marți, 15 martie 2011

„replică” la Mircea Florian și alte șandramale

citeam pe Observator cultural despre Nae Ionescu

Simptomatică mi se pare însă consecvenţa cu care „opera filozofică“ a lui Nae Ionescu revine în atenţia unor exegeţi, în vreme ce filozofi autentici (şi originali!), precum Mircea Florian nu stîrnesc interesul celor ce se întreabă, frecvent, de ce nu avem o piaţă a ideilor filozofice.//Cum ar fi arătat cultura română dacă reprezentanţii ei şi l-ar fi ales ca model pe Mircea Florian, mult mai şters ca personalitate, dar infinit mai substanţial, şi nu pe Nae Ionescu? Iată un posibil început de răspuns: „M-aş fi legat mai mult de el dacă n-ar fi existat Nae Ionescu“. O spune Mircea Eliade în Memoriile sale. Interesantă şi tristă observaţie, nu credeţi? Ceea ce nu înţeleg eu este cum se face că, după atîta timp, modelul de filozof continuă să fie, în cultura noastră, nu Mircea Florian, nu Mircea Flonta, ci Nae Ionescu. Să fim într-atît de fascinaţi de stil încît ceea ce e idee şi substanţă să nu mai conteze deloc?

și stau eu și mă întreb legitim: chiar așa de tari sunt Mircea Florian și Mircea Flonta (ce asemănare de nume!)?
să fie clar: sunt sfertodox la capitolul filosofie (sau „filosoprostie”, cum zice... bunicul meu!). am o vagă idee cum a mers istoria filosofiei (poate prea vagă, să rețineți asta dacă vreți să trimiteți o replică la replica mea). tomuri n-am citit, aproape numai rezumate. fie vorba între noi, am încercat odată, din plictis, să citesc ceva de Petre Țuțea. nu mi-au plăcut ideile lui (nici măcar nu sunt prea sigur dacă erau ale lui, he, he...), așa că n-am citit toată cartea. ferm conștient de faptul că Nae Ionescu a fost legionar, mi-am pus totuși, la un moment dat, în gând să citesc Roza vânturilor, dar am renunțat... așa că n-o să mă pronunț în continuare asupra ideilor lui...
Vattimo aș vrea să citesc în curând, iar Foucault - am vrut să citesc cartea aceea cu „Lucrurile...”, cum s-o chema, dar era printre cărțile de la biblioteca liceului care nu se pot împrumuta (fiindcă arată prea bine, sic/sâc!)...
închei astfel avertismentul, trecând la ceea ce mă doare:


am căutat, așadar, despre Mircea Florian. știu că Wikipedia are destule bube în cap (încă n-am reparat pe cele de la avangardă, datorate... chiar mie! Deh, pe vremea aceea eram prostuț și neinformat, doar pasionat...), dar să purcedem la „disecarea” informațiilor pe care mi le-a procurat:

Mircea Florian a militat pentru o ontologie realistă, cerând filosofiei să pornească de la obiect, de la „dat”, ca și știința, și nu de la subiect. A considerat lumea externă ca reală și independentă de conștiință. A elaborat studii erudite de istoria filosofiei universale.


să mă iertați dacă greșesc cumva, dar ceea ce vrea să spună acest paragraf este că Mircea Florian a promovat un soi de cvasimaterialism? nota bene: cvasimaterialism, pentru că nu specifică dacă conștiința este doar un (iertați-mi termenii savanți) epifenomen al realității (așa cum postulează materialismul). el consideră „lumea externă ca reală și independentă de conștiință”, așadar, există după el „două lumi”.
teoria sa, dacă s-ar reduce la cele spuse mai sus, pare decentă și de bun-simț. totuși, trebuie să observ că, dacă și-ar fi prezentat teoria azi și nu prin perioada interbelică, ar fi fost pe bună dreptate învechită. fizica cuantică a reușit să demonstreze că universul nu poate fi restrâns la modelul pe care l-a sugerat materialismul, dar este cvasimarginalizată din vreo trei motive: 1) fizica cuantică se ocupă și este validă în mediul microscopic (microcosmos), dar a extinde toate principiile sale la nivelul macrocosmosului poate ridica multe probleme; 2) având o „aură” nonconformistă încă de la apariție, fizica cuantică este mai mult apanajul... misticilor; 3) societatea actuală a putut să funcționeze grație fundamentelor materialismului (vai: dacă totul se reduce la materie, ce sens ar avea să ne ocupăm de „cai verzi pe pereți”, adică de domeniul imaterialului?). dacă s-ar recunoaște că ăștia au reușit să demonstreze că materialismul ar fi, să-i zicem într-un termen cam simplist, „greșit”, asta ar înseamna recunoașterea faptului că societatea are fundamente greșite -- prin urmare, societatea ar trebui să se schimbe, dar asta ar însemna, practic, renunțarea la bani, la economie. or...

dar să trecem mai departe:

Volumul Metafizică și artă – destinul metafizicii este o lucrare de filozofie, publicată de filozoful Mircea Florian în 1946. Acest studiu reprezintă o micromografie consacrată dramei metafizicii în epoca modernă și în filozofia contemporană. Examinarea calvarului metafizicii produs de triumful științei experimentale și matematice a naturii (o știință orientată spre realul măsurabil) îl conduce pe Mircea Florian la ideea că metafizica se poate salva prin solidaritate și nu renunțînd la spiritul științific. Nu apelând la aceste mijloace de cunoaștere decît cele intelectuale și raționale, și anume de intuiție, credință, instinct, sentiment, acțiune etc. și nici ca simplă generalizare inductivă a unor rezultate ale cunoașterii se va salva ”metafizica”. În studiul ”Inductivă”, 1928, Florian demonstrase convingător imposibilitatea, azi, a unei metafizici inductive. Florian își expune cu titlul de „concluzii personale” cîteva dintre ideile directoare ale proiectului său de metafizică. Formula sintetică citată solidarizează construcția metafizică cu spirtul ipotetic al științei contemporane, însăși schemele categoriale și principiile metafizice avînd caracterul unei ipoteze nucleare fundamentale ce orientează elaborarea unei vaste reconstrucții conceptuale ale existenței. Sensul tentativelor lui Florian din anii ’40 se regăsește azi, mai complex elaborat, în modelele arhitectonicii categoriale ale metafizicilor inspirate de organizările complexe.



ok, acum avem o perspectivă mai nuanțată. în fond, de ce să nu o recunoaștem: am asistat în epoca modernă la o criză a metafizicii clasice. nu se reduce însă totul la chestiunea înfloririi științei experimentale (de altfel, fizica cuantică, experimentală „până-n sânge” (ca să folosim o expresie neacademică), a reușit, cum am zis mai devreme, să încurajeze demararea unui nou proiect, unei noi metafizici. poate că nu mă înșel totuși dacă spun că mai este ceva drum de parcurs până când putem vorbi de o reală „metafizică nouă”, care să poată fi măcar luată în serios de către toată lumea). tocmai din cauza pedalării excesive pe gândire, pe rațiune, filozofia s-a cramponat destulă vreme (dar de ce vorbesc la trecut?...) într-un soi de (în lipsa unui termen mai bun) filoscepticism. dacă îmi vine nea Descartes și îmi spune că, prin rațiune, poți pune la îndoială multe lucruri, de ce n-aș putea să mă îndoiesc de absolut orice?... hî?
interesant faptul că sunt destui care consideră încă nihilismul sau scepticismul extrem ca fiind ceva „cool”. să fie clar: a devenit aproape o normă. așadar, oare de ce încă mai prezintă o atracție irezistibilă? dar asta altă dată...
revenind la Mircea Florian: nu pot să nu observ că el (dacă ne luăm după Wikipedia, firește) sugerează (arogant, mi se pare) că metafizica se mai poate salva numai îmbrățișând mijloacele intelectuale și raționale de cunoaștere!! dar nu mi-am dat seama de o subtilitate: ce vrea să sugereze, că metafizica ar trebui să lasă la o parte intuiția, credința etc. sau să le integreze cu rațiunea și intelectul? în ultimul caz, sunt oarecum de acord, deși, fără nicio îndoială, ar fi un proiect foarte interesant și foarte greu în același timp. pentru ca să existe o armonie între toate aceste mijloace (care - iată - sunt, totuși, mijloace și nu scopuri!), ar trebui să se deschide o portiță în altă parte...

vreau să nu pierd ocazia să mă leg aici de „gândirea slabă” a lui Vattimo. desigur, și în acest caz, am citit doar „rezumatu”, așa că să mă iertați dacă greșesc cumva. din câte am înțeles, „gândirea slabă” este alternativa (sau o alternativă?) la gândirea „forte” care a dominat filozofia până cam pe la Heidegger (și... Blaga!); pentru că filozofia „forte” ar fi determinat indirect războaiele mondiale, era nevoie de o soluție prin care fundamentele filozofiei să fie „slăbite” - dacă nu mai au valoare absolută, atunci nu (prea?) mai poate fi vreun risc de conflict. Vattimo pledează pentru „unitate”; astfel, el se pare că susține reabilitarea, fie ea și „laică”, a fondului creștin care a fost un factor de „închegare” în Europa.
din câte însă am citit, mi se pare că Vattimo se oprește undeva pe la mijlocul drumului (să fie de vină „sorgintea” sa neo-nietzscheană? neah, cred că întrebarea mea e doar stupidă...). cred că două lucruri ar putea fi adăugite aici: în primul rând, „iubirea” (în sens general) ar putea cataliza acea „slăbire” a gândirii care să nu degenereze tot în nihilism (eram să uit: fizica cuantică a pornit tocmai de la... indeterminare!); în al doilea rând, ar trebui reevaluate raporturile dintre noi și realitatea/realități.

am acordat multă forță acestei realități exterioare care, fără să ne dăm seama, este totuși o convenție. în aceste condiții (+ tot bâlciul pe care-l mai aduce gândirea „forte”), normal că avem o imperioasă nevoie să știm, să distingem ceea ce este real și ceea ce nu este real... cum ar fi dacă raporturile ar fi mai laxe? cu alte cuvinte, dacă nu ne ar mai păsa atât de tare dacă un lucru este real sau nu, cum ar fi? ar fi o soluție viabilă? hmmmm....

Un comentariu:

BiancaMihaela spunea...

Buna ! Eu sunt bine in mare parte , putin dezamagita de mine ca nu mi-am acordat timpul sa mai filosofez si eu pe internet , ci doar in capul meu seara , inainte de culcare , sau cu prietenii ( numai despre politica si alte lucruri ce fac referire la acest domeniu , interesant si controversat )... Tu ce mai faci ?

Foarte interesant acest articol ! Si recunosc ca m-ai socat , adica nu ma asteptam ca macar un gram al gandirii mele ( sau al aberatiilor mele daca imi permiti ) sa traiasca totusi si in gandurile altora . Mi-ai atras atentia cu cateva chestiuni pe aici , sper sa am si eu timp sa citesc candva , ceva ( pe langa domeniul pe care il studiez ) si revin cu o parere mai critica :D - cu stricta rederire la ce ai zis si tu .

Imi e dor de cercul de literatura de la liceu , imi e dor sa ascult Chopin si sa ma gandesc ce a vrut sa zica Cioran in cartile sale ...