sâmbătă, 23 aprilie 2011

Poetul de vineri 17: Ioanid Romanescu (1937-1996)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu)



Un poet poate să aibă „faimă” în timpul vieții, dar nu întotdeauna este garantat și succesul postum. Un exemplu pozitiv ar fi chiar poetul roman Marțial. Însă Ioanid Romanescu (1937-1996), poetul de azi (de fapt, de ieri), se află situat mai degrabă la antipozi (e drept, văzut fragmentar de mine, doar prin prisma unei antologii probabil imperfecte, „Paradisul” (1996)). Câți îl mai citesc astăzi? El, ca și alte vedete ale neomodernismului gen Cezar Baltag, a intrat într-un con de umbră. Spre deosebire însă de Cezar Baltag, Ioanid Romanescu are totuși câteva poezii care „transced” neomodernismul oracular și cu nuanță neoromantică prin care s-a făcut cunoscut și care domină numeric cuprinsul nenumăratelor volume publicate de-a lungul anilor. Între noi fie vorba, la o a doua lectură, unele dintre poemele excesiv metafizice s-au dovedit a fi ceva mai mult decât doar iritante, fără ca performanțele să ajungă la înălțimea lui Nichita Stănescu. Revenind însă la poeziile ceva mai autentice sau pur și simplu mai impregnate de cotidian (nota bene - acestea apar în volume înainte de „invazia” poeziei optzeciste, cam pe la mijlocul anilor 70 - mă refer la volumele poetului - ceea ce este lăudabil): ele reușesc să aduc în prim-plan un pic din atitudinea lui Ioanid Romanescu, poet și om cu alură legendară printre cei care l-au cunoscut. Într-un fel, el face parte din stirpea rară a poeților cu deplină încredere în poezie, chiar dacă textele poetice sunt supuse uneori riscului acuzațiilor de grafomanie. De fapt, o încredere de-a dreptul religioasă: „Poeții n-au religii și nici zei/Poeții nu așteaptă pe la uși/Poeții libertatea nu o sapă/și-s cei mai îngeri dintre nesupuși” (Paradisul) sau „...cum toate harurile vin de la Dumnezeu, aș răspunde că arta nu este pentru nimeni un al doilea stăpân, ci numai o altă formă de expresie - cea mai înaltă - a credinței./Eu sunt mai aproape de Dumnezeu, din a Cărui voință am fost proiectat pentru altceva.” (Lene metafizică) Astăzi, o asemenea perspectivă asupra poeziei și artei ar irita desigur pe cei mai mulți poeți actuali, atât de obișnuiți cu faptul (?) că poezia nu (mai) înseamnă nimic încât nu concep că s-ar putea și altfel...

Destul cu miorlăiala: oricum, este clar că aceasta e cea mai slabă sau printre cele mai slabe ediții ale PDV-ului, cu un efort minim critic din partea mea. Nu-mi place, dar mi-e acum lene (nu neapărat „metafizică”...). E deja sâmbăta seara!



Paradisul
(din vol. Paradisul, 1975)

Poeții când există e-o minune
Poeții nu se nasc ei sunt născuți
Poeții nici nu dorm numai visează
Poeții niciodată nu-s prea mulți

Poeții n-au religii și nici zei
Poeții nu așteaptă pe la uși
Poeții libertatea nu o sapă
și-s cei mai îngeri dintre nesupuși

poeții n-au familii au iubite
poeții bunăoară sunt cu toții
cei care lasă lumea pentru alții
poeții curg mereu de-a lungul nopții

poeții au un fel de n-ar mai fi
poeții niciodată nimic nu înconjoară
e o rușine să învingi poeții
și sacrilegiu e să-i naști a doua oară

poeții nici nu știu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
- cât o cămașă viața lor durează -
poeții au un paradis al lor


Trăiască poezia și marii ei visători!
(din vol. ?)

Al dracului am fost, cu patimă în toate
- viaţa mea a curs întâmplătoare -
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare

n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic - şi nu e bine -
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine

am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde - aveam ce să le spun -
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare -
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi -
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură -
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
- şi totuşi printre fericiţi mă număr -
trăiască poezia şi marii visători!


Poezia mea
(din vol. Favoare, 1972)

Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr
uită să-și scoată bilet, e coborâtă cu forța
însă de fiecare dată o conduc
până acasă prieteni anonimi

nu are glorie
din simplul motiv că nu și-a dorit-o,
nu are religie
pentru că prea mult iubește viața,
nu face prozeliți
pentru că niciodată nu privește înapoi

nu merge în vizită
nu așteaptă pe nimeni
nu visează-n culori
nu se hlizește pentru a obține ceva

are tot ce-i trebuie


Vă rog să revizuiți statutul meu de poet!
(din ant. Poezia română actuală)

Pentru că vorbirea mea poate fi vântul care ascute stelele
Pentru că nimic din viață nu pretind să trăiesc pentru mine
Pentru că pe harta sufletului vostru eu reprezint o cazemată pentru flori și candoare
pentru că altul în locul meu ar fi murit de mult
pentru că m-am născut în secolul douăzeci
pentru că nu am publicat toate poemele
pentru că deseori gândesc în locul unuia mai bătrân decât mine
pentru că sunt personal cu originalitatea voastră
pentru că nu apar deghizat și pentru că scena mea e în afara teatrului
pentru că martorii mei se vor naște mai târziu
pentru că opera mea va fi completă numai în funcție de viitorul pe care îl conține
pentru că decât să repet o moarte zgomotoasă mai bine duc o viață anonimă
pentru că nu vreau să asist încă o dată la dialogul glontelui cu inima
pentru că aparțin unui popor de visători foarte realiști în fața brutalității
pentru că ar fi posibil ca în timp ce eu țin acest discurs unul dintre visătorii de care spuneam să devină poet mare
pentru că mai există politicieni care în timp ce pun la cale războaie pe artiști îi acuză de absurd
pentru că în metropolele lumii soldați cu mers de rață și generali pudrați la fund mai compromit muzica lui Wagner
pentru că astăzi Pământul are fii care nu vor să mai meargă-n genunchi pe urmele părinților
pentru că știți cu exactitate la ce m-am gândit spunând acestea
vă rog să revizuiți statutul meu de poet!


Dacă există un dumnezeu
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Când voi lăsa în urmă numai umbra
nu spre moarte mă voi îndrepta
ci în braţele mamei mele

cum astfel fiecare ajunge
în braţele celei ce l-a născut,
cum însăşi mama stă în braţele
mamei sale care stă în braţele
mamei sale care stă în braţele
mamei sale...,
îmi închipui că dincolo e o lume visând
în braţele unei mame uriaşe

dacă există un dumnezeu
nu poate fi decât femeie


Către Ministerul Poeziei
(din vol. Accente, 1981)

Încă nu m-am desprins de o idee fixă
încă mai port pe ochi un bandaj de ziare
încă adorm cu manuscrisul sub cap
și visez poezia care să mă omoare

secrete nu am, Domnule Ministru,
Patria-mi este singura adresă -
chiar dacă port în cap întreagă harta lumii
pe care o cunosc din cărți, nu ca o stewardesă

de-un timp sunt obosit, vederea-mi scade
și s-ar putea ca într-o noapte șuie
pe sfânta masă a melancoliei
să mi se bată mâinile în cuie

de-aceea vreau să vin la Dumneavoastră
- cât nu e prea târziu - și să Vă rog:
doar pensia lui Milton să mi-o dați,
să mă retrag la țară-ntr-un bârlog

iar dacă nu mă Veți chema curând,
nu-i nici o supărare - rămâne ca în tren -
fără prea multe vorbe știu să fac
din gaură de șarpe o poartă spre Eden

mai știu să dau copiilor o buche,
să fiu grăjdar, să cânt, ba chiar să tac
- la o adică, nu aștept răspuns -
ne vom vedea, oricum, în următorul veac


Cititorilor, dulcilor mei contribuabili
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Între titlu și poemul propriu-zis
uneori curge o epocă

între titlu și poemul propriu-zis
poți să cobori în centrul pământului
poți să mori de o mie de ori într-un război
poți lua parte la demontarea tribunelor pentru paradă
poți călători într-o pasăre deasupra tuturor lumilor
poți îngăima o rugă în fiecare templu

între titlu și poemul propriu-zis
ai timp să treci prin toate regnurile
și-abia după aceea - într-o singură clipă -
în corpul nopții universale
mâna care scrie devine o sondă


O suită de pantaloni albi
(din vol. Baia de nori, 1973)

Știți cum vine dimineața în orașul
dumneavoastră, Doamnă Poezie?
o sută de pantaloni albi rătăcesc
în fiecare noapte pe o stradă pustie

se văd numai pașii - cine să afle
că e unul, același de mult rătăcit?
el chiar din drumul său spre veșnicie
sub plânsul stelei mari s-ar fi oprit

însă e totul numai vis oriunde
- chiar pasărea visează-n loc să cânte -
și chiar când ne trezim e-același vis
și scormonim prin vis cu aripile frânte

sunt nopți și zile dar același vis
ne minte și ne tulbură-ntr-atât
- orașul este altul, pierdut și el în vis -
ne pune plânsul mâinile în gât

și ne trezim în vis și nu mai știm
și iar visăm și ne trezim în vis
și iar visăm și ne trezim - și astfel
nu-i nimeni treaz vreodată-n paradis

o sută de pantaloni albi rătăcesc
- și ne trezim și nu ne-am mai trezit -
cad pumnii stelelor și vine noaptea
și e același visul, de neînlocuit


„Mississippi”
(din ant. Poezia română actuală)

Îi spun și astăzi „Mississippi”
nu pentru că e foarte lungă -
avea dreptate americanul
că-n timp ce bărbații trăiesc numai din zdruncinături
femeile sunt asemenea fluviilor,
dar eu pentru cascada sângelui ei
care atrage divulgă și risipește
i-am dat numele fluviului

cu inflexiuni ale vocii până la ipocrizie
îi spun și astăzi „Miss Mississippi”
și chiar „Missour”, diminuând-o
cu aroganță când mă enervează

de când privesc doar pe deasupra
capetele tuturor, de când adorm îmbrăcat
pe lestul fiecărei zile,
de când am devenit o gară
prin care trece numai timpul,
de când pe oricine-l evit cu asta e, domnule:
vorbim, dar nu comunicăm!

ce altceva aveam să fac
decât să-i redau iubirii rangul?

așadar m-am dus la „Mississippi”
într-un hal de nerecunoscut
și când cearcănele mele au început să-i fumege
în dreptul ochilor, am auzit-o:
aș vrea să fii din nou copil
iar eu să fiu mama ta
să am dreptul să te bat la fund!

nu e posibil, „Miss” - am răspuns -
mă las bătut însă nu cum vrei tu,
față de tot ce iubește
sub nici o amenințare sub nici o forță
un adevărat bărbat nu-și întoarce spatele

orice s-ar întâmpla, ea îmi apare
ca-ntâia dată, când am acroșat-o
la cinematograf: cu o figură
de asiatică, însă un corp
de puteai s-o duci în bandulieră

ca atunci mă apropii sfielnic
respir lângă urechea ei de parcă
sunt gata-gata să-i spun ceva
și îmi dau seama că așteaptă
însă tac până când singură întinde brațele
până când din sufletul ei,
mi se pare că aud mai mulți de da,
ca în armată când se întreabă: cântă plutonul?

asta e „Mississippi”, tremurând de emoție
totdeauna mă-ntâmpină, iar eu
acestei lumi care scârțâie din toate sistemele
nu-i mai adaug decât scârțâitul
patului rupt ajuns tronul
de pe care nici o revoluție nu ar putea să mă coboare

dragostea noastră a-nceput în lagună
pe când eram student și ea „Miss” elevă,
dar cineva a ciripit despre mine
(cu toate că nicicând nu am visat
să fiu printre cei care măsoară cu cotul
patrii adoptive)
și am trăit ca blestemații

Îmi trimitea mereu scrisori
în stilul ei prolix și mă chema,
uneori dispăream pe motivul:
bărbații ca bărbații ne adunăm
să mai bem să mai silabisim
câte ceva silențios

cu ani în urmă era cât pe ce
s-o aduc pe „Miss” profesoară
unde eram director de club, să asculte
seară de seară malagucña (semnalul
de începere a filmului)
și noaptea să dansăm boogie-woogie,
însă ai ei au spus că fata
n-o să trăiască așa plutind
între mizerie și candoare
ne întâlnim rar, dar bine,
strivindu-i între sâni buchetul de flori ieftine,
cu îmbrățișări până la tortură

oriunde aș fi - o asiguram -
oricât de mic torentul, mă va purta
numai spre tine, nu voi sfârși
decât înecat în vâltorile tale

chiar și în brațele altor femei
aflându-mă, pe ea o iubeam (de unde
atâția bani de tren, de avion?
poate că nici Kipling nu ar fi avut,
cu toate că i se plătea un dolar
pentru fiecare cuvânt scris)

tânără încă, dar cu părul alb,
nerușinându-se de nimeni
pentru destinul provocat violent,
asta e „Mississippi” - singura ființă
care de la-nceput a înțeles
că am și eu un rost în lume
cu strigătul zgâriind din față
de fapt mărind continuu semnătura
neamului meu înrăit în orgoliu

poate că-ntr-un octombrie, când vântul
duce schelălăind manifestele toamnei.

îi voi spune la ureche tandru
acel ceva pe care îl așteaptă
de-atâta timp, pentru că prea visez
cum umbra mea mă poartă mort pe brațe
ți uneori îngenunchează în ninsoare.


Presiunea luminii
(din vol. Presiunea luminii, 1968)

Cu ochii întorși caut nordul obiectelor -
fiece atingere un trunchi prea fragil
vai mie fericitul înger
natura pietrei înseși mă dezice

cu mult mai presus de noi și de zei
răspunde cineva de cromatica simțurilor -
indicibilul nu, această coroană din lăuntru
care numai prin moarte ne diferențiază,
ecuatorul magic pe care ochii se rotesc invers
dar el fiind atât de mare abia de întâlnim doar clipa

stau în centrul meu, fiece rază o lespede
cu zgomot infernal pe care numai eu îl aud
decât tăcerea mai grea cade-n nordul obiectelor
și nu primesc pe nimeni și nimeni nu mă va dezlega
mai înainte ca eu să hotărăsc

pentru că dincolo de cuvinte iubesc totul
împotriva mea numai acestea se pot întoarce

sunt marele supus - stăpânitorul
unei coroane din lăuntru
pe care o restitui și îmi închid ecoul -
tentacular caut nordul obiectelor
noaptea lor boreală în care supraviețuiesc


Confesiunea unui tablou celebru
(din vol. Poet al uriașilor, 1973)

Am rămas cu greu să fiu văzut
și toți care veneau priveau
și erau foarte atenți
și de fapt nu-i interesa
și de fapt vedeau altceva
de parcă ar fi privit în altă parte
și de fapt - privindu-mă -
se studiau între ei

până când i-am rugat
să mă înlocuiască

simt și acum respirația
celor care mă priveau
și nu înțelegeau nimic
însă - privindu-mă -
se înțelegeau între ei

realitatea mea păstrează
doar copia privirii lor

acum pentru privirea lor reală
au câte o copie a mea


Când lacrima scutură floarea
(din vol. Lavă, 1974)

Pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă
decât trupul meu,
nu cred că ai putea privindu-mă
să-l vezi pe cel adevărat

când râd și îți spun despre toate,
spre umărul tău se apleacă
tulpina care se va frânge

pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă
decât trupul meu,
asupra noastră lacrima ei cade


Cântecul buldozerului
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Nimic de înger nu are deci nu se cântă
nu căutați frumusețea acolo unde e nevoie de forță
prin toate gropile prin toate mzieriile
nepăsător trece scrâșnind buldozerul

peste conducte vechi și resturi de cazemate
peste bucăți de sticlă sârme și case
în urma lui puteți merge oricând
un patinoar se face drumul sub șenilele buldozerului

prin bălării și duhori de canale
prin fumul galben al dărâmăturilor
pe unde orice memorie devine schematică
locuri pentru statui pregătește buldozerul

și chiar când nu mai poate să fie ce este
nu-l uită careva la marginea orașului
nu-l găsești abandonat cu pietre și iarbă în gură
pentru că prea mult metal are în el buldozerul

nimeni nu confundă buldozerul
nimeni nu dă piept cu buldozerul
pe nimeni nu-l izbește nu-l calcă buldozerul
toți spun acesta e buldozerul


Natalis (fragment)
(din vol. Dilatarea timpului, 1991)

I
Uriaș îmi apare totul - doar mintea
unui romantic nebun ar putea să-l cuprindă -
Mater Deorum! infinitezimalul însuși
văzut prin ale morții ocheane
îmi deveni obsesie

nerenunțând la câte fără nume,
s-ar crede că nu am iubit
și nici nu am urât cu-adevărat,
mai treacă - zici - și se întâmplă
cum se întâmplă, sau cum se spune că a fost
(îndepărtându-ne de cuvinte, disprețuindu-le,
ne îndepărtarăm de esență)

drumul era unic, însă mulți
se rătăciseră-n ei înșiși
(cei dispăruți vor fi înțeleși -
dar când imaginea despre noi
va fi reală, când ne vom fi stins,
câți - și de unde - să vadă?)

uriaș îmi apare totul - până și
inexistentul -
iar această formă a demenței
dorința de a recompune
lumea sau paradisul
mă neantizează


Bouarul
(din vol. Flamingo, 1984)

Bouarul dacă e bouar
Nu lovește cu capătul gros al bâtei,
Pentru că riscă să-și vadă șoldită
întreaga turmă
iar la o adică
nu mai are în ce să sprijine
spre a-și contempla opera

bouarul dacă e bouar
nu lovește materia profesiei sale
nici cu capătul subțire al bâtei,
și nici măcar nu o împunge din spate,
pentru că-i este milă

bouaul dacă e bouar
nu-și mână turma ținând bâta pe spinarea
vreunei dobitoace,
pentru că perspectiva nu înțelege aluzia
ci din contră se vrea scărpinată

bouarul dacă e bouar
nu-și mână turma nici ținând bâta mereu ridicată
asupra celei mai afurisite dobitoace,
pentru că oricum frica
s-a născut odată cu animalul

bouarul dacă e bouar
merge înainte
și dobitoacele se călăresc în turmă
să nu-l piardă din ochi.


Trandafirul sălbatic
(din vol. Trandafirul sălbatic, 1978)

Tăiat de viscol, pare că aleargă -
străini care nu știu cărarea atunci omătul nu-l mai rup:
înnebuniți, cu groaza-n spate
se-ntorc și spun c-au văzut lup

zadarnic alte anotimpuri
îl spală în torente -
acolo, pe câte poate, maschează trecătorii
care-i îngrașă locul din jur cu excremente

dar pe când arbori în păduri
se prăbușesc ruinați de topoare,
el neclintit rămâne - se apără cu spinii
și cu fantoma lui tulburătoare

(1959)


Antares (fragment)
(din vol. Magie, 1982)

VII

Ascultă cum cade lumina
ca invizibile degete pe o imensă claviatură

totuși un singur sunet -
pentru că Dumnezeu nu este omul

nu din perfecțiune
ci din greșeală nu există
asemănare între noi

și pentru că orice diferențiere
are nevoie de ordine,
cine să o facă decât omul?

fluvii de sunete au curs
prin urechile mele ascultătoare,
dar nici un cântec



Demonul (fragment)
(din vol. Magie, 1982)

VII

Toate sălășluiesc în adâncul
sufletului nostru

cel neprieten sieși
în zadar caută prietenia

cel fără Dumnezeu
în zadar îl caută aiurea

lumea e paradisul
de infernul din mine ochii mei fumegă


Erezia întâi
(din ant. Poezia română actuală)

„Să mesteci pâine
Cu dinții de mașină de scris”
PAUL CELAN


Sunt un om tăcut, nu aparțin nimănui.
Spuneți-mi asta femei
ce zilnic vă ștergeți de zidul casei mele,
și tu omule ce cari gaz bătrână stafie
în căruțul tău ca un leagăn blestemat
ia-mă și pe mine.

E atât de simplu.
Ghemuit ca o lămâie stoarsă
Eu aștept la intrarea cinematografelor
în anumite zile când durerea mă scoate
din propriu-mi buric.
Sau intru în baie și dau drumul la duș
Ca un televizor stricat cada se umple
De-un melanj difuz de muzică și zgomot
Al cărei înțeles e că încă
n-am murit.
Că încă mai pot crea secunde
De stupoare în fața ghișeelor
Când funcționara duhnind a ojă își pierde
Privirea în mine ca într-un imobil nelocuit.


Școala de poezie - aglomerare -
(din ant. Poezia română actuală)

... și doar învăț Dom' Profesor
și doar Vă iubesc Doamnă Profesoară
dar poezia nu vrea să asculte
vin cuvintele-haită lăbărțează ideea
oricât șterg nu-mi ajunge hârtia
lecția de astăzi am scris-o pe zid
și nici n-am terminat-o
lucrează-n mintea mea diversiunea
cred că Simonide încă amână
să spună ce-nseamnă divinitatea
pentru că fiind poet are-n el demonul

eu recunosc fereastra însă
de faptul că figurez pe lista
celor care au lipsit de la demonstrație
nu sunt vinovat întrebați-l
pe Homer șeful clasei cum
steagul echipei noastre olimpice
l-a mototolit Edgar Poe
pentru că alaltăieri noapte nu a avut
cu ce să se-nveselească

Îmi spuneți să vin cu părinți sau tutori
cum să-i aduc
Eminescu la spital Verlaine beat-clește
Petöfi-n revoluție surorile Brönte în vis
Lermontov după glonte Browning după nevastă
Gautier prin ruine Musset joacă șah
Pușkin duelează Shelley la scăldat

Byron la război von Kleist cu logodnica
Chénier spre ghilotină Vico la academie
Quevedo în dizgrație Shakespeare la pescuit
Góngora după-mprumuturi Malherbe la curte
Villon la pușcăriie Petrarca la biserică
Dante în exil Brunetto Latini culege folclor

scuzați am un lapsus dar mai încolo
arborele nostru genealogic
nici împăratul August nu-l știe prea bine
de vreme ce pe Ovidiu l-a trimis la stuf
iar pe Vergiliu îl protejează

eu atât am făcut am spart fereastra
să intre muza mea cu pântecul la gură
să-mi nască poemul
de ce s-o las pe drumuri nu-i Fecioara Maria
dar nici Maria regimentului

mă doare cotul de scris lecția
priviți zidul
mâine-poimâine poate să vină
oricare puțoi s-o copieze
cum a făcut Rimbaud de l-am văzut pe Baudelaire
trăgându-l de mânecă și făcându-i cu ochiul:
trés bien, petit gamin! les affaires sont prospères!


***
(din vol. Urania, 1992)

Mereu singur
fără gesturi în plus
fără surâs de complezență

gata să-ntâmpine deopotrivă
ceea ce se repetă
și ceea ce neprevăzut urmează

pregătit pentru toate
pentru iubire
pentru pustiu
pentru moarte


Lene metafizică
(din vol. Noul Adam, 1994)

Nu am fost niciodată harnic în sensul dorinței de a exista; pentru că ar fi însemnat să fiu repede absorbit în categoria îngrijorător de numeroasă a celor continuu supuși stăpânilor tereștri. Spații haotice traversând, sau sub influența spiritelor malefice din lumea supra-sensibilă aflându-mă, am recurs mai întâi la idei proprii; rareori am cerut ajutorul cuiva.
Unui astfel de individ i s-ar putea spune că - „fiindu-i lene să existe” - ar fi trebuit să rămână la dispoziția Unicului Stăpân Omniprezent, să nu robească și artei. Însă, cum toate harurile vin de la Dumnezeu, aș răspunde că arta nu este pentru nimeni un al doilea stăpân, ci numai o altă formă de expresie - cea mai înaltă - a credinței.
Eu sunt mai aproape de Dumnezeu, din a Cărui voință am fost proiectat pentru altceva.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Biserica Sfantului Mormant este numita de ortodocsi Biserica Invierii, pentru ca nu moartea, ci Invierea Domnului este temelia, cununa, biruinta crestinilor. Biserica Sfantului Mormant este o constructie mareata din secolul al XI-lea, inaltata de cruciati, in locul altei biserici vechi, zidita de Sfanta Elena in secolul IV, in Ierusalim, Israel. Ea adaposteste cele mai scumpe locuri ale crestinilor: Muntele Golgota si Mormantul Domnului nostru Iisus Hristos; iar jos, in stanca de piatra, se afla pestera unde s-a descoperit Crucea Domnului de catre Sfanta imparateasa Elena.

In partea de rasarit a Bisericii Invierii, plecand de la Altarul inchisorii lui Iisus spre Golgota, intalnim pe rand doua paraclise mici. In primul dintre ele traditia localizeaza locul in care soldatii romani au omorat un sutas roman cu numele Longhin. Acest sutas era un fel de superior al soldatilor romani, insarcinat cu supravegherea rastignirii lui Iisus. Miscat profund de toate cele vazute, el a marturisit inaintea tuturor, zicand: “Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta.” (Matei 28, 54). Pentru marturisirea acestui adevar el a fost decapitat, iar capul sau aruncat in groapa de gunoi a orasului. O femeie oarba din oras descopera prin vedenie capul Sfantului si primeste indata vindecare.

Astfel Sfantul Longhin a devenit primul martir si marturisitor al credintei crestine. Acesta a fost pe vremea lui Tiberiu cezarul din Capadochia, sutas sub ascultarea lui Pilat, guvernatorul Iudeii si a fost randuit din porunca aceluia sa slujeasca la cinstitele patimi ale lui Hristos, si la rastignire si sa pazeasca mormantul cu straja, adica cu ceata sa de ostasi ce avea sub ascultarea lui. Vazand el minunile ce se faceau, cutremurul si intunecarea soarelui, mormintele ce se deschideau, mortii care ieseau afara si pietrele care se despicau, a strigat tare, zicand: “Cu adevarat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”.

Acesta si cu alti doi ostasi care mai pe urma impreuna cu el au marturisit, n-a primit argintii care i s-au dat de catre iudei ca sa tagaduiasca Invierea. Apoi lasandu-si slujba ce era pe seama lui si mergand in tara sa, propovaduia apostoleste pe Hristos Dumnezeu. Deci plecandu-se Pilat, mai vartos fiind stricat prin fagaduinta de bani de la iudei, a parat pe Longhin cu scrisori catre Tiberiu cum ca si-a lasat slujba si se afla in patria lui propovaduind pe Hristos Dumnezeu. Si Tiberiu indata a trimis cu porunca lui de i-a taiat capul si lui si celor doi ostasi ce erau cu el si i-au adus capul din Capadochia la Ierusalim ca sa se incredinteze Pilat si iudeii de moartea lui si pentru ca sa ia Pilat cele ce i se fagaduisera.

Deci i-au ascuns cinstitul cap afara din cetate in niste gunoi. Si peste multi ani, o femeie slavita din Capadocia, pierzandu-si vederea ochilor, a mers la Ierusalim cu un fiu ce-l avea unic-nascut, ca sa poata sa-si gaseasca leacul orbirii la acele Sfinte Locuri; si ajungand-o si moartea fiului sau, isi plangea indoita jale. Deci aratandu-se in vis fericitul Longhin, si spunandu-i cine este si aratandu-i unde era capul ingropat, a indemnat-o sa sape, sa-l scoata de acolo, ca se va tamadui la ochi si isi va vedea si pe fiul sau, ca se afla preamarit. Femeia afland gunoiul, sapa cu mainile si scoase capul sfantului si indata i s-a tamaduit vederea ochilor si a vazut in vis pe fiul sau ca era impreuna cu sfantul si avea cinste acolo. Atunci a ingropat moastele fiului sau intr-un loc cu capul sfantului; fiindca asa ii zisese sfantul prin vis; si s-a dus la Capadochia, ca si Saul, care cautand asinii tatalui sau, a dobandit imparatia.

Asa si ea cautandu-si lecuirea ochilor, a dobandit aceasta si pe sfantul l-a aflat de atunci cald ajutator. Drept aceea zidind ea mucenicului o biserica foarte frumoasa si punand acolo mucenicestile moaste se imbogati si ea si toti credinciosii de izvoare de tamaduiri, intru marirea Domnului nostru Iisus Hristos.

Martirul Sfintei Lumini - din anul 1326

zanaparca spunea...

Tigrule ai facut in pantaloni?
E greu sa rezisti cand te poate bate taticul mICUTZ....