duminică, 11 decembrie 2011

maria tereza e din grecia

cam așa se numește un blog indonezian, nu mai țin minte cum am dat peste el,
ea, autoarea, are un amestec atât de straniu de ironie de inocență și de mimată superficialitate
încât mă recunoșteam puțin în oglindă, privind fața ei care
- zău așa - poate nu vi s-ar părea frumoasă
dar știu că ea există și că se mișcă printre pliurile unei limbi pline de fructe exotice
amestecate cu engleza cea de toate zilele
mă inspiră.
i-aș fi dedicat un album dacă aș fi fost muzician.
dar nu sunt muzician și pot doar să-i dedic această poezie de care nu va auzi niciodată.
nu am vorbit niciodată cu ea și nici n-aș putea.
am impresia că e deja logodită sau chiar căsătorită, nu contează, tot aia
dacă voi avea vreodată curajul să-i trimit un mesaj, mă îndoiesc
și ce i-aș putea spune? m-ar înțelege? și-ar da seama ce simt cu adevărat? i-ar păsa?

aiureli
porcării
un amurg de hârtie...
nu mi-am ratat niciun destin.
e doar un bulevard pe care m-am hotărât să nu merg.
un oraș prin care nu m-am plimbat.
ce mai contează? e totul o chestiune de hormoni,
o fiziologie sau chimie imbecilă,
peste câțiva ani poate nici nu-mi voi aminti de această poezie sau de ea,
poate că nici nu voi învăța cu adevărat indoneziana doar ca să citesc blogul ei.
de fapt, nu e niciun „doar”... doar că înțelegi
sunt lucruri care mă afectează mult prea tare.
uite cât de dulce mă apucă o
manipulare

Niciun comentariu: