joi, 28 iulie 2011

Poetul de vineri 25: Ion Horea (n. 1929)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea)



Ion Horea (n. 1929) pare la prima vedere un poet neotradiționalist atât de cuminte încât poate trece drept un arhetip, inclusiv prin nume. O greșeală de profan: în opera acestui poet coexistă un clasicist folclorizant (sau viceversa...), un bacovian la limita coșmarescului, un manierist livresc, un sentimentalist cvasi-simbolist și un poet al prozaicului rural (mai mult similar cu Blaga decât neapărat cu Petre Stoica). Iertare pentru folosirea atâtor isme într-o singură frază, dar cu greu poate fi definită în câteva cuvinte amploarea proiectului lui Ion Horea, pe bună dreptate comparat cu „poeții tineri ardeleni” ai anilor '30. N-am acum timpul disponibil (deja, ediția aceasta a fost amânată o săptămână) să scriu despre fiecare latură în parte a operei sale. Se poate vorbi despre o relativă importanță a operei lui Ion Horea? Cu oarecare dificulitate, ținând cont de faptul că, modernizându-se progresiv, lirica lui Ion Horea n-a fost și n-a vrut niciodată să fie în pas cu moda, deși poetul, așa cum Minulescu și-a trunchiat versurile pentru a părea libere, a adoptat la un moment dat scrierea cu litere mici, vestitul apanaj al avangardiștilor de la Tzara încoace. Dintre nenumăratele volume ale autorului, merită menționat insolitul „Bătaia cu aur” (1979), în care versuri de toate felurile (până și tristihuri a la haiku!) și de toate „temperaturile” (de la notații bucolice până la poluare și bomblee nucleare, trecând prin unele fragmente de-a dreptul experimentaliste - vezi „Boaba și Sămânța”) compun cele câteva poeme masive ale volumului.


Citește măi băiete...
(din vol. Poezii, 1956)

Și păsările iarăși se duc și nu mai vin,
Rămân și câmpul singur și streașina pustie.
Se limpezește cerul butoaielor cu vin
Când toamna-i tot mai rece și tot mai cenușie.

Se tânguie hotarul și iepurii doar, surii,
Cu vulpile roșcate apar și se ascund,
Când pocnete de armă din marginea pădurii
Adulmecă departe spre dealuri și răspund.

Bucate-am strâns destule și porcu-i la-ngrășat.
Răsare cornul lunii și vântul a-ncetat.
La noapte o să-nghețe, și iarna nu-i departe...

- Nevastă, pune lemne pe foc că parcă-i rece,
Și, până una-alta, în vremea care trece,
Citește, măi, băiete, ceva de-acol' din carte!


Agreste
(din vol. Coloană în amiază, 1961)

I

Hotarului asemeni, mi-e sufletul prea plin
De lumea vegetală, de păsări și insecte,
De forma animală spre care mă înclin
Mereu în căutarea mișcărilor perfecte.

M-am ridicat alături de plopul foșnitor,
Din umbra clătinată a sălcilor pletoase,
Îmbrățișând azurul înalt, tremurător
Și transparent, cu luna de forma unei coase.

M-am scuturat de greieri, și-ascultă-i în amurg
Cum tremură din aripi ușoare și înguste!
Prin sufletul meu, grâne în valuri albe curg
Și-n umbra lui coboară verzuile lăcuste.

Civilizații strânse și arse în deșert,
Și forme viitoare de piatră și metale
Le bănuiesc în lumea câmpiei și, pe sfert,
Încerc să le alătur luminii vegetale.

Din rădăcina prinsă de brazdă, și din spic,
Și din păstaia coaptă închisă ca o carte,
Cum și din ciucălaie cu bobul des și mic
Pământul își desprinde noi forme, mai departe.

Covoarele de iarbă întinse până-n prag,
Grădina și pământul cu poame și bucate,
Și vitele cu lapte, și vitele ce trag,
Și frunza foșnitoare, și crengile uscate

Mă înconjoară toate din zori în asfințit
Și-mi dau atâta pace și-atâta desfătare -
Și gândul ca o coasă întins și ascuțit
Nebănuit răsare din lene și uitare.

II

Din creanga nopții cade o boabă ce s-a smult,
Și parcă simt că-mi arde în palmă, cât aluna.
Mai scutur și eu creanga, departe, și ascult,
Și-aștept cu-nfrigurare să-mi intre-n casă luna.

Albastru, peste câmpuri, și străveziu și stins,
Pândarul nopții trece tăcut printre bucate -
Parc-a trecut o pală de vânt și s-a atins
De fruntea gânditoare a salciei plecate.

A mai trecut o clipă, a mai trecut un ceas,
Și argintează noaptea hotarul, și-i răcoare;
Și vântul, printre tufe și porumbiști rămas,
Se scutură de frunze cu gesturi trecătoare.

Ascult, și-n pacea nopții mă înfior și tac,
Și-mprejmuit de umbre și de bucate coapte,
Desăvârșit în sine-mi mă simt ca un copac,
Sub lună petrecându-mi cu păsări mari de noapte.

Pe fiecare frunză topită-i câte-o stea,
Și fiecare clipă mă-ncercuie-n tăcere,
Și luna se așază pe-o creangă să mai stea,
Și vântul câe-o frunză pălindă îmi mai cere.

Mi-e creștetul aproape-n tărâmul celălalt
Și înțeleg chemarea acestor nopți senine,
Când iarba rourată a cerului înalt
Își scutură lumina stelară peste mine.


Umbra plopilor
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând...

Şi va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând...

De va mai fi o amintire,
Şi ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subţire,
Alunecând, alunecând...

Dă-mi gura ta, şi mă sărută,
Şi stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând...

Şi-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foşnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând...


Ori poate
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

De dragoste spun alții și-i înțelegi mai bine
Decât m-ai înțelege în locul lor pe mine.
Prea mult pământ îmi cară cuvintele la vale,
Cirezile dau buzna cu ele din ocoale,
Și singur stau la semnul răscrucilor pe șesuri
De tine cu-nțelesuri și fără înțelesuri...
Să te ascund cât poate tăcerea mea ascunde,
Când prea îmi ești aproape și prea nu ești niciunde?
Dar frunza nu-ntârzie și sufletul prea plin e
De-amintirea noastră pe urma mea la tine.
Ori poate, dintre toate, tu mă-nțelegi oricum?

Prin mine trece timpul ca un copil pe drum.


Foșnea lumina serii
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

O creangă îndoită pe urma unui gând,
Tiparul ei se pierde pe undeva-n pământ,
Și se repetă-n fructul cu cinci semințe noi
Care-a căzut din zarea de purpură-ntre noi.

Pesemne iară-i toamnă - mi-am zis - și aș fi vrut
În clipa-aceea sfântă să-ncerc să te sărut.
Dar te-ai întors grăbită și l-ai luat să-mi spui
Cum se-oglindește cerul aprins pe fața lui.
Și semăna cu tine, la gură când l-ai dus.

Foșnea lumina serii, pe undeva, pe sus.




În fața zăpezii
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

Treci limpezindu-te-n pîmânturi mult întărziată,
Rămasă dintr-o zi de toamnă şi aşteptată-n vremea ceea
Peste câmpia ca o tablă de diamant şi ciocolată,
Pe care cobora spre ziuă şi se-nălţa-n amurg scânteia.

Să-ntârzie doar prospeţimea hotarelor în nesfârşite
Şi plopii-albaştri, traşi de două peneluri lângă drumul ţării,
Când peste vârful lor va trece cu fluieratul ei subţire,
Întoarsă, mierla primăverii ce nu ne poate da uitării.


Inima mea
(din vol. Poezii, 1967)

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.


Apoi
(din vol. Calendar, 1969)

lui Emil Botta

Ce plină mi-e inima de albastru!
Cum fluieră vântul prin iarbă!
Și coasta pe care alergam
de demult, de demult.
Pe țelină stau, între gruiețe
mă îmbăt cu mirosul de cimbru
și mă uit pe dealuri, departe,
și ascult, și ascult.
Anii cei mulți cum trecură!
Uite, pe coastă,
tăiate de ape,
făgașele timpului.
Și pământul e altul, cu altă arătură,
și gruiețele-s parcă mai îndesate,
de bătăile stelelor și de trecerea vântului.
Soarele cade-n apus
peste pădurea Vaideiului.
Iată și capătul acestei zile.
Apoi, întunericul, umbra ta,
Întunecatule Emile...



Și pe hotar va ninge
(din vol. Calendar, 1969)

Ne-alungă vremea totuși! Încet, încet se trec
Aceste mâini crescute și trunchiul lor întreg.
Ce vânturi cheamă, Doamne, din goluri depărtate
Și-mi clatină făptura și rupe crengi uscate?
Pe vremea când pământul mă aduna tăcut
Din mâlul nu știu cărui tărâm necunoscut,
Și praf ceresc, la ceasul când îmi ardea pe creștet,
Nu-nțelegeam foșnirea frunzișului meu veșted,
Nici laudele spuse și semnul de iubire,
Cum se mai pot întoarce-n tăcere și-n jelire.
De n-ar fi prea devreme, de n-ar fi prea târziu,
Când ultimele versuri va fi să mi le scriu,
Când tu vei fi plecată oricum, chiar de-ai mai fi,
Și pe hotar va ninge și noi ne vom privi,
Doi oameni de zăpadă ce-au fost lăsați afară -
Și-n casă-i cald și lampa s-aprinde către seară...


Vei auzi și nu vei înțelege (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

aceasta-i noaptea în care mă tem de singurătate
caut cu orice preț prietenia cuvintelor
iarna taie între noi toate drumurile
lumea pe care demult am lăsat-o se schimbă
întors în hotarele ei parcă-s altul
cât de bine le știu
eu și sobolii pe râturi
de ce-mi vin în minte anii tutunului?
poate că-n toamnele acelea o lumină mai blândă
m-a legat de lume
poate o dragoste poate
dulceața pământului
ori drumul cu brumă
când am plecat
și în grădina cânta ghionoaia

*

Cât de străine-mi sunt uneori vorbele mele!

*

Odată i-am spus: câtă vină în albul zăpezii!

*

m-au alungat și casa și câte-s în ogradă
și gânduri vin din urmă și amintiri grămadă
când am ajuns în poartă nu era decât iarba
ducea și drumul parcă spre undeva degeaba

(...)

*

am așteptat prea mult
puncte de control și sârme ghimpate
m-au despărțit de judecata cerului
delicte și pedepse capitale s-au văzut
întoarcerea fiului peste putință
prin gardul ogrăzii nici soarele
din floarea prunilor nici un cuvânt în așteptare
să pot spune dacă ochiul meu este pedepsitul
dacă ochii mei mai au dreptul să judece lumea
pentru că eu am înșelat, am furat limba clopotului
și toaca, liliecii să bântuie golul
să bată în dunga cerului
cu ce drept eu judecătorul și paznicul focului, comornicul,
ca un prun înflorit câinele lui Adam
și frasinii clătinați de glasuri neauzite

(...)

*

Ce limpede cuvânt, Iubire,
Prundișul lui tremurător,
Și cerul prins în oglindire
Și-adulmecarea unui nor,
Cu joaca stinsă-n desgolire
Când nu mai ai de nimeni știre
Și nu ești nimănui dator!

(...)


Eu trebuie să fiu (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

și dorul de toamnă
stropii de ploaie
și o prună rămasă, ce dulce!

*

spune-mi
să-ți spun
tu nu erai pe atunci

(...)

*

și-i umbră pe lume și zăpezi vinovate

*

Miezul nopții
Liniștea orașului
Și nici un cocoș nu cântă

(...)


Între clopote mute (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

duminecă rece
șarpe la sân
ritmuri din alte continente
templu baroc
îngeri de gips
nu-i cu putință joaca de până acum
pârâu fără punte
speriat de propria mea cutezanță
caut memoria veacului
întârziat în credință
înșelare de sine
poarta furată
nu te mai întorci

(...)

Boaba și Sămânța

Boabă, bob:
cuvânt închis, unitate sferică
nici o rupere, nici o spargere
neted, egal în toate sensurile salee.
Sămânță, cuvânt spart,
deschis, se face mătreață, pleavă, zob,
se rupe, se împrăștie, se arată.
Boaba se ascunde în sfială, în umilință,
Sămânța, explozie feminină, germinativă,
nu se suportă în valoarea sonurilor sale.
, început de acțiune
să facem ceva, să spunem, să pornim, -
mân, mânare, a mâna înainte, a amâna,
mâna dreaptă care aruncă, mântuire, -
mân, să rămân peste noaptea făpturii mele,
să mai rămân, până vine spargerea definitivă, -
ță, dimineață, strungăreață, măreață,
nu mai rabdă să mâie, să mân...
Bob, boaba, bobotaia, boboteaza,
sfințirea, aducerea în sine-mi, în mine-mi,
bobul își pierde forțele ascunse numai o dată
în bobotaie
cum și păstrarea lui pierdută din păstaie
în acel taie al văzduhului și ascuțimii.
Bobul își pierde gravitatea menirii
personalitatea cosmică
individualitatea misterioasă,
el, ascunsul, miniaturalul,
bobul de rouă, de ființă a pământului,
numai atunci când vine un ș, un oa, ca un orăcăit,
un șodoman de ș, un urlător de oa,
și se sprijină pe finalul , după l, ca o limbă căzută,
cărare, cădere, cășunare, cădelniță,
în ardere, în bobotire ascunsă,
în cămara mai multora, în călăuzire spre ceva
îl pierde pe ușor auzitul b, sprijin și rotunjire,
și ajunge bubă, buboi, umflătură, cocoloșire,
o boșoalcă, nimic mai mult.
Sămânța se împrăștie, se arată.


La Comana sub nuc (fragment)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

Gând

stau pe țărmul de lut
la oceanul de aer
stoluri albe-au trecut
și le-aud cum se-ncaier
și încerc să mă duc
lângă iazuri și gârle
la umbrire de nuc
la pândiri de șopârle
de otavă-i acum
și de prune buiece
dar pe-aici mai trecum
sub odăjdii de fum
într-o toamnă mai rece


Drumul
(din vol. Un cântec de dragoste pentru Transilvania, 1983)

Aceasta nu mai poate da înapoi.
Ne vom încovoia ca niște căpițe de fân.
Până atunci să fim mândri unul de altul,
și să ne bucurăm de fiecare clipă.

Drumul a pierit cu desăvârșire.
Au arat și amintirea lui.
Din sălcii n-a mai rămas nici unul,
numai eu dacă le mai pomenesc.

Când ajungeau la capătul lui
mă năpădeau amintirile.
Carele cu fân pe spniarea lui lăsau urme,
prin inima lui eram însoțit la plecare.

Și noi suntem asemenea drumului.
Ni se vor șterge urmele, nu peste mult!
Numai eu voi lăsa chipul tău într-o carte
și va mai rămâne în lume o zi sau două.

Gândul veșniciei nu mă stăpânește.
Peste pământuri, departe, mă uit și îmi spun:
ne vom încovoia ca niște căpițe de fân,
și aceasta nu mai poate da înapoi!


Nici n-o să știți
(din vol. Podul de vamă, 1986)

va fi,
ah, ce noapte va fi,
ce întuneric superb
ca o față de masă se va așterne,
și stele,
și stele vor licări
în cupele morții!

voi nici n-o să știți,
stângacii mei luptători
din flancuri, din linia-ntâi,
cine-o să-mi steie la căpătâi,
cu ce neguri în păr
în locul cununii,
la ceasul când o să fie,
ah, voi nici n-o să știți
în ce țară veniți
și-n ce minunată câmpie!

și singur la masă voi sta,
și nici nu voi plânge,
ah, singur voi sta
și-mi voi bea, și-mi voi bea
paharul de sânge!


El însuși
(din vol. Viața viața, 1987)

sufletul, iarăși. dezleagă-l, dă-i drumul.
stă ca un câine, roade pociumbul.
singur pe coastă, caută cumu-l
biruie setea, timpul ca plumbul.

lasă-l să urle, cineva spune,
poate el însuși, prins de urâtul
care-i așază dealul și râtul
în așteptare și-n rugăciune.


Peste toate
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

inima lumii,
spune-ne îngere,
câte i-s date
încă să sângere?

veacuri amare,
timp ce amenință,
timpul ce pare
ca într-o temniță,

umblă prin spații
buigașă sferă,
unii cu sații,
alții mai speră,

și peste toate,
pulberea brumii!
câte mai poate
inima lumii?


Și-apoi...
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

să pui cartofii-n gropi adânci, pe paie,
să nu înghețe, sfecla, tot la fel.
și varza din cotor frumos se taie.
pân-la sfârșitul zilei, ce măcel!

prin lume vor mai fi încă destule
de cunoscut și de-nvățat, apoi.
tu vezi să fie vitele sătule
și în ocol mai cară jupi la oi.

răzoarele-s golite, și-o să ningă.
pe râturi apa-mprăștie gălbezi.
la sanie să mai cioplim o chingă,
la roți să mai cătăm niște obezi.

pe sus foșniri de păsări. câte-un unghi-i
întârziat și cată-n miazăzi.
te cheamă porcul parcă să-l înjunghii,
și-apoi să ningă, într-o bună zi!

din toate-i dat să rupem câte-o țâră.
acum cartofi-s puși, și varza-n buți.
când bate vântul parcă lasă dâră.
la piatră-ncet cuțitul ți-l ascuți.


Decât aceste...
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

să pui fasolea în târnaț, să taie
lumina soarelui felii, felii,
din când în când să iei câte-o păstaie
să vezi ce taină mare-o înveli,

și-apoi în fața casei, pe-o postate
să mături locul și s-o pui grămezi,
și când începe îmblăciu-a bate
parcă sfârșitul lumii poți să-l vezi.

și când aduni și voavele cu furca
să pui în ciur minunea de păstăi,
și-i numai boabă totul împrejur, ca
lumina verii prinsă-n ochii tăi...

în lumea mare-s trenuri și silozuri,
tu nu le știi, nu vezi și nu-nțelegi
decât aceste lacrimi dintre gozuri,
încremenite-n nu știu care legi.


Mioritică
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

tunzi oile numai atunci când schimbă
un zeu de sus cântarul lui ceresc.
atunci prin lână foarfeca se plimbă
și ploi mai calde cheagu-și pregătesc.

se sperie-ntre ele, fug din strungă,
berbecii parcă nici nu le mai vor,
le amiroase, stau să le împungă,
străini în toată-mpărăția lor.

nu-i timpul, știu, de-mperecheri și joacă,
sămânța lor așteaptă întomnări.
în turma lor sunt duși la altă troacă
și iarba crudă-i gâdilă la nări.

apoi, târziu, pe miriști cu trifoiuri,
se bagă ei în turmă, într-un rut,
și turma toată strânsă după soiuri
primește harul ei de la-nceput.


***
(din vol. Cumpene, 1991)

doream să ajung la marginea pădurii
ce lume era-n marginea pădurii
și mă temeam de marginea pădurii.
în deal când am ajuns, dar ce minune
și Mureșul sub ceață, ce minune
și trenu-n depărtare, ce minune!
cu dealurile mele eram numai
cu Dumnezeu pe dealuri eram numai
cu munții dimprejururi eram numai.
apoi, cum am ajuns în lumea mare
cu podul am trecut în lumea mare
pe Mureș am trecut în lumea mare!


Până-ntr-o zi
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Și crezi că te mai vindeci cu-o foaie de hârtie,
pe care-ți chinui gândul, cum spui de-atâtea ori,
când nu știi ce sunt date, nici lumii și nici ție
și înspre ce prăpastii adeseori cobori?
Și crezi că te mai cureți de mâzgă și de silă
de tine însuți, alții să vie să te ia,
purtat pe drumul țării, din urmă, cu-o nuia?
Ca șarpele, veninul ți-l porți sub limba cracă
și muști în tine însuți, și te-nvenini, și taci
și nu ceri nimănuia să vie și să-ți facă
un nod pe-o creangă bine aleasă-ntre copaci.
Iubire-i ce se cheamă iubire, ori durere?
Minciună? Adevăru-i? Pe față ori pe-ascuns?
Și câteodată parcă trăiești ca o părere,
și alteori, nici noaptea nu-ți este de ajuns.
Și pari un om de seamă, și nimenea n-ar spune
ce lanțuri duci la glezne, și ce cătuși la mâini!
Până-ntr-o zi, când totul și-n tine va apune,
și săptămâni vor trece apoi, și săptămâni...


Atâta
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Spune-i firului de iarbă să răsară înainte
să răsară înainte,
și nepăsător la toate, să astupe iar cărarea,
să astupe iar cărarea,
spune-i crengii de răchită să s-aplece peste maluri
să s-aplece peste maluri,
și în râu să-și oglindească fața ei ca de copilă
fața ei ca de copilă,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma
eu atâta văd acuma,
spune porții să se-nchidă și să nu lase pe nimeni
și să nu lase pe nimeni,
spune focului să ardă și să nu se potolească
și să nu se potolească,
și iubitei să-și încline fața ei ca de răchită
fața ei ca de răchită,
ca o creangă de răchită să se vadă-n apa clară
să se vadă-n apa clară,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma,
eu atâta văd acuma.


Filă
(din vol. Versuri și reversuri, 2009)

Strunele harfii
Sbârnâie-ntruna.
Frica de n-ar fi,
Moartea, nebuna!

Ca pe-o femeie,
Singur cu luna,
Roag-o să steie
Clipa, nebuna!

Vorbe zevzece!
Una, doar una,
Vai, cum se trece
Viaţa, nebuna!


Un cuvânt
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Și voi trece în țărână
și voi fi o frunză-n vânt,
cât va fi să mai rămână
în rotire un cuvânt.

Voi vă duceți mai departe,
eu sunt prins de-un legământ
cât mă va lega de-o carte
în rotire un cuvânt.

Mai amână, mai amână,
spune gândul, și mai sunt,
cât cu viața se îngână
în rotire un cuvânt!

Un comentariu:

alexander spunea...

ziua buna. ma bucur sa te gasesc cu un asa blog bogat, si iti spun repede ca: motivul meu pentru venirea aici este de a-ti cere niste texte plus o scurta prezentare cu o foto pentru a le pune pe blogul meu, unde am si eu doua rubrici asemanatoare. :)
deasemenea, o sa ma grabesc sa iti trec blogul la lista mea. astept un raspuns pe:
elefantulaerului@yahoo.com

multumesc si spor>:)