duminică, 3 aprilie 2011

Vitae


Să te naști pe tine însuți încontinuu,
Să-ți fii mamă și tată – a trebuit să învăț asta.

Prin lume m-am abătut, cu un dor de nespus -
După Guyana Românească, patria mea onirică,
Tânjeam și dădeam căutări pe Gugăl
În capul meu, în fiecare zi.

Tot ce-am făcut
Din acest motiv am făcut.
Să sug o țâță din mine făurită -
N-am știut de la bun început.

Să prefac sângele în suc gustos?
Să-mi pun zahăr pe răni?
N-am știut – și, de fapt, nici azi nu știu.
Viața e complicată.

Câteodată – doar câteodată – mă opresc,
Îmi pipăi fluxul și refluxul interior
Și ascult marșul bunicii din ureche.
Altminteri: încă un păcătos în lumea de neon.

Știind prea bine de ce, mă judec: leneș;
N-am chef să sculptez în propria mea stâncă.
N-am chef să mănânc spinii altora.
Deși asta fac. Și sunt doar eu.

O lumină trece prin pereți – dar
N-au venit extratereștrii. N-a venit Iisus.
Asta pentru că nici n-au plecat.
Iar universul – ah – nu se termină după colț.

Te iubesc, soră. Te iubesc, frate.
Nu v-am avut niciodată.
Ca și cum n-ați fi existat în dicționar.
Iar eu – vai – doar nasc pe jumătate.

Dar vă promit că voi face totul.
Promisiunile nu fac o ceapă de sticlă.
Și totuși eu doar vroiam
Încă o clipă să-mi mai amintesc:



soare de frișcă nori de bezea pământ de ciocolată
cât fac și am devenit o planetă

orchestra lui Dumnezeu

Niciun comentariu: