sâmbătă, 16 iulie 2011

Poetul de vineri 24: Felix Aderca (1891-1962)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca)




Un prieten l-a catalogat pe Felix Aderca (1891-1962, numele real: Zelicu Froim Adercu!!) drept „poate cel mai artificios personaj din literatura română” - și pe undeva poate că are dreptate, având în vedere eclecticismul de necrezut al acestei figuri care ar fi fost îngropate în istoria literară dacă n-ar fi scris romanul SF „Orașele scufundate”. Măcar prin această carte a avut succes, dacă nu prin nenumăratele volume de versuri, proză SF, proză pentru copii, proză istorică, romane foileton, teatru, vieți romanțate, volume de interviuri, tratate despre estetică și balet... În schimb, Victor Eftimiu - chiar mai eclectic și mai prolific cantitativ - a avut un succes imediat, dar a rămas astăzi o mențiune la capitolul despre... tradiționaliști.
Puțini însă știu faptul că Felix Aderca a fost nu numai unul dintre puținii poeți menționați favorabil de către Ion Barbu (alături de Blaga, Philippide și... Emanoil Bucuța, alt poet astăzi uitat), dar și o figură - e drept, relativ marginală - a cercurilor protoavangardei, figurând în reviste alături de textele lui Ion Vinea, Tristan Tzara, Adrian Maniu, Emil Isac ș.a., contribuind la modernizarea liricii românești în etapa ce a urmat simbolismului. Deși a comunicat în continuare cu avangardiști precum Marcel Iancu (vezi cartea Mărturia unei generații, cu desene de Marcel Iancu), Aderca a renunțat la poezie. Puținele plachete de poezie, publicate în 1910 și 1912 și strânse alături de inedite în antologia „Murmurul cuvintelor”, nu lasă îndoieli: Aderca este un poet totuși prea sentimentalist pentru a rezista testului timpului, mizând doar ocazional pe prozaisme și ironii, suficient totuși pentru a-l plasa în aceeași linie cu ceilalți protoavangardiști (dintre care doar Tristan Tzara se va dovedi tenace până la capăt - cu alte cuvinte, autentic avangardist). Totuși, mai mult ridicolul involuntar străbate din unele versuri...


Geografie
(din ciclul Rime grațioase)

Trupeşă deşi copil
toată curbe îmbinate,
genele-nchid tremurate
pe desenul tău subtil.
Te-aş asemui, nebună
cum te văd, cu plinul glob
peste care cade zob
când de soare, când de lună.
Brâu bogat lucind ca pana
cu agate şi smaralde -
Malta, Cipru-n ape calde -
mijlocu-ţi, Mediterana.
Cârlionţii peste salbe
de la tâmple-n râs de soare
când se zbat par călătoare
gheţuri din fiorduri albe.
Iară şoldul, cum eşti scundă,
împlinitu-s-a precum
vasele-ocolesc în drum
coasta Africii, rotundă.
Şi picioruşele albe se scurg
ca râuri spre sudul sidefat
sub îmbinarea cărora se zbat
eternele timpuri ce curg.


In amore
(din ciclul Stihuri venerice)

De când te ştiu, Iubire!...
Eram doar un copil de ceară,
o-nflorată mlădiţă subţire -
un nor pe cer de seară.
De când te vream!... Deşi
din suflet
fâşii
mi-ai smuls -
deşi
gonitu-mi-ai fără răsuflet
al vinelor puls.
Ţii minte?
Te-aşteptam sub meri
să vii; te-aşteptam să-mi ceri
iubiri,
iar eu nătâng îţi dam gândiri
îţi dam dureri.
Acelaşi sunt, tot eu!
Nu râde că-s atât de mare şi de greu
că port pe umăr universuri,
că sunt ateu
şi că scriu versuri.
Cum te uitasem!...
Cum
mă rupse viaţa din mătasea
firelor ce împletiseşi
când sub mărul de la drum
inimii urziseşi
casa.
Te uitasem! Dintr-odată
mintea se urcă pe scara înţelegerii
şi roată
ochii şi-i făcu...
O! Cât mă duru!
De ce nu te-am avut atunci
să-mi arunci
în ochi un pumn de pulbere -
umanele munci
în beznă să se spulbere.
Să fi orbit.
De ce-am ghicit
că vilele pe culmi de munţi
cu ninse frunţi,
că imensele punţi
zvârlite pe-ntinderi de apă -
(probleme de-oţele
făcute să-ncapă
în fantastice schele)
c-armonica-nvârtire
a roţilor ce zdrumică atomul,
ce sfredelă pământ,
ce ţine omul
pe fire
de vânt
sunt picături de sânge, supte
de mizerie, ventuza
ce şi-a prins în inimi buza
să se-nfrupte,
sunt morţi
de foame, ce-au deschis
spre vis
ale cugetului porţi.
Cum n-am putut să smulg din căngi
demonicul ciclon de răzvrătiri!
L-aş fi dezlănţuit cu crăngi
din vârf de munte
să spulbere umanele duhniri
târâte de pământ -
să lunece pe imensitate
doar aripa de vânt -
o punte
pe eternitate.


Statueta de cretă
(din ciclul Reverii sculptate)

Culcată pe-o estradă
pumnii sub atentul chip
tu privești în zare -
poate la un țărm de mare
calda radă
de nisip.
Ești goală, toată. Un picior
ți l-a întins pe plajă.
Eu alături gânditor
țes c-un fir subtil o mreajă.
Cât ești de fragedă, statuia mea
de cretă!
Inima cu degetele-i străezi abea
pipăie această amforă cochetă
și de nea.
Linia ce curge de la umăr la picior
se alege, de mi-o caut,
visător,
dintr-un melc și-un ton de flaut.
Ții minte?
Nu e mult:
Acum o mie și ceva de ani.
Eram în Atica. Și sub platani
venisem să te-ascult.
Ne-am mai văzut apoi la Roma.
Un prieten (de femei)
m-a făcut să mușc aroma
și gândirea-ți sub un tei.
Vrei să grăim și-acu?
O, nu...
De ce să rătăcești prin vremi
idei să-nghemi?
Adevărul e un lac
peste care
se apleacă să se vadă fiecare
veac.
Forță vie?
E aiurea.
E viața ce-și gonește printre secoli, ca vedenii
corpurile modelate, cum pădurea
își alungă peste câmpuri undele de mirodeniiȘ
Iat-o!
Linia ce curge
de la umăr la picior
și se-alege, de mi-o caut
visător,
dintr-un melc și-un ton de flaut.


De vorbă c-un mort
(din ciclul Luceafărul morții)

Astă-seară, prins de friguri, aplecat pe-un vraf de cărți
capul meu e bloc, iar mâne caută pierdut prin hărți
un oraș necunoscut...
Dar muiat de-o străduință parcă fără de noroc
mâna șade pe hârtie, iar
ciocanul gândirilor din bătut
în bloc.
Din vag
ți-ai desprins obrazul drag...
- Popovici, mai ții tu minte
orele pierdute-n lunci?
N-ai murit, pesemne, iată, căci
ești tot tu cel de-atunci.
Eu sunt bine... Uneori bat
noroiul de pe străzi
casc la fete, la vitrine, la parăzi.
Scriu adesea; cat vreun verb
după care răsuflarea îmi gonește, ca un cerb;
bucuros că l-am găsit, îl
scriu mare pe hârtie,
caligrafiez un titlu, pui adresa:
veșnicie...
Tu?
Ești în fine fericit?
Ce păcat că nu-s cu tine...
Nu?
...Am să scriu o simfonie
într-un ritm schilodit
și-am s-o cânt în zi de toamnă
lângă crucea dintre mături.
Te-oi striga pe nume-n șoaptă.
Tu să știi că am venit
să dormim alături.


Cazarmă-n ploaie
(din ciclul Luceafărul morții)

Umed coperișu-n înserare
șiroaie apele murdare
lucind ca ace.
Plouă-n neguri. Ziduri ude
se ruinează. Ape crude
cad băltoace.
Scurt fulgeră o baionetă lângă drum
de santinelă: Un soldat de fum
încovoiat proptește gardul
ca de scrum.


4
(din ciclul Buchet)

În mine e forța obscură
ce din zgură
roca inertă clădi,
ce scurme din canaluri
ape-ntre maluri
mistuite cu veșnicii.
În mine e mistica dorință
ce dete putință
unor haotice-nchegări:
Geniu-miasmă
din fluidă protoplasmă,
din oameni, eterice visări.
În pulsul cugetului meu
e ritmul greu
ce leagă Luceafărul de Car
Sirius de Scorpionul
scăpărând în salonul
tăiat de covorul de cleștar
zee mică...
Amorul tău disprețuitor
nu-l mai implor;
în cursul infinit
ce-l evoluează gândirea
iubirea
e numai un calcul greșit.


Envoi
(din ciclul Buchet)

Am scris acest banal
buchet
de vorbe prețioase
spre-a dovedi că ești un bun material
pentru un poet
și-ai degetele-atâta de frumoase.


Le Square du Temple
(din ciclul Peisaje umoristice)

Ora 9 1/2
Clopotul din catedrală
luna vibrează peste parc
ca-ntr-un arc
de sală.
Floare-i papura, mănunchi
pe un ochi de apă rece;
în genunchi
peste val o rață trece.
Diogene sub un pom
într-o zdreanță de metal
ține-n mână un fanal
căutând un om.
Lâng-un gard și-arată săbii
două frunze lungi de mături;
un milog hrănește-alături
două vrăbii.


Murmur
(din ciclul Ochi stinși)

Mai ții în mână evantaie moi
și verzi din frunze de salcâm?
Singur bat același caldarâm
pe-unde ades trecurăm amândoi.
”Se lasă bruma peste vii” -
precum zicea poetul.
Și iată,
mi-e inima o foaie de viță-nsângerată
pe care se târăște-ncet regretul.
Dar nu-ți plac versuri eminesciene.
Sentimentală-n nici un fel,
viața ta e-o curte de hotel
în care, ca la nuntă, trag căruțe și rădvane.
Singurătate rea, de humă,
amintiri ca-n peșteri țurțuri reci...
Hazard cu ochi albaștri, treci
zâmbind în visul care te îndrumă.
Nu, n-am uitat din scurta-ne risipă
că mângâieri ai pus cu mâna ta
pe fruntea palidă ce revenea
din veacurile răsturnate, cu o clipă.
Eu te simțeam zbătută
și cu răsufletul pierdut în părul meu;
căci tu țineai la sânul etereu
veacul tot, geloasă și tăcută.
Iubitu-ne-am? Noi amândoi?
Să râzi...
Dar nu, căci se deschide
iar stupu-acelor viespi avide,
amarnice, mânjite cu noroi...
- Mai ții în mână evantaie moi?


Adam (Pământ și om) (fragment)
(din ciclul Biblice)

În Biblie, pământ
e scris Adam.
Și țărna din Mesopotam
însuflețită
e numită
cu-același vechi cuvânt:
Adam.



2
(din ciclul Noapte)

Pe masa noastră
farfurii de nea
și un pahar ce ține loc de glastră
în care-și cată
draga mea
culcuș privirea ta albastră.
În plafon un fulger circonflex
cu o scânteie fină
la mijloc, sparge prin reflex
o farfurie-n propria-i lumină.
Pe o estradă mică
un pian
acompaniază zgomotos și van
din lăută melodia care pică.

În capul meu a fiert un must
de abundență și căldură
și parc-aș vrea din ură
sărată să gust.

O, de-ai ști...
Sunt clipe fumurii
când viermele din țeastă ar iubi!
Să nu foșnești din rochii.
Întoarce chipul spre lăutar
pe nesimțite,
rămâi cu mâna mică pe pahar
cu ochii
sub pleoapele de gene lungi tivite
Vreau să sculptez prin sentiment
tot ce străvede o mătase indecent
cu miros cald de fân...
În lumina difuzată lent
se rotunjește rodia din sân.
O! Prăbușitu-s-a titanul
vanitos, cu fruntea amețită.
Vioara-mi pare-o fată-ndrăgostită
pe care-o ceartă clocotind, pianul.

Că-n jur e-atâta lume,
ce ne pasă?
Dorința-ne fierbinte să ne pregete.
Sărută-mă cu părul tău de spume,
ia-mi capul între degete
străvezii și tremurânde, ca-ntr-o plasă.
Noi retrăim în noaptea viețuirii
ce ne-a adus, asemeni unei unde de vibrații
aci-atâtea generații
mușcate-adânc de bestia gândirii.
De-am adormi din nou...
Și de-am lăsa ca fruntea noastră obosită
durerea infinită lege-ne -
iar morții înțelege-ne
ca pe-un ecou.

De ne-am iubi poetic
c-o inimă, un clopoțel
în care vremea bate-ncetinel,
la fiecare generație, patetic.

În restaurant miroase brad.
Tu mă priveșt atâta de glumeț!
Și cum zâmbeți din gura ta, isteț
pe dinții albi sar sunete și cad.


4
(din ciclul Fragmente/Romanțe)

O, mica mea...
Poeticele tale visări
sunt doar zoologice chemări.
De ce să smulgi cu albele degete
vălul de virginitate
ce-adoarme o imensitate
de gânduri ce n-or să pregete?

Nufărul reveriei
crește-n noroiul dorințelor.
Rupe cu vâslele dinților
apele poeziei.
Fii dulce...
Părul în coade să-l ții.
Sădește-ți la căpătâi un crin
și când vei simți
că obosită inima e să se culce
pe-o clocotindă undă de suspin
acoperă-ți fața cu crinul
și mușcă-n corola-i suspinul.


5
(din ciclul Fragmente/Romanțe)

Minerale.
Cugetul vă scoate-n lumină
agale
și-ascult cum în sânu-vă
plâng în surdină
coardele-astrale.

Cuarțuri, cărbuni, ametiste,
forme amorfe de rocă,
forme artiste,
sub care estetica sufocă -

din îmbinarea-vă titană
legarăți globul terestru
pe care-n buestru
se-ngâmfă vanitatea umană

iar prin pendularele forțe
creați biologicul mister
dând foc în eter
stelarelor torțe.


Epilog
(din ciclul Danțuri)

Cum de crezui că în tiparul mic
al stihului ar încăpea un suflet care vine
descifrând cu jocul liniilor fine
legile care creează din nimic?
Aritmetică, dicţionar, geografie -
ce gând nesăbuit avui
să-ncerc în ritmul graiului să pui
ritmul viu şi linia ta vie...

Niciun comentariu: