sâmbătă, 24 decembrie 2011

Mugur Grosu - Grossomodo [1996-2011] (Tracus Arte, Buc., 2011)



Mi-am amintit că ar cam trebui să fac o recenzie la această carte minunată (și deja vă întindeți un rânjet pe tigaia feței!) după ce am auzit foarte recent „O, brad frumos” în anumite circumstanțe, ceea ce, în virtutea madelenei lui Proust (meh), m-a (con)dus cu gândul la coperta a patra a sus-menționatei cărți, cu un „poem” intitulat „aparent astea erau numele tuturor lucrurilor”: „copiii strânși în jurul bradului cântau o, albastră meduză/iar noi spuneam cai putere în loc de cai moliciune”.
Adevărul fie spus, nu pot să evit aici toate mofturile de critică literară: deja m-am gândit să nu-l strivesc pe Mugur Grosu, „neprețuitul poet” Mugur Grosu (ca să amintesc în treacăt fabula ”jaful” cu al său personaj, „poetul, neprețuitul poet Croissant Neuf”) fie în cadrul „generației 2000” (care ar fi justificată de apariția în celebra antologie a lui Marin Mincu), fie în cadrul așa-zisului grup de la Constanța/grupul „chiustengean” etc. OK, această apartenență la sus-numitul grup e cât se poate de reală și, în general, Mugur Grosu are parte de aceleași ”virtuți” ca aproape toți ceilalți poeți din grup - între care menționez doar simțul ludic, rarefiat sau de-a dreptul inexistent la majoritatea poeților „douămiiști” de la Euridice. La fel, aș putea să bat câmpii în legătură cu o la fel de justificată etichetă, în speță cea de poet neoavangardist - pentru că, trebuie să recunoaștem, în acest volum în primul rând antologic (chiar dacă o antologie de... inedite, cu mai toate textele (re)scrise în timpul dintre volumele apărute), se pot observa cu ochiul liber strategiile tipice avangardiste, așa cum ai vedea... Marte pe cer.
Încă din „poemele” aparent lapidare, pe undeva aparent circumstanțiale, care deschid volumul, este dezlănțuit mai tot arsenalul „mugurgrosian” (Mugurgrosist? Cumpărați en gros un Mugur Grosu, doi?!?): „emoțiile ne țin de urât pe drum” /// „te iubesc, moarte./eu tot la tine mă întorc./viața e doar o simplă aventură.//te iubesc, viață./eu doar cu tine vreau să fiu./moartea e doar o căsnicie aranjată” /// „zăpada/ziua când apa vine înspre pământ/în rochie albă de dantelă.” /// „8/am vrut să-mi schimb numele în cifra 8./pentru ca voi, la ceasul greu, să vă spuneți:/prietenul nostru 8 s-a întins./tare-i mai plăcea s-o întindă!/acum a exagerat un pic.” /// „stil/moartea./un nou stil de viață!/stilul smuls.” /// „bar/am intrat într-un bar./și barul mi-a zis:/acum voi intra eu în tine!” /// „deadline/am niște deadline-uri afurisite./am o viață și niște deadline-uri./eu pot muri de mii de ori!” /// „cuvânt/tăcere extremă” etc. etc.
Am transcris aici doar câteva dintre poemele (hai să nu mai folosim ghilimele, că de ele nu ducem lipsă) care alcătuiesc ciclul „nano”, totodată cel mai recent (da, Grossomodo începe cu cel mai nou ciclu și se termină cu cel mai... vechi. Dar să nu anticipăm.). Avem „di toati” aici: mult umor și multă gravitate - adeseori simultane, „joc și joacă” în jurul cuvintelor, implicații mai adânci - chiar dacă acestea, e drept, nu persistă întotdeauna - dar nimeni nu este tot timpul doar superficial sau doar profund, și poate acesta este „tâlcul” „autoradiografiei” (încetează cu ghilimelele astea!!!!) lui Mugur Grosu.
E drept, n-am să-mi bat capul să defrișez semantic (sic sâc...) această carte care, drept să spun, mi-a furnizat mai ales o lectură foarte plăcută (totuși, să nu ne ascundem după deget: Mugur Grosu furnizează substanță, dar este cel mai adesea și un manierist deghizat, vădit mai ales în ciclul „rimeluri” - aluzie transparentă la „rimelările” lui Șerban Foarță, de altfel. La fel de bine aș nota afinitățile cu Topârceanu sau Marin Sorescu, dar să nu facem totuși o lucrare de doctorat din această biată recenzie pe scara de blog). Nici măcar momentele cu mai multă visceralitate sau violență de limbaj (pentru că, totuși, Mugur Grosu are suficiente afinități cu douămiiștii, deși, în fond, aș fi de acord cu Ștefania Mincu, atunci când, recenzând volumul „cerneală” al regretatului George Vasilievici, afirma că poeții tomitani s-ar situa structural în pragul dintre „nouăzecism” și „douămiism”... Dar iarăși bat câmpii prea multe și nu mai ajung la gară) nu m-au deranjat prea tare, chiar și atunci când sunt asumate mai degrabă ludic (vezi „hoax”). Poate pentru că poetul din poezie (!!!!) nu este totuși niciodată monocord, niciodată monosemantic (sic sâc ^), niciodată... Doamne, ce retorism. Ce bine că retorica nu e un păcat capital... Așadar, cum să explic fără o poleială academică?
Mugur Grosu îmi amintește de momentele cele mai faine pe care le-am petrecut între paginile lui Mircea Cărtărescu. Chiar el scrie în „viața mea - revăzută și adăugită”: „mugur grosu (...) sună așa cum ar trebui să sune un brand”. Și nu pot să nu fiu de acord. Adeseori, formulările sunt memorabile, chiar și dincolo de primul ciclu din carte sunt mai multe poezii care ar merita citate în întregime, precum „chinezărie” (căutați pe gugăl ”mugur grosu chinezărie”) sau poemul de dragoste (oricât de clișeistic ar suna, realizarea e fericită) „H2Oh” sau „god's glue” sau sus-menționatul „jaful” sau „mergi mai departe” sau sau sau sau sau sau.....
Dar, cum am zis, să nu insist prea mult. „Grossomodo” e o antologie ce merită devorată, chiar dacă, de am fi cârcotași, inegală spre final, unde versurile trădează cititorul avid de „avangardă”, până într-atât încât unele sintagme sau chiar fraze trimit aproape transparent la Gellu Naum, de pildă. Asta în ciclul „tratament traumagic”, pe când ciclul „psih” e relativ salvat de o boare de „poveste”, în jurul personajului care intitulează ciclul (și care, dacă am înțeles (!!!) bine, bea... pepsi cu șoareci). Să nu ne facem iluzii: nu e multă substanță aici, dar este multă comedie savuroasă în cheie avangardistă, culminând cu un... moment de publicitate. Dar spun din nou: să nu ne facem iluzii. Întreg volumul este o „reclamă” la capacitatea acestui personaj proteic (căci Mugur Grosu este personajul propriului său poem! Nu-i așa că iarna nu-i ca vara? Dar uneori nici nu ne dăm seama, atunci când ne aflăm între patru pereți!) de a se adânci în materie și a se detașa în același timp prin ironie, pentru că - nu-i așa? - totul este o glumă cosmică...
Hai, am plecat, ca să înghit și eu niște „fulgi de zăpadă”.....

Niciun comentariu: