vineri, 8 aprilie 2011

Poetul de vineri 15: Paul Vinicius (n. 1953)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius)



Astăzi mă opresc asupra unui poet ceva mai „delicat” - în sensul că, făcând parte din promoția nouăzecistă „sexualistă” și „clinică” (nu eu l-am băgat în categoriile astea), Paul Vinicius (n. 1953) e ceva mai dezinhibat decât alții (mă refer mai ales la uneori pudibonzii optzeciști), dar nu în proporția alarmantă întâlnită la un Mihail Gălățanu (dintre colegii de promoție) sau la douămiiști. Criticul Marin Mincu l-a inclus în antologia Poezia română actuală (din 1999, înainte ca douămiiștii să apară efectiv la orizont, deși chiar aici este introdus termenul, în prefața volumului 3), deși nu era foarte convins, ba chiar l-a criticat pentru „excesiva bădăranie și megalomanie sexualistă”: „Poetul „fratelui sardele” nu știe că descrierea nudă a actului sexual în sine nu are vreo relevanță în plan poetic”. Totuși, e culmea cum, din textele selectate de către critic, această impresie nu prea reiese, sexualitatea nefiind încă complet denudată - e suficient să menționez textul „lungă și nesupusă istorie a orgasmului / sfântul duh”, care rămâne, orice s-ar zice, o poezie, în orice caz nu un discurs concret, fotografic. Lăsând la o parte această remarcă, poemele lui Vinicius, situate uneori în vecinătatea „intertextualistului” Sorin Gherghuț (în ceea ce privește gustul pentru clișee eminesciene (sau nu) reciclate, gen ”Părul argintiu și prelung al unei comete îi acoperise chipul. Cobori în jos, păr argintiu, alunecând pe-o rază / pătrunde-n casă și în gând și viața-mi luminează - au murmurat, livide, buzele ei aproape adormite” sau „scufița roșie printre legendare chiaguri de sânge”), au farmecul lor, chiar dacă multe tehnici sunt împrumutate fie de la Mircea Ivănescu (personajele/alter-ego), fie de la Virgil Mazilescu (titlurile neverosimil de lungi).

Pardon: în volumulul din 2003 (sau 2002?) Studiu de bărbat, lucrurile se schimbă parțial. Aici, erotismul este - să recunoaștem - intensificat, dar, nota bene, continuă într-un mod reușit deși scandalos filonul „erotic-mistic” deschis, de pildă, în sus-menționata poezia „lungă și nesupusă istorie a orgasmului / sfântul duh” - și asta aproape în același timp cu aproape similarul Adrian Urmanov (care debutase în 2001 cu ”Cărnurile canonice”). Dar să lăsăm vrăjeala:


mai multe întâmplări dau buzna din imediata apropiere, hrănindu-se științific (mai precis: cu sânge)
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

minunată lume: cum ne mai învață ea (punct cu punct)
cei șase ani de acasă:
adio mamă servus bătrâne
dis-de-dimineață m-am înrolat pe galeră
cu eșarfa fluturându-mi albastră (harap alb
prin pădurea de piatră).

cât rafinament cadențat până prinzi mișcarea cu capul -
până când pe zid se formează acea vânătaie
(un zâmbet de înger)

nu-i așa bunicuțo că și (aley-hop!) elefantul
mai pitic pare astăzi în praful arenei?
și doar ziua începuse bine (aley-hop!)
netezindu-și fusta boțită
dimineața începuse bine - ce mai încoace și pe dincolo -
ca să zic așa (scufița roșie printre legendare chiaguri
de sânge).
deja către seară îngenuncheatul în grădina cu nuci
este o adoua natură
deja plimbcatul cu barca prin întunericul curții
nu mai este - nici pe departe - o aventură

și noi am privit (de-cu-zori) dimineața
o doamne.
dar nu am insistat
și evlavioși (cum ne știi)
am mai bătut câteva piroane în fereastră.


cetățeanul sardele și-a trădat țara mai multe nopți la rând (în cârdășie cu o contabilă mai blondă decât regia albastră a huilei și mai lihnită decât lignitul însuși decât acei bărbați timizi și cu garoafă la butonieră)
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

numele: sardele. părul: înspicat. născut
pe undeva printre lanuri de porumb și
subversive colonii de maci la prag de seară

ocupația: poet (și mai precis: ratat).
semne distinctive: un combinat (un combinat
al fricii crescut peste copilăria lui
ca o rană

ca un sanatoriu al bunei-cuviințe al
cuvintelor fără ocol, al gesturilor suple
dansate în alcool cu care - în definitiv
și la urma urmei - a reformat
acest sfârșit de secol abstract.)

cât despre ea: contabila, complicea (și de ce nu?);
femeia acelor amintiri cu spumă roșie la gură;
cea care (de altfel) ținea aritmetica acelor nopți ploioase
în vastele ghețării ale speranței
în lungile nopți ale remușcării, bolboroseala lor de carbid,
nu știm dar nu știm aproape nimic
căci încă de acum vreo douăzeci de ani
am dat-o în urmărire capitală.


în care - deși încifrată și cam bolovănoasă - umbra poetului bacovia îi dă târcoale lui sardele la vreme de seară prin parcul cișmigiu, lucru pe care acesta din urmă îl consideră (totuși) drept semn prevestitor de bine și zălog al carierei poetice lacustre care îl așteaptă
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

ție și celor asemenea ție care m-ați cunoscut
în infimul răgaz al cernelii - în aerul brusc
deschis de liliac cu o cheie ruginie de parfum
deasupra mesei tăcerii - ce să vă spun?
(fiindcă trebuie s-o spun doar spre seară -
când inima se încarcă de maci devenind eu vizibil)

un deget binecuvântător pe buze un semn prietenesc
arcul și săgețile întinse sărbătoresc
peste mantia înverzită a bătrânului pământ:
pentru că nimic nu am să vă spun.

iar celui care nu știe și lipsește dintre noi
(pedepsit fiind el pentru că nu știe pentru că lipsește)
crâncenă pedeapsă e darul meu pentru el: o inimă
mai roșie, mai podidită de iubire: sclavă a ta
și a celor asemenea ție care m-ați învelit în
liniștea privirilor voastre apoase până la
geamandura de unde începe înaltul - plutind deasupra
pământului neclintit:
pentru că nu am să vă spun nimic.


într-o lume plină de șmecherii cu ghivent și de maiamuțoi cu pedale - care mai au încă și tupeul să instaureze adevărate ierarhii ale nesimțirii (în detrimentul poeziei naționale) și (în plus) mai duc și țara de râpă -, să-ți mai pierzi timpul cu critica socială este similar cu a-ți bate cuie în tălpile pantofilor pentru ca (apoi) să te plimbi (de unul singur) pe calea victoriei și să nu-ți fie frică; deși deținător al acestui trist și crunt adevăr benone recidivează totuși
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

privește-i doamne: cum nu-și mai încap
în pantofi din cauza cravatei. cum
mai semnează ei acele acte destinate
unui viitor despre care au auzit (nici
mai mult nici mai puțin)
că ar comunica subtil cu sculpturalul

bust și de la capăt. amănunte cu unghiile
tăiate. o crâncenă comună primitivă a
uitării inaugurând mari bulevarde mari
teatre de revistă în care mineritul
bate din picioare bate din palme. pur
și simplu bate.

și numai plesnetul firav al frunzei
în toamna cea înaltă îi mai face să tremure
îi mai învață să plângă
restabilind o clipă echilibrul


deși (preponderent și madagascar) preocupat de relațiile lui speciale cu sexul frumos, în momentele de acalmie spirituală (și filozofică - deci), sardele nu se dă înapoi din fața conceputului (tectonic) de moarte - pe care îl aduce la perfecțiune, modelându-l ca pe o bucățică de plastilină - (și, mai mult decât atât: slujindu-se de el) se arată optimist în privința posibilității transferării inefabilului prin intermediul acelor oameni de frunte, dintre epocile stinse către cele mai contemporane
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

când mă gândesc la moarte (și aici, camera se
umple brusc cu miros de liliac și mușuroaie de furnici),
îmi așez dinainte fotografiile prietenilor (dragii de ei! -
plecați din vreme, cu noapte în cap și treburi, se vede
urgente prin nu-știu-care provincii adiacente) și mă apuc
să le citesc

putea-vor fi ei oare mesagerii? sau, cel puțin,
șerpașii acelei arderi fără de sfârșit care te coboară
în somn și te înalță în vis, cu osul frunții gata înflorit?

bolnavi de smoala revărsată noapte de noapte
dinspre topitorii, nu știm nimic definitiv deocamdată
și se vede treaba că prea curând nici nu vom ști; dar
semnele lor luminoase (ca niște girofaruri sub care
speranța încă dormitează) ne-ar putea limpezi odată și
odată, de pildă ridurile lăsate cu dragoste în apă de
chipurile lor: blânde albastre prevăzătoare.


total abstras și iremediabil alunecat în interiorul trăirilor lui fantasmagorice, sardele nu mai are inimă; sau, poate că inima lui nu face decât să bată tactul de final - acel ritm subțiat, prin care maestrul bulgakov i-a prefigurat rătăcirea (de prieteni, de dușmani - în definitiv: de viață)
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

somnul este o stare lichidă. la suprafață, mâinile

șerpuiesc precum șerpii de apă. fiecare gest lasă

în urmă o dâră. câțiva înecați fumează în vestiarul

cu înecate. toate înecatele par gravide; toți înecații

par femei. în pâlpâirea de chibrit a gândului, liniile

feței se întăresc (partea solidă a lumii). lângă aburul

cafelei, în vitrina neagră crescută din ziarele de

dimineață, chipul își reia masca obișnuită: partea

întunecată a lunii. tu încă dormi, soră morfină.

somnul este o stare lichidă. dacă - din greșeală -

aș răsturna ceașca de cafea, cu greu

v-aș mai putea deosebi.


Seară de seară, cu câtă criminală plăcere
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

Descopăr părul ei ud. Ud și arzător, ca o flacără. Ca inima mea pieptănată cu jale peste umărul ei stâng. Peste care trompeta gornistului din cazarma de peste drum așterne o înnoptată melodie. Acest scârbos vierme de tablă chiar crede că ne poate infecta cu somn, când, pentru noi, somnul este curată despărțire.
Ești vie, pentru că vreau eu, killer-ul plăcerilor amânate. Eu, care nu amân nimic, lovind cetate după cetate. Luându-te în primire cu tot arsenalul din dotare și cabrându-te până ce doare. Până ce explodezi de viață. Până ce urli. Până când suflul tău, fierbinte, mă lovește în față.
Evident, exagerez. De fapt, nu fac decât să conjug, să declin, să delirez. Evident, părul ei ud nu există. Nici măcar inima mea pieptănată. Nu face altceva decât să continue să bată, meticulos, în cușca simetrică de os.
Evident, exagerez. Curajul de-a inventa este la fel de viril ca și curajul de a trăi. Nu am nici o afinitate pentru respirație, masticație etc. Frecventez imaginația, îmi exercit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea. Sunt doar o fantă, prin care o puteți surprinde, totuși, pentru un moment.


Peste mișcările ei, ondulate de lună
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

Părul argintiu și prelung al unei comete îi acoperise chipul. Cobori în jos, păr argintiu, alunecând pe-o rază / pătrunde-n casă și în gând și viața-mi luminează - au murmurat, livide, buzele ei aproape adormite.
Peste mișcările ei, ondulate de lună, cobora încet vibrația luminii. Un dans nupțial pe tăciunii aprinși ai dorinței. Un ritm neștiut, în gongul albastru al lunii. Apoi orgasmul: ca o eclipsă. O eclipsă îmbrățișând Pământul cu harfa mișcărilor ei, ondulate de lună.


drumul cafelei
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

pe undeva, pe lângă rio de janeiro
în țara sambei și a șarpelui de apă - numit amazon -,
printre păduri dese în care nu dovedește securea
se naște noaptea catifelată numită cafea.

de-acolo, din plantații, ea pornește pe ape
ajungând prin porturi cu taverne, la tejghea
marinari beți și fufe versate
sorb noaptea fierbinte numită cafea.

negrese migdalate își storc sufletul fierbinte,
creole șerpești își joacă sânii în ea,
metiși languroși, cât e noaptea de lungă,
țes noaptea cea albă numită cafea.

noi toți visăm la lumea aceea vie
scufundați în cești ca niște pești în vopsea
în vopseaua cea neagră cu aroma virilă
a nopților albe, numită cafea.


scurtă dar năprasnică istorie a deliciilor feminine / fiul
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

blonde sau roșcate, minione sau manechine, vampe sau
brunete: o adevărată lume a deliciilor feminine.
o lume în care efortul nu trebuie cruțat iar țipătul
devine artă în sine. mă îmbrac. mă lungesc, mă pieptăn
cu ele. noaptea nu se doarme. de plecat nu se pleacă -
doar capul plecat sabia (plăcerii) îl taie. doar gemetele
lor mai pot traduce inscripțiile sacre, noapte de noapte,
sub tăvălugul plăcerii
blonde sau roșcate, minione sau manechine, vampe sau
brunete - o viziune olfactivă a deliciilor feminine, o
sonoritatea vizionară care biciuie această lume.
peste ani, din jurnalele lor prăfuite. din mărturiile
lor ridate, mă veți putea reconstitui (fărâmă cu
fărâmă), ca pe un tiranozaur, cu coama
încă fâlfâind.


lungă și nespusă istorie a orgasmului /sfântul duh
(din ant. Poezia română actuală - alcătuită de Marin Mincu, 1999)

mai întâi e rândul cărnii să ardă în
periferii de sânge. ca la comandă
te desprinzi din lumea palpabilă a oaselor tale
pulverizat de o putere fără conținut fără chip -
ca un dumnezeu căzut din cer peste tine și apoi
umplându-ți trupul golit, la început strivit,
după care: zeu. un zeu amețitor în fiecare mișcare
în fiecare gest al tău (până și respirația -
ca o pasăre de pradă în picaj peste gura ei carnivoră
peste trupul ei parcurs de seismul trupului tău).
și seară. și cerul înstelat deasupra voastră.
și paralelismul în care ați intrat cu morții (în
aceeași poziție: pe spate); ascultând lunga pelerină
a vântului prin lanul de grâu și invazia
greierilor care vă acoperă cu noapte.


dacă ai ochii la fel de verzi ascunde-i în privirea mea
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

(de pildă) ochii tăi mătasea-broaştei
care mă scufundă în lumea tăcută
a ierburilor de apă mişcătoare.
dacă ar fi să mă încred în religia picioarelor tale
(care se întâlnesc în dumnezeu)
în linia lor dulce care mă ridică la cer –
aş putea să îţi devin enoriaş
până spre dimineaţă.
fii tu mânăstirea mea suspendată
care să mă dizolve în dumnezeu
fii tu stareţa sexului meu
fii zbaterea speriată
a frunzişului de toamnă al părului tău
fii codobatura.


crema neagră de pantofi nu iartă şi nu doare (fragmente)
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

*
după cum am mai spus – latina este o limbă
care face pe moarta;
altfel de ce am mai marca zilele nefaste
cu piatră neagră (precum în imperiul roman)
de ce am mai încetini femeile frumoase
tot cu o piatră neagră (la inel)
de ce le subţiază pe ele negrul
cât să îţi intre şi pe sub uşă
dacă latina nu ar face pe moarta – aşa
cum am mai spus: nigro notanda lapillo.

*

nimic fără dumnezeu nimic fără negru
nimic fără dumnezeul negru al negrilor
nimic fără dumnezeul negru al zilelor ploioase
nimic fără dumnezeul negru al femeii albe pusă pe iubit
până la ultimele ei consecinţe
până în ultimele ei cotloane
până la completa ei dizolvare în sperma fierbinte şi dulce –
în rest doar mărunte probleme de lubrifiere
şi dumnezeul negru şi strâmt al adâncurilor
şi dumnezeul negru şi strâmt al frecării
şi dumnezeul negru şi sfânt al cremei negre de pantofi
care iată: nu iartă
nu doare


spectacolul acestei lumi posibile
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

ce simplu ar fi să fie simplu ce grozav
mersul pe sârmă –
(dar tată: ) ăştia nici nu ştiu să vorbească pe nas
nici nu ştiu tabla înmulţirii pe dezbrăcate
nu ştiu dominoul cu femei pe săturate
nici baba-oarba şotronul
popa-prostu’ şi
dă-mi mâna;
câtă supremă chibzuinţă pe mama natură
când i s-a potrivit cioc de pelican femeii-pelican
şi cuvinte scârţâitoare de sare între dinţI
poetului;
cât de sigur pe el este altoitorul de cuţite
când îi retează asistentei sărutul
dintr-o singură lovitură
şi mărul lui adam – în două

continuu să stau în băltoaca acestor cuvinte
(mamă)
ca un copil neajutorat
care încearcă să comunice ceva ireparabilului
scaunelor goale din această sală goală de spectacole
la spectacolul de gală al cărnii şi oaselor lui
în faţa acestui public absent
în faţa acestei lumi ascunsă în pungile cu seminţe prăjite
în faţa ochilor crescuţi în întuneric –

aplauze. fluierături.
aplauze.


femeia - mod de folosire
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

i se îndepărtează pe îndelete singurătăţile din trup
spaimele din vis vălul de pe ochi până când
gândurile sentimentele gesturile tresăririle ei
capătă o curgere liniştită. se mai lucrează apoi
la presiunea sufletului ei şi la corzile vocale
pentru a preveni tăcerile prea lungi şi aducătoare
de depărtare.

(în acest stadiu preliminar femeia doarme mai frumos
decât visează se mişcă mai frumos decât gândeşte.
braţele ei te caută deja însă fără să se albească;
degetele ei nu îţi lasă încă umbre de dragoste pe piele).

abia acum urmează tratamentul de ardere înceată
(recomandabil între trei şi patru din noapte – când
carnea ei devine fragedă şi imponderabilă) când
şi tu îţi rătăceşti o bună parte din tine devenind
tot mai mult ea.
într-o bună zi îţi desprinzi aura de deasupra frunţii
şi o aşezi deasupra vâlvătăii calde a părului ei-
moment din care ea devine purtătoarea ta de adâncuri.

(acest stadiu impune o noua analiză sintetică: ea
visează mai frumos decît doarme; se mişcă mai
neîndemânatic decât gândeşte. ea este înconjorul
înconjorului raza cercului lunii numărul π al
adâncurilor. tu devii un trup al ei pe care ea
îl înlocuieşte precum o maladie incurabilă – însă
necesară ca aerul).

acum este joi am 48 de ani şi sunt mai fericit decât
iarba. ne aflăm în joia mare a unei seri de mai când
inima ei creponează alte încăperi ale frigului; când
umbra mâinii ei lasă ideograme pe pereţi
descriind o realitate în numai patru cuvinte:
bărbatul – mod de folosire
(mai nefolositor
decât iarba).


ne-a trebuit mult să găsim măsură neputinţei: internetul
(din vol. Portret de bărbat, 2002/2003)

tu şi neputinţa ta răsfăţată
cu capul pe labe (canişul tău credincios);
spaima de a suporta viaţă; de a lăsa vânătăi
lumii căcăcioase din jur de a le arăta
cum se poate muri pe muzică de cuţit
şi cu pahare de sânge în mână;
de a le arăta cum se poate muri de inimă
iubitoare de inimă; uite ce m-a împins
uite cum am ajuns la această consemnare seacă:
“sunt împrăştiat prin sita unui dumnezeu
orb şi mut.”

am fi putut să îi zicem iubire; am fi putut
să îi spunem spaimă de contopire spaimă
de pierdere de lume; oricum i-am spune
dreptatea va rămâne deasupra fiecăruia
precum spuma acelor zile
precum aerul.
dar despre cum poate încolţi moartea dintr-o dragoste
mai luminoasă decât fiecare în parte
rămâne omeneşte de încercat
diavoleşte de priceput.

acum e primăvara neagră a florilor de tei
a oamenilor cu înăuntrul scos în afară.
e noaptea devoratorilor de îngheţată şi a
mâinilor fricoase. luna pisată în oasă
presărată pe carne. viaţa –
la gradul ei zero.
azi este vineri am 48 de ani
sunt mai pustiu de sânge decât sângele. Azi
pagina ta de web adie în toate întunericurile
oricât aş încerca să o mai accesez:
wulpea weveriţa weronica.veve.ro
wulpea weveriţa weronica.veve.ro
wulpea weveriţa weronica.veve.ro

curând voi adormi
ca să ajung la tine.

Niciun comentariu: