vineri, 15 aprilie 2011

Poetul de vineri 16: Nicolae Crevedia (1902-1978)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia)


Tatăl secret al lui Eugen Barbu și presupus autor-„fantomă” al celebrului roman Groapa, Nicolae Crevedia (1902-1978) a fost nu numai un prestigios epigramist (așa cum este îndeobște cunoscut astăzi, cine îl mai cunoaște totuși?), ci și unul dintre cei mai importanți poeți tradiționaliști pe a căror frunte nu scria „Crainic” sau „Voiculescu”. Da, a făcut parte din cercul de la „Gândirea”, unde poeziile sale din volumul „Bulgări și stele” (1933), primul nealcătuit din epigrame, au strâns un ropot unanim de aplauze. Criticii n-au fost însă cu toții convinși, acuzând influența prea mare din Arghezi sau din Esenin, fie ea și accidentală. Ceea ce înseamnă (este aproape subînțeles) că poezia lui Crevedia propune un teritoriu ceva mai accidentat, mai „din topor” decât tradiționalismul standard, mai serafic sau idilic. Nu e de mirare că Marin Mincu l-a inclus în antologia Poezia română din secolul XX (da, l-am menționat din nou pe Mincu! Ce să fac? ziceți-mi și voi o altă referință critică respectabilă!): Crevedia este un poet autentic, în ciuda sau poate tocmai datorită limbajului „bolovănos”, mai mult sau mai puțin dialectal. Toate elementele de recuzită mai mult sau mai puțin tradiționalistă sunt prezente, dar folosite în sensul unei fronde violente. Stelele din titlul volumului sunt, de fapt, prezentate aici ca materie nesemnificativă în comparație cu „bulgării”, cu forță telurică (e și o clară tentă socială aici, în consonanță cu tensionatul climat al anilor 30), iar Dumnezeu este și el subiectul unei invective - cu alte cuvinte, avem aici o clară tentă antimetafizică, și asta înaintea lui Geo Dumitrescu.

Cu toate acestea, Crevedia este doar un lăudabil predecesor: în plachetele care au urmat, fronda se estompează, iar poetul nu mai este atât de îndepărtat de tiparele poeziei rustice-idilice sau ale poeziei erotice clasice. E drept, rămâne o oarecare îndrăzneală imagistică (cel puțin în raport cu versurile altor tradiționaliști): „Apusul și-a 'ngropat trandafirii,/Toamna îşi arde ultimele foi./Ce prelung se sfâşie păunii sângelui./.../Fulgii, fulgii dintâi cad/Mari, ca nişte batiste...” (Apus în munți) sau „După o oră, plutind/Prin seara, bolnavă ca o baltă,/Ne cunoșteam, o, de mult timp,/Poate din altă lume./.../În câte zglobii dup'amieze,/Ne băteam cu soare și cu zăpadă -/Apoi, în amurguri singure, turcheze,/În brațele mele - pradă.” (Pastorală). În orice caz, N. Crevedia rămâne unul dintre poeții tradiționaliști cei mai rezistenți la uzura timpului, măcar datorită versurilor din „Bulgării și stele”.



Mărturie
(din revista Gândirea, XII, nr. 4, aprilie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Cred!
Cred în cărămida cuvântului taichii
Carele-unde-a scuipat nu mai linge —
Cruce de voinic,
A făcut trei războaie
Şi-o bătătură de acareturi.

Cred în oasele sfinte ale mamii
Care nu stau jos din zori până la cântatul cocoşilor;
Dânsa m'a 'nvăţat să mă 'nchin, să nu pomenesc pe Necuratul
Şi să spun matale mai-marilor mei —
Dragostea dumneaei îmi vine bine ca o cămaşă de Paşti.

Cred în purtările bune şi 'n frumuseţea surorilor mele
Ca 'n icoanele copilăriei.
Ele 'mpodobesc cerdacul: două garoafe.

Cred în cumpăna minţii şi 'n plopul trupului fratelui meu
Ca 'n stâlpul porţii bătrâneşti.—
Aruncă peste loitră plugul, ca pe-un gătej,
Vârtej ori viscol — sboară pe cal,
Zefirul privirii lui freamătă hora, ca pe-un lan de porumb.

Cred în liliacul care 'nfloreşte pe inima bunicilor —
Obrazul dumnealor — scoarţa nucilor din grădină,
Trupul dumnealor — şir de covrigi uscaţi.

Cred în şarpele casei,
În barza depe coşar —
În rândunicile de sub streşini,
În furnicile de sub prispă
Şi 'n fâlfâitul porumbieilor peste fagurii salcâmilor înfloriţi.

Cu busuiocul de argint mirosind a ceară
Cu care pomii văruie grădinile 'n Aprilie,
Primesc botezul în gârlele de lumină-ale şesului.

Mă 'mpărtăşesc cu viersul cintezii care sparge, primăvara,
Gâlcile sufletului —
Precum şi cu zeama sfântă-a prunului şi-a buturugii viţei
Care-amorţeşte oasele zobite de sapă,
Urcă 'n obraji muşcate
Şi face mai veselă nunta.

Nu mă mai satur de mirosul de zăpadă al nopţilor de Septemvrie
Nara mea creşte de odoarea sănătoasă-a băligarului din ogradă —
Trag în piept basamacul fumului de iakà:
Te face să uiţi seceta şi mustaţa feciorului care-a murit de atac.

Mă 'nchin Soarelui care ne trezeşte dimineaţa din moarte,
Ploii care creşte 'n ţarină mămăliga cea de toate zilele —
Zeilor mei de artă,
Trupului alb de femee, cu miros de gutui:
Raţiune supremă de-a cânta.

Scumpă mi-este patria prieteniei!
Sub răcoarea brazilor ei,
Mi se primeneşte sufletul ca la Sinaia...

Cred în sanctitatea dulce a îngerilor
Cari sug ţâţă şi vorbesc stricat
Limba moş-strămoşilor mei de caval de cireş.
La vârsta de şapte ani, sunt luaţi la cazarmă.

Strig la cer injustiţia milenară a boului:
Rumân bun care munceşte pe coceni şi bătut.

O, de-aş putea cânta tristeţea omului...

Mă zbat în clocotul rufelor planetei — ce fierb în albia mării,
Semeţ, înnalţ fruntea, împărăteşte, ca munţii,
Taina catedralei codrului — penitenţă.

Cred în carabina 'ncărcată şi 'n bocancii unşi ai militarului
Care, la graniţă, tremurând în bluza plină de păduchi a cerului,
Apără de hoţi, ca pe-o nevastă,
Ţara mea vastă, putredă de bogată,
Frumoasă ca sătencele din Sălişte,
Adusă la ascultare d'un Primar înţelept.

Cugetul meu este drept — ca lumânarea,
Inima curată: bob de mărgăritar
Căci cred în untdelemnul sacru-al năduşelii,
Celei spre o fiinţă şi progres,
Pildă luând dela albină, vrednică şi inginer.

Cred în eternul Februarie al ghioceilor depe cer,
Cred în îngheţul de-apururi,
În frumuseţea eroarei,
În prostia umană şi caldă.

Idol îmi este şi banul — forţă purificatoare
Ca teiul în Iunie, ca micşunelele 'n pahar.

Mărire ţie, mumă — Natură,
Slavă ţie, frate lăutar!
Cred în vacă, în măgar,
În mila oii care ne dă flanela ei şi jintiţă
Şi 'n cucoana scuturată — pisica.

Cred în fermece,
În omenia Rumânului
Şi 'n Isus Nazarineanu, divinul Ratat
Pe care taică-său visa să-l vadă strungar-patron.

Cred în mine şi 'n fruntea mea!
Eu, împăratul câinelui meu,
Robul ambiţiunilor mele vane,
Finul Domnului.
Amin!


Seceta
(din vol. Bulgări și stele)

Am uitat şi leatul şi ceasul -
Îmi cade-n prăpastie geana,
Se-mpleticeşte, rea, pana.
E vremea d-apoi ori e vis?
Morile s-au închis,
Pătulele-s deşarte.
Trei ani în marte,
De când n-a mai căzut din cer o picătură
Ţara e, toată, o zgură.

Izlazurile-au crăpat,
Mugurul n-a mai dat.
Caii bat, năuci, hotarele şi copitele lor toată noaptea cer
Lucerna-nflorită pe cer.
N-am mai auzit cucul nici privighetoarea,
Toate s-au zăticnit. Iarna nu mai vine ca floarea.
Nu s-au mai alivănit berze pe coamă şi nici
Sub streşini nu mai ciripesc rândunici.

Din strachina lunii, nouă,
Busuiocul dimineţii nu mai botează cu rouă.
Soarele - n-ar mai răsări! - răsare
Şi ne frige părul ca o lumânare.

Până-n zori, până-n asfinţit,
Ne zbatem ca peştele-n oală,
Se încovoaie trupul sfârşit,
Ne ustură la inimă jupuiala,
Ne ţinem, abia, prin lumină, unul pe altul de-ncheeturi.

Păzim copiii de ciori şi de vulturi
Şi-i potolim, pe furiş,
C-o frământătură de coajă de cireş, cu zeamă de măcriş,
Au secat gârlele şi zarea din fântâni,
Nevestelor le-a-nţărcat izvorul din sân,
Sărutul lor trebuie să fie amar.

Nici o floare pe pălimar,
Nici un chiot de fată,
Nici o duminică cu horă,
Nici nunţi,
Nici inimă de frate ori de soră.

Răriţile noastre-au ruginit sub şatră,
Ţarina e-ntreaga - o piatră!
Umblă rumânu, nebun,
Dup-o gură de rachiu, după-un praf de tutun.
Toţi jelesc, se frământă,
Numai turla bisericii cântă.
Boala vine-aşa din senin,
Te-nfierbântă şi te-adoarme ca un vin.
Morţilor nici popa nu le mai ştie şirul,
Se-ntinde molima, ca cimitirul.
O, s-auzi cucumeaua şi lupii-n gura amurgului.


Ne-au fugit pisicile,
Câinii au turbat,
Nu mai cântă stupii.
Ne sug de vii lighionile, furnicile,
Ne-ncaibără şoarecii,
Muştele,
Şerpii.

Aţipim, se face c-a dat colţul ierbii,
C-au scos iarăşi berzele pui pe case -
I-a dat parcă porumbului mătasea,
Ori batem nucii ori culegem viile
Şi nu mai prididim cumetriile,
Care ţin cu săptămâna.

O, de-am putea dormi aşa într-una...
Uite, în zare,
Nici un nor, ca un şervet cu demâncare.
Uite, copilaşii mei, săracii,
Au tăbârât pe-o movilă de gunoi, ca gândacii.

Dumnezeu!
Dumnezeu a murit, poate,
Ori ne-a dat uitării.
Câte slujbe, câte chemări,
câte lacrimi, să ne trimită ploaie,
S-arunce mană, ca ovreilor în pustie.

Nu vrea să ştie.
Şi e veacul mai rău, mai fierbinte
Şi văzduhul mai viu, mai amar.

Nici noi nu vrem să-l mai ştim de Părinte
Şi de Primar
Pe-acest...

Logofătului îi pică jos pana,
Mâna-i căzu - ca o verigă.

Pe cer se vărsase o tivgă cu lapte,
Stelele-nfloriră - boabe coapte,
Luna plină creştea, creştea - ca o mămăligă.



Aurora
(din revista Gândirea, XIII, nr. 3, martie 1933, publicat în vol. Bulgări și stele?)

Pentru somnul vostru, ochi mari,
Zăbovesc în iarna de lână țigaie,
C'o gloabă de vis de căpăstru,
Prin satele cu miros de untură 'n tigaie.

Nu e Calea Laptelui — sunt lături
Nu sunt stele — sunt firimituri
Uitate la masă, pentru noi.
Numai un căţel de usturoiu — luna.

Zorile lipesc în geam coaie albastre —
Visul meu, rebegit subt ape 'nnalte...
Viu din vremi cu tristeţi de zahăr şi sare,
Toarnă-mi în pahar ceaiul privirilor calde,
îndulcite cu somn..


Mi-e foame, mi-e sete!
(din revista Gândirea, XII, nr. 4, aprilie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Mi-e foame, mi-e sete!
Nu de fete,
Nici de vin nici de poame
Mi-e sete, mi-e foame
De bani şi de glorie!

Of, ce bine e când ai parale!
Când suni francii 'n buzunar,
Te simţi spârnel, ca un căluşar,
Îţi vine să chiui, să sari,
Să 'ncinzi nişte sârbe şi nişte geamparale,
Să duduie duşumeaua de angarale!

Fermecător e un pol
Pe stomacul gol!
Un sutar
Ţine de cald, ca un pieptar —
O ţărăncuţă albastră
Te 'nfierbântă ca o nevastă.
Dar o mie!
S'o păstrezi în portofel, scumpă ca o fotografie
Dela iubită ori când erai de opt-spre-zece ani.

Banii Cristoase, ce bine e să ai bani!
O, de-aş avea câteva hârtii — numai cinci:
Să-i cumpăr taichii de Paşti o păreche de opinci
Maică-mi fustă şi papuci.
Să duc nepoţeilor bomboane
Că sunt frumoşi şi plini la gură de muci.
Lui Goga Octavian să-i fac cadou de Anul Nou
Un toc de oţel şi-o călimară:
E poet mare, îşi iubeşte ca pe-o amantă ţara
Şi-o să mă cunune.
Cu şapte-opt sute,
Să 'nşfac ultimele cărţi apărute
Goale în geam ca 'n harem nişte cadâne.

C'o mie,
Să-i cumpăr unei femei albe o pălărie
Să i-o aşez pe cap, ca o coroană.

Pentru mine, numai o cravată de mătase ş'un fulard
Să calc şi eu într'o primăvară svelt ca un stindard.
Ultimul cearşaf
Să-l fac praf
Cu prietenii mei la o beţie —
Să nu-mi rămână nici pentru-o liturghie.

Bani! Dar de-aş avea gologani
Cât au acei otomani cu şube şi tâmpiţi?
O, de-aş avea ruginiţi
Cât risipeşte Dumnezeu seara pe cer,
Aş îmbrăca toţi orfanii cari umblă goi pe ger,
Aş îmbuiba, să crape, toţi milogii,
Aş da drumul slugilor, — tuturor,
Pe scriitori i-aş îmbăia şi i-aş tunde numărul zero
Ca să le piară mătreaţa,
Aş înzestra şi-aş da la casele lor pe toate curvele care plâng după ora trei dimineaţa.
Soba mea rece şi oarbă, ca o baborniţă de 90 de ani,
Aş înfunda-o numai cu fişicuri şi gologani
Să iasă draci din ea, ca dintr'un motor pus sub presiune.
Fetelor cocoşate le-aş găsi băieţi să se cunune —
Aş sătura toţi morţii cari 'mi cer un colac în vis,
Aş cumpăra pentru toţi păcătoşii d'aici întregul Paradis...

Gloria, gloria,
Parşivă muiere,
Cu sânii de mere şi gură de miere —
Aş vrea să ies cu ea 'n trăsură la plimbare
Să m'arate toată lumea: ăsta e cutare.
Porcilor cari m'au umilit şi m'au vândut
Să nu le răspund la salut.
Chipul meu să-l poarte domnişoare şi cucoane
La brăţară şi 'n medalioane —
Să-mi jefuiască fruntea la orice pas un fotograf
Femeile care m'au respins
Când eram un pârlit de ins,
Să le stropesc cu noroiu, să le pudrez cu praf,
Să le refuz sărutul meu ca un autograf.
Să admir în oglindă propria-mi statuie
Şi pe bulevarde tăbliţe cu numele meu
Mă roade faima lui Wolfgang von Goethe,
Sunt gelos pe Nichifor Crainic —
Vreau să mă cunun c'o principesă pur sânge.

Gloria, gloria, cocotă frumoasă
Ia-mă de braţ şi du-mă să tăinuiu cu Regele la masă.
. . . N'am bani nici pentr'o floare, nici pentr'o ţigare
Iar glorie nici pe-aceea de-a fi 'nşelat o fată mare...


Înviere
(din revista Gândirea, XII, nr. 4, aprilie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Mă supune-a cântului arşiţă
Bârna vremii — racilă 'n grumaz:
Din şopronul care-am mai rămas,
Sboară amintirea ca o şiţă.

Sfinţii-aveau dulămi cu nasturi — stele
Spăngi în mână, încinşi cu nişte sfori
Maica m'ardica de subţiori
De le pupam mâna fără inele.

Prea-Curata, oacheşă — o noră
Gătită cu tulpane, ca de horă,
Da să sugă ţâţă, muiereşte,
Unui băiat cu soarele în creştet.

Un rumân bătrân, tot cu dulamă,
Cumpănea un pepene în palmă —
Domnişoara spunea că-i Moş Dumnezeu
Ţine Pământul, cât e de greu.

Satul se 'mbulzea la liturghie,
Ca în Sărbători, la prăvălie.
Şi-acum încă, dulce, mă 'nfioară
Glasul popii Tache, de vioară,

De privighetoare din lăstar.
Şi mă văd copilul mânios:
Că pe Domnul nostru Isus Cristos
L-omorâră oţii de jandari.

Inimă, curată ca orezul,
Inimă din clasele primare,
Te-ai grijit în Săptămâna mare?
Ieşi dintre copii de spune Crezul.


Striinătăți
(din revista Gândirea, XII, nr. 5-6, mai-iunie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Ce spun aceşti letini?
Trec supăraţi, cu teamă —
Nimeni nu mă bagă 'n seamă
Nimeni nu mă omeneşte cel puţin c'un zâmbet.

Am ieşit la marginea cetăţii
Şi am pus urechea la pământ
S'aud caii 'mpiedicaţi rînchezând
Cântând căruţele goale, fără graţii.

N'am văzut o baligă — să rniroasă-a iarbă ş'a lapte
Niciun copil cu ţigara 'n gură n'a aruncat cu piatra 'n mine,
Mort în şanţ nu mi-a sfâşiat inima niciun câine —
Pulberea nu m'a 'nfăşurat ca o boare de lună într'o noapte.

Dimineaţa, m'am suit în marele Turn:
Doar-doar oiu zări tricolorul la Castelul Peleş ori zăpada pe Caraiman —
Vream să văd tutunurile 'nflorite, Marea Neagră-a porumburilor pe Bărăgan
Mănăstirea Curţii-de-Argeş şi fumul din ţara mea, ca Ulisse...

N'am băgat nimic în gură la prânz.
Seara, am pus la buze mustaţa Majestăţii Sale
Depe o carte poştală ce-mi sosise.
Ţârâia un greere ca la noi —toată noaptea am plâns.

Salcâmii patriei, mărăcinii, bolovanii şi păstorii ei...
Valea Cernei, râpile Bicazului —

Ofiţerii noştri cu talia ca a prazului —
Oh, Cleopatrele ochioase depe Calea Victoriei.

Plugarii-aceia oacheşi ca rudarii, şireţi — şi curvari
Jandarii cu coarne, oltenii cu câmpu 'n coşuri,
Crinii minaretelor din Silistra, zările Moldovei bleu-marin—
Chiar de mitocanii dela Obor cu politica 'n şalvari — mi-e dor.

Trimiteţi mai curând o traistă de pământ negru
Depe luncile Neajlovului —
S'o pun seara căpătâiu,
Să nu mai visez...

Trimiteţi-mi o doniţă nouă
Cu rouă strânsă depe izlazurile nedate drumul
S'o beau pe nerăsuflate.

Tăiaţi cu foarfecile o batistă de cer
Depe deasupra satului meu —
Să aibă 'n mijloc cei doi luceferi
Şi 'ntr'un colţ monograma lunii
Ca o inimă
Şi puneţi-o 'n plic.

Vă mulţumesc.
Să ne vedem sănătoşi
Cu ţuică bătrână, cu mămăliguţă şi caş,
Cu mititei la grătar, porumb fiert,
Pepeni, floricele, gogoşi —
Pe umeri, şerpoaice cu ochii frumoşi
Şi nişte balauri de lăutari
La vară 'n Moşi...

Praful să s'aleagă de-o leafă
Roua şi micşunelele cerului — de treabă!

Post-scriptum: Trimiteţi şi fotografiile cailor.


Tristia
(din revista Gândirea, XII, nr. 5-6, mai-iunie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Compasul pasului scârţâie pe hârtia zăpezii —
Soarele poartă ochelari cenuşii d'astă toamnă.
A lătrat în sat un câine a pârtie.
Ştire neagră: ciorile — pe ziarul zării...

Apoi, linişte, linişte, linişte — ca'n nopţile mele polare.
Stâlp de telegraf, îmi cântă 'n ceştile urechilor tăcerea —
Iepure 'n copcă, nămeţit, — sufletul —
Singurătatea 'ncepe să mă degere.

Cine m'aduce 'n fiecare zi p'aici ?
Cine m'a surghiunit în câmpia Munteniei ?
Fără amici, făr'o aripă de femee, nici amintiri albastre, —
Lectură: colecţia zilelor — aceleaşi — şi gazeta de seară a cerului.

Eu nu m'am bucurat de fata Cezarului, ca Ovid —
Eu n'am vrăşolit rochiile Europei, ca Bonaparte —
Din carul de carte ce-am învăţat
S'a ales vid.

O, dac'aş şti că astrul frunţii mele
Nu va topi 'ntr'o primăvară troienele ce mă sufocă,
Aş trage 'n inima mea ca 'ntr'o focă
Să scriu ultimul suspin cu stele de cerneală roşie...


Taica
(din revista Gândirea, XII, nr. 7-9, iulie-septembrie 1932, publicat în vol. Bulgări și stele)

Uscat, oacheş — sfânt,
Taica pare făcut din buturugi şi pământ.
Mâinile noduroase 'i vin
Asa ca rădăcinile de anin.
Ca ursul, ca lupul,
Păr pe picioare, pe piept, pe tot trupul.

Treaz,
Ochiul afund, cu apa neagră de puţ părăsit,
Caută mai mult a necaz.

Aplecat de istorie şi păsuri,
Mersul lin ca al apelor din şesuri,
Scrie frunze desculţe ori de opincă. . .

Îi merge numele că se ţine cu câte-o Lină, c'o Ilincă,
Fiindcă, vezi, ştie gluma cu muierile oamenilor:
Le spune ocări (că le place şi lor)
Ba le pune şi mâna dinainte
Şi le minte cu câte-un şorţ, ori c'un mintean —
Vlăşcean —
Vorba lui, ca o alifie.

Taica pune pepeni, are pomi şi vie —
Le păzeşte c'o puşcă veche dela 77
Şi cu opt câini cât nişte lupi —
Prăseşte vaci cu lapte, stupi,
Îşi pune 'n grădină zarzavat.
Îi place să desfunde 'n ţarină fântâni
Şi să cioplească cruci la puţurile din sat.
La biserică, se duce la Crăciun şi la înviere
Că zice că el nu e muiere.

Când ară, primăvara,
Ori răriţează zarea 'n Mai,
Când pleacă cu chirie
Pe la Sântă-Mărie,
Taica le flueră la cai
Ca la şerpi...
Roibii, juncii lui— nişte cerbi
Îi mileşte ca pe copii;
Mâne noaptea cu ei în izlaz,
Se 'nţeleg după glas — sub luna cât o găleată...

Dar şi când începe să 'njure şi să bată:
Freamătă salcâmii,
Zvântă arătură,
Usucă pădure.
Dobitocul e şiret — ca muierea — zice el.
Ce uitătură de oţel!
Pumnul, sufletul greu — bâtă de plumb.

Taica bea tutun în foaie de porumb.
Scapără cu amnar.
Ţine toate sichermurile la brâu, într'o băşică de porc.
Dela Sfântul Gheorghe, până toamna, doarme pe prispă — afar'.
Miroase frumos trifoiul înflorit al stelelor
Şi par'că le paşte 'n vis: hor, hor, horc-horc.
Stă de vorbă cu părinţii morţi de mult
Şi tuşeşte, tuşeşte...

De multe ori,
Ca şi Sfântul Petru din poveste,
Ia plasa şi pleacă pe gârlă la peşte.
Peşte: să-l soarbă, colo, fiertură acrită
Cu sare de lămâie, cu aguridă,
Otrăvit c'un ardeiu verde de lună
Şi c'o sfântă de mămăligă pripită — nebună.
(Ptiu! îmi lasă gura apă).

De furat, nu ţi-ar pune mâna taica să fure
Decât, rar, câte-un lemn de lucru din pădure :
Dela oţu de Stat,
Nu-i păcat.

Nu pârăşte, nu cată gâlceava nimănui
Dar pentru tot ce nu-i bine şi drept,
Se ia cu Primăria de piept
Şi chiar lui Dumnezeu i-ar pune mâna'n beregată.

Urăşte pe jandari şi pe cioclovine;
Zice că sunt capre şi sfrinţiţi —
Şi are el ce are cu Nemţii: oameni aşezaţi, Domnule,
Muncitori, şi care nu ştiu de fudulie.

Pe-o corlată, într'o cutie,
O zodie, o epistolie,
Nişte burghiuri, prafuri de gălbează,
Chitanţele de impozit şi livretul de armată —
Când şi-aduce aminte din răsboi, lăcrămează, biet!...

Carte, acolea — o mână:
Cât să se iscălească şi să slomnească un jurnal.
Ar vrea să fie numai un an primar
Ca Vlad Ţepeş, să stârpească oţiile
Şi mâncătoriile dela Bangă şi din comună.

Cât despre port,
Nu s'a lepădat de moş-strămoşi:
Brâu de lână, cămaşă de tort,
Nădragi, largi în craci —
Când ia ipingeaua pe el şi'şi pune căciula 'n cap:
Matei Basarab, întreg.

Pela vre'un botez ori la vre-o nuntă,
Taica bate'n pinteni şi se'ncruntă:
Zi-i ţigane, firrrai — uite zece lei:
„Foaie verde foi de meiu,
„Aoleu, nădragii mei,
„Cum se umflă la femei
„Şi femeile la ei...

Maica de-oparte — a 'njurat-o — se'nchină :
De, băete, că te-ai zăltat!
Nu mai poate, totuşi, de părere de bine:
L-a mai văzut şi pe dânsul, ca oamenii — beat.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Floriile - Intrarea Domnului in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca . Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om prin voia Sa.

Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noaptea de Pasti: "Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim".