vineri, 8 iulie 2011

Poetul de vineri 23: Virgil Carianopol (1908-1984)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol)



Da, am luat bacul. Iar acum să revin la rubrica mea mult-iubită... „Poetul de vineri”.
Virgil Carianopol (1908-1984) a fost multă vreme asociat cu tradiționalismul, datorită implicării în gruparea „Gândirea”, puțini știind faptul că, anterior, poetul cochetase cu avangardiștii de la „unu”. În orice caz, a fost o prezență prolifică în timpul vieții.
Reprezentativ pentru tendința mai multor poeți de a fi în sfera modernismului și tradiționalismului simultan, Virgil Carianopol a debutat în 1931 într-un registru relativ nesigur, în placheta „Flori de spin”, relativ tributară unui simbolism de mâna a cincea, cu puțin timp înainte ca să devină un mare admirator al lui Ilarie Voronca și Sașa Pană. Versurile ce urmează sunt astfel tributare până la imitație și pastișă modelului imagist-suprarealist, dar merită notat faptul că influența imagismului nu va dispărea complet nici în volumele postbelice... iar poetul ar fi rămas probabil modernist într-un fel sau altul dacă nostalgia incurabilă și/sau prestigiul grupării „Gândirea”din acea perioadă nu l-ar fi determinat să scrie într-un mod tot mai cenușiu-pământiu.
Orice s-ar zice, cel mai lăudabil volum al lui Carianopol rămâne cel de tranziție dinspre avangardism înspre tradiționalism - Scrisori către plante, premiat inclusiv de Societatea Scriitorilor Români. E drept, nu multe dintre volumele care au fost premiate astfel au rezistat trecerii timpului, dar iată că Scrisori către plante mai poate surprinde și astăzi un cititor, e drept, ceva mai indulgent: „Ce dacă fur?/Ce dacă sunt laş?/Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou/Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?//Ce ştiu eu decât să plâng?/Ce dacă gura mea nebună/A muşcat carne din lună?” (Revolta din noiembrie). Iarăși, stilul nu este deloc singular în epocă (vezi N. Crevedia, Arghezi și traducerile din Esenin de Zaharia Stancu și George Lesnea), dar îl suprinde pe autor la înălțime - o performanță neatinsă nici măcar de versurile din volumul din 1933 (cel intitulat... „virgil carianopol”), destul de artificioase.
Să lăsăm la o parte volumele de după 1936, cu relativ puține poezii care merită să fie antologate: până la urmă, numele lui Virgil Carianopol a supraviețuit doar în... antologia „Avangarda literară românească” a lui Marin Mincu, despre care a scris - fără ironie - într-un moment de bună dispoziție: „Virgil Carianopol este în contextul betonat, excesiv programatic al avangardei românești, un caz de coloratură și spontană aderență; deși poet al nostalgiilor tradiționaliste are curajul, în plachetele debutului, să se ABATĂ de la linia culturală curentă. La fel, un idiolect oral, o spunere în loc de scriere a discursului îi dau o prospețime pe care o au numai poeții dialectali. Există și un avangardism dialectal, căci, după cum se cunoaște, G. Călinescu a scris despre „Suprarealiștii bucovineni”, dar nu a scris nici un rând despre Gellu Naum.” Eu cred că, totuși, e greu de spus cât de spontană a fost aderența poetului la avangardă, dar rămâne un caz notabil alături de - ceva mai târziu - iconari (așa-zișii „suprarealiști bucovineni”).


Revolta din noiembrie
(din vol. Scrisori către plante, 1936)

Ce dacă fur?
Ce dacă sunt laş?
Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou
Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?

Ce ştiu eu decât să plâng?
Ce dacă gura mea nebună
A muşcat carne din lună?

Anii mi i-am pierdut prin amintiri întunecoase,
Am jinduit toată viaţa după lucruri frumoase.
Am hoinărit cu sufletul încins în sfoară
Şi tinereţea mi-am măcinat-o ca o moară.
Din clasele pe care plângea igrasia
M-am înhăitat cu visul şi cu poezia.

Ce folos însă, că mi-am cântat tainele,
Eu căruia visul i-a furat hainele?
La ce mai sunt bun?
Ce speranţe, ce tristeţi am avut eu
Care am dat cu pietre în Dumnezeu?

Inima mea ca o văpaie
Luminează boii care fumează liniştea din paie.
Sângele meu ca o furtună
Clopoţeii stelelor îi sună.
Acum, nu mai plâng,
Gâtul trecutului nu-l mai strâng.

Arunc în urmă o gresie
Şi munţii îşi înalţă privirile;
Arunc în urmă un pieptene
Şi o pădure mă desparte de toate amintirile.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

în fiecare seară
un corb trage la doamna Corceaghina
și aduce orașu în cioc
ca pe un sâmbur de cireașă.
în alte seri își uită locuința.
odată s-a oprit la curve
și a furat o curvă
și femeia cânta:
noi suntem gonite de lume
dar ce ne pasă de voi
la noi vin oamenii noștri
și noi îi târâm în noroi
ne îndrăgostim și de animale
căci femeile iubesc mult în savoia
doamnele vin cu câinii la noi
când vor să le facem nevoia
când câștigăm bani îi bem
că ne plac nopțile cu tutun
cine nu bea e un prost
cine nu vine la noi e nebun.
dansăm și eu plătesc lui Ruth
că știe să mă tragă bine când sunt răcită
și știe să mă bată.
în fiecare seară
un corb trage la doamna Corceaghina
și corbu e om
și omu sunt eu.


Aripile
(din vol. Cântece de amurg, 1969)

Nu-mi pune aripi! – am strigat
spre îngerul ce mă ţinea
când îmi vâra aripi cu sila
şi-n umeri mi le îndesa.

Nu vreau!
Dar el, cu o răbdare
pe care numai îngerii o au
Nu mă lăsa, deşi din ele,
Spuneam că nu ştiu cum să dau…

N-auzi?? – strigam.
Tocmai cu mine?
Nu fi aşa ne-ndurător!
Nu le strica, le pui zadarnic.
Eu niciodata n-am să zbor!

Eşti surd?? l-am zguduit lovindu-l.
Dar el tot mai aprins lucra.
Ştia că voi avea nevoie
Ştia c-odata voi zbura! …..



Teatru
(din vol. Scară la cer, 1940)

Nu-mi spuneţi ce-s săracii, nu ştiu ce-i sărăcia,
În mine stau grămadă comorile de bani.
De vreau un pol de aur, când toamna e pe-aproape
Mă-nalţ şi iau o mână de galbeni din castani.

Nu vreau să văd săracii, eu sunt un prinţ bogat
Pe care nebunia îl ţine lângă ea.
Când vreau domnii de soare, când vreau domniţe albe,
Trimit în gând o slugă din visuri să le ia.

Am tot: palate, aur; am tot ce mintea cere,
Tot ce gândesc poeţii, tot ce-au visat nebunii.
În camera mea albă, pe patul meu de scânduri,
Am tot ce-au strâns în suflet îndrăgostiţii lunii.

Săraci sunt doar aceia ce nu pot să viseze,
Acei ce în bordeie nu pot vedea castele,
Săracii sunt aceia care clădesc palate
Şi care totdeauna se spânzură de ele.

Eu sunt bogat, nu-mi pasă că haina mi-este ruptă.
Eu nu-s supus la nimeni, eu nu sunt sluga legii…
Visând tot ce nu este, trăiesc deasupra lumii,
Iubindu-mi nebunia, sunt mai bogat ca regii.


Umbre
(din ciclul Cântece neauzite, din ant. Scrisori către plante, 1997)

De cum am trecut de diguri,
Căruța s-a-mbolnăvit dintr-o dată de friguri.
Am dat drumul calului, fără frâu.
De-o parte și alta, porumbii, cu pistoale la brâu,
Mă priveau hoțește.
Îi auzeam șoptind, parcă nu vorbeau românește.

Căruța încărcată, parcă era de fier.
Peste fân, se suise și noaptea până la cer.
Deodată luna s-a arătat plină,
Înecându-ne în lumină.
Calul s-a înfiorat și-a pornit mărunțel.
Luna ca să-l ajute, a pus și ea un cal lângă el.

Până-n satul vecin, au tras amândoi,
Mergând ca vântul printre șirurile de păpușoi;
După aceea, când am ajuns în sat,
Luna și-a luat calul și-a plecat.

Toată noaptea am mers fără îndemn,
Bocănind pe drum, ca un om cu picioare de lemn.
Din când în când, luna mai venea
Și punea calul la căruța mea.

Când am ajuns acasă, luna pierise.
Noaptea nu știu pe unde sărise.
Soarele, ca un pom pletos,
Își târa crengile pe jos…


Unde este acel bătrân povăţuitor?
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)

Mă recunosc
la poarta aceasta
fără amintiri,
singur, cu revolta mea spărgând geamurile

Da, aici ca şi în alte părţi
mă ştiu

Dar de ce îmi amintesc de voi
ca de un revolver?
De ce îmi aduc aminte de femeia
cu privirile atârnând în mine
ca nişte fructe?

Te cunosc linişte
ca un loc viran,
te recunosc adolescenţă
dărâmată peste mine ca o casă
şi pe tine dimineaţă
jucându-te cu cocoşii

Ah! copilărie cu pantalonii
sfâşiaţi de câini
unde este vacanţa care în fiecare toamnă
se prefăcea într-o pasăre călătoare?

Eram eu atunci, sau noiembrie?
Eram noi, sau poienile cu gâturile întinse
spre setea verde a porumburilor?
Unde sunt umbrele noastre
cu genunchii somnului pe pleoape?
Unde sunt eu?

O! călător de fum,
tu care n-ai avut nici odihnă nici iubite
descoperă-te şi stai
aici este o bancă pentru amintirile obosite.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

cine m-a strigat
când îmi curăţam flautul de cântece?

cine m-a cunoscut
când în suflet îmi putrezeau femeile de iubire?

cine mi-a întins braţele
când dimineţile se târau prin casă ca preşurile?

cine m-a întrebat de mine
când îmi întoarceam drumurile ca vitele de la păşune?

cine m-a mângăiat
când liniştea îmi crescuse pe frunte ca un muşchi?

oh mările atârnate de proră
deşerturile adormite cu oazele de gât.

prietene tu ai suflet?
pe tine te-a întrebat cineva de suflet?

cine-ţi va peria hainele de insomnii
când mâinile nu se vor mai întinde după vis?


Cotidian
(din vol. Cântece de amurg, 1969)

Mă-ntrebi ce fac în stropul meu de viaţă?
Mă scol la ora mea de dimineaţă,
Le dau la flori şi ierburilor toate
Să bea argintul apei nestemate

Vorbesc cu pomii care-mi fac din cap,
Că n-am putut de nici un vânt să-i scap
Şi când se scoală-ai mei sunt îmbrăcat
Şi stau de mult cu celălalt, la sfat.

Cam pe la nouă-mi place când e soare
Să scot afar' strămoşii din covoare,
Să şterg prin casă timpul de pe unde
De nu ştiu cine, vine şi s-ascunde.

La prânz, cu-ai mei - cu viaţa-n altă haină,
M-aşez dorit la masă, ca la taină.
Împart, şoptesc şi drept binecuvânt
Belşugu-acestui strămoşesc pământ.

La ora trei, căutător de tihnă,
Mă trag şi eu în casă spre odihnă.
Închid cu cheia uşa, ca de hoţi -
Şi mor o oră, două, pentru toţi.

Către amurg, fac tainic alt popas:
Cobor adânc în cât mi-a mai rămas,
Mă-nchid în gânduri şi pornesc în sus,
Să mă-ntâlnesc cu cei care s-au dus.

Când alţii dorm, sau beau, fără habar,
Eu sap în mine şi arunc afar'
Cu amintiri şi oase vechi de gând,
Pe care anii le-au albit trecând.

Cam pe la unu noaptea, obosit,
Când toţi ai mei sunt lut înmărmurit -
Îmbrac şi eu cămaşa mea cu flori
Şi plec ca toţi din lume, până-n zori...


Eu acesta ca şi alţii
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)

De câte ori
nu m-am suit pe grămezile de cărbuni
ale nopţii şi privind
depărtarea m-am întrebat cine sunt?

Ce vrei să-ţi spun aici unde în fiecare seară cineva
stinge o lampă în sânge?
cine ştie, poate sunt piatra binefăcătoare care
ucide, poate sunt degetul răsfoind ultimele file
ale salcâmilor sau cuvintele scoase ca o fâneaţă
proaspătă din gura dimineţii
De ce mă întrebi?
Acolo sau în altă parte
însemn o trecere repede
o mână, o chemare
în pielea stâncii
Mă urc sus
trecând prin palmă stamba subţire a zilei

Acolo
mă aşteaptă obrazul tău
care încearcă zâmbetul unui acid
şi face să apară
cuvintele scrise cu cerneală simpatică
Dar nici o privire
nu întinde benevol braţul,
nicăieri prietenul evocator
care să-şi treacă printre degete
lâna sură a stânei
în toate părţile numai eu,
eu tristul, eu blondul, eu timidul, eu exasperatul,
eu cu adolescenţa mea puternică rupând gardurile.


Rugăminte
(din vol. Carte pentru domnițe, 1937)


Dacă te duci moşule pe la noi, prin pădurile noastre dace,
Pe unde şi-au înălţat doinele Jiene conace,
Pe unde sună luna din cornul de vânătoare,
Pe unde seceră ţăranii raze de soare,
Să te opreşti la o casă albă şi înaltă ca cerul
Şi să întrebi de Mărin al lui Dincă Vierul.
Este un ţăran înalt cât un munte,
Cu o tăietură de bardă ca o lună în frunte;
Poartă iţari şi suman când e ger,
Nu se teme decât de minciună şi cer;
Este frate cu mine, cu clăile grâului aşezate cununi,
Are doi copii ca dreptatea de frumoşi şi de buni
Şi o femeie, care când dă drumul cântecului,
Alungă toate apele necuratului şi descântecului...
Să-i spui că nu i-am uitat grijile care îl îndoaie,
Că mă rog şi acum pentru ţarine şi pentru ploaie,
Că o să mă întorc iar, cine ştie când
Şi că îmi înfloreşte în fiecare primăvară rapiţa-n gând...


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

ştiam seva trandafirului din cântec
urcând prin elanul călcat în picioare
când veneai cu universul ca un gunoi în ochi.
dar te-am plimbat prin acest azil
ascunzându-te după fiecare cicatrice.
te prezint fluviului cu pântecul de gondolă.
eu nu mai am inimă
pe mine mă caută inima pe stradă
mă caută viaţa în ospiciu
eu aş da foc sufletului
uitaţi-vă
în munţi vulturii îmi rod umerii
soarele îmi caută gleznele prin prăpăstii
din pocnetul armei
cresc vânătorii cu pădurile în şolduri
d-lor
priviţi aici paiaţa care şi-a uitat viaţa în tren
aici omul cu tinereţea aruncată la câini.


eu nu am copilărit cu nimeni
titu

ce-mi pasă dacă femeia ta îmi face cu ochiu
când îi vor creşte prin rochie
mâinile amanţilor clandestini?
eu nu ştiu să flirtez
nici să vorbesc încet
eu târăsc deziluziile după mine ca nişte suferinţe
şi plec strigând printre oameni
priviţi
dacă sunt slab sau tăcut
trist sau mai scund cu o şchioapă ca spiritele voastre
ce vă pasă
când vă vorbesc de rău
când fac poeme proaste
ori când vă fac măgari?
fiecare cuvânt este un soldat rănit
din marea bătălie ce se dă în mine
feriţi-vă
poemele mele sunt contagioase.


Nu voi uita
(din vol. Frunzişul toamnei mele, 1938)

1917... Toamna, pe malul Dunării, la Corabia,
Unde hotarul îşi îndoaie liniştit şi frumos sabia,
Tunurile începuseră să bubuie, casele parcă erau hârtii
Se clătinau şi cădeau, strivite ca nişte jucării.

Ziua era tristă. Chesoanele rătăceau în neştire,
Ne cutremuram de prezent, ca de cine ştie ce amintire.
Ana, fata cu părul blond ca secara,
Cu ochii din care nu pleca niciodată vara,
Aşezase un steag alb în poarta pe care o roseseră carii
Şi fugise de teamă în casă. Pe uliţe, curgeau gârlă bulgarii...

Toată noaptea, au căutat peste tot. Când au ajus la noi
Beţi de ţuică, plini până la gât de noroi
Şi au dat cu ochii de Ana, de mâinile ei ca zăpezile,
De ochii ei verzi prin care se plimbau primăvara livezile,
Au început să zbiere, să-i rupă hainele, s-o ciupă
Toată căldura din trupul de zăpadă, voind să i-o rupă.

Târziu, dinspre ziuă, au scos-o afară şi-au legat-o de pom,
Ochii lor roşii de pofte nu mai erau ochi de om...
Un bulgar ciolănos a pus arma la ochi şi a tras unde-s-a-ntâmplat
Apoi au încălecat pe cai şi-au plecat să cucerească lut pentru împărat.
Văd şi acum privirile Anei. Gura nu-i mai era gură
Pumnale i se făcuseră ochii de ură.
Ştiu, ea ne-a iertat, că n-am putut face altceva decât plânge,
Dar eu nu-i voi uita niciodată pieptul roşu de sânge.


Singur, singur
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)

Pornim. Nu este nici drum nici întoarcere
nimic în afară de noi acolo unde tu sau eu
ne vom agăța de piatra limpede
a unui chiot.
Furtuni trec pe lângă noi
în rochii largi
ele știu să danseze, știu să iubească.

Râuri asasinate așteaptă
râuri cu gaura adâncă
a lunei în gât
ne privesc ne cheamă

Apropie-te salută
sub pământuri alte planete
și sângele istovit
căzut cu fruntea pe braț.

Dar deodată sunt singur. Nu-i nimeni
să-mi scoată vorba din gură ca un căluș
În jur stăruiesc oameni noi abur foarte frumos
Singurătatea în auz ca o pasăre.

Întind mâinile și totul dispare.
Au fost vedenii?

Pornim pornim cu durerea noastră mărită ca-n fața unei lupe

și iarăși nu era nimeni
nici corăbieri
nici vânturi
nici anotimpul ca un tunel plin încă
de fumul vacanțelor din 1933.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

când imaginile stau dincolo de mine
ca soldaţii după metereze
şi când strigătul de brumă al cocorilor
despică inima toamnei
o melodiile îngrămădite în flaut
cum luau foc cântecele de atâta căldură
cum se îndoiau troiţele crescute în mie
cum se ascundeau visurile sub pernă.
cum se strigau altădată copiii de ţărână ai trecutului
cine va fi lampagiul de seară al somnului tău?
cum se va deşira verbul ca un schelet
cum se va lungi degetul până la singurătatea de izvor a lunii?

vei mai fi vreodată
basmul tolănit ca un câine la picioarele copiilor?
sau te vei mai închipui
adolescentul din serile când iarna te juca pe genunchi?


Despre moartea mea
(din vol. Scară la cer, 1940)

O, n-o să mor, - sunt sigur - n-o să mor
Când haina asta de ţărână învechită,
M-o părăsi, voi lua o altă haină
Pe care-oi lepăda-o iarăşi obosită.

Mereu voi trece dintr-o viaţă-n alta, -
Ca dintr-o casă goală-n altă casă, -
De fiecare dată cu speranţa
Că una decât alta-i mai frumoasă.

O, nu vă bucuraţi că o să mor...
De plec de-aici mă nasc în altă ţară,
Pe răzvrătiţi nu-i lasă viaţa ca să plece,
Pe visători nu-i lasă visele să moară.

Cei care mor sunt ceia care-n viaţă
S-au mulţumit cu ce-au clădit şi-au spus,
Nemulţumiţii nu mor niciodată
Şi cel dintâi nemulţumit a fost Iisus.

Şi dacă totuşi v-o părea că mor
Când se va naşte-alt răzvrătit, sau alt ecou...
Să ştiţi: c-acela-s eu, nemulţumitul
Care-am venit să mă revolt din nou.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

între ferestrele tăiate de umbra voastră
ori în notele zornăind ca durerea
am întins mâinile după zarzărele coapte ale plecării.

am văzut tramvaiele
cărând bucureştiul la periferie
dimineţile frecându-se somnoroase la ochi
şi m-am aplecat peste pervazul vorbei
ca peste un şanţ.

dar nimeni nu va şti trecutul meu istoric
trecutul meu extraordinar exuberant
trecutul meu ridicol
nimeni nu va desluşi peisajul
lăsat cu papucii la intrarea în vis.
pentru că tramvaiele au trecut prin fereastră
şi acum prietene
tramvaiele au intrat în mine.


Însemnare de la Anapa
(din vol. Poeme de pe front, 1941)

Trece şi-azi. A câta zi trecu
Ca un stol de păsări speriate?
Inima, ca un cocor rănit
Către zarişti de lumină bate.

Tot aci, într-un bordei uitat,
La o masă şchioapă, mă frământ.
O să fie şi aci o cruce!
O să fie şi aci pământ!

Seara, luna, mă petrece-ntreagă,
Ca o albă, splendidă liană.
Ziua, ochii mi-i adună-n ea
Zariştea înaltă şi bălană.

Nu mai sper s-ajung să mă dezgrop;
Vremea tot mai mult o să mă-ngroape.
Câte vise n-am trimis de-aici!
Câte vorbe n-am trimis pe ape!

Hai pământ, desfă-te şi mă ia!
Nopţi de-a rândul în adânc ţi-am mas...
Poate doar aşa, parfum sau vise,
O să pot să mai ajung acas'.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

dar pentru că nu voi mai veni spre aurul cetăţii
ştiu că vor creşte în mine bălăriile tăcerii
ştiu că va cădea tencuiala din inimă ca după o ruină
dar am iubit ora aceasta
în care mă voi agonisi ca monedele
în care mă voi inunda ca mlaştinile.
ştiu că pentru voi orele cresc numai până la genunchi
dar mâinile nu se vor mai pleca să le culeagă
când bufniţele vor fugi speriate din ele.
o voi nu aţi văzut ziua alergând despletită pe stradă
nu aţi văzut parcurile umblând cu aleile de mână.
oamenilor
ce aţi simţit când muzicanţii înnebuniţi
şi-au aruncat jucăriile
şi cântecul îndoise arborii?

oooooooo
cât va zbiera oraşul după mine
când nu voi mai fi acesta.


Oltenia
(din vol. Cântece româneşti, 1970)


O fată-naltă, numai veselie,
Cu lanuri mari de grâne şi de foc
Umblă-mbrăcată-n fote lungi şi iie,
C-un curcubeu de bete pe mijloc.

Mai mare dragul s-o priveşti în toate,
S-o vezi la horă-n zile de popas
Sau să-i colinzi prin casele-nflorate
Cu miros de gutui şi ananas.

Îşi are şi ea dragostea ei sfântă:
Îi face Oltul curte zi de zi
Şi-o mângâie, dar Jiul care-i cântă
S-ar mânia pe dânsa dac-ar şti!

Cu creştetul Parâng, cu ochii stele
Cu păru-n vânt, păduri de mii de ani
Pe piept, în loc de şiruri de mărgele,
Ea poartă dealuri vechi de Drăgăşani.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

lelia
ţi-aduci aminte cum striga pădurea după noi?
ţi-aduci aminte zborul de lampă al cocorilor?
ţi-aduci aminte când scuturai perinile de vise?
ţi-aduci aminte când oraşul îşi desfăcuse pieptul ca o rană?
ţi-aduci aminte cum ningea într-un cântec din rusia?
ţi-aduci aminte cum deznădejdile săreau ca podurile în aer?
ţi-aduci aminte uşile deschise spre alt secol?
ţi-aduci aminte primăvara cu sabia înfiptă în noi?
lelia lelia unde sunt arborii
cu doinele întinse peste umerii noştri?
ce mâini vor şterge praful
de pe banca aşezată în poema aceasta?


Bătrânul pictor
(din vol. Lirice, 1973)

Bătrânul pictor, pus să lumineze
Locaşul nou cum altele nu sunt,
Amestecă lumini ce să vieze
Şi după ce va odihni-n pământ.

Cuprins de taina artei sale sfinte,
Trudind adânc, cu har nepământesc,
El caută şi ia din el, fierbinte,
Culorile eterne ce-i lipsesc.

Suind adesea în înalt, cum urcă
La lucrul lui din bolţile ce-l cer,
Cum peste trepte paşii şi-i încurcă,
Privit de jos, parc-ar urca la cer.

Îşi odihneşte trupul mai arare,
Din ce în ce mai palid şi mai şui.
Cu-atât cât pune-n fiece culoare
Şi aurul din strălucirea lui.

Iar când, târziu, coboară de pe schele,
Numai culori pe haine şi pe lut,
E, parcă, Dumnezeu plin de vopsele
Când a sfârşit cu lumea de făcut.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

să vie zăpada porumbeilor
să-mi mângâie tristeţea
să vie pădurea în genunchi să-mi cânte
neliniştea plopilor înalţi ca prietenii mei
să vie planetele ca nişte cercei
să ne plimbăm prin oglinzile trotuarelor
să vie ploaia să cerşească la geam.

în oraş am văzut obloanele
dormind ca vagabonzii sub streaşină
am văzut vitrinele picotind
am văzut cerşetorii cu ochii primeniţi de lacrimi.

dar cine va căuta durerea în carne
ca sânii mamei copilul?
o ce triste sunt amintirile
şi cât mă dor nopţile întâlnite pe străzi...


Noaptea lângă Ceahlău
(din vol. Elegii şi elegii, 1974)

N-am să pot în viaţă să mai uit vreodată
Noaptea ceea clară, munţii depărtaţi,
Luna grijulie şedea aplecată
Şi stropea cu raze pomii-nsetoşaţi.

Cineva de taină şi avut pesemne,
Văruise drumul lung şi prăfuit,
Şi vărsase-n ape, chipul să-şi însemne,
Mii şi mii de stele şi argint topit.

Nu ştiu nici acuma cine peste toate
Arunca luceferi, luminând în hău
Şi nici dacă părul ce-ţi cădea pe spate
Era părul lunii sau era al tău.

Nu-ncerca o frunză vorba să şi-o spună.
Muntele, cu vârfu-ncărunţit de ger,
Se vedea departe, aurit de lună,
Cum ţinea în creştet bolţile de cer.


***
(din vol. virgil carianopol, 1933)

vezi râurile aplecate lângă inima
ca o stalactită în peştera vorbei?

te ştiu barza venită ca o primăvară
în acelaşi trandafir
te ştiu principesa de seară a plopilor
şi fruntea ta a crescut o mână
pentru mângâierile sălcii din tine.

dar cine se va opri lângă troiţa cuvântului
când drumurile te vor duce ca pe un copil
când păsările acestea nu-şi vor mai găsi cuibul?
domnule voronca
ce s-a surpat pe liniştea de afară?

a căzut toamna din plopi
sau inima din mine?

2 comentarii:

Anonim spunea...

ai luat bacul?

Online Games spunea...

Salut,
Am si eu cateva site-uri cu page rank-uri 2 si 4.
Daca vrei sa facem un link exchange avantajos sau mai multe da-mi te rog un add pe mess la id : francesco_da_gama sa vorbim mai usor.
Astept un raspuns oricare ar fi el.
Numai bine!!!