vineri, 5 august 2011

Poetul de vineri 26: Petru Romoșan (n. 1957)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan)



Dacă Ion Mureșan mai continuă și azi să publice, Petru Romoșan (n. 1957) se rezumă la a fi directorul editurii Compania. Nota bene: singurele sale cărți, Ochii lui Homer (1977), Comedia literaturii (1980) și Rosa Canina (1982, semi-antologie), au reprezentat pionieratul și, după unii, o culme a textualismului românesc, consonant și aproape simultan cu textualismul italian. Chiar Marin Mincu a afirmat că generația optzecistă ar fi trebuit să se numească „promoția Mircea Cărtărescu-Petru Romoșan”. Ceea ce nu l-a împiedicat deloc pe poet (într-adevăr răsfățat de unii critici la data apariției) să cadă în uitare, pe când lunediștii sunt astăzi supermediatizați, alături de Ion Mureșan (despre care nu mă pronunț, fiindcă n-am citit încă toate poeziile sale).
Lăsând la o parte faptul lăudabil că a debutat înaintea majorității optzeciștilor (și lăsând la o parte moralitatea sa discutabilă, despre care oricum găsiți destule pe Google), Romoșan posedă o conștiință a actului poetic de care se apropie puțini dintre poeții precedenți (precum Virgil Mazilescu sau chiar Nichita Stănescu): „reinventez literatura/fiindcă astfel nu se mai poate”. După cum spune și Marin Mincu, „din orice vers transpare un grav traumatism existențial, provocat de revelația lucidă că obiectul poeziei nu mai este (nu mai poate fi!) realul, ci textul.” În mod paradoxal, textul nu mai este un prilej de escapism „terapeutic”, ci unul „necesar”, într-un fel în care, totuși, însăși înscrierea în text înseamnă... autodistrugerea. Între aceste coordonate tragice umblă pe sârmă poetul - și după el și ceilalți textualiști (de pildă, Bogdan Ghiu, care din hârtia, din cartonul literaturii va face o casă pentru „homeless”). În tot acest context, abundența de culori și de gesticulație jovială e doar o marcă a bufoneriei în mod evident tragice - o încărcătură încă mai evidentă decât la Leonid Dimov, care mai credea în metafizic. „Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă,/hotărăsc autodescrierea”, spune poetul și, într-adevăr, textele sale sunt o probă de autoreflectare - nu ni se comunică niciun sens anumit, decât însuși actul scriiturii. Ceea ce aduce cu sine - inevitabil - și o obsesie a morții și a apocalipticului: „Fiindcă mâinile îmi sunt întotdeauna palide/le vopsesc în verde./Mi le trec peste față râzând./Îmi las capul pe coala de hârtie./În miezul zilei mă trezesc cocoșii cei mai bătrâni./Voiam să vă povestesc despre culoarea verde/sau ideea de moarte.//Schimbă poezia ceva?/Schimbă poezia ceva? m-a întrebat./A râs. Doar a râs./I-am văzut dinții mai strălucitori decât moartea.”



Destin
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

O bilă pornește din senin
pe masa verde de biliard.



Istoria literaturii se amână
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Căpăţâni vopsite în verde, roşu, alb.
Sfinţi, neguţători de pumnale, copii, maimuţe,
aschimodii, paiaţe, papagali.

Eu sunt copilul care scrie versuri pe căpăţânele voastre cu cretă.
Pe căpăţânile din cartierul numit de mine
Rosa Canina am scris cu cretă verde.
Pe căpăţânile din cartierul numit de mine
Rosa Canina am scris cu cretă roşie.
Pe căpăţânile din cartierul numit de mine
Rosa Canina am scris cu cretă albă.

Noaptea aud prin oraş femei şi bărbaţi
strigându-mi poemele.

Un poem scris cu cretă albastră
îl cântă corul de copii al bisericii catolice.
Un poem scris cu cretă roz
l-a citi în piaţă un actor celebru.

Căpăţâni vopsite în verde, roşu, alb.
Sfinţi, neguţători de pumnale, copii, maimuţe,
aschimodii, paiaţe, papagali.

Mă caută Istoria Literaturii,
dar eu scriu mereu pe alte căpăţâni:
scriu un poem verde, un poem roşu.

Aştept să-mi apară poza în toate ziarele:
"Un milion de bufniţe pentru cine îl va prinde!"

Salut! Chiar acum mă duc să scriu un poem cu cretă albastră.



Iambi și trohei
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

În minutul acesta al vieții mele,
în minutul acesta al vieții tale, cititor nătâng,
grecii nu luptă împotriva grecilor!
Auzi?
Grecii nu luptă împotriva grecilor!
Până când grecii să nu lupte împotriva grecilor?
Până când teribila armată elenă
să lupte cu pigmeii, cu papuașii, cu eschimoșii?
Până când invincibila armată elenă să fie astfel batjocorită?
Și ce să ne facem? Ce să ne facem?
Cum să ne facem, nătângule?!
Cum ce să ne facem?
Grecii să lupte împotriva grecilor!
Auzi?
Grecii să lupte împotriva grecilor!
Și atunci să vezi tu, cititor nătâng,
Ode, epode, elegii, anacreontice.
Și iambi și trohei! Iambi și trohei!



Autodescrierea
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Cândva eram grozavul descriptor al Florii
de Măceș, Rosa Canina, Rozalia:

nu începeam bine să o descriu,
afurisita îmi apuca mâna, gura, capul.

Vinerea trecută:
descriu un cocoș, cocoșul nu mai cântă
se face hârtie mototolită, cade sub masă;
descriu un câine, câinele nu mai latră, schelălăie,
se duce dracului.

Pe masa de scris, roșu, alb, verde, măceșul.
Îl privesc cu poftă, îl mângâi nebun.
Mărețul descriptor reîncepe descrierea.

Scriu: Floarea de Măceș...
Florile de măceș - scrum!

Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă,
hotărăsc autodescrierea.


Omul care scrie sau Comedia literaturii
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

"De trei ani te ştiu plecând seara
să-ţi treci după gât o funie albă", mi-a zis.

"De trei ani dormi cu funia la gât", mi-a mai şoptit cu venin.
"De trei ani lucrez în laboratorul meu ridicat într-o funie
din ce în ce mai subţire.
Aproape orb. Aproape nebun.
Nu dorm, cum zici, nu dorm.
Reinventez literatura, vai, doar reinventez literatura.
Fiindcă altfel nu se mai poate".

"Tu vorbeşti în poezii.
Tu îmi spui poezii, sinucigaşule!" mi-a mai strigat furios.
"Îndrept epoleţii regelui - măresc strâmbătura bufonului.
După un manual al meu
grăjdarii reînvaţă iubirea pentru caii de rasă.
Pe scribii sălbăticiţi îi reînvăţ alfabetul.
Pun încă o dată ordine în marile sentimente.
Bat monedă nouă!
Auzi cu câtă precizie lucrează matriţa?

Bat monedă nouă!"



Arta
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Noi vrem să trăim, noi vrem să trăim:
Vom purta mască tot anul.



Romoșan
(din ant. Rosa Canina, 1982)

L-au aplaudat ca pe nimeni altul.
Lui nu i-a ajuns.

L-au uns măscărici al norilor.
Lui nu i-a ajuns.

Continua să mărșăluiască pe frânghia din ce în ce mai subțire

Norodul, plângând, îl ruga să coboare.
Cei puternici, bărbați cu experiență, prevăzători,
i-au pregătit coroana, sceptrul și tronul.
L-au rugat să coboare.
Să ia el coroana, sceptrul și tronul.
Dar el nu,
Continua să mărșăluiască pe frânghia invizibilă.



Marele grec
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Iată-l! Marele grec.
Taie lămâia în patru părți egale.
Cerceii verzi îi strălucesc peste măsură.
Sucul acru se întinde pe bărbie, pe coală albă...

Iarăși te întreb, Constantin P. Kavafis,
poemul Dumitale despre Alcibiade e în sfârșit gata?
Alcibiade a ieșit destul de nebun?
Despre Frumusețe și Înțelepciune știi totul,
dar Alcibiade al Dumitale e destul de nebun?



Descriere după natură
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Nu ai întreprins până acum descrierea după natură.
Iar tu știi: multă glorie aduc descrierile bine făcute după natură.

Multă glorie.

Ai compus doar câteva epigrame. Atât. Câteva epigrame.
Ba chiar le-ai vândut unei reviste literare.

Vai, ție! Pe vremuri ca astea să vinzi epigrame
Mai mult ca niciodată te rog: încearcă descrierea după natură.
Cu banii obținuți pe trei epigrame
cumpără-ți un fular. Un șuierător ștreang de mătase albastră.
Descrie-le!
Căci multă glorie aduc descrierile bine făcute după natură.
Multă glorie.



Povestea lui Pafnutie
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Când am intrat în târgul acela cu nume de femeie,
„Glorie prostiei!” am zis, „Glorie prostiei!” și
„Muntele cu voi!”.
Iubita mea, Rozalia, Floare de Măceș, Rosa Canina,
tocmai născuse.
Le-am zis:
„Copilul acesta se va chema Pafnutie,
va avea ochii negri, culoarea ochilor mei acum;
va avea o mână mai scurtă, o ureche mai lungă,
ultimul lup de mare,
ultimul cumplit bărbat al mării,
să moară la treizeci și trei de ani!”
„Așa va fi!” zis-a copilul meu.
Sângele încă-i mânjea fața.
(Mușcatele s-au ofilit în ferestre,
doar o frunzuliță verde, cărnoasă, încă strălucea).
Femeile și copiii au plâns,
o mie de bărbați și încă unul au încărunțit
iar eu mi-a luat surâzând tălpășița.
„Glorie prostiei” cântau, „Glorie prostiei” și
„Muntele cu noi!”



Naratorul
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Povestește, câine! Taci? De ce taci, câine?
Hai spune cum te doare, cum minți,
cum te bucuri, cum ți-e frică,
cum ai ajuns la nebunie, cum ai ajuns la nebunie.
Cum nu vrei să mai vezi nimic,
cum nu vrei să mai vezi nimic.
Tu ești, onoarea, faima, salvarea noastră.

Povestește! Povestește! Povestește!

Ne-ai promis un cuvânt al zeilor
și acum taci, taci, câine!

Loviți-l! Loviți-l! Tăiați-i un deget.

Zeama roșie se întinde pe hârtie,
le picură în urechi, le înroșește ochii.

Nu plânge, adoratule. Te rugăm, nu plânge,
Și nu-ți mai privi mâna, nefericitule.
Nu-ți mai privi mâna.
Hai spune ceva. O vorbă, doar o vorbă.

De ce te uiți așa? De ce ne privești astfel?



Astfel vorbi epigonul
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

închinare doar lui Ion Budai Deleanu

Mai întâi mi-au căutat maeștrii, cât mai mulți maeștri!
Dintre magnifici, mulțumesc zeilor.

Dar eu sunt doar acesta:
Cel cu prezentarea clară a faptelor.
Fapte ale măscăriciului, fapte grozave.

Homer, Dante, Shakespeare, Hölderlin, Rimbaud,
Kavafis, Ezra Pound...
Măreț pomelnic! Ajungă-le raiul!
Limbile noastre se deosebesc între ele și ochii noștri nu văd la fel.

Baroreu, Slobozan, Janalău, Romândor, Romica,
Parpanghel, Tandaler... Romii mei!
Eu cu ei pornesc la luptă și, zice-se, voi câștiga războiul!



Ioan Gură de Aur
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Ioan Gură de Aur.
Îl dor cuvintele frumoase.
Doar cuvintele frumoase îl dor.
Nu mai poate spune
că părul său e alb.
Nu mai poate spune
că trupul său îmbătrânește.
Nu mai poate spune
cât o iubește pe Rozalia cu sânii ei roșii și mari.

Ioan Gură de Aur mort pe propria sa gură.



Conferinţă despre măr sau confesiunea unui mizantrop
(din ant. 1001 de poezii românești)

Un măr în întregime bun
e doar un măr.
Un măr în întregime putred
nu mai e măr.
Mărul frumos pe dinafară şi putred pe dinăuntru
îl refuză Înţelepciunea.
Mărul putred pe dinafară şi bun pe dinăuntru
îl refuză Frumuseţea.
Iată, domnii mei, condiţia tragică a mărului.
Şi o completare, stimat auditoriu.
Un schimb de locuri, de scaune,
cum aţi spune dumneavoastră.
Poate mărul frumos pe dinafară şi putred pe dinăuntru
îl refuză Frumuseţea.
Poate mărul putred pe dinafară şi bun pe dinăuntru
îl refuză Înţelepciunea.

Am vorbit strictosensu despre măr.
N-am iubit niciodată metaforele.
(Au exact condiţia mărului)



Un versificator cucerește lumea
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

A fugit dintr-un sat.
Mai aproape de zei și de legile simple și sărace
ale lumii trăia.
Înalta artă a măscăriciului o avea în sânge.

A cercetat toate hârtiile suburbiei, viețile umile.
La umbra meschină a caselor mari,
a întreprins misterioase măsurători, rău
prevestitoare calcule.
Murmura nefast: „Leul, Berbecul, Fecioara,
Scorpionul, Gemenii...”
Înalta artă a măscăriciului o avea în sânge.

Bufonul a stat la masă cu regii și i-a batjocorit!
Iată-l acum:
surâzător printre bogatele mese ale străvechilor citadini,
mesenii îi șoptesc numele, își amintesc un vers al său.
„Regele e mort!” mugește el.
„E nebun, e totuși nebun” gândesc citadinii.
„Regele e mort!
În jurul bufonului zboară papagali regali.
Roșii, verzi, albi, albaștri”.
Mesenii îl aclamă.

Înalta artă a măscăriciului o are în sânge.

„În cartea mea voi dormi la fel de bine ca într-o piramidă!
Zece mii de ani!.

Strălucirea vicleană a vinului.
Străvechii citadini reiau conversația, nu-l mai aud.

El, versificatorul, bufonul, cuceritorul lumii,
mai strigă o dată (cui îi vorbește?):
„Eu nu mai am nimic de zis, nimic de zis.
Nebunia mea sfântă, sfântă, sfântă!”



Poveste de iarnă
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Fiindcă mâinile îmi sunt întotdeauna palide
le vopsesc în verde.
Mi le trec peste față râzând.
Îmi las capul pe coala de hârtie.
În miezul zilei mă trezesc cocoșii cei mai bătrâni.
Voiam să vă povestesc despre culoarea verde
sau ideea de moarte.

Schimbă poezia ceva?
Schimbă poezia ceva? m-a întrebat.
A râs. Doar a râs.
I-am văzut dinții mai strălucitori decât moartea.



Un pâlc de viorele
(din ant. 1001 de poezii românești)

Prin părţile noastre şi moartea e
o comedie.
Nici frânghia nu-i bună de spânzurat,
şi otrava-i dulceaţă de mure.
Petre, Petre, primăvara asta nu-i
o comedie.

Când disperarea cea mai neagră,
când durerea cea mai adâncă,
nimic de făcut, nici un sens,
atunci şi numai atunci îmi acopăr faţa:
un pâlc de viorele, o pajişte albastră.

Niciun comentariu: