vineri, 20 mai 2011

Poetul de vineri 21: Cezar Baltag (1939-1997)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag)




În aceeași zi a anului 1960 au debutat laolaltă, în ceea ce avea să devină vestita colecție „Luceafărul”, Nichita Stănescu (cu „Sensul iubirii”), Ilie Constantin (cu „Vântul cutreieră apele”) și Cezar Baltag (1939-1997) - cu placheta „Comuna de aur”. Tripla lansare a însemnat fără îndoială apariția unei noi generații, chiar dacă toate plachetele amintite, în mod evident, nu erau eliberate complet de semnele proletcultismului. Se știe ce s-a întâmplat după aceea: Cezar Baltag a fost aproape o vedetă literară o bună perioadă de timp până după 1975, când va apărea treptat o nouă paradigmă... De-atunci, mai ales după moartea poetului, poeziile au fost date aparent complet uitării, nefiind reeditate decât o singură dată, acum câteva luni (vezi colecția Premiul Mihai Eminescu Opera Omnia). Deci s-ar părea că poeziile sale nu rezistă eroziunii vremii și schimbărilor paradigmatice! Era un lucru aproape inevitabil ținând cont de factura intelectualist-metafizică a poeziei sale - și totuși Ion Barbu a putut! Da, dar Cezar Baltag nu este totuși Ion Barbu. Mult tributar lui Ion Barbu și lui Mircea Eliade (în ceea ce privește concepțiile, să le zicem, esoterice), Cezar Baltag reușește totuși - în cele din urmă - să-și înjghebeze un stil personal, după câteva volume de un manierism aproape sufocant pe alocuri (culminând cu „Madona din dud”). Cele mai reușite poezii ale sale, esențiale într-un mod aerisit, apar începând cu volumul „Unicorn în oglindă”, cu precădere însă în excepționala plachetă „Dialog la mal”.

Am fost foarte plăcut surprins când am citit „Dialog la mal” (cu o copertă de un minimalism irezistibil, așa cum nu s-a mai prea făcut după 1989), neavând anterior cunoștiințe multe despre Cezar Baltag și poezia sa (să nu uităm totuși că a scris și două volume de eseuri, care se găsesc - culmea! - mai ușor decât volumele de poezii). Neomodernismul strident, aproape kitsch - dar și fermecător pe undeva în vetustețea sa - din „Răsfrângeri”, de pildă, lipsește aproape cu desăvârșire în „Dialog la mal”. Dacă îmi permiteți, aș descrie poeziile acestea din punct de vedere sinestezic ca fiind „albe”. Lipsite adeseori de semne de punctuație și în cantități mici, bine dozate, cuvintele își dovedesc forța, chiar dacă, să fim serioși, Cezar Baltag rămâne tributar paradigmei neomoderniste în care a crescut - dar a avut tăria de caracter să nu se reprofileze la prima bătaie de vânt (spre deosebire de alți colegi de generație gen Anghel Dumbrăveanu, care rareori reușesc să facă o tranziție autentică înspre „postmodernismul” optzecist/textualist). Marin Mincu, de altfel, a criticat, în mod evident, lipsa de autenticitate (și, într-adevăr, poezia lui Cezar Baltag este de extracție livrească, deși vocația sa metafizică are o bază autobiografică - vezi poezia Iată Cotmeana, publicată chiar în al doilea volum, Vis planetar) și de filon „tragic”, chiar și în elegiile din Euridice și umbra... indepedent însă de ce observă sau nu observă Mincu, cred că Baltag este - cu precădere în ultimele volume - un poet câtuși de puțin autentic dincolo de omniprezenta „armătură” filosofico-metafizico-esoterică care ar putea fi valorificat mai bine în viitor, poate odată cu o vitală întoarcere (inevitabil parțială) la metafizică a liricii românești, fără de care aceasta s-ar „sinucide” în cele din urmă.

Următoarea selecție de poezii este inevitabil fragmentară, deoarece n-am avut decât acces limitat la volumele și mai ales antologiile poetului. În plus, încă mai e de așteptat până aș putea oferi o perspectivă mai coerentă asupra acestui poet cu unele resurse ce ar putea încă să fie descoperite.


Iată Cotmeana
(din vol. Vis planetar, 1964)

Iată Cotmeana. O știu din copilărie, de când
spre seară, nemaiplăcându-mi jocul,
mă întrebam de ce plouă uneori pe pământ
și ce e piatra și focul,
de ce au vrăbiile aripi și zboară
din ulm în arțar, a câta oară
e iar primăvară și vară.

Chipul meu era asemeni cerului gol,
brăzdat în răstimpuri încete de stele,
și umblam toată seara domol,
de teamă, pesemne, ca nu cumva
întrebările să se ciocnească-ntre ele.

Podurile de lemn de pe care privii
albia râului departe în văi
erau pentru mine posibile căi
către miriștile din miazăzi,
iar valurile îmi lăsau în auz
sunete limpezi trecând în culori,
și ziua era tărâm nesupus
în care mă rătăceam uneori.


Hotel
(din vol. Dialog la mal, 1985)

"atunci iarăşi vă veţi petrece restul vieţii dormind, afară numai dacă zeul, îngrijindu-se de voi nu v-ar trimite pe altineva la fel"
Platon, "Apologia"



Camera 3210. Poftiţi cheia, vă rog.
Luaţi ascensorul din stânga
Bună seara, domnule
Bună seara, domnilor
Eu urc în cameră şi mă odihnesc puţin.
Cobor într-un sfert de oră.
Ne vedem jos. Ne vedem sus.
Nu ne mai vedem niciodată.

Gata. S-a închis uşa bine?
O uşă
nu se mai închide la loc
în aceeaşi lume

Vecinul din dreapta a coborât
Nici în camera din stânga
nu mai e nimeni. De la
etajul acesta toţi
au plecat

Hei, recepţia! Unde au plecat toţi?
E o conferinţă undeva
în seara asta?

Exact adineauri coridorul
era
înţesat de lume.
Doamne,
hotelul e gol

Hai afară. E pustiu şi oraşul.
Cum a mai trecut vremea, dom'le,
n-am stat decât zece minute
şi a început
vacanţa.
Da vacanţa. se poate în sfârşit
respira.
A plecat şi Dumnezeu în vacanţă

Pa, Doamne. Ne vedem în celălalt
în celălalt eon.
dacă mai vine vreunul.
Pa.
Lumea e în vacanţă.
Lumea a fost.
Ceva a fost în tot cazul.
A fost cu siguranţă ceva
în tot timpul acesta.

Oh, dacă ne-am putea aminti
ce anume...


Dialog la mal
(din vol. Dialog la mal, 1985)

Iată, îţi dau un cuvânt
şi cu el îţi dau lumea
şi nu-ţi cer nimic
numai
să ţii minte Cuvântul.

Atât.

Îţi dau înţelepciunea
de a regăsi tot ce vei pierde;
tu dă-mi numai râsul
tău
pentru totdeauna

Ca şi cum zilele
ar începe deodată să zboare
ca şi cum
stolul
ar fi tot mai sus

Îţi dau aripi
să te iei după ele
tu dă-mi numai ultima ta
lacrimă.
Atât

Acum gata.
Am ajuns la ultima treaptă.
Îţi dau noaptea lumii.
Tu dă-mi numai oboseala ta
mare.

Atât.

Îţi dau flacără
tu dă-mi numai ultima ta
bătaie de inimă

Îţi dau înapoi lumea
pe care ai pierdut-o.
Tu
spune-mi numai
Cuvântul
încredinţat ţie

Cuvântul. Atât.


Ceasornicul
(din vol. Răsfrângeri, 1966)

Ei în ochii mei trăiesc,
ei în ochii mei iubesc,
ei în ochii mei gândesc,
ochii mei și-i amintesc.

Trece Nimeni visător,
blond și înmărmuritor,
printr-un veșnic șir de numeni
la același numitor.

Cel ce nu e a venit,
cel ce e s-a risipit,
Lângă tâmpla mea începe
plus și minus infinit.

Trupul și-l voia înfrânt
ora matură căzând
sclavă cercului de zgomot
ce-l înscriu monologând.

Fața mea-i oglindă rea,
îi dizolvă chipu-n ea,
i-a topit obrazul palid
chipul care-i răspundea.

Trece Nimeni visător
pur și înmărmuritor
printr-un veșnic șir de numeni
la același numitor.

Cel ce nu e a venit,
cel ce e s-a risipit,
eu însămânțez în lucruri
sufletul lui Heraclit.


Naștere
(din ant. Poeme, 1981)

Furtunos
pahar
am băut astăzi
M-am oprit
la jumătate
și n-am mai știut
ce țin în mână

Apoi
am trecut
și de poarta aceea

Și totul era sus
totul zbura
Inima mea era un avion
care ieșise din cer
și nu mai avea
pământ
să aterizeze.



Răsfrângere în memoria soarelui
(din vol. Răsfrângeri, 1966)

Toate sunt sub semnul tău, Apollo.
Clipa plouă-n noi torenţial.
Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă
o femeie a iubit un deal.

În stejar, unde septembrie ţese
ulii într-un aprig cerc sonor,
de ieri seară vremea o măsoară
Absalom, pendul nemişcător.

E aici un loc din care-n toate
laturile lumii mă aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
numai sud şi sud şi sud şi sud.

Timpul plouă-n lucruri. Valea ţese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, soţie a-ntâmplării,
inimile noastre în ulcior?


Descântec
(din vol. Madona din dud, 1983)

Ieşi omul negru
din negru bordei,
luă secure neagră
cu negru temei.

Merse la pădure
tăie negru lemn,
neagra lui secure
are-un negru semn

Făcu un plug negru
cu negru brăzdar,
din copacul negru
negre păsări sar

Luă jugul negru
îl pune pe boi,
boii înnegriră
de tot amândoi

Trase brazdă neagră
în pământul greu,
lumea era neagră
şi-nnegrea mereu

Brazda el o-ntoarse
şi negrul se sparse

O femeie albă
atunci se sculă
şi pletele albe
şi le pieptănă

Luă o vadră albă
şi la puţ porni
mâna era albă
apa înnălbi

Şi din apa albă
luă şi bău,
faţa ei cea albă
şi mai albă fu

Pe poteca albă
cum venea-înapoi
cântau vrăbii albe
într-o albă Joi

Joia înflori
şi albul vorbi

Vineri la Sumedru
la-înnoptatul slab,
albul trecea negru,
negrul trecea alb


Evadarea din vegetal
(din vol. Dialog la mal, 1985)

Euglena viridis
sau planta

care poate fi inimă

Clorofila însăşi
e un stigmat

care poate fi ochi

ziuă
ca să poată fi plantă

noapte
ca să nu fie mormânt

lumina
într-o veşnică
înmulţire feciorelnică:
rupere
în două, în patru, în şaisprezece

care poate fi naştere


Iarbă de uitare
(din vol. Șah orb, 1970)

A căzut steaua
Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat
somnul

Și am visat că se făcea un dulce și un amar
Și am visat că se făcea o vreme fluidă

Și am visat o balanță
care cântărea zile și nopți
și o femeie care torcea norii

Era un râs pestriț în păsări și pești.
Și bătrâna secerătoare
îmi legăna viața
într-un leagăn de gresie.

Pământul
era
ca pământul
bun de născut și murit.

Unde și unde o vamă, unde și unde
un deal
Aici apă, dincolo noapte, mai încolo
mosorul pustiului
Râsul dezleagă snopii, plânsul îl treieră
lumina își caută ziua
cenușa întârzie.

2

Vreau o floare de uitat lumea
o iarbă de visat cuvintele din lacrima
orbului

Scară albastră pentru zodii
foc înfrunzit
urcând o clorofilă roșie
în setea cuvântului


Uitarea
(din vol. Odihnă în țipăt, 1969)

A fost un om
care era eu însumi.
Eu merg în locul lui.

Și cel ce merge-n mine este golul.

Privește încet acolo unde
punctul țipă de lipsă de alb
și ziua își
caută seara și seara lipsește
și somnul se devoră pe sine
și nu adoarme
și un deal lacom își tot înghite malurile.

Oarbă se deschide soarelui
cucuta nepăsătoare:
Doamne, sunt nebună, nu poate fi adevărat,
aici am fost eu, aici a fost drumul,
femeia care își toarce părul
la malul unui fluviu
e marginea.


Meduza
(din vol. Unicorn în oglindă, 1975)

A sosit o mireasă leneșă,
rochie de voal fără trup
și deodată înotătorul cel singuratic
s-a împotmolit în carnea ei nevăzută,
flfâitoare

Vede lumea ca înainte,
spintecă unda la fel
pe țărm femeia iubită îi face încă semne cu mâna
doar cerul s-a îngreunat parcă
și numai o pasăre
care țipă scurt
l-a văzut cum a căzut deodată în
groapa transparentă

Când te-ai deschis în mine
clopot de albuș plâns
peșteră a înotătorilor veșnici
fâlfâitoare?

Tu umbrelă luminoasă
rochie de voal fără trup
mireasă inexistentă
spune-mi, unde s-a spart
vălul care m-a îmbrâncit
în carnea ta nevăzută?

Sunt cel de acum o secundă.
Marea mă lovește la fel
numai pasărea albă știe
că nu mă mai pot întoarce


Alb
(din vol. Chemarea numelui, 1995)

Alb indescifrabil, nevăzute
unduiri de cuvinte
Spun clipei mele
să mai aibă răbdare
în metafora
de carne şi sânge
a vieţii:
premoniţie şi recunoaştere
este atingerea
de valul întrebării care
se îndepărtează.
Sunt pelerinul căruia
i s-a asasinat biograful:
drumul e un adevăr transparent
viaţa o coală de hârtie
rămasă albă
rămasă albă


Ca să-mi reamintească
(din ant. Poeme, 1981)

Totul era eu
și nisipul și umbrele
și peștii și soarele
și meduzele
și plopii și păsările
și ochii oamenilor

Un singur lucru
uitasem
valurile

Care nu se odihniseră
nici-o clipă
tocmai
ca să-mi reamintească


Ochii tăcerii
(din vol. Euridice și umbra, 1988)

Nu cu sângele te mai ţip, Lumina mea
nu cu gura

Nu cu vorbe, cu tăcerea lumilor te rostesc

Cu ochii tăcerii te văd încă

Fulgerul tăcerii
îl ridic spre tine
ca un ţipăt
şi-i spun: naşte şi luminează

şi ce luminezi luminează odată pentru
totdeauna
şi ce vezi
fă să nu se mai termine niciodată

Un comentariu:

Anonim spunea...

ÉTIC, -Ă, etici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral. – Din fr. éthique, lat. ethicus.