericul sapă în bătăile inimii. Singur,
prea singur sunt
lângă rănile pentru care trăiesc.

Da, cu aceiaşi ochi am privit şi rezervaţiile
de jgheaburi, oho! şi vânzătorii de flori presate,
oho! şi ultima dimineaţă a lămpii.

Da, pentru o clipă zâmbetul a fost o spinare,
splendoarea unei ranchiune
a întrecut braţul celor mai îndrăzneţi cerşetori,
aerul greşelii s-a arătat liliachiu.

Oho! la nevoie tremurăm,
purtăm ochi, ce ne pasă! Oasele sunt
o întâmplare, sângele o întâmplare desigur.

Oho! pentru tăcere nu mai alegem cuvintele,
ci doar ascultăm noaptea oprită în cer,
ci doar ascultăm întunericul în bătăile inimii,
şi mersul clătinat al elefanţilor
către ultima tufă de trandafiri.


Cântec pentru apropierea maternității
(din vol. Omul fără voie, 1970)

Poate murdară de pământ încă din naștere,
dar poate tot de atunci colcăind de lumină.

Tu nu ai apărut în lume ca o mână întinsă,
nici ca o taină trecută dintr-o palmă în alt
nici ca un sturz trecut prin roțile soarelui.

Albă și teafără
tu reprezinți o excepție șovăitoare.

Tu ești un pumn de apă.
Tu ești o continuă așteptare,
Așteptarea: suflet cu cocorii pe drum.
Așteptarea: suflet cu o margine
suspendată.

Nu se poate plăti cu o groapă
nimic
din adevărul frumuseții tale,
și nici-un cuvânt nu are îndestule trepte
ca să te poată sălta în adevărat aerul tău.

Tu ești o simplă pauză în veșnicie
și eu, care cunosc disciplina silabelor,
de asemenea.

Stau însă cu urechea pe pântecul tău
și aștept o zvâcnire,
cum aștepți zborul unei păsări gureșe
pe deasupra unei șosele cu sticle goale
pe margine.

Stau însă cu urechea pe pântecul tău
și aștept un țipăt
cum îl aștepți în marginea scoicăriilor.

În aburul secundei
vocea mea deviată
stă ca o iluzie de staniol.

Dar mâine cerul se va desface
dând ploaie,
în tablouri vor apare ciupercile.

Și nimeni nu va ști
că în noaptea aceasta
cântarele minții au fost obosite.
Și nimeni nu va ști că în noaptea aceasta
în vârful degetelor am simțit
crescând plămânii aburoși ai unui miel.

Albă și teafără
tu reprezinți o excepție șovăitoare.
Dar nici tu nu vei ști
sufletul meu,
strâns ca pe îndoitura genunchilor,
așa cum tresari
cu un fluture adormit pe umăr.



Camera (fragmente)
(din vol. Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă, 1978)

(...)

3

Ah, ani preferați, tobe de înger! Focu-i aprins,
dar și părăsit. Înalț ochii închiși către cer, murmuram
altădată: e ziuă! Tocmai mie
să mi se întâmple una ca asta! Aceasta-i, dar, Vorba,
nici risipitorul măcar n-are inima castă,
numai orbul știe mereu încotro se îndreaptă;
_______________________
de-i reuși, te-ai putea convinge

stau pe-un pat de fier
în ultima hardughie de pe marginea mării
(o! marea noastră nevoie de izbăvire și contradicție,
o! marea scârbă venită la timp), de-o zi-ntreagă tot stau și contemplu norii,
pe mine de ce nu mă întreabă nimeni nimic?
E târziu, deci
și-n locuri sacre pâcla suie la geamuri!
la crucea ferestrei ar trebui să-ngenunchi, chiar acum
îngenunchi și mă rog.
Magnificat anima mea Domnium.
Magnificat anima mea Domnium. O, Pater noster,
ziua-i scurtă, privirile-s lungi! Șterge
urma cărnii din mine, dă-i morții o perină mare și-un vis; pâinea
pe care-o molfăi pe întuneric
nu-mi strângă tot, ca să-mi lase doar grija!
O, ziua-i scurtă, privirile-s lungi! deci jupoi
pielea tăbăcită de margini a gândului,
toate pieile de pe mine, din mine: pieile pentru neant. Pentru ce dau făina
pe fum totdeauna, pentru ce umbra capului de pe zid
mă-nspăimântă? E târziu, murmuram
altădată: călărețul
își spală căluțul în râu? O, călărețule orb, călărețule mare...

Ah, pielea ochilor, asta piele, a inimii! Ah, anii mei, tobe de înger!

(...)

5

Acum, că argumentul sună sfâșietor,
calmul capătă însemnătate cumva, parcă-nvârt zarul
unui străin; mestec demn, potolit, mohoriu, sincer
la masa mutilatoarie - bălăcindu-mă-n vastele oglinzi paralele,
mestec și clefăi așa, ca să nu mestec singur.

Prăbușit între patru pereți, între două pleoape
- Martor al Munților, Mut -, scurm impunătoare cenuși,
cenușile sure,
atât cât mă pricep, dinspre Câh și Anțărț,
Așa-ntâmpină ridicolul pustietatea,
așa-mpacă pudoarea - la unii - firavul zvon de căință.

Ah, niciodată n-am să-nțeleg cum poate să plouă
la o oră ca asta!

aștept Sfârșitul de An rezemat de ușă, hingherit de gânduri; gândurile
fiind niște porci hrăniți cu paingeni, într-adevăr
niște șerpi lunecând reci prin carne,
și nu-s întors de la Delphi! Cândva
o chiromană vagantă-mi cercetă mâna, pe-aceea
mângâietoare întâi, sărăcindu-mi și tăcerea și lipsa -
când cugetam ideal, Dacă nu ierți în sărăcie,
nu mai ierți altcumva!
Lângă ea, ce-și găsea greu locul neted în brațe,
una ca asta doar mie mi se poate-ntâmpla,
ispitii vitorul.
Am dormit cu capul spre răsărit printre leșuri,
am dormit printre hoituri cu capul către apus,
cu nădejdea scăzută nevoii,
cărunt înaintea părinților, nepunând pat unde-am pus binele,
e destul? Devenindu-mi povară pentru tot restul vieții,
printre morminte luate de apă și-nscăunați ai neantului -
Requiem aeternam donat eis,
Requiem aeternam donat eis! poftirile
îmbucându-se cam ca rugăciunea cu râsul, acum,
în ultima zi a anului vreau să fiu îngropat
într-un dig pe mare.
În ultima zi mare a anului laud Zilele, o!
(pescarul prost - peștii roșii)
le contemplu - andrele înfipte
într-un ghem de lână - in manus tuas, Domine!
in manus tuas, Domine!
in manus tuas, Domine!
o! sicriul rond al nădejdii,
o! golul de la mine din casă și din alte părți ale lumii.


O, Doamne, m-am săturat
(din vol. Omul fără voie, 1970)

O, Doamne, m-am săturat
să-mi pândesc sângele. Năclăit sunt,
pângărită e goana. Dâmburile de silă
nu au fost ocolite nici ele,
dar se aşează temeliile răzând la fel
de măruntaiele spetite.

Şi nu ştiu ce vreau
cu un singur deget măcar,
şi vlaga oftează după stârpitul imbold,
printre lăptoase boabe de vâsc,
şi tidva se loveşte de arborii lepădaţ.

O, nu-mi cerceta numele, Doamne,
eu m-am închinat ochilor care ştiu să nu presupună,
picioarelor care se opresc târziu în pământ,
mâinilor sfinte cât o dragoste omenească.

Frunţii.

Cu privirea vâlvoi am cutreierat
apele încurcate în ger, şi am istovit
ceea ce presupune răgaz.

Am fumegat cu mentă sub limbă,
am îngropat vâslele în pământ,
am aşezat blidele cu leşii deasupra.

Mi-am spălat, Doamne, sufletul
către miazănoapte,
şi acum pe spaimă pândeşte gura bolnavului.

Mi-a rămas doar somnul
cu glasul lui bătut în adânc,
ei nu vreau somnul.

Cocorii aşteaptă cer. Eu
ce aştept rezemat de arborele tău
înflorit de cârje în vârf?

Clopotele sapă în pământ primăvara mielului
care se va desparte de sânge.

Mestec cenuşă în gură,
la răspântiile cu dureri de picioare,
privind cerul săpat în fântână.

Stelele.

Iar cerul e atât de înalt
încât îmi atinge sufletul, Doamne.

miercuri, 26 ianuarie 2011

Ziua lui Adi Cusin!



(Trei vârste ale poetului Adi Cusin, fotografii pe coperta ediției critice Umbra punților. Opera poetică, Editura Princeps Edit, Iași, 2009)



Pe data de 26 ianuarie 1941 s-a născut (la Gleiwitz, oraș acum în Polonia, atunci în Germania) Adolf Aristotel Cusin, un poet ieșean ce a semnat timp de cinci decenii cu numele de Adi Cusin. Nu doar un simplu poet, dacă dăm dreptate, de exemplu, lui Constantin Abăluță, care îl considera în 2000 „unul dintre cei mai importanți poeți români ai ultimelor patru decenii”. Cel mai important pe scara blocului? Asta a fost o reacție pe care am primit-o de la prieten când i-am vorbit despre Adi Cusin, despre care el, evident, nu știa (cum nici eu nu știam până anul trecut). O reacție cumva firească pentru cineva obișnuit cu o breaslă în care titlurile de „mare poet”, „mare scriitor”, „mare geniu” (!) etc. sunt la fel de banale ca... pâinea.

Și totuși, poate însemna ceva numele lui Adi Cusin pentru noi ăștia, care venim cu mult și după el și care n-am apucat epoca sa de aur în care versurile sale făceau furori printre studenții ieșeni (de altfel, Cezar Ivănescu a mărturisit că, până să-și găsească stilul, a fost ”obsedat și tiranizat” timp de 2 ani de „modelul Cusin”...)? Căci da, ăsta e paradoxul: chiar a avut Adi Cusin ceva succes la un moment dat, suficient încât să fie poreclit „noul Labiș” (vorbim de sfârșitul anilor '50-începutul anilor '60, când - atenție! - mitul Nichita Stănescu era încă „under construction”...)! Dar, după ce a debutat în 1968 (cu volumul „A fi”, bătut la mașină de... Emil Brumaru! Cei doi erau de-altfel prieteni, având afinități și în ceea ce privește concepția lor despre poezie...) și a publicat în 1970 și 1974 alte două volume versuri, s-a retras încetul cu încetul, astfel încât singura carte care a mai apărut până în anul morții sale (2008, când a apărut și un volum de poeme postume, „La spartul târgului”) este „Țara somnului” din 1994. Așadar, doar cinci cărți, dacă nu numărăm și ediția critică din 2009. Deci un poet care nu pare să se fi înghesuit prea tare să câștige glorie cu o bibliografie gen „cartea și anul”. Pricepeți așadar de ce nu s-a făcut așa de mare tam-tam ca la moartea lui Păunescu? Culmea e că Adi Cusin a fost chiar redactor principal, timp de vreo trei ani (1977-1980), la revista Flacăra...

Eu n-am avut încă ocazia să citesc un volum întreg de Cusin, dărmite toată opera sa. Nu pot spune, așadar, cât de justificate sunt laudele cu care au fost înconjurate numele său. Am remarcat însă la puținele poezii pe care am reușit să le „excavez” de pe Internet un simț al poeziei subtile, însoțit de suficient ludic (urmuzian chiar!) și ironic pentru a contrabalansa „orgoliul” neoromantic (dar, în fond, Adi Cusin, Mihai Ursachi și Emil Brumaru fac parte cu toții din familia manieriștilor, în cantități și feluri diferite, desigur). Desigur, aș putea spune că poeziile sale sunt „interesante”, dar acesta ar fi un „eufemism” penibil. Dar cine mai bine să vorbească despre Adi Cusin decât însuși poetul?... Până la o viitoare ocazie, vă las, așadar, în compania poeziei „Tablouri dintr-o expoziție”, sperând să vă suscite un real interes:

Femeile uitate-ntr-o Suceavă
Citeau pe zid prostii în limba slavă
Iar fete din Liceul Pedagogic
Cu sâni imberbi şi curul demagogic
Umpleau cu țipete cofetăria
Pentru-a-și turna-n cafea pe-ascuns tăria.
Muiau consoanele-n aperitive
și le rosteau complice și lascive
Ori le topeau – fursecuri frăgezite
Ca îngerii căzuți întru ispite.

În preajma preacântatelor ruine
Se prelungea negoțul din vechime.
Turiste coborând din Ucraína
Ne răzuiau de pe virtuți rugina
Iar noi, naivii din vecinătate
Cedam fărâme de latinitate.

Din înălțimi de socluri domnitorii
Priveau în creștet astfel de istorii.
Mâhniți de lume părăseau Agora
Să ațipească-n cronici vechi cu ora.

Umblam năuc să dau de-o prăvălie
Ce-ar vinde indulgente, apă vie
Ori alefii tocmite pentru rana
Acestui secol și strig Osana!

Dar am văzut, lipindu-mă de geamuri,
Doar măști de folosit pentru bairamuri.

Era tocmai o zi când primăvara
Adulmeca narcotice. Iar scara
Pe care mă suiam să-i prind secretul
Intra-n pământul moale cu încetul.

marți, 25 ianuarie 2011

temă de studiu

prima dată când am auzit melodia în cadrul albumului respectiv, nu m-a frapat prea tare... a doua oară însă... wow, e aceeași melodie?...
ok, văd destul de limpede că ingredientele nu sunt prea complicate, dar cum reușește dom'le să stabilească o chimie... m-am trezit că priveam orizontul aruncat peste umerii blocurilor. și că am început să cred în existența momentelor „doar pentru mine”. chiar dacă pentru mine am făcut tot ceea ce am făcut.
argh, ce filozofie mă apucă... deja ascult a patra oară... și vreau să apăs a cincea oară... gusturile nu se discută, se execută...



iar ieri eram înnebunit după chestia asta:

vineri, 21 ianuarie 2011

Poetul de vineri 4: Virgil Gheorghiu (1903-1977)

Unul dintre motivele pentru care am instituit această ”rubrică” este faptul că, mai ales în condițiile în care literatura deja nu mai este pasiunea de bază a multor oameni (scuze pentru toate generalizările - inevitabil - grotești), poeții de ”raftul al doilea” (ca să folosesc o expresie des... uzată de critici) sunt reduși la condiția de ”victime colaterale”, băgați în aceeași oală cu poeții de-a dreptul ”minori” (iarăși, o chestiune subiectivă, dar...). Când până și ”clasicii” de vârf sunt mai mult citați decât citiți, chiar nu putem pretinde ca lumea să audă de, să zicem, avangardiști (chiar dacă mai nou în mare vogă printre manualele alternative) - chiar dacă tot stăm la capitolul ăsta mai bine decât americanii, măcar noi am auzit, măcar în treacăt, de Cărtărescu, Dinescu, Păunescu...

Dar să lăsăm divagațiile pentru alte dăți (care sigur vor fi) și să trecem la ”cestiunea” arzzăăătoare.



Astăzi vi-l prezint pe Virgil Gheorghiu (1903-1977), adeseori confundat cu scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu (care a scris Ora 25 și Ard malurile Nistrului). Acest Virgil Gheorghiu, căzut în uitare aproape totală după moarte, este menționat astăzi doar datorită perioadei în care s-a alipit avangardei de la revista ”unu” (a și condus împreună cu Aurel Zaremba, un poet decedat la doar 22 ani, revista-satelit ”XX-literatură contimporană”, iar înainte de asta revista Prospect, împreună cu Zaremba și cu regretatul Mihail Celarianu, despre aceștia am putea vorbi altă dată) și a publicat la editura lui Sașa Pană un poem-afiș (”8-11-19”) omis în multe bibliografii ale poetului.
Ceea ce nu mulți mai știu este că Virgil Gheorghiu, după aventura avangardistă (încheiată cu demiterea din grupul ”unu”), a devenit un strălucit modernist moderat al anilor '30, aclamat aproape unanim de critici. Dacă Emil Botta, unul dintre congenerii săi, a reușit să redebuteze în forță și cu mare succes după perioada obsedantului deceniu, Virgil Gheorghiu a rămas mai mult apanajul criticilor, din păcate. De vină sunt, poate, tentativele neoclasiciste ale poetului (prima datând chiar din 1940: ”Cântece de faun”), fiindcă sintaxa ce amintește adeseori de ermetism era gustată, deși nu în anii '30, cel puțin în anii '60...
Recitit astăzi, Virgil Gheorghiu nu poate, în cea mai mare parte, să se laude cu o priză la real și preocupare pentru autenticitate care l-au propulsat pe un Geo Bogza, de exemplu, în grațiile poeților actuali. În schimb, se poate lăuda cu o ”voce” aparte (de altfel, a fost și un prestigios pianist și muzicolog), ca de pe o altă planetă (doar un Mallarmé sau un Ion Barbu (dar nu și Paul Valéry) s-ar putea lăuda, cred, cu o asemenea voce etereală) și cu un dozaj real al diverselor influențe (ce-i drept, în primul volum, ”Cântările răsăritului” (1925), poetul se rezumă la imitații, dar încă de-aici încep să se coaguleze unele elemente ale universului său poetic). E un stil greu de clasificat, însuși autorul fiind nevoit să apeleze la o formulă aparent contradictorie: ”tradiționalist inovator”. Deși, din toate curentele care străbat teritoriul poeziei lui Virgil Gheorghiu, tradiționalismul propriu-zis are poate cea mai mică parte. În mai mare măsură se dispută neoclasicismul sus-menționat și amestecul de diverse modernisme (hermetism, suprarealism, expresionism - toate într-un terci ce-l plasează chiar și după ruptura de avangardă în sfera acelui ”integralism”, profesat în diverse feluri la ”unu”)... Lucru de apreciat, totuși, în contextul în care erau la ”modă” simplele imitații după Barbu sau după Arghezi, pe lângă ”veșnicul” tradiționalism (care era, totuși, infiltrat adeseori de accente moderne, să nu uităm că e epoca Gândirii, unde Ion Pillat nu se sfia să-l publice în traducere pe... Saint-John Perse).
Odată trecută bariera receptării, nu poate să nu frapeze excelenta abilitate a poetului de a-și decanta sentimentele și a le trece în imagini aproape întotdeauna insolite într-un fel sau altul (da, se recunoaște pe undeva influența imagismului lui Ilarie Voronca, dar niciodată nefiltrată). Lirica sa nu ocolește sentimentalismul, dar, în combinație cu intelectualismul, rezultă unele dintre cele mai... frumoase (alt cuvânt tocit) și complicate poezii de dragoste (ocolite, din păcate, de antologia lui Petru Romoșan ”100 din cele mai frumoase poezii de dragoste ale românilor”, unde, în schimb, sunt câteva prezențe îndoielnice...), deși poetul excelează și în ceea ce privește elegia.
Dar să lăsăm vrăjelile critice și să degustăm praline alese...:

Romanță mecanică
(din vol. Cântările răsăritului, 1925)

Te-ai imprimat în suflet ca-n clişeu
Portret de Evă vinovată
Alungată
Din grădini de Elizeu.

Te-ai imprimat iubită,
Fină şi seducătoare
Lumină,
Şi rouă cristalină,
Căzută pe o floare
Ofilită...


Strofe libere(din vol. Curent continuu, 1968)

Visările pământului în miezul nopţilor,
Buton de sonerie galactică atinge
Şi ziua următoare rulanta scenă schimbă.

Copil al scormonirii, cu palma în pământ
Băteam, să aflu Geea ce mai avea de gând.

La hanuri vechi, din mustul spărgând ulcele roşii,
Prin lut întorşi, în taină mă sărutau strămoşii.

Doar cerul, buze strânse,
Păstra cuvinte grele,
Ca scoicile venite
La ţărm, închise-n ele.


Poeme telegrafice
(din revista XX-literatură contimporană)

lui A. Zaremba

Dumnezeu e director de circ şi se încrede în reclama stelelor.

*

Lutul serveşte la cântat (:luth).

*

Linii ferate - paing strivit în gări - coarde pentru muzică mecanică - schi pe zăpezi eterne de orizont, ce vă pasă de traversele scurte şi apropiate?

*

Continuă e fraza universului; din când în când virgule: cometele.

*

Lună, zmeu cu coadă de strofe; n-am destulă sfoară pentru tine. Eşti liberă. Se vor juca alţii.

*

Sufletul meu circular ca o tocilă roade firmament să scapere.

*

Poetul surd cântă pe frânghii de rufe; zbârnăitul gros semăna cu furtuna şi se crezu Jupiter tonans.

*

Metropolitan, fulgerând dedesubt crucişul direcţiilor întunecate, subconştientul Parisului!

*

Moise - toiag întins, semn minus spre Canaan.

*

Din pieile amantelor, supraoamenii tăiară tăbliţe pentru bursa cotei poetice.


Plaja
(din vol. Curent continuu, 1968)

- Tu stai? - Nu mai stau.
- Şi eu plec!
Talazurile vorbesc şi se calcă.
Întinse ca după înec,
Dorm fete cu trup de rusalcă.

De-o suplă discreţie, soarele,
Palpează rotundul lor pântec.

Şi astăzi, ah! iar tranzistoarele
Sunt toate identice-n cântec...


Desen
(din vol. Marea vânătoare, 1935)

Toamnă cum sapi în frunze fiorduri
Şi chinui în crepuscule soarele pe ruguri.
Încoronorezi prin păduri zeii cu struguri
Când speenul şi lectura urcă peste borduri.

Să nu fiu ucis de mireasma scuturărilor
Te evoc prin neguri monomelod
Du-mă livezii promise ca-n exod
Ocolind mânerul uşii, osul plecărilor.


Oraș complect
(din vol. Febre, 1932)

Fug miriapozi de sânge sub abator din lunci,
Şi se închid pe ospicii zăbrele de neguri calmante;
Astrele veseliei răsar în restaurante,
Un halo de haşiş încoronează spelunci.

Se clatină-n port vapoarele bar
Lângă butelia de naufragii;
Decoraţii de comandor sărută fragii,
Lui Venus de Zanzibar.

Asasini cu roşii noduri
Pun elastic pe inimi accent;
Visând marea, pe sub poduri,
Sosesc înecaţii, fără accident.


***
(din ciclul postum Cartea Rondelurilor, cuprins în ediția Poezii, 1986)

A fost biplan de înălţime,
La pensie de astăzi iese;
Ajunse bar pentru mulţime
Umplut cu scaune şi mese.

Vibra sub paşi de stewardese
Şi-l dirijau piloţi cu prime;
A fost biplan de înălţime,
La pensie de astăzi iese.

Să se rotească-n raze dese
Ar vrea elicea, ca-n vechime.
De n-ar opri-o astăzi nime,
Ce planuri de voiaj ar ţese.

A fost biplan de înălţime.


Febre
(din vol. Febre, 1932)

Azi-noapte prin pălălai de crânguri poticnea
Vânat fugărit, inima.
Pe bălţi de friguri în urechi dansau sate negre,
Ca o săgeată-nfiptă patul tremurase.
Om ascuns la cuier,
Sări din oglindă-n odaie
Sunând linguriţe în pahare.
Cu dunga colţului de zid
Girafă mă întind
Să sug gheţarii plafonului,
Dar gura-i lob de euforb,
Şi luna stoarsă-n fereastră o sorb.
Pe tâmple, herghelii de Arizona lovesc;
În muşuroaie de câlcâie foiesc termitele sângelui.
Phaeton s-a prăbuşit sub plapumă,
Şi hăţurile arse pe gât s-au împletit.
Soseşte-mi iubită bună
În rochii de lămâi
La căpătâi,
Şi-n dimineaţa albă ca o gardiană,
Oprită de visul bolnavului tău,
Cu mâinile duios respirând abur de ceai,
Adu-mi tristă cuvânt de nimeni spus: "Ce ai?"


8-11-19 (fragment)
(din vol. 8-11-19, 1930)

(...)

Vârful sânilor scade ca sonerii de vile uitate
Nimeni nu ajunge stânca de vultur a suferinţei voastre
Rochii se încreţesc ca pânze în naufragii
Iar în bulboanele telurilor
Sunt torsuri cu scufundări de şalupe întoarse.
Albesc pletele somnului pe fruntea respiraţiei
Drapelele de hipermanganat în desfăşurarea
Pauzelor de victorii şi reverii de scapet;
Cum gem şefi de expediţii piepturi de prietene insulare
Dar pleoapa lor abia mişcată lagărul trezeşte
Încât o silabă aromată
Şi fructe gustoase mişună ca termitele.
Se-ntunecă metalul nobil în lăzi oceanice
Degetele palmierilor se umezesc pe buza morganelor
Caravana vede însă numai sânul din spinarea dromaderului
Burdufe cu apă costând milionul de globule roşii
În seraiuri se oferă pentru ţipăt între bucle.

(...)



Poem
(din vol. Pădurea adormită, 1941)


Te aud cum vii ninsoare a mâinilor
Cu dimineți furate în brățări,
Izvor spre căutătorul fântânilor
Sunând ca mugurii în așteptări.
În sicriu de umbre, cuminte
Plâns de polenul târziei eglantine,
Îmi tremurau pe buze cereștile cuvinte.
Păsările-n somn cădeau lângă mine.
Câtă pădure de basme stelare
Am despicat cu săgetări și nade,
Să te aflu răzleață în pierzare
Din pâlcul de amadryade...
Eram fiu crepuscular, întrebând
Tăcerile și duhuri de plante,
Prin zările celelalte
De-au văzut un abur de neguri trecând.
Numai risipiri de floare cu vermină.
Și un pas veșted vibrând în cadență.
De-ar fi fost un fald de lumină
Alunecând pe adolescență...
Desfă-n mijloc codrii mei de gând
Unde-i o prelungă împietrire;
Roua morții-n umblet sfărâmând.
Clatină-mă-ncet a mântuire.


Jazz
(din revista unu, I, nr. 8, decembrie 1928)

Alb creşte-n alcooluri un nenufăr de bec.
ni-s creştetele două pe o tipsie duse;
mâini cu fluiditate de balerine ruse
între butelii joacă melodic pe un rec
fumans
sărut vid
zâmbetele-n dans
difuze bile roze s-au ciocnit torid.

Asmut secret cu dulci oase de pui ud Luciferul;
sub mese calcă moale, sfrijit, în gen de câine.
am să-i ridic statuie din miezul rău de pâine
licoare de naranjas tu soarbe din ochi cerul
livid
Manio;
scrijilă rigid
gorilele estradei un pericard de banjo.


Stampă II
(din vol. Marea vânătoare, 1935)

Mamă,
Cum să laud şi să plâng tinereţea ta
Care a învăţat un oraş întreg să scrie şi să citească?

Paşii tăi osteneau
Scăldaţi ca pentru moarte de ploile toamnei,
Lângă bărcile de hârtie ale elevelor somnoroase.
Sub eşafodul tablei, ceasurile ţi se rostogoleau
Tăiate de sunetul recreaţiilor.
Cărei tristeţi a lăcrimat buretele pe fonduri negre
Când tu ştergeai cu mâna-nfrigurată o scădere?
Pe drumul alb al firelor de păr
Sunt parcă oile abecedarelor trecute,
Şi clasa ta rămâne vremurilor
Cu dimineţi de rugăciuni,
Un cor de îngeri fluturând cununa premiilor,
Deasupra unei sfinte.


Aproape
(din vol. Pădurea adormită, 1941)

Acum ni-s ochii afluenţi,
Şi-n golf de piepturi cresc mareele vieţii.
Aleargă seva bucuriei către culmi
Prin bezna tulpinelor noastre prăbuşite.

În linişte pândită, genunea gurii soarbe
Topite avalanşe de suflare.

Corolă vie şi însingurată,
Sub furtunile mele te strâng,
Şi te împrăştii pe landele de vis
Ca lentele şi călătoarele polenuri.
Neştiutul ne mână şi ne doare
Plute sfărmate de zăpoare;
Zaimf stelar ne ocroteşte rătăcirea
Când ne oprim pe un nisip de alintări.

Dăruită mie ca o prăpastie muntelui
Cu pietre prăvălite-n fund de rutul căprioarelor,
Târziu într-un sărut abia mi te iveşti
Precum transpare arborele-ntreg
În netezimea clară de răşină.

Noi legănaţi şi gemeni la-nceput,
Ne regăsim, dar nu ne recunoaştem,
Ca unduirea unei holde mistuite
De pietrele unite ale morilor.


Stanțe
(din vol. Febre, 1932)


Îmi pari astăzi avalanșă visată de soare
În șerpuirea venirii de lângă azur,
Să acoperi văile mele ca un peisaj impur,
Trecutul, o pădure necântătoare.

Mi-ești astăzi în busole arătată,
Port cu rada boltită-n tăceri,
Unde m-ar adormi-n legende corăbieri,
Și viața mi-ar sta-n ape dulci ancorată.

Tu-mi prefaci deșertul în transparența zărilor,
Polare neguri în fildeș de clavire,
Și reverși pe umilite cimitire,
Unita fosforescență a mărilor.


Elegie
(din vol. Tărâmul celălalt, 1938)

Să plângem patul de flăcări, rozele de culcare
Azi răsfoite cu pasiuni de ierbare.
O singură arşiţă unui poetic orgoliu;
Haitul stelelor ni se revarsă peste doliu.

De câteor mâini strânse voi nu aţi trecut,
În leagăn speriat şi mut,
Printre chemările spinilor
Ca veveriţi în orga pinilor.

Vino să-ngenunchem pe cer; împrăştiat de plecări,
Corul miresmelor de întâie dimineaţă,
Poate odată,
Ca o ploaie de fluturi, de înfiorări
Se va reîntoarce peste uitata viaţă.


Un vis îmi arată
(din vol. Curent continuu, 1938)

Un vis îmi arată pe unde-mi fug anii,
Pe unde-mi fug anii, că zilele scad.

Tâlhara pădure cu frunză rotundă
Îmi fură telurica vreme sub scoarţă,
O-ncheagă în cercuri, mi-o strânge de mijloc
Sub formă de soare-mpietrit şi adânc.

Închisă mi-e vârsta-n ovale surâsuri,
Prin miezu-n inele-arcuite ca bolta.

Când noaptea se-ntoarce cu semne tăcute
Spinările orelor încovoind,
S-adună în cercuri curburile vremii.

Puternice om tăietor, creşte-mi şesuri,
Născându-mi lumină de simple întinderi;
Ia-mi foşnetul plâns al poienilor toamna,
Despice toporul desişul în două,
Şi culcă-mi copacul menit să-i deşir
Din ghemul de cercuri a mea veşnicie.



Sonet
(din vol. Curent continuu, 1968)

Lucrară luni întregi calculatoare,
Şi neuronii vieţii înţelepte.
La stele, prin deschidere de trepte
S-ajungă cosmonava călătoare.

Examinând indicatoare drepte
Experţi aflau temperaturi de soare;
Vertiginoase ritmuri de motoare
Creşteau ca zborul lumii să n-aştepte.

Umanul vis ce în astral pătrunde
În căutarea lui neobosită,
Unei ecuaţii tainic corespunde.

Tot astfel şi iubirea-mi ne-mplinită
Cu aşteptarea-i nemărturisită
Doar într-un cântec sensul şi-l ascunde.


Poezii uitate/Stanțe
(din vol. Tărâmul celălalt, 1938)

I

Dacă zăpezile florilor ni s-or cerni vreodată
În amurguri de clape adâncite
Ca ochii defuncți în orbite,
Vom recunoaște amintirea de amară sonată.

II

Când mâna ta e stinsul val pe țărmul frunții mele
Și ochii grei par golfuri pustii cu ape-nchise,
Sunt dăruit oceanului cu florele de vise,
Scafandru palid ce desprinde scoica dintre stele.

Apoi târziu, iluminat, ca-n fericire nouă
Când dintr-un murmur de vâltori, tremurător reviu,
Eu nu-ți aduc cântând marin, coraliul sângeriu,
Ci perle transparente în privirile-amândouă.

III

Cu gingășii de fecundare păsuiești floarea sensitivă
În vasul gravat otoman.
Trupurile, două țări de sete
Îngenunchează lângă șipotul reîntoarcerii.
Tristețea de om fără nimeni,
O-ngădui lângă tine, o stingi cu ochii.
Pe clavir plutesc pescărușii clapelor,
Oglinda ne-ngână buzele,
Alăturate caicuri în iarna eternă a luminii.
Privește,
Departe, perdelele sărace sunt papyrus
Pe care ne-am înscris viața dublă.
Neasemănată păgână
E ora liniștei
Și seara în tablouri sapă grote.
Suflarea ta să-mi fie briză,
Și brațele o spumă de voiaj.

IV

Când suflul tău nu mai dogoare
Pe câmpul boreal de coală
Ca-n scandinave brume, în țigare
Absența e o elfă goală.

În flori un spațiu clar îți cheamă
Pal inelar, arcușul viu,
Să-i recobori întâia gamă
Ascensiunea, eu, cum știu.

V

Pătrunde-vor, iubito, suflările de nord
Prin neauzita orgă a tristeților din mine,
Și vor flutura prin vremuri după tine
Jerbele suspinelor, un trecut acord.

VI

Dăruie-mi tu moartea amurgului văratec
La capătul cetății în care te-am iubit,
Unde părea o lebădă-n somn clavirul colbăit
Și patul misterelor crepuscul de jăratec.

Cu vestmânt albastru vâslind lumina
Drumuri fără umbre mi te vor aduce.
Atunci, din bolta ochilor de seară
Vor cădea parfumuri, pecețile sărutului,
Cerească sufocare,
Să te visez în eternitatea lutului.


Singurătate
(din vol. Marea vânătoare, 1935)


Cordoanele nopții tăiate de tren,
Și suie noiță pe unghie luna.
În adâncul oglinzii plânsul de liră:
Tu... Tu...
Tutun amar, planetă nelocuită.

Era-ntr-un ev un cruciat,
Și ochii Doamnei-Mediterană.
...........................
La lampă i-a scris, muind în rană


Cântec de nebun
(din vol. Febre, 1932)


Ce respectuos stau zidurile drepți
Cu regimentul galben de tapete;
Pe loc repaus, deci o prăbușire
Pe fruntea mea, un sacru epolete.

Sunt general sfrijit de mari campanii
Fotografia mea o poartă înecații,
Piciorul meu de capră e strategic
Pe lacuri de lumini și inspirații.

Încep o șarjă-n umbrele cu blană
Prin câmpul meu de Spanii fără briză,
Solemn să le jupoi în clar de noapte
Maestru în etolă de marchiză.

Rozi unghii Sire-n cosmicul exil,
Închipuind o grație de torță
Cu lenjeria albă ca o spaimă:
Cămăși de fericire ori de forță.


Horisem cu fantasme
(din vol. Ținută de seară, 1970)

Sub lămpi adânci când marea-și clipise infuzorii
Horisem cu fantasme în carturi iluzorii;
Magnolia și frezii pandanus și agave
Mi-a năbușit visarea-n miroznele bolnave.

Erau fără iertare reîntoarcerile crude.
Ferestrele închise, când plânsul nu se-aude.
Subțire la mansardă, boema-nfometare
Își flutura ca prapuri lavaliera mare.

Prindeam imagini tulburi în a peniței nadă.
Îmi sfărâmam piroga pe-a timpului cascadă;
Eresul peste pagini zbura pe îndelete
Și se-ncâlcea-n cuvinte ca liliacu-n plete.

A ploilor nevroză, la tropice, la Brest,
Mă chinuia ca urma-n zăpezi pe Everest.
Pândeam pantere-n brusă, în scuturări spre ziuă.
Umana istovire în legănări la piuă.

Mi-am înșeuat toți roibii să fiu în altă părți.
Exotic și zadarnic cu somnu-ntins pe hărți,
Pe-atunci fugeam de crama cu vreascu-n foc rotund,
Iar setea-și lua câmpii spre vin de han burgund.

Pluteau dureri ascunse pe blidul meu de taină
Că moartea și săracii îmbracă aceași haină.
Stam gând în gând departe cu oamenii de-acasă.
Bătu ciclon de coase. Și nu prin iarbă deasă...

Cum primăvara strânge la streașini clarități
Trecutul fantomatic se sparse în bucăți,
Și m-am desprins de umbra cortegiului în dans
Ca-n zorii din poemul macabru de Saint Saens...


Joc de vară
(din vol. Trezirea faunului, 1973)

Fiindcă și cubul din pahar
E o topită banchiză,
Din arșița de Kalahari a zulufului
Plec pe o briză
În aerostatele pufului.

Amiaza prin paie de raze
Răcoarea din lacuri o soarbe
Pe o lumină de topaze
Grădina schimbă umbre oarbe.

Dornice de somn și de-ntuneric
Statuile-obosit de-atâta limpezime
Închid pleoape spre-un zenit himeric
Și mâinile-și coboară când nu le vede nime.

duminică, 16 ianuarie 2011

a venit momentul liric iar/de mai an

Rio

Celor de(o)parte

Vindeau pietre prețioase
în care păreau să locuiască
oameni din alte locuri
muți în știința lor

Și, mai jos, o plăcintă cu brânză
din cine știe ce vacă
ce există doar odată pe an

Și eu pipăind coapsele
unei cărți venite dintr-o Franță
care nu există
și în mintea mea se îmbrățișează nervos toate
până ce
se vede din nou
râul vieții
așa cum îl știam.

vineri, 14 ianuarie 2011

Poeta de vineri 3: Denisa Comănescu (n. 1954)



Cu nu multă vreme în urmă, dădusem din întâmplare pe site-ul Humanitas audiobook-ul Obsesia biografiei, semnată de Denisa Comănescu (n. 1954). Nu auzisem până atunci de poetă, dar fusesem șocat mai ales din cauza faptului că audiobook-ul ei aparține colecției în care au mai intrat Ana Blandiana și Nichita Stănescu... (de altfel, îmi place mult concepția grafică a acelei colecții) Nu mi-am dat seama ce legătura avea cu Editura Humanitas până ce am aflat că este... director editorial. Și că vestita colecție de romane Raftul Denisei a conceput-o tot ea... Decis să-mi fac lecțiile, am căutat poezii pe Internet și n-am găsit nimic, așa că am cotrobăit biblioteca mare... din antologia Urma de foc am transcris mai multe poezii ale acestei poete ce a debutat în aceeași an cu Traian T. Coșovei și care are reale afinități cu optzecismul celor de la Cenaclul de Luni (unde, de altfel, a și participat, dar doar pentru două ediții), dar și diferențe.
Am remarcat foarte repede amestecul de biografic și livresc, visceral și sentimentalism care, uneori, se regăsesc în decursul aceleiași poezii și care, cred eu, constituie specificul acestei lirici. Polifonia ce decurge din acest specific este poate puțin deconcertantă pentru cârcotașii obișnuiți cu atâția poeți care ”cântă” mai mult pe o singură octavă (nu că asta ar fi rău)...
De admirat și faptul că poeta nu s-a rispit într-o avalanșă de apariții editoriale, având doar 6 volume dintre care jumătate sunt antologii (+audiobook-ul) și jumătate plachete originale.
Dar să trecem la ”acțiune”:

tu
(din vol. Izgonirea din Paradis, 1979)

tăind din viața celorlalți
mari felii
ca dintr-o bucurie de care
ți se apleacă brusc


Robinsonadă
(din vol. Barca pe valuri, 1987)

Stau agățată de cameră
și omor sentimente
cu fierul de călcat.
Ca pe muște.
Dar stoarce aceasta mă strânge
ca un corset.
M-am confundat cu boilerul
cu mașina de râșnit cafea
cu bidonul de motorină
cu budolzerul
cu o cămașă de noapte foarte fină.
O, dacă aș fi un vapor
iubirea mea i-ar asigura
cea mai frumoasă mare
cel mai ușor tangaj
insula miraculoasă
cu oameni.


marine (fragment)
(din vol. Cuțitul de argint, 1983)

3

tolăniți la bar ca două enorme pisici
în urmă spinarea blândă a mării,
o piatră lucioasă
cu gura lipită de ea, pescăruși diformi,
embrioane stângace înjunghiind frumusețea
în oglinda de pe tejghea pielița pleoapei îți ascunde privirea
ca un nor de meduze înecatului mâna
două cuburi de gheață ca niște zaruri
și-nghițituri repezi din băutura verzuie
ce pastișează le vrai pastis de...
emoții?
emoția barmanului ascultându-l pe bob dylan,
in the beginning, long time ago,
emoția ta amintindu-ți de mormântul lui Napoleon
unde nici un francez nu se mai duce astăzi...
emoția mea,
pantoful cenușăresei găsit adineaori de tine pe plajă
într-un castel de nisip


febră în iunie
(din vol. Cuțitul de argint, 1983)

intrată până-n gât
decapitată,
pune o frunză de brusture
m-a-nvățat depilatoarea,
nu e nevoie de intervenție chirurgicală
se va vindeca
îți va crește un cap nou
cu mult mai trainic și mai frumos,
am pierdut pământul de sub picioare
l-am lăsat departe, în urmă,
pentru ce l-ai pierdut, se aude ecoul,
există acel cineva?
nu, îi răspunde vocea mea
de parc-aș fi apăsat pe butonul unui casetofon,
nu există acel cineva
este marea, păpușa care-mi zicea mama
spasmodic tremurând mâna ca un fetus dimineața-n chiuvetă
este tinerețea mea


Unui prieten care m-a rugat să-i dedic poemul
(din vol. Barca pe valuri, 1987)

Nu am sădită în mine sămânța victoriei.
Sunt plante care aprind rădăcini
într-un pahar cu apă
viguroase ca niște iezuiți
forează stânci
decapitează orașe
ajung la cer și nu în pământ
O, temperamente vulcanice,
am lins atâta cenușă
până soarele mi-a răsărit în pântece
și de atunci strălucesc
strălucesc.


voi publica această poezie
(din vol. Cuțitul de argint, 1983)

dragostea mea pentru tine
este câmpul acesta cu păpădii de la Dorna
ura ta au mestecat-o veverițele din molizi
slăbiciunea ți s-a scurs în pământ sub prima frunză de măcriș
trupul tău mă stăpânește cu merindea cea sfântă
ce prevestesc apele Bistriței
în căldarea uriașă în care ardem mocnit?
în noi un vulcan dă semne ciudate,
oare lava lui fi-va laptele meu
exasperat de neîncolțit?


Peștele
(din vol. Barca pe valuri, 1987)

Fostul iubit bate la ușă
sunt cu prietenul meu (se aude o voce)
și lumina lămpii-l orbește
pe cel aflat dincolo de geamlâc
fostul iubit se scuză și pleacă
la ieșirea din bloc un țigan c-un crap chinezesc de 8 kile
ar fi plătit oricât
numai să simtă
sub brațul amorțit
greoi
aproape ireal
peștele
după ce poartă cadavrul prin tot orașul
îl spintecă-n bucătărie
mâna e sigură
carnea se desprinde singură
(acestea sunt faptele, aici va trebui să înceapă
poemul, dar creierul mi-e obosit și prefer să întreb:
de ce atâta trudă pentru un somn liniștit?)


Obsesia biografiei
(din vol. Izgonirea din Paradis, 1979)

Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica ușor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
orașul acesta
cu străzi singuratice și case stângace
ce se năruie la simpla închidere a ușii
cu grădini de streliția și lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude șoptind:
”Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est”
cu muzica ce sparge timpanul mașinilor
și fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
și bătrânul și-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu își va vinde
și tatăl său sufletul
pentru cine știe ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete -
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii și presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
(”E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăț”)
cu bătrâna cocoșată
la care te strâmbai
când striga:
”O să ajungi și tu ca mine
o să ajungi!”
(După o săptămână ai căzut
și mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătușă.
Dacă ar mai trăi în căsuța de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ți mai spună)
cu prietena ce-și purta urâțenia
ca pe un portmoneu doldora de arginți
(până și ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita...
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulți dintre cei rămași
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
și-ți fura nopțile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc și-ar fi instalat scâncetele
în tine
și nu știai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
și-i citești măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluța cu prea puțin Neuleptil
poc, poc...)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă ușor într-o parte
și orașul acesta unde
” Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est”
aidoma unei mări moarte
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăț
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafață)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aurit.

marți, 11 ianuarie 2011

expontificare

Am apărut, at last, în revista Ex Ponto, nr. 4(29), anul VIII, octombrie-decembrie 2010, cu 6 texte:
Rocă barocă sau stampă negustorească
Ciment cu lapte
Căsătoria culorilor
Albastru de Curacao
Prefață albastră
Facultatea de Pustnici
(de remarcat cum Rocă barocă, una dintre puținele mele poezii cu rimă, a fost pusă chiar în fruntea grupajului...)
Ca fapt divers: în editorial, Ovidiu Dunăreanu trece în... revistă istoria revistelor culturale dobrogene, unde spune despre Tomis că a fost desființată în ”luna septembrie a.c.”. E adevărat că numerele din acea lună și cea următoare n-au mai fost distribuite mai deloc (inițial), dar din noiembrie au început să fie puse din nou în vânzare, cel puțin în Librăria Sophia - și, oricum, revista a apărut neîntrerupt, chiar dacă nu mai apare sub egida primăriei. Tomis-ul n-a murit, doar s-a transformat...

vineri, 7 ianuarie 2011

Poetul de vineri 2: Eugen Ștefănescu-Est (1881-1980)

(Iertați-mă că n-am făcut acum decât să preiau ce scrisesem la rubrica Dezgropări, nr. 4, și doar să adaug 2 poeme. Am suficientă treabă... ”Revanșa” vinerea viitoare...)



Cum, n-aţi auzit vreodată de marele Eugen (sau, după unii, Eugeniu) Ştefănescu-Est (1881-1980)? Normal că n-aţi auzit. E unul dintre poeţii ce au rămas îngropaţi în antologiile simbolismului românesc, de unde Bacovia, de exemplu, a reuşit să se propulseze în prima linie. Chiar şi în epocă, Ştefănescu-Est era mult mai puţin mediatizat decât alţi poeţi simbolişti minori, precum Stamatiad sau Săulescu. E drept, primul său volum de poezii din 1911 era destul de tributar simbolismului, chiar dacă încă de-aici avea particularităţile sale. În restul timpului, poetul a
publicat diverse romane astăzi uitate, iar în domeniul poeziei a mai publicat un singur volum: “Imperii efemere” din 1926. Abia Marin Mincu, în “Poezia română în secolul XX” (unde de-asemenea o remarcă pe Claudia Millan-Minulescu, mult timp considerată şi ea minoră), reuşeşte să îl recupereze pe Ştefănescu-Est, remarcând autenticitatea delirurilor sale poetice (suprarealiste înainte de suprarealişti, aş adăuga eu). Criticul mai menţionează şi faptul că, dând un interviu la bătrâneţe, Ştefănescu-Est declarase cu nonşalanţă că se ducea în tinereţe la Paris pentru “cafeaua de-acolo” şi nu pentru întâlnirile cu poeţii simbolişti…
În concluzie, mărturisesc că, dintre toţi poeţii simbolişti, este preferatul meu, poate că n-are caratele poetice ale lui Minulescu sau Bacovia, dar măcar alături de un Ştefan Petică merită să stea.

Mangalia
din Imperii efemere (1926)

Soarele pătrunde-n mine
Cald, strălucitor, şi viu…
Briza îşi revarsă fluviul de atingeri rafinate
Pe tot corpul meu de friguri,
Suflă-n părul meu de zdrenţe,
Mă sărută pe obraji,
Mă învăluie lumina în efluvii de platină,
Mă destramă voluptatea în vibraţii şi flori…

Marea e o apă verde, ce se vaietă isteric
În dantelele-i de spumă,
În nălucile de-oglinzi…
Marea e o apă-albastră de chimere călătoare,
Marea e o dungă neagră de vibraţii ne’nţelese,
De chemări imperative,
De credinţă
Şi de chin…

Marea!…
Marea infinită!…
Marea gravă,
Visătoare,
Orbitoare de lumină,
Iluzorie în soare!…
……………………..

Ochii-mi sunt încinşi cu vraje,
Limpezişuri de poemă se aprind în jurul meu,
Dănţuiesc comori de raze între genele-mi buimace…
……………………..

Soarele pătrunde-n mine
Cald,
Strălucitor,
Şi viu…


Miraj de sânge
din Imperii efemere (1926)

Circonferinţe de lumină
Şi panglici verzi
Curgeau pe apă…
Pe cer
Pâraie de lumină incandescentă se scurgeau…
Năşteau din mare roţi de sânge…
Şi atmosfera bea-nsetată tot roşul cald al apei monstre,
Tot aurul fluid al mărei,
Tot chinul sufletului ei…

Năştea din mare globul tragic
Imens al soarelui…

Năştea cu el un vis de voaluri.
Şerpuitoare
Şi fugare…
Şi miriade de eclipse şi de contraste de lumină,
Exod de flăcări curgătoare…
Melancolie…
Destrămare…
Şi ficţiuni plasticizate
Topite-n apă şi-n vapori…
…………………..

Iar eu
Strălucitor ca focul ce înflorea pe tot cuprinsul,
Priveam
Îmbrăţişat de rozul de smalţ al marei panorame,
Aveam în ochi dureri filtrate
Şi-n carne fibre luminoase,
Gustam lascivitatea mărei nervoase şi înfrigurate,
Mă oglindeam în tot imperiul pervers al recilor reflexe,
Şi-mi aprindeam în suflet doruri
De matelot halucinat…
…………………..

Tăişuri de platină…
Zdrenţe însângerate şi aprinse…
Culori de catifea
Efluvii de violet decolorat,
De aur şters,
De roz eteric,
De alb topit în adâncime…
…………………..

Aveam în ochi dureri filtrate
Şi-n carne fibre luminoase…
…………………..

Parfum de-albastru iluzoriu…
Parfum de suflet de femeie…
De roz topit
În roşu cald incendiar…


Contemplare
din Imperii efemere (1926)

Şerpi de aur
Rătăcesc pe noaptea apei…
Siluete japoneze
Se răsfrâng în luciul cald…
Crini albaştri…
Lacrimi blonde…
Stropi de foc…
Sunt desprins de mine însumi…
Sunt în toate…
Sunt un vis
Care flutură pe ape,
Care spânzură pe pomi,
Care cugetă în umbra violetă a luminei,
Care mângâie paloarea pielei albe de femeie,
Care gâlgâie-n izvorul melancolic dintre stânci…

Sunt un filtru de imagini apocrife,
Sunt o muzică prodigă irizată-n spaţiul tot,
Sunt un flaut care minte,
Şi o harfă voluptoasă,
Sunt o veche melopee de culori,
Un crepuscul care arde
Risipit pe tot tabloul infinitului de voal…

……………………….
Şerpi de aur…
……………………….
Crini albaştri…
……………………….
Stropi de foc…


Mirsis
din Imperii efemere (1926)

Mirsis are ochi albaştri…
Mirsis are soare-n păr…

Când pe Mirsis o sărută
Vântul mărei inspirate,
Mirsis râde visătoare,
Mlădioasă şi senină,
Mirsis are flori pe buze,
Flori de roze şi de sânge
Şi mister în ochii mari…

Mirsis trece glorioasă
Pe nisipul de opale…

Mersul ei e ritm de cântec
Şi tablou de primăvară…
Rochia ei e frenezie,
Evocare şi candoare…
Gaz albastru…
Umbră caldă…
Şi izvor de valuri scumpe
De mătase şi de aur…
……………………….

Ochi de iris…
Flori de sânge…
……………………….

Mirsis stă în faţa apei…
Apa zveltă o stropeşte
Cu topaze pe picioare…
Mirsis râde şi-şi descheie
Rochia fină de mătase,
Mirsis râde şi-şi descheie
Toată rochia de mătase…
Nu e nimeni decât apa…
Numai apa visătoare…
Şi nu-i nimeni ca să vadă
Cum cad rochile de aur…
Cum stă dreaptă şi superbă
Mirsis goală-n faţa mărei…


Paharele de ceai
din Imperii efemere (1926)

Oh… ceaiul galben aromat!…
Oh… basmul galben din pahare!…
……………………….
În parc
Afară
Ninge vată
Și praf de cretă și de soare…
Pe stradă vântul răscolește
Puzderii fine de cristal…
Se rupe fumul alb din coșuri…
Se sfâșie în vânt
Bezmetic,
Înfrigurat
Și zăpăcit…
Un glob de grație e cerul,
Spre care pomii-ntind antene
Cu flori de chiciură și vis…

E o poemă de beție!…
E un roman de reverie…
E o durere somnoroasă…
Tabloul iernei nebulos!…

Oh, ceaiul galben!…
Ceaiul magic…
Și dulce!…
Ceaiul nobil,
Surâzător și aromatic!
……………………….

Civilizație frivolă…
Balsam de grații feminine…
Bal alb de flori crizanteme…
Și de zăpadă… și de vrăji…
………………………..

Lumina unui corp de nimfă
Pe perne galbene de aur
Tresare-n văzul meu erotic
Și mi se scurge-n suflet trist…
………………………..

Mă-nvălui în fluid de visuri
Mă nărui în blestem de pofte,
Surâd nostalgic și tăcut…
………………………..

E un marasm suprem misterul
Trezit de focul curs în sânge,
De ceaiul galben și fierbinte,
De romul lui amețitor,
E o beție de miresme
Topite în savoarea dulce…
…………………………

Spectacol de lascivitate…
Imperiu efemer de doruri…
…………………………

Ah, ceaiul galben de arome…
Ah, basmul galben din pahar!..


Flori şi pudră
din Imperii efemere (1926)

Palori supreme
Se varsă-n ape
Pe rochia ta…
……………………

În bal sunt nimfe…
Zăpadă roză pluteşte-n aer,
Picioare roze se plimbă-n vis…
Palori pierute…
Mişcări fluide…
Atingeri dulci…
……………………

Din vânt vin fluturi cu rochii de aur…
Pastel de aur e visul tot…
Balet de aur e viaţa toată…
Balet de aur
Şi râs de-atlaz…

Flori inodore se rup din rochii
Şi se revarsă pe scări de voal,
În bal sunt friguri
Şi voluptate…
Şi flori pudrate cu praf albastru,
Cu praf de apă
Şi de argint…

Ştiţi voi?
O fee a scris poema culoarei roze,
Pe care orbii n-o înţeleg,
Poema scumpă
Cu versuri rupte din avalanşa de viziuni,
Poema prinsă din focul serei…
Poema sfântă…

Oh, vers perpetuu!..
Roman de versuri!..
……………………….

În bal sunt strofe misterioase,
Ce nici odată nu s-au cântat…
……………………….

Fecioare albe…
Pasteluri roze şi violete…
Amurguri triste!…

Palori fluide…
Palori supreme…
Genunchi de nimfă…
Surâsuri calde…
Miraj…
Şi voal…


În râul roz
din Poeme (1911)

În râul roz ce curge
Ca o mătase dulce,
Ca o mătase scumpă,
Mătase de mister,
Fâşie dintr-o rochie
De bal a vrunei fee,
În râul roz dorm visuri
Şi nori căzuţi din cer.

Aici în înserarea
Pictată în pastel,
În înserarea tristă
Şi roză şi bolnavă
Mi-ascund adesea gândul
Pasionat şi plâns,
Şi plâng în crepusculul
Hipnotic de tristeţe,
Şi plâng cu aiurarea
Străinului învins.

Din casa mea înaltă
Privesc senina apă,
Şi-n valurile-i calme
Povestea mi-o ascund,
Ah, valurile calme
Povestea mea o poartă,
Dar nu o-nghite valul,
Ah, valul n-o înghite!
Şi-o văd povestea-mi tristă
Plutind în contra apei
În faţa mea mereu.


În Eldorado
din Poeme (1911)

În Eldorado
E-atâtea aur,
Atâţia bani,
Atâta râset,
Atâta zgomot,
Atâta plânset
De bani de aur
Şi-n aer curge
Mirajuri scumpe,
Vedenii roze,
Parfum de flori,
Cuvinte clare,
Şi rime rare,
Şi versuri stranii
De melodie
Şi de culori.

În Eldorado
Emfaza cântă
Pe străzi de vis,
Viori uscate
Şi-ndelirate,
Inventă note
Şi cântă-n flori,
În flori albastre
Şi-n flori involte
De tuberoze
Şi de camelii,
Şi-n flori nervoase
Cu sânge galben
De trandafir.

În Eldorado
Palpită vântul,
În Eldorado
Salcâmii au
Ciorchine move
De flori ce ştiu
Să spuie versuri
Miraculoase
Şi să adoarmă
Pe bănci de piatră
Copile goale
Ce vor visa
Amanţi exotici.

În Eldorado
Vibrează-n unde
Linguşitoare
Parfumuri vii
Şi-n ore tandre,
Şi-n parcuri roze
Ele excită,
Pasionează
Şi enervează;
În Eldorado
Sunt flori, femei
Şi ploi de foi,
Ninsori de sori,
Miraj de astre,
Parade-albastre,
Fantasme, basme,
Şi pantomime
De viziuni.
În Eldorado
Mă duc cu gândul,
Trăiesc cu gândul
Visul de basm,
Scrisori pătate
Cu lacrimi turburi
Îmi vin d-acolo
Şi plâng mereu.
Cu buze albe
Sărut scrisoarea,
Oh, cine-mi scrie
Scrisori d-acolo?
...Sărut scrisoarea,
Cu buze albe,
Cu gura-ntinsă,
Cu gura-n spasm...

joi, 6 ianuarie 2011

chestii socoteli

după cum bine știți, o să fie în câteva zile premiile mihai eminescu. nici nu știu exact când. ce chestie.
sunt puțin obosit de oboseală. mai căutam ceva anume.
cât de longevivă va fi aventura mea printre minunatele pagini ale limbii lui (eram să zic Voltaire) Breton?... cine va știe?...
mi-am luat cartea unui poet despre care sigur n-ați auzit și al cărui nume v-ar putea atâța glumele proaste: Michel Gay.
Am luat cartea din impuls. În toată biblioteca Alianței Franceze n-am reușit să găsesc o întreagă carte de Tzara. Așa că am luat ce am găsit.
”A l'aube d'un sang neuf”. Așa se numește cartea de poezii de Michel Gay. Nu știu cum se face, dar există doar trei pagini pe întreg Internetul în care este menționat numele acestei cărți! Ce tare!
și am mai luat și Jean Sarment, care pare a fi ceva mai cunoscut: