sâmbătă, 7 mai 2011

Poetul de vineri 19: Iustin Panța (1964-2001)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța)



Iertați-mă: iar am făcut-o!... și anume: poetul de sâmbătă. Cenușa de rigoare.
Ieri (!) vorbim despre Iustin Panța (scris și Justin Panța, 1964-2001), un poet nouăzecist îndrăgit de către cunoscători. Figura sa a intrat aproape în legendă, după ce la doar 37 (36?) de ani a murit într-un „accident rutier stupid”. Nu e de mirare atunci de ce au fost organizate în ultimii ani Zilele Poeziei „Iustin Panța” și Premiul Național de Poezie „Iustin Panța”.
Lăsând la o parte biografia sa (deși poezia sa chiar este ancorată în (auto)biografie), Iustin Panța e un poet cu farmec discret, de o mare limpezime de-a dreptul „prozastică”, fără însă a exclude poezia (ceea ce explică de ce secvențele scrise în versuri alternează cu cele în proză). Desigur, putem vorbi de o întreagă „tradiție” a poeticilor prozaicului pornind de la unii poeți americani și ajungând la noi mai ales prin Victor Felea, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, nu se poate spune însă că Panța ar fi un epigon. Stilul lui nu este „copiat” nici măcar după Felea, dărmite după M. Ivănescu (e un loc comun apropierea făcută de critici între Panța și Ivănescu (e drept, cei doi au colaborat la o carte, Limitele puterii); deși în parte îndreptățită, Panța nu e nici pe departe la fel de „fantezist” și de „livresc”).
Păcat că, la fel ca și (încă și mai intruvabilul) Cristian Popescu, nu beneficiază de o ediție cu mai largă răspândire - Iustin Panța e un model poetic relativ viguros și, în fond, un poet echilibrat, accesibil, care nu agresează ochiul cititorului cu neoexpresioniste „băi de sânge”.


Vizită
(din ant. Poezia română actuală)

După ce muști din măr numești locul de unde ai mușcat
mușcătura mărului -
numești în loc de cuvinte un loc gol, un spațiu inexistent
ca și cum ai bate un cui în aer.
Așa că nici despre ea nu ar fi trebuit să vorbim,
s-a îndepărtat, s-a ascuns, nu mai poate fi găsită.
I-am spus odată, Lângă dragostea noastră firul cu plumb
nu stă drept.
M-a întrebat, La ce te gândești?
La nimic, i-am răspuns.
Atunci a ieșit din cameră, a surâs blând,
știa că nimicul la care mă gândeam este cu totul altul decât
nimicul la care se gândește ea, când o întreb, La ce te gândești?

îi priveam, tocmai le deschisesem ușa, o femeie și un bărbat, cât de mulțumiți și de indiferenți sunt ei doi, e duminică, o zi în care stă să plouă, ce s-au gândit?, să-i facem ăstuia o vizită, altceva mai bun tot n-avem de făcut, îmi întind un buchet de flori, cum au dormit ei în dimineața asta de duminecă vreo jumătate de oră mai mult în plus, au lenevit în pat discutând ce cumpărături să mai facă, dacă au plătit telefonul, i-am servit cu cafea și coniac, vorbeam cu chef moderat, ea din când în când întreabă, Plouă afară?, uneori el îi răspunde, vorbim despre cunoștințe comune și indiferente, ei își amintesc despre ziua de mâine când trebuie să, s-au ridicat să plece, pe drum ea se gândește că o să încălzească mâncarea, el se gândește
la ziua de mâine când trebuie să
și răspunde, La nimic.
Ea plânge mult. Se dezbrăca plângând,
lepăda veșmintele elegante și multe lacrimi -
niciodată nu am înțeles: vroia să fie și mai goală
dezvelindu-și ochii de lacrimi (o concupiscență inegalabilă)
sau lacrimile ei erau ca un voal care-i acoperea, ultimul, goliciunea,
pudoarea de nesedus a fecioarei?
Mă îndreptam înspre ea, plângea în hohot,
pășeam încordat înspre ea, mi se părea atât de îndepărtată,
am atins-o: cu vârful degetului arătător pe vârful degetului ei arătător.
Stăteam așa, împietriți:
vârful degetului arătător apăsat pe vârful degetului ei arătător.


Ce frumos arde focul tău
(din ant. Poezia română actuală)

După ce am mai pus câteva lemne pe focul din sobă,
Ce frumos arde focul tău, a spus ea.
Am stat un timp și am vorbit despre lucruri simple.
Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău, tonul vocii, gestul sapiențial
și blând al capului, mai ales pronumele „tău” -
toate astea au rămas: liniștea și simplitatea adâncă a lucrurilor;
iarăși: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.

Este scena care a provocat peste alte câteva săptămâni întâmplarea face să locuiești chiar în piațeta unde se instalează parcul de distracții al copiilor, s-au montat mecanismele - mașinuțe electrice, cutia cu manetă, caruselul - o femeie frumoasă din metal, cu mâinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuțele unde se așează copiii ca să fie rotiți în cercuri suitoare/coborâtoare. Doar că motorul caruselului nu funcționează, femeia mecanică stă imobilă și cu fața-i enormă privește fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizând-o, ai fost copleșit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului și privirii ei, de atunci nu mai aerisești dimineața, nu mai privești seara pe geam - știi că ea continuă să te privească ăst timp
întâmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu de la marginea orașului
când o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă.
Nu aveam la îndemână decât jarul țigării și brusc am simțit nevoia să-i văd fața.
Și atunci i-am purtat țigara în jurul chipului -
figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape inexistente ale țigării,
doar un halou, fața ei mai reprezenta doar privirea,
Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera din cartierul de la marginea orașului,
era replica mea la, Ce frumos arde focul tău.


Despre zei și despre noi
(din ant. Poezia română actuală)

Dacă la fel de bine te poți refugia înafara ta
cât și înăuntrul tău, unde ești tu, atunci?
Aluneci simțurilor mele, zvârlugă, într-o lume
unde lucrurile tind să se confunde, privindu-le în liniște
îmi dau seama că, de fapt, ceștii de cafea
nu-i pot da nici o întrebuințare.
Vorbindu-i lui Momus despre fiul meu, mi-a spus,
Sunt câini înfometați, care în loc să apere oile le mănâncă.
Evadezi înafara ta, apoi revii, ca să evadezi iarăși,
atunci ea călca o cămașă, simțeam cu acuitate mirosul de curat, infailibilitatea lui inumană. Mă gândeam la amurgul acela de vânt, când trecusem pe lângă tomberoanele cu gunoi neridicat de câteva zile, fiecare pală de vânt îmi aducea în nări un miros profund al organicului. Vântul răspândise sute de hârtii, parchetase pajiștea verde din colțul acela al cartierului - parcă te aflai într-un vis fantastic
înăuntrul tău
asta înseamnă (explicații inutile, firești) -
nu poți fi decât bolnav ori sănătos,
cei care se îmbolnăvesc sau se însănătoșesc, sunt zeii.


Soldatul Nelu
(din ant. Poezia română actuală)

În bufetul de la mezaninul clădirii prefecturii
soldatul Nelu bea cafea cu ceașca din care am băut deunăzi.
(O recunosc după toarta ciobită.)
Soldatul își ține capul în mâini -
la ce se gândește? - o drojdie din gândul meu de ieri
răzbate, prin zațul cafelei, în mintea lui...
(o efracție asupra minții lui, evadarea din eutarhie
a minții mele...)
Așa cum închizi sertarul și un capăt de ciorap se prinde înafară,
soldatul Nelu gândește.
Ceea ce-ți place este creația ta:
îți place piatra, asta înseamnă - ai creat piatra,
îț plac puterile magice ale frumoasei barbare -
ai creat puterile magice ale frumoasei barbare.
Părtaș la griji

În gară, la miezul nopții, alături de câțiva călători. Impiegatul a uitat deschis megafonul prin care anunță sosirea și plecarea trenurilor. În încăpere s-a strecurat o pisică: a sărit pe scaun, de acolo pe masa cu aparatul și a început să toarcă. În gară, torsul pisicii prelucrat de microfon i-a îngălbenit de spaimă pe călători. Deodată pisica a mieunat sinistru, probabil că impiegatul a reintrat în cabină, a zărit-o acolo și a lovit-o. Urletul pisicii a dus la paroxism spaima călătorilor. Impiegatul s-a așezat la masă și a anunțat cu întârziere
mi-a devenit soldatul Nelu.
Așa cum toamna, porți, fără s-o știi, pe creștetul capului
o frunză căzută,
după o noapte grea, crâmpeiul de cântec fluierat de soldatul Nelu,
trecând prin dreptul ferestrei,
mă odihnește...


Astăzi nu se fumează
(din ant. Poezia română actuală)

Atunci m-a privit ca funcționara de la C.E.C-ul din colț,
când se uită la poza din buletin, apoi la tine -
verifică dacă semeni cu cel de-acolo.
De aceea am intrat iarăși, tot ea servea, am cerut o bere,
de data asta nici măcar nu m-a privit.
Am plătit, nu m-am atins de bere și am comandat imediat încă una.
Mi-a adus-o și pe aceasta fără să mă privească.
Am plătit, fără să fi dus halba la gură, am comandat încă una.
Ea mi-a adus-o și pe aceasta fără să mă privească.
Și așa mai departe

intri într-o cârciumă, comanzi o halbă, chelnerul te servește cu promptitudine, te simți bine. Îți aprinzi o țigară, într-adevăr te simți bine în localul acesta, când tocmai citești pe tăblița agățată pe peretele din fața ta: „Astăzi nu se fumează”. Indispus îți stingi țigara. Buna-dispoziție s-a dus... Știi că întotdeauna va fi astăzi, că mâine, dacă vei veni aici va fi astăzi, că pe o lună când vei reveni va fi valabil „Astăzi nu se fumează”
Devenisem singurul ei client. Masa se umpluse de halbe,
făceam comandă după comandă
făceam comandă după comandă.
Ea îmi lua invariabil banii, 7 lei X n și-mi întorcea imediat spatele.
Ceilalți plecaseră. Ea a început să pună scaunele peste mese,
era ora închiderii. A venit, privind în pământ, să-i plătesc ultima halbă.
Nu mai am cu ce să plătesc, i-am spus.
Atunci ea și-a ridicat ochii spre mine.


Moda, moda
(din ant. Poezia română actuală)

Mai întâi crezusem că este în doliu,
mergeam privind în pământ și i-am văzut pantofii negri, mici, de lac,
apoi am ridicat privirea -
ciorapi negri, fustă neagră, bluză neagră.
Se îndrepta grăbită spre mine, era foarte tânără
și purta o pălărie roz.
Ea nu era în doliu, ea era foarte modernă.
cred că o anumită neglijență vestimentară poate da o notă de distincție - dar ființa ei interioară este îmbrăcată ca un clovn, un costum jumătate alb jumătate negru (în partea stângă negru), mai avea desenată pe obraz, cu fard, o lacrimă, la circ se râde, dar cum să râzi de o lacrimă? Contrastul culorilor (alb-negru, roz-negru, galben-negru), neașteptat, este fatal pentru unii ochi neobișnuiți cu violența gesturilor potrivnice, o, miresele, filosofii gimnaști, maoiștii, soldații
Dacă și-ar fi scos pălăria și ar fi așezat-o în cuier -
atunci ar fi fost în doliu.
Apoi și-ar fi pus-o cochetă pe cap și ar fi fost iarăși foarte modernă.
Dacă ar fi repetat mișcarea aceasta de mai multe ori
putea fi, în zece minute, de zece ori îndoliată și de zece ori foarte modernă.
Mi-aș fi dorit atunci, în stradă, să apară după colț o bandă de derbedei,
să-i smulgă de pe cap pălăria și s-o arunce, râzându-și de ea, de la unul la altul,
apoi să mi-o paseze mie.


Zeița
(din ant. Poezia română actuală)

Au dezgropat zeița sculptată în marmură -
un bust fără brațe și cu nasul ciobit,
au așezat-o pe soclu, ea coboară în fiecare noapte și mă caută:
cioturile mâinilor de marmură
(așa cum reconstitui rămășițele unui vas cu un lut de altă culoare)
se continuă cu brațe delicate, din cea mai fragedă carne de femeie;
fața din marmură are în locul nasului spart un nas fin și provocator (nas în vânt.)
Palmele îi sunt umede, ale unei femei nervoase,
mai era o nelămurire a stării aceleia de spirit, nu doar ploaia mocănească de-afară cu picături dese printre care vorbele își pierd șirul, sau vasul ciobit tocmai în locul de unde ai băut, de parcă ai lăsat pe buza lui un semn de nevindecat. Așteptam de unul singur trenul cu o întârziere de câteva ore, simțeam sub picioare rădăcinile cum se mișcă încet, hrănind copacii în întunericul pământului, tentacule căutând ceva bine știut, m-am îngrebat dacă nu cumva mă caută pe mine acolo. Până la urmă ai sosit, mi-ai spus în aceeași seară, Eu cred în fantome, doar că în locul cearceafurilor ne flutură pe umeri carnea asta blestemată
îi sărut mâna și buzele mele se prefac în buze de marmură
ale ei devin omenești, ale unei adolescente fermecătoare,
mă mângâie pe obraz și mi-l preface în marmură,
al ei se preschimbă într-un obraz de tânără fată.
Ne privim, ochii ei devin verzi și încep să clipească,
ai mei sunt de-acum de culoarea marmurii albe.
M-a părăsit după ce am petrecut o noapte de dragoste,
s-a îndepărtat purtată de două picioare superbe, cu mușchi lungi, fără cusur,
eu am rămas împietrit, pe două picioare de marmură,
m-au dezgropat și m-au așezat într-un muzeu -
nu-mi lipseau brațele și nici nasul, doar vârful unui deget,
în fiecare noapte o caut.


Paharul
(din ant. Poezia română actuală)

În călătoriile ei nu și-a dat seama de trădarea pământului:
un strat gros de noroi se lipește de tălpi,
dându-ne iluzia că suntem mai înalți, mai distinși.
O caut să-i explic, sunt asemenea omului negru
căutând o pălărie într-o cameră neagră;
ajung cu trenul de noapte
paharul, deci. Venisem la tine la ora știută, nu m-a surprins ușa deschisă, asta se mai întâmplase. Dar toată mobila fusese mutată, camera pustie. Pereții goi, doar în colț etajera, am tras sertarul: mai rămăseseră câteva scrisori. M-am îndreptat spre baie și am băut fulgerător câteva pahare cu apă. Eram, firește, foarte emoționat. Am mai stat câteva minute, înmărmurit de surpriză și am plecat. Doar mai târziu am realizat misterul paharului din baie: era singurul obiect pe care nu-l luaseși cu tine, ca și cum ai predestinat totul, uitându-l pe chiuvetă; mă aștepta, paharul, să mă folosesc de el în acele momente intense. Am revenit peste câteva zile, vroiam să-l păstrez, nu l-am găsit; s-a făcut nevăzut
în stația terminus - nu cobor nici acolo.
Ceilalți pasageri mă privesc nedumeriți...
O găsesc la restaurantul de la marginea marelui oraș,
era și el acolo
mă retrag într-un colț și-i privesc pe toți:
am terminat sandvișurile și se înghesuie să înfulece altele.
Luasem hotărârea să nu te mai mint,
dar ce puteam pune în locul minciunilor mele?
Acum, la masa de pe terasă, el vroia să pară amuzant,
de fapt era foarte trist,
în timp ce i-am turnat două degete de alcool
(nici un strop mai mult, hotărâsem)
l-am întrebat (eram aplecat peste paharul lui,
alesesem deliberat momentul acesta, nu ne puteam privi în față),
Acum ce ai de gând?
Întrebarea l-a luat prin surprindere,
ca să umple cu un gest tăcerea
a dat pe gât tot conținutul paharului...


Mărturisire
(din ant. Poezia română actuală)

Îi vorbeam fără șir, era atât de inocentă încât eram nevoit
să par mai cumsecade decât eram în realitate;
nu înțelegeam ce vroia să-mi spună sau să-mi transmită prin gesturi
abia perceptibile -
asta m-a cucerit imediat în grădinița cochetă din fața casei cu etaj;
era o căldură apăsătoare,
țineam palmele deschise și-i simțeam greutatea ca pe a unei bile de plumb
în podul palmei.
Sunt scriși pe piatra de mormânt, îi spuneam, anul nașterii și al morții,
între ei - o liniuță: asta înseamnă viața;
abia am terminat să-i spun asta când un reflex al ceasului ei,
la o mișcare întâmplătoare a mâinii,
mi s-a înfipt în ochi, a trebuit să tac.
eram cu toții așezați la masă, foarte protocolari, printre noi multe persoane importante, nenumărate amabilități, o atmosferă fastă, deci, greoaie, mobile masive, scaune înalte tapițate cu piele, pe care ședeau și vorbeam nimicuri, minciuni în special, complimente la adresa celor de față și injurii adresate celor absenți care, probabil, ne bârfeau pe noi în alte părți. Mâncam bine, cu o lăcomie caracteristică, femeile și bărbații începuseră deja să se privească insinuant-senzual, broboane de sudoare pudrau buza superioară a unora dintre noi. Când a intrat pasărea. Era o vrabie, intrase pe fereastra deschisă, a lovit cu trupul ei cafetiera, câteva cești, s-a izbit de oglinda mare de cristal, cât pe-aci era să-i lovească pe unii cu aripile peste obraz. A răsturnat vaza enormă cu garoafe. Noi toți tăceam ăst timp. Ne uitam încremeniți și siniștri unii la alții. Pasărea s-a mai zbătut câteva clipe și a zburat pe fereastră. Noi am mai stat puțin, înțelegându-ne tacit din priviri, la fel de lași, ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic și am plecat la casele noastre
Nici nu am clipit atunci, dar am contenit să vorbesc.
Am înțeles că e târziu și superfluu chiar dacă strălucirea aceea
mi-a ascuns poziția limbilor ceasului.
Am plecat și iată-mă aici, lângă tine, povestind.


Mireasa
(din ant. Poezia română actuală)

Mireasa a pornit singură spre biserică, lumea privea în urma ei
cuprinsă de simțăminte amestecate.
Din colțul străzii și-a cumpărat un buchet mare de flori,
i-a mulțumit surâzând vânzătorului ca și cum acesta i l-ar fi dăruit.
Uite mireasa, spunea unul, Cât e de frumoasă, spunea altul,
Dar e singură, își șopteau.
Singură, a intrat în biserică, a îngenuncheat în fața altarului,
ființa ei înveșmântată în alb pâlpâia odată cu flăcările lumânării -
aceasta era singura emoție exprimată în biserica Trei Ierarhi: bâlbâiala luminii.
S-a ridicat și a făcut drumul morțiș,
dacă totuși ținem mortiș să nu fim dați uitării o perioadă de timp, să cumpărăm câțiva papagali, să le repetăm câteva din gândurile noastre, ei automat ne vor copia și vocea, și să-i lăsăm moștenire celor ce ne-au interesat cu adevărat, desigur, alături și de-o sumă, cât mai semnificativă, de bani
se înserase când a pășit în casa pustie,
a cinat, o masă îmbelșugată pregătită de ea
uneori îți vine atât de greu să stai lângă un om,
atât de cumsecade, așa cum stă, blând, lângă tine,
apropierea lui te umple de milă...
A doua zi s-a trezit în zori și și-a pus hainele negre...

Un comentariu:

Anonim spunea...

Cine sunt femeile mironosite?

Femeile mironosite sunt cele care L-au insotit deseori pe Hristos in activitatea Sa si care au participat la evenimentele ultime din viata Mantuitorului: patimirile, rastignirea, moartea si punerea in mormant a Domnului. Tot ele sunt cele care au mers dis de dimineata la mormantul Acestuia, ca sa unga trupul Lui cu miresme, pentru ca nu se implinise randuiala iudaica, din cauza grabei punerii lui Hristos in mormant.

S-a spus ca femeilor mironosite nu le-a scapat acest amanunt. Nu cred ca este important sa punem accent pe specificul feminin, ci pe iconomia dumnezeiasca. E bine sa retinem ca dupa cum femeia (Eva) este prima fiinta umana care l-a vazut pe Adam, tot asa si acum, femeile sunt primele care Il vad pe noul Adam, pe Hristos Cel inviat. Sunt primele martore ale mormantului gol si ale vestirii ingerului: "Cautati pe Iisus Nazarineanul, Cel rastignit? A inviat! Nu este aici. Iata locul unde l-au pus. Dar mergeti si spuneti ucenicilor Lui si lui Petru ca va merge in Galileea". (Mc. 16, 6-7). Iar Sfantul Evanghelist Matei ne spune ca in timp ce se indreptau de la mormant spre casa, Hristos Cel inviat din morti le-a intampinat si le-a zis: "Bucurati-va, nu va temeti!" (Matei 28,9).

In Noul Testament intalnim numele unor femei mironosite: Maica Domnului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov si a lui Iosif sau Iosie, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza, Salomeea, Suzana si cele doua surori ale lui Lazar, Marta si Maria. Mai sunt asimilate cu acestea si Veronica, cea care I-a daruit Mantuitorului, pe drumul spre rastignire, un stergar pentru a-Si sterge fata. Potrivit traditiei, chipul Mantuitorului s-a intiparit pe acest stergar (naframa).

Dar, femei mironosite nu sunt doar cele care au alergat la mormantul Domnului, ci toate cele care vin la biserica cu dragostea si curajul lor.

Intelesul peiorativ de "mironosita"

Aceste femei sunt numite mironosite pentru ca erau purtatoare de mir. Astazi, termenul mironosita are un sens peiorativ. Este posibil ca poporul, prin expresia "a face pe mironosita", sa critice ipocrizia. Nu devii placut Domnului cand "faci pe mironosita", ci cand esti asemeni mironositelor. Iar a fi asemanator lor, inseamna a nu fi oprit de nimic in slujirea Domnului. A infrunta chiar si imposibilul: "Cine ne va da la o parte piatra de pe mormant?".

Dar poate fi si expresia usurintei cu care noi ducem in ironie subiecte care ne depasesc sau ne cer o atitudine sobra.

Femeile mironosite - model de biruinta in incercari

Din Scriptura aflam ca peste mormantul Domnului a fost pusa o piatra pe care ele nu o putea pravali. Desi stiau ca nu pot da la o parte piatra, nu se opresc din drum. Din aceasta fapta a lor retinem, ca ori de cate ori avem in fata imposibilul, el poate deveni posibil prin lucrarea lui Dumnezeu. Important este ca noi sa ramanem statornici in credinta. Asa cum un inger a coborat si a rasturnat piatra de pe usa mormantului, la fel se poate intampla cu fiecare dintre noi - ingerul sa se pogoare si sa ne ajute sa iesim biruitori in implinirea voii lui Dumnezeu.

Trebuie sa retinem ca ingerul este prezent pentru a le descoperi femeilor mironosite ca mormantul este gol, nu sa faca posibila Invierea Domnului. Mantuitorul inviase fara a strica pecetile mormantului, dupa cum S-a nascut din Fecioara Maria fara a-i pierde fecioria.

Prin duminica inchinata femeilor mironosite, Biserica ne cheama sa vestim Invierea lui Hristos si sa graim lumii ca exista viata dupa moarte.