sâmbătă, 14 mai 2011

Poetul de vineri 20: Paul Emanuel (1940-1989)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel)




...Iată-ne deja la a treia ediție de sâmbătă a Poetului de vineri consecutiv (!!!), tocmai la ediția cu numărul... 20. Cum ne-cum, m-am menținut pe sârma echilibristică atâtea ediții (care au trecut mult mai puțin repede decât mă așteptam)...

Ieri vă prezint (ha, ha) Paul Emanuel (1940-1989), un poet de care am auzit grație unui articol semnat de Ioana Diaconescu acum ceva vreme într-o revistă și pe care l-am întâlnit menționat în treacăt într-o Istorie a lui Dumitru Micu (în treacăt, adică într-un pomelnic de 3 pagini, în care doar puțini poeți erau evidențiați, Paul Emanuel nefiind unul dintre aceia). Să cităm din articolul Ioanei Diaconescu: „S-ar putea vorbi despre dificultatea explorării actuale a operei poetice a lui Paul Emanuel din cauza mult prea restrânsei ei publicări. Realitatea este, însă, că, recitind singurele sale volume de versuri apărute (Existenţa şi cuvintele, Editura Cartea Românească, 1971 şi Astă seară, Editura Cartea Românească, 1976), se poate spune că avem de-a face cu un univers îndeajuns de bogat în variantele lui lirice, cu o voce poetică formată, unică şi neaşteptat de actuală, poate depăşind actualitatea limbajului liric, condusă cu luciditate şi vocaţie de către un autor care ştie să renunţe la tot ceea ce consideră a fi balast, nedemn de numele pur al Poeziei. O lume de cristalizări, de irizări supramundane, de calm sacerdotal însuşit cu dificultate într-un univers restrictiv în care spiritul nu putea fi liber decât depăşind bariera corpului, sacrificându-l. Născut la 14 februarie 1940 şi dispărut la 20 octombrie 1989 departe de ţară, după ce, în anii ’80, emigrase cu familia în Canada, Paul Emanuel (pseudonimul lui Mircea Gh. Niculescu) ocupă în poezia românească contemporană un loc aparte. Cizelarea pînă la perfecţiune a versului, continua restrângere cantitativă a numărului de poeme în favoarea evidentă a calităţii, dar mai ales vocea unică a unui poet ce putea face şcoală (fizic nu a mai rezistat regimului şi a ales exilul, unde şi-a exercitat vocaţia de teolog), cu o artă poetică asumată şi exprimată, cu alegerea insurgenţei în forma ei cea mai aleasă (războiul spiritului cu lumea înconjurătoare, fără stridenţe şi sufocări), toate acestea mi se par astăzi evidente, mai cu seamă în volumul Astă seară, ultimul antum al poetului apărut în România acum treizeci şi patru de ani.” Și urmează în articol o recenzie cu multe amănunte și citate a volumului Astă seară...

Lăsând la o parte receptarea exaltată de mai sus, poeziile lui Paul Emanuel nu-mi lasă de fiecare dată o impresie extraordinară. Inițial, m-am lovit de dificultatea versurilor (ce s-ar revendica mai ales din expresionismul și romantismul german... și, într-adevăr, se observă pe alocuri aceste influențe), care lasă câteodată impresia că poetul nu spune mare lucru. Mare greșeală - iată, agonia poetului se descarcă printre rânduri scrise cu un calm implacabil: „o frunză roşie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă” e un exemplu de imagine discret realizată în care întrevedem ce se află în sufletul poetului. Desigur, ne aflăm în manieriștii ani '70, în care chiar și cele mai răsucite dintre versurile lui Paul Emanuel sunt de-o, să-i zicem, „decență” și de un, de ce nu?, „bun simț” spectaculos. Poeziile din primul volum, scrise cu litere mici, nu sunt tocmai aride și nu lipsește nici imagismul de bună calitate (peisajul seamănă uneori cu cel arid-mediteraneean din poeziile montaliene), totul este însă, în mod clar, „moderat”. Demn de observat este faptul că nu lipsește întru totul (auto)ironia: „...și sensul unic împrumută delirului meu/fără de noimă”. Pare un simplu exotism, dar, de fapt, reușește să completeze viziunea subtil textualizantă/proto-textualistă, pe care a remarcat-o inclusiv Ioana Diaconescu.
Pe lângă cele două volume de versuri, Paul Emanuel a publicat până la plecarea din țară și un volum de „însemnări și aforisme”, „Solilocvii” (ceea ce mă intrigă vizavi de posibila întindere reală a corpusului poetului, dacă adăugăm cine-știe-ce manuscrise necunoscute) care, pe lângă multe pagini eseistice, lasă loc și câtorva fragmente răzlețe de veritabil poem în proză, câteodată mai reușite și mai directe decât multe dintre versurile publicate anterior. Ceea ce mă face încă odată să mă gândesc: cum ar fi fost a patra carte?.........





Fragment
(din vol. Solilocvii, 1978)

Ai visat zăpada, deja când soarele luneca peste frunze multicolore, am rămas acelaşi egal şi intact, un lucru mobil care rabdă frigul şi priveşte în pământ. Arborii fără frunze şi fără flori sunt atât de frumoşi când îi bate vântul! Probabil sunt sortit să nu părăsesc aceste locuri niciodată! Trec ca un fluture alb, cu cap de mort, îmi privesc mâinile abandonate, ce aş putea să fac? Aprind o ţigară... Mai trece o zi...


Moment
(din vol. Solilocvii, 1978)

...Tocurile femeilor pe asfaltul umed de noiembrie, vrăbiile gureșe pe crengile desfrunzite ale castanilor... strălucesc în înălțime fugarele ore ale după-amiezii; linii frânte, bazine goale, frunze strânse la colțurile terenurilor de tenis..., apoi, începe să bată vântul, iar la cofetăria de cartier nu-i nimeni să bea o cafea... și toate le pierd cu forța ființei mele precare...


Astă seară
(din vol. Astă seară, 1976)

Astă seară un ritual al ceaiului. Astă
seară, galbena melancolie și fularul peste
un umăr de viață trăit până acum fluturând
chemarea sau desprinderea cu pasărea
sfântă ce din nou coboară. Despre lumină:
rămân în palmă aceste câteva pene, când,
de la fereastră, viața se oprește ca o inimă
într-un moment de nefixat, iată, astă seară.


fluturele negru
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

am să rămân în odaie
până când vor deveni pereţii transparenţi
până când duşumeaua va fi de marmură
până când părul meu va fi de marmură

până ce pereţii se vor depărta la infinit
şi cuvintele meu vor avea ecoul
celui care strigă înnebunit
de-o vedenie îngrozitoare

până ce mobilele se vor acoperi cu praf lunar
până ce am să pot zbura negru tărcat au roşu
în preajma luminii mereu mai aproape
muruind într-o seară prăbuşit între file

numai undele aureole negre
încâlcite vor fi în văzduhuri opace
şi eu voi rămâne un epitaf maliţios
în moartea de silex de cuarţ şi de mică.


Oamenii au să construiască în timp
(din vol. Astă seară, 1976)

Din insule îndepărtate și calde, din arbori umflați
de ape, din străvechea cetate cufundată în mare,
vor ieși bărbați pe țărmul plin de vânturi și păsări,
acolo unde femeia cu ochi violeți a născut un trandafir -
ce bine, ce bine, în pântecul deșertului roșul trandafir.
Oamenii au să construiască în timp o șosea lungă
de două mii kilometri iar pe supt ocean cu cablu telefonic.
Și vor fi crescut multe orașe și turnuri și poduri
o petală două petale: pe una scrie „Emunda”
pe alta „Baalsat”, din a treia lipsesc câteva litere
ceea ce face lectura imprecisă și fără sens.


obstacole
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

să toropești ca un lămâi palid
sau ca o tufă de mentă pe terase mistuite-n amurg
să asculți sângele pământului în adânc
o dată cu respirația aburită a mării

a urmări nori scămoșați la orizont
formele schimbătoare în oglinda apei
care câteodată se destramă altădată se împletesc
halucinând bizare figuri de zei și zeițe

a observa minuscule insecte verzi
printre bolovani și nisipuri galbene și fine
plaur marin depus în stânci pleșuve
în timp ce se ridică oarbă ceața

și mergând în somn către ziua de mâine
să simți mirându-te melancolic
că sufletul este o scoică cu rezonanțe profunde
pe subt ale cărui bolți mai stăruie încă
necunoscutul palpitând în valuri și unde.



aproape o epigramă
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

tu te ascunzi după degetul mic
și scoți capul dintr-o găoace
surâzătoare ori isterică poate
blând-nepăsătoare neagră de somn

desigur nicicând nu ești în adevăr
și-aș vrea să-ți găsesc maladia
care te macină fără s-o cunoști
ceea ce face să trăiești mai departe
micile daruri ce-s de-ajuns să depășească
lungile tale agonii de trădare și dragoste
căci te ierte Domnul totuși
n-ai iubit prea mult

când grima și fardul ți-l ștergi de pe față
bunule arlechin al lui nu există
și scândura rămâne mai goală decât inima
nici atunci nu te regăsesc à rebours. Ceva s-a luat
o dată cu decorul prin care ai trăit
azi sunt prea tânăr să te-nvăț sufletul
și prea scârnav să-nțelegi până la capăt
voluptățile lente de moarte ale trupului singur
asemenea unor călugări budiști am putea
să petrecem vidul nimicul nirvana
și din când în când să ne machiem cu existență
mimând de pildă ceva roz sau pe cineva beat
căci să ierte Domnul pe cel mai sceptic dintre noi
noi care nici măcar coniacul nu ne mai minte.


în curcubeu își au rădăcina
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

după o lungă ploaie
în verdele arborilor
urcă seve amețitoare

un ceas mult prea
amar izbucnește
natura în miezul vârstei

se joacă cu aur
și roșu aprins de Tyr:
copilăria ei nu s-a pierdut

un arc amăgitor
ori un duh
peste apele cerului

asemeni scitului tânăr
care-și spunea
nemuritorul

în curcubeu
își au rădăcina
toate lucrurile.


Ființa și noaptea (fragment)
(din vol. existența și cuvintele, 1971)

III

în copilărie mă visam un senior medieval trăind în esențe
sau o piatră înnebunită de soare
revoltat împotriva planetei care acceptă
un astru dincolo de timp templu
de cleștar închis efluviilor subt pătimașă auroră
n-am știut să neg la vreme: am fost vagabond în exil
Adonis al femeilor de stradă martor inconștient
vieții risipite -
cel care recapitulează
rătăcitori inutile prin savane pustii
în sine și-n grija celorlalți
în adevăr purtam la piept
ordinul trandafirului galben
în cea mai iluminată decădere
cămașa cu dantele mă arăta că am gustat
din câteva frunze rânduite pe panerul lunii
fără ca până la urmă să știu gustul marelui tot
de propria mea linie înscrisă în palmă mi-era frică
aveam în gând tentația pentru cea care nu există.
și alegând îmi sigiliam mistere
la care nu învățasem să mă rog
în versuri tăinuiam un ritual
să pot reînvia din nou la început
acum plâng lângă marginea ta: dă-mi tu mare
forța cu care se primenește copacul suit în flori
și sensul unic împrumută delirului meu
fără de noimă.


Fragmente
(din vol. Solilocvii, 1978)

Visez zile toride care varsă cascade de lumină solară peste trupul meu însetat; bazine adânci de lumină topită pe-un țărm unde contemplația și acțiunea fuzionează fără efort, cum ar fi spus Lucian Blaga, ca discul astrului dimineții ieșind din mare într-o zi fericită...

*

A semăna pământul, a crește copii, a iubi cerul, soarele și marea mi se par lucruri firești, normale. A crea sau a muri se pare nefiresc...
Nu vi se pare că în fiece operă stă și un pic de moarte? Să stai aplecat în tine însuți în loc să privești valurile izvorând din neant și pierzându-se în neant, monoton, desfășurând o muzică sublimă


Teiul
(din vol. Astă seară, 1976)

după V.H.

Cunosc teiul ce înflorește într-o dulce neștire
pe colina blândă din Cotrocenii copilăriei tale
niciodată nu ai fost prea departe de el...
La rădăcina lui sunt îngropate amintiri și vocile
celor dragi pe care astăzi le-ai pierdut prin lume.
Foșnetul lui ți-aduce parfumul foilor galbene
precum în noapte se aprinde o lumină mică
și cineva își uită mănușa deasupra grilajului de fier
ca să prindă putere cuvântul nerostit.
Ce rană ți-a vindecat? Din ignoranță ai durat o treaptă.
Destinul e-n coroane și murmurul acelui arbore
martor al unei vieți fără moarte.


În chip de pasăre galbenă (fragmente?)
(din vol. Astă seară, 1976)

Fierbe vinul nou... Toamna
în chip de pasăre galbenă își pune ciocul în butelii.
Tu mergi pe-o serpentină abruptă, printre pietre dar subt tine,
adoarme vântul care împinge pânzele corăbierilor.

„Este frumoasă pasărea, este frumoasă dragostea și pasărea”
îmi spune ea.

Și eu trebuie acum ca
Întotdeauna să mă sacrific aici şi acolo,
victimă a numărului de aur,
ea nu se gândeşte decât la viaţa ei însăşi,
paradisiacă plutire în azur, indiferent,
eternitate fără surâs...
(...)
Într-o viaţă nouă am putea să ne regăsim
Ea este frumoasă şi zboară deasupra arborilor, fără dragostea mea,
o frunză roşie se desprinde, o frunză cade între noi ca o inimă...


Sacul de dormit
(din vol. Astă seară, 1976)

Lui Florin


Când în spații incognoscibile îți faci culcușuri
și vara târzie mai dă câteva zile bogate,
un soare oblic pe stâncile de ardezie
marea sărută cerul după pomul cu frunzele roșii
memoria asucnsă a animalelor se deșteaptă
mama linge puiul ei pe jumătate adormit
și este încordată voința ca o strună tăcută
în păduratecul sălaș al ființelor oarbe
unde drumul către noapte se oprește aici.
Torente sublunare se aud vuind enigmatic.
Parcă fluturi uriaşi plutesc prin văzduh
capete de fantasme ucise în somn
nechează un cal rătăcit şi sălbatic
şi adormi părăsit de toate şi de tine însuţi
cu verde întunecat ţi-e somnul căptuşit
cu aur la căpătâi şi rozmarin nocturn aievea
te cufunzi lin ca-n apa mării translucidă.


Înaintea iernii
(din vol. Astă seară, 1976)

Tăcere de pământ subt ursele mari pustiuri...
Steaua mea fidelă este numai o deschidere în cer
unde ar putea să se ascundă
un şarpe trăind pe o ultimă stea...

Ele au venit pentru a face o eclipsă.
Eu nu.
Pentru ce aceste roze şi aceşti irişi?
Ce caută mereu în jurul dragonului sacru
şi pentru ce moare atît de jos, în iarbă,
punându-mi încă venin pe-o aureolă nedecisă?
Eu am semănat roze altădată,
cântecul inimii mele ca marile ape-n deșert
și subt lună albastrele vânturi
suflând ca zeii - fluvii prin guri de piatră.

O, fruct, nu te sfii de săracul cu har... Vezi tu
eu sunt la vârsta matură
şi ce n-am meritat câştiga-voi cu bătrâneţea.
Dar acolo, dar acolo, foarte sus, la ferestrele luminate
se alungă subit fantoma altor ani
şi mă arată.
Ce mai gândești acum?
Este un număr deja. Părul tău tandru fiică a cerului.
Un copil este născut acolo sau poate fi...
Doar eu cel incorigibil: te privesc.


Corale I
(din vol. Astă seară, 1976)

Totul e negru. Numai zăpada afînată ce-nchipuie îngeri
căzuţi şi gulerul meu lord Byron sunt albe, albe ca
hulubii şi caii. Mi-am tras cizme înalte și-am plecat
prin pădure cu pușca pe umăr spre-o insomnie mai albă.
Sau spre altceva? Presimțeam o împlinire undeva,
un miros de corolă caldă care subt nea se pârguieşte
prin şiretlicuri costisitoare, în bezna cea mai groasă, vai, adesea.
Şi muta răbdare îşi scrie caligrafia umilă
şi secretă după mari rătăciri, când târziu de tot
apare în deplina dulceaţă aşteptatul. Atunci veghea e
asemeni jeraticului spre zori: cenuşa – şi noi
acolo suntem.
Cu cizme înalte prin zăpada afânată...



Corale II
(din vol. Astă seară, 1978)

Acum vântul se despoaie prin crengile arborilor negri
şi neagră e camera din iarnă; zăpada purifică Poetul;
dar urlă câinele cu ochi sfânt în curtea plină cu fragmente
de marmură, urlă la o stafie, urlet în alb și inima
speră și se-ntemeiază. Ca o cetate în sunetul unui flaut
de argint iar tu, cavalerule, nu mă mustra ca pe un trădător
și o rușine a familiei. Ard mocnit la căpătâiul tău,
dacă ai să mori ori dacă ai să trăiești, căci nu se știe
cine îți va purta numele nobil, moștenitor lăcașului din urmă.


Epitaf în astă seară
(din vol. Astă seară, 1978)

Chiar dacă toți au murit pe valuri oasele lor vor arde enigmatic la căpătâiul nopților.
Bărbaților au să le crească barba
și cordelia care aștepta în fiecare seară alt echipaj
pentru a vinde sau cumpăra puțină iubire
la ultima escală s-a umplut de lumină...
Marea nu mai semăna ca marea pânzele stau în vânturi abstracte și nucul se pregătește de amurg.
Te întreb acum prieten din neunde la ce au folosit toate
acestea pe ţărm gorgona moartă legată cu un lanţ
de apă salută raţionamentul nostru

Un comentariu:

Anonim spunea...

Omul lasat pe seama lui insusi

Mai suntem inca in atmosfera marii sarbatori a crestinatatii, Invierea Domnului. Am trecut toti, cu bucurie, prin aceasta sarbatoare care ne-a dat incredintarea ca Iisus era trimis de Dumnezeu, ca era insusi Dumnezeu-Fiul, dovedind aceasta prin propria Sa inviere. Ne-a dat astfel, in acelasi timp, incredintarea ca si noi vom invia. Fiindca nimic din ce a facut, nimic din ce a spus Mantuitorul cat a fost pe pamant, n-a spus nici pentru E! insusi, nici numai pentru cei care-L ascultau atunci, ci a spus si a implinit toate, pentru atunci si pentru toate generatiile de dupa El, pentru ca toti, din invatatura Sa sa ia invatatura pentru ei, din minunile Sale si, mai ales, din minunea invierii Sale.

Sa invete oamenii din toate acestea, din cuvinte si minuni, ca nu sunt singuri pe pamant si ca nu numai pamantul este unica lor locuinta, vii sau morti fiind. Poate ca aceasta este insasi esenta motivului pentru care Dumnezeu a hotarat sa se intrupeze pe pamant: ca sa ne invete, sa ne dea asigurarea ca nu suntem singuri pe pamant, ca exista Dumnezeu si ca El este autorul lumii si creatorul nostru, ca El este Cel ce poarta de grija tuturor si ca la El ne vom intoarce toti, intru imparatia Sa. Acolo ne vom intalni toti, dupa ce vom trece de aici. Esenta invataturii Sale este prin urmare aceea ca si noi suntem nemuritori.

Sa ne gandim si la alternativa inversa. Daca noi, cei cu o anumita chemare interioara spre mai mult decat ne spun simturile, n-am sti ca suntem nemuritori, daca n-am sti ca exista Dumnezeu, daca n-am avea invatatura Mantuitorului si ordinea morala si spirituala adusa si instaurata de El in lume, daca n-am sti sa raspundem la intrebarile "de unde venim si unde mergem", si "ce rost avem aici pe pamant", in ce stare sufleteasca si intelectuala ne-am afla? Am fi dezolati. Am fi niste oameni tristi. N-am putea gasi multumirea in nimic, stiind ca la un moment dat totul se termina in pamant, si ne prefacem in tarana, si cu aceasta s-a terminat totul! Cum ne-am simti oare, si cum am reactiona, cum ne-am privi unii pe altii, cum ne-am privi sotiile, sotii, copiii, daca am sti ca nu mai exista alta comuniune, alta legatura intre noi, alta decat aceasta de pe pamant, daca am sti ca dincolo nu mai exista nimic, nici un fel de continuare? Cum ar fi daca ne-am trezi in fata unui serial de film, foarte interesant, incitant, cu probleme de mare adancime, in care problemele doar s-ar pune, dar nu s-ar rezolva, totul s-ar incepe, dar nu s-ar continua, si n-ar avea acel promitator final: "va urma"? Ar fi dezolanta o asemenea viata! Viata noastra capata sens, capata explicatie, capata lumina numai prin faptul ca aflam din Invierea Domnului ca si noi vom invia, ca si noi avem un destin dincolo de ceea ce se vede, ca dupa ce se pune o cruce, la capataiul nostru din cimitir, povestea nu se incheie, ci exista un "va urma".