vineri, 29 aprilie 2011

Poetul de vineri 18: Vasile Petre Fati (1944-1996)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati)


În dicționarul de curente literare pe care îl am, Vasile Petre Fati (1944-1996) este singurul poet dobrogean menționat, în afara suprarealistului Virgil Teodorescu (singurul prezent în unele dintre manualele școlare) și a „douămiiștilor” constănțeni. La această rubrică l-am mai menționat în ediția cu George Almosnino, amândoi făcând parte din grupul„poeților obiectelor”.
În 1966, poezii ale sale apar în antologia „Secvențe marine”, iar în anul următor apare placheta de debut „Floare de oleandru”. N-am citit respectivul volum, dar este o diferență apreciabilă între versurile din „Secvențe marine” (fără mari devieri de la un lirism anume) și cele din „Vedere la amiază” - volum care, cu excepția câtorva poezii cvasipatriotice (aproape la modul lui Nichita din „Un pământ numit România”) plasate strategic la începutul volumului, prezintă deja mai toate caracteristicile poeziei de mai târziu.
S-a vorbit despre afinitățile dintre Fati și Virgil Mazilescu, acesta din urmă mult mai modern în ceea ce privește aspectul formal. Practic însă, atât Fati, cât și Mazilescu practică o lirică simultan simplă și complicată, exprimând mult scepticism și suferință reprimată. Diferențele față de suprarealism sunt vizibile la ambii poeți: imagism rarefiat și ancorare în real, fie el și cu ocazionale aparențe onirice (datorate însă permutărilor poeților). În contextul de până la sfârșitul anilor 70, se poate spune - deci - că Vasile Petre Fati se numără printre poeții cu viziunea, să-i zicem, cea mai „înaintată” (până la debutul lui Petru Romoșan, deși multe din versurile lui Fati dovedesc și ele o conștiință aproape textualistă). Până la ultimele volume, nu apar decât adăugiri de „nuanțe”. Într-un fel, e curios cum de unitara operă poetică a lui Fati a beneficiat de o atâta de redusă receptare (d.p.d.v. cantitativ) din partea cititorilor și a criticilor. Probabil că aparențele nespectaculoase ale poeziilor lui Fati sau boema sa prea cuminte nu i-a asigurat un „cult status”...


O pipă
(din vol. Vedere la amiază, 1975)

Am avut o dată o pipă din lemn de cireș,
Aceasta s-a întâmplat demult, pe vreme rea,
Eram tânăr, mireasma ceaiului aducea
Pe cineva de departe,
Cine putea fi acela?
Frică îmi era la amiază de ulii
De pe acoperișul casei,
Dar zile de-a rândul am umblat astfel
Pe cărări ierboase,
Ca atunci când totul e o bună întâmplare.


Corpuri libere
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Munţii pe care i-am văzut într-o dimineaţă de iarnă
Erau asemeni unui om sărac.
Mi-a fost milă de ei şi le-am dat să mănânce
Şi apă le-am dat, ca să bea.
Cu basca şi cu bocancii de munte
Păream un poet care se mulţumeşte cu furnici
Şi cu o partidă de şah, la ora prânzului.
Când seara s-a lăsat am plecat cu primul tren
Şi ca să beau ceva am coborât, mai apoi.
Era o haltă ca oricare alta,
Cu o bancă de lemn la intrare.
M-am gândit că oricine poate să vină aici
Ca să-i dau viaţa mea, de tot,
Ca pe un bănuţ cu care nu ai ce face.
Şi pentru că nu a venit nimeni în micul orăşel de munte
Ca să-mi ceară lucrul acela de nimic
De care eu nu mai aveam nevoie,
Am băut, am mâncat, m-am înveselit.
Cu lacrimi în ochi mi-am privit viaţa,
Ca pe un bănuţ,
De care ai nevoie pe un drum de seară.


Un pianist la marginea orașului
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Era un pianist la marginea oraşului, cântând
Ca la marginea mării. În cartierul acela
Tramvaiele porneau de la cinci. Câteva fete de la internat
Îi aduceau cele de trebuinţă.
Cu gulere albe,
Ele iubeau gunoaiele oraşului.
Când se întuneca devreme puteai să scrii o scrisoare
În toată regula, despre cum o duce pianistul
De la marginea oraşului,
Dacă mai este acolo, pe câmp, cu hăinuţa lui de culoarea
Iepurilor de casă,
Şi de ce cântă mazurca aceea veselă, înnebunitoare.
Puteam să bem şampanie şi să ne gândim la şepcuţa lui de ceferist
Cu care îşi câştiga existenţa ca un om al tuturor timpurilor
Atunci fiecare îşi scotea lupa lui
Şi-l privea, de departe, pe pianist,
Cu o mare teamă în suflet.
Noi îi dădeam din porţia noastră de mâncare,
Îi scriam scrisori vesele, ca de prin părţile noastre,
Îi făceam semne şi ne strângeam unii în alţii,
Ca să nu plece de acolo, de pe câmp,
Ca să nu mai plece niciodată.


Când cineva visează cai
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Când cineva visează cai atunci bătrânul locatar de jos
Îşi face ceaiul de dimineaţă.
Visează şi el căluţi mici, de munte, urcând la Domnul
Cu desagele pline.
Poate că nu e drept să se întâmple aşa,
Şi, poate, că asemenea căluţi de munte nu mai există de mult.
Mai bine să dăm de mâncare păianjenului în formă de cruce
Păienjeniţei şi fetiţei ei,
Aşa, ca unor bolnavi în saloane.
Aşa începe o istorioară veche,
Pe care mi-a povestit-o odată capel-maistru.
Aveam o piatră galbenă, spunea,
Pe care o priveam până seara târziu,
Când se stingeau toate luminile casei.
Şi acum mai am piatra aceea,
Cu care păienjeniţa mi-a luat minţile
Dar abia dacă pot să-mi amintesc de povestea domnului capel-maistru,
O istorioară veche,
Şi nici un cuvânt despre căluţii aceia de munte,
Urcând la Domnul,
Ca să-i mulţumească pentru tot,
Aşa cum numai Domnul poate să spună.


Aveam atâta lucruri să-ți spun
(din Almanahul literar '90)

Aveam atâtea lucruri să-ţi spun la ora ceaiului, de dimineaţă
Despre felul meu stângaci de a mă despărţi de tine, în zori,
Asemeni adolescenţilor din fotografii zâmbesc în faţa unui tren de marfă.
Mă şi văd urcat în el. Ca să călătoreşti nu-ţi trebuie
Decât bunătatea celor buni. Şi, poate, o bască veche, demodată, pe cap.
Poeziile lui Hölderin le-am citit de mai multe ori
Dar e mai bine să vorbim despre lucrurile care se întâmplă acum.
Chiar şi aşa toate dovezile de simpatie
Seamănă cu o bătrână maimuţă. Plecat în zori
Nu aştepţi nimic, nu vrei nimic. Priveşti totul pe fereastră
Ai putea să spui că acest poem l-ai scris cândva
Sau că nu-l vei mai scrie niciodată.


Mașina salvării
(din vol. Amănuntele, 1984)

Noaptea ajung acasă cu mașina salvării.
E târziu. Îmi aprind o țigară și râd.
Ar fi bine să-ți ștergi lacrimile, îmi spune șoferul,
Ar fi bine să-ți văd actele.

Suntem singuri și eu îi vorbesc despre lebedele
Din Baden-Baden. E cald în mașina salvării
Și poți plânge ușor. Ar fi bine
Să nu te mai văd niciodată, îmi spune el.

Mă privesc în oglindă: mi-am pierdut viața.
Acopăr cu spatele biserica germană.
E frig în mașina salvări. Haide odată!
Va trebuie să cobori. Va trebui să nu te vadă nimeni.


După ce m-am întors acasă
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

După ce m-am întors acasă într-o dimineaţă de iarnă
Am pregătit ceaiul pentru bătrâna mea mătuşă,
Ochi în ochi cu ea.
Poţi să te întinzi la pământ, mi-a spus,
Şi caută în dulapul cu pâine.
Avea pantofii înveliţi în ziare
Ca să-i ţină mai cald.
Iată, ceaiul. Dar dacă vrei poţi să te întinzi la pământ,
Am să-ţi arăt fotografia mamei,
Am să-ţi arăt poziţia picioarelor, a mâinilor, a capului,
Şi cele douăsprezece lovituri.
Poţi să-ţi cari bagajele la aeroport,
Poţi să te plângi administratorului,
Dar întinde-te, întinde-te la pământ,
Şi pe urmă totul va fi gata.


Câteva semne
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Tuşesc în fiecare dimineaţă. Nu e bine.
Vreau aer în fiecare dimineaţă. Nu e bine.
Acum e minunat: mi-am tăiat venele.
Ce cald e afară! Gluma asta cu tăiatul venelor
Am citit-o într-o carte
Dar ea poate să fie adevărată. De aceea tuşesc în fiecare dimineaţă
Când reuşesc să mă scol. Bună treabă.
Eu nu mi-am trăit decât moartea
Şi pentru asta vă mulţumesc.


Soarele e sus
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Nu mai vreau să spună niciodată soarele
Şi dacă mama mea moare nu mai vreau să apună niciodată.
Ăla de sus, soarele, plin de microbi.
Să stea naibii cu mine la masă, ca doi bărbaţi,
Eu sunt locatarul care a muncit pentru soarele ăsta,
I-am dat din banii mei de buzunar
Ca să răsară.
Aşa că la Paris soarele e al meu,
Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,
Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol
Şi-i spun să plece acasă,
Eu nu mai pot.


Tir
(din ant. Secvențe marine, 1966)

Trebuie să tragi fără greș
și femeia din lună
va-ncepe să cânte.
Vei împușca în inimă soldatul
și el va bate de-ndată
în toba sa de război
pe câmpul de luptă.
Fără teamă
țintește brațul reginei
și regina
va clătina ușor evantaiul
și cu o singură alice
vei putea împușca
un domn frumos
și el va cânta
un cântec trist la ghitară.
Trebuie să tragi fără greș,
aplecat în tăcere,
și întristat vei rămâne la urmă
când toate acestea
se vor întoarce la locurile lor.


În diminețile de iulie
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

În dimineţile de iulie mă hrănesc cu lapte,
Fac totul după puterile mele.
Mă gândesc că într-o bună zi
Chiar şi apusul soarelui
Va fi ca un bătrân acordeonist.
La ora cinci ştiu că viaţa mea începe
Odată cu furnicile lui Lao-Tze.


În ziua când am văzut marea
(din vol. Amănuntele, 1984)

În ziua când am văzut marea
Imediat după biserica grecească,
Cu petele deulei ale companiilor străine,
Cu bagajele turiștilor nemți,
Mergând pe plaja pustie
Până la locul unde poți să bei
De unul singur, în ploaie,
Pe o terasă cu mese de fier forjat,
Ceva care să-mi amintească de tine,
Cofetăria din colț, vitrina de sticlă,
Hotelul în care nu plânge nimeni.
Îmi caut un loc mai bun
Printre îngrijitorii din parcuri.
Trebuie să merg prin vânt
Până la stația de taxi,
Cu sacul de dormit în spate,
Trebuie să mă gândesc la mine,
Să bat la ușă până va deschide,
Să întreb: e cineva aici?


Omul din Praga
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

O, Doamne, ajută-mă să scap de gândacul din bucătărie,
Să-mi pot cumpăra un obiect de artă.
Şi dacă Dumnezeu există să se roage să mă spăl dimineaţa pe faţă şi pe mâini
Ca să-l văd în fiecare zi ca pe un om bun.
Nu vreau să-l văd unghiile. Am nevoie de bunăvoinţa lui Franz Kafka.
Omul acela din Praga a mâncat pâine şi a băut apă,
Ca să trăiască. Ca să se termine odată acest poem.


Gerda
(din vol. Vedere la amiază, 1975)

Ea are o bască galbenă, ca pentru adio,
Ceva ar putea să i se întâmple într-o zi
Din teamă prea mare pentru soldații romani.
E frig, eu stau lângă fereastră, ianuarie poate să vină,
Ea are părul negru ca intriga,
Poate să urce scările acum,
Ce pot să-i dau, să-i spun?
Poate să aprindă luminile, bețe de chibrit...
E bine, toate aceste lcururi există,
Astfel voi ajungi asemenea ție.


În spatele ușii
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Zile de-a rândul am văzut la ușa mea
Un om între două vârste, căutând parcă ceva.
Era atât de liniștit încât puteai să crezi
Că e o întâmplare că e acolo.
Apoi se mută cu totul la ușa mea.
Avea o mică pilă
Cu care lucra zi de zi, de dimineață până seara,
Fără să facă nici un zgomot.
Muncea aplecat asupra pilei sale de culoarea garnizoanei
De la marginea orașului.
Era atât de obosit că abia dacă se mulțumea
Să-mi arunce o privire sau să-mi răspundă la salut,
După care se așternea, din nou, pe muncă,
În dreptul ușii mele, ca-n fiecare zi.
Putea să lucreze așa zile în șir,
Fără să-i pese de mine, adevăratul locatar al casei.
Când a plecat a lăsat o mulțime de dovezi
Că viața e așa și așa,
Dar că el muncise cu folos. Și că avea să se întoarcă
Într-o bună zi.


Am mers liniștit ca înaintea unei întâmplări
(din vol. Vedere la amiază, 1975)

Aproape de oraș am văzut grădinile de cartofi,
Am mers liniștit ca înaintea unei întâmplări,
Șoseaua departe în dreptul pinilor
Să merg înaintea mării, să ajung
Odată în bătrâna mea casă, asta trebuie să fac,
Și fericit să urc pe terase. Am văzut
Perdeaua subțire în vânt, coridorul e pustiu,
Multe s-au întâmplat,
Pe scări e o lumină de vară,
Închid ușa, am douăzeci și opt de ani.


Cheia
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Cheia casei a fost ca o mamă pentru noi.
Eram singuri în casă
Şi ea se aşeza pe scaunul din bucătărie
Şi ne vorbea de cneji
Şi de oraşul acela, Petersburg,
Unde caii mor câte şaptesprezece.
Făcea focul, căra apă, aducea pâine,
Ca o mamă bună cu picioare groase, de lut,
Apoi ne punea să cântăm încetişor,
Despre mama Rusie, cea cu o băsmăluţă roşie pe cap.
Mama Rusia a murit de mult
Dar noi mai cântăm şi acum încetişor,
Aşa cum cântă toţi copiii în casa lor
Pentru cheia lor de acasă,
Ca să mulţumească Domnului,
Ca să mulţumească cerului.
Cântam pentru cheia din perete,
Pentru casa noastră
Care se legăna încet, încet
Odată cu Dumnezeu de sus,
Odată cu Dumnezeu de jos.


La capăt
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea.
Odată m-am gândit că e bine să cred în moarte,
Azi sunt ca şi mort. Şi dacă e să credem că tot ce viu
E un fel de plimbare,
Eu sunt viu. Acum îmi pun labele pe acest poem,
Mă gândesc la el ca la un prieten,
Cine ştie când o să aibă nevoie de mine.


După apusul soarelui
(din vol. Amănuntele, 1984)

Iepurele mănâncă gheață ca să trăiască,
Eu mi-am ars poemele ca să nu plâng.
Alții visează cai dar a doua zi își mănâncă pâinea zilnică.
Nimeni nu crede că moartea seamănă cu o păpădie.

După apusul soarelui sunt mulț care-ți bat la ușă.
Nu trebuie să deschizi decât păsării Arheopterix.
Ceilalți spun c-o să fie bine într-o zi,
Doar unul singur te privește printr-o vitrină de sticlă.

În parc bolnavii își pun termometrele. Mercurul
Urcă, mercurul e acolo ca o floare de cartof.
Când mătușa Zenovia plânge și scrie scrisori lungi
Cu o flacără de chibrit urmărește-i lacrimile.


Emmanuel
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Călugăriţele visează oceanul
Şi pe băiatul Emmanuel plutind pe valuri,
Ele culeg tutun cu gândul la Emmanuel,
Cel care trebuie să vină pe acest pământ.
Tutunul e bun pentru la iarnă,
Rapiţa e bună pentru la vară,
Băiatul Emmanuel poartă cosiţe
Şi pantaloni tirolezi,
El pluteşte pe valuri, călare de Delfin
Şi cel care încă nu s-a născut îi dă să mănânce din palmă,
Ca Okeanos să fie mai bun
Şi plămânii lui mai uşori
Decât batista.
O, bun Delfin, mănâncă tu un pumn de cuişoare
Şi poartă-l pe Emmanuel până departe,
Călare pe un vierme
Bun ca un corb.
Emmanuel va plânge doar la vederea mea,
Cel care-l voi duce în spate până la Domnul.


Artiștii plebei
(din vol. Copilul tuns zero, 1992)

Dorinţa de a pune laba pe un artist adevărat şi să-i dau la cap
O mai am şi acum. Chiar dacă tremur la gândul
C-am să pun mâna pe el, nu-mi pasă.
Un biet artist care ştie că foamea are nevoie de pâine
Şi setea are nevoie de apă, e un claun.
L-aş pune să mănânce gheaţă, de o sută de ori să mănânce gheaţă,
Să se sature de gheaţă în vecii vecilor, amin,
Pentru că nimeni nu ştie că saltimbacul ăsta
Crede în ceva ci doar se joacă cu o nuieluşe peste tot ce nimereşte.
Aşa că Dumnezeu pentru asta i-a făcut pe artiştii plebei: să mănânce gheaţă.


Ce se întâmplă după ce părăsești odaia
(din vol. Vedere la amiază, 1975)

Am încuiat ușa în urma mea. Iată
Și cheia strălucitoare. Am hotărât
Să cobor în mica grădină, jos,
Unde sunt cei fericiți, am hotărât să merg
Printre ei, nimic să nu se întâmple,
Doar eu să-mi aleg un loc bun,
După noroc, să-mi amintesc odaia mea
De sus, în locul unde am adormit
Un abur se ridică acum,
Să privesc cum se pierde o conductă de fier
În mare, să mă gândesc, să mă gândesc
La anii mei buni ca levănțica,
Asta am hotărât. Abia la urmă să mă întorc
Acasă și cineva pe pod
Să mă privească tăcut.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Apostolul Toma este cunoscut de multi dintre noi ca fiind "necredincios". "Necredinta" sa ar proveni din faptul ca nu da crezare marturiei Apostolilor ca Hristos a inviat: "Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25).

Insa, Apostolul Toma nu se indoieste de faptul ca Hristos a inviat, ci de faptul ca Hristos Se afla dupa invierea Sa intr-un trup care nu mai poate fi vazut. Sfantul Chiril afirma ca atunci cand Toma spune: "daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor nu voi crede...", el spune de fapt: "Nu voi crede ca El mai poate fi vazut, de nu voi pune degetul meu in urma cuielor".

Cuvintele Mantuitorului: "Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios" (Ioan 24, 27), sunt o invitatie in a ne descoperi ca natura umana nu este desfiintata prin Inviere. Natura umana pe care Hristos a asumat-o nu s-a pierdut in dumnezeire, ci a fost transfigurata. Asadar, aratarea catre Toma a pus in lumina existenta . Nu intamplator, in prima duminica dupa Pasti, se canta "Neparasind sanurile pamantesti, Te-ai aratat pe pamant purtator de trup" (Penticostarul, 1912, pag. 73)

Asadar, Toma nu cauta un temei palpabil pentru Invierea Domnului, ci pentru semnele stricaciunii din trupul nestricacios.

Din toate aratarile de dupa Inviere, nici una nu a atestat intr-un mod atat de evident, ca in descoperirea facuta lui Toma, ca Hristos se afla prezent in mijlocul ucenicilor nu ca o naluca, ci cu trupul Sau cu care patimise pe cruce.

Strigatul lui Toma "Domnul meu si Dumnezeu meu" (Ioan 24,28) nu exprima cainta pentru vina de a se fi indoit de Inviere, ci totala sa predare in mainile Aceluia pe care Il recunoaste drept Dumnezeu intrupat.

Indata dupa ce Toma s-a invrednicit sa-L priveasca pe Mantuitorul in chipul Sau de om si de Dumnezeu, Hristos spune: "Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" (Ioan 24, 29) Daca ne intrebam "in ce au crezut ca sa primeasca fericirea?”, raspunsul e simplu: in marturia Apostolilor. Asa ca eu nu vad in cuvintele "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" o mustrare adusa lui Toma. Dimpotriva, pe baza celor vazute de el si de ceilalti Apostoli, noi de vom crede, vom putea fi fericiti. Astfel, noi nu mai avem nevoie de alte aratari din partea lui Hristos, ci doar de a crede.

In Euharistie Hristos este prezent in mod real, dar nu-L vedem. Nevazutul in acest caz, nu este lipsa vazutului in El, ci coplesirea vazutului de lumina ce se naste din strabaterea trupului de spiritualitatea bunatatii, fiind un fenomen de mare si neinteleasa taina.

Daca Toma nu se indoieste de Invierea Domnului, ci de faptul ca Hristos dupa inviere nu mai poate fi vazut, apostolul nu trebuie privit ca o persoana cu care noi ne identificam atunci cand ne indoim de adevarurile de credinta. Framantarile noastre de a cere semne, de a-L vedea pe Hristos asa cum ne vedem unii pe altii, nu sunt framantarile lui Toma. Deci, daca ne vom recunoaste propriile indoieli, nu inseamna ca il vom intelege mai bine pe Toma.

Cine este Apostolul Toma?

Sfantul Apostol Toma este unul din cei doisprezece Apostoli ai Mantuitorului. Numele de Toma, in aramaica te’oma, tradus in greaca Didymos, inseamna geaman. In aramaica si in ebraica, Toma este doar un epitet. La unii crestini sirieni el este cunoscut sub numele de Iuda Toma (Iuda Geamanul). Nu cunoastem momentul cand a fost chemat la apostolat. Sfanta Scriptura il mentioneaza alaturi de Hristos de trei ori. Prima oara este mentionat, alaturi de ceilalti ucenici, cand pleaca in Betania ca sa-l invieze pe Lazar. Cu acest prilej, are loc si a doua mentionare. Mantuitorul este prevenit ca fariseii si carturarii vor sa-l omoare, iar Toma le spune: "sa mergem si noi sa murim cu El" (Ioan 11, 16).

cindrel spunea...

domnu' Anonim, ati gresit usa, Toma necredinciosul probabil ca nu credea nici în poezie ... acolo, pe ce sa pui mâna ?