vineri, 25 martie 2011

Poetul de vineri 13: Zaharia Stancu (1902-1974)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu)



M-a surprins în mod plăcut o „cărămidă” (cu peste 500 de pagini) intitulată „Poeme simple” și semnată de Zaharia Stancu (1902-1974). Astăzi, numele lui este trecut oarecum sub tăcere, ca reflex al inerției anticomuniste, dar adevărul este că, trecând cu vederea activitatea sa proletcultistă (totuși, el a constituit astfel un fel de „scut” pentru mulți tineri poeți din anii 60-70, mai mult sau mai puțin lipsiți de apărare în fața cenzurii), ar trebui poate luat în considerare din nou, dacă nu pentru romanele sale (după cum bine se știe, Desculț a deținut (sau mai deține, cred) titlul de cel mai tradus roman românesc, ceea ce a atras, cu siguranță, invidiile multora. Dar eu n-am citit Desculț, nici alte romane, așa că nu mă pronunț asupra lor), cel puțin pentru poeziile sale de până în anii 40 (fac acestă precizare, pentru că, deși nu întru totul execrabile, volumele de poezii apărute în ultimii săi ani nu mai au vigoarea celor din perioada interbelică).

Atunci când am citit cartea, îmi stăruiau încă în minte clișeele tradiționalismului - la o adică, trebuie să fie o poezie cu sat, cu agricultură, cu oi, cu biserică, cu îngeri, chestii dintr-astea ca să fie tradiționalistă. Zaharia Stancu este și el asociat cu tradiționalismul, mai precis cel gândirist (la acea dată, nici nu știam prea bine care sunt deosebirile - reale! - între gândirism și curentele tradiționaliste anterioare). Dar poeziile sale, chiar majoritatea celor din primul volum (cel mai evident tradiționalist), sunt legate, pur și simplu de natură - care însă nu este descrisă fotografic, în maniera pastelurilor lui Alecsandri, ci este (cel puțin așa cred eu) autentic trăită. Desigur, poate că exagerez, așa cum am exagerat puțin în cazul Ninei Cassian și poate și în alte cazuri, dar, sincer, m-a frapat senzația de autenticitate care n-am mai trăit-o nici în cazul lui George Lesnea, care, la fel ca și Zaharia Stancu, a tradus din Serghei Esenin (despre punctele comune între Esenin și Stancu, puțin mai încolo), dar, ca poet, mi se pare mult mai lipsit de „lichid vital” decât Z. Stancu (unii critici susțin însă oarecum contrariul). Amândoi se folosesc în continuare de versificație, dar Zaharia Stancu, până la unele poeme mai ample din volumele „Anii de fum” și „Iarba fiarelor”, folosindu-se de tipare teoretic constrângătoare (poeme de câte două catrene sau chiar un singur catren!), care însă îi vin „ca o mănușă”.

Poate cele mai reușite volume sunt „Alb” din 1937 (cu unele momente în care poetul se arată surprinzător de modernist, aproape expresionist) și „Pomul roșu” din 1940 (unde sentimentalismul mi se pare bine dozat, iar poemele reușite sunt numeroase). E drept, multe poezii sunt iremediabil vetuste azi, iar selecția asta poate că nu face dreptate poetului. Dar sper că va fi cineva convins de măcar câteva dintre aceste versuri (preferabil, nu doar dintre cititorii nepretențioși) - doar de-asta mai fac aici aceste prezentări vinerea, nu?




Fugă
(din vol. Poeme simple, 1927)

Azvârli în colţ ghiozdanul supărată
Că azi ai căpătat o notă rea.
Lepezi rochiţa ta numerotată
Şi-mbraci o iie proaspătă, de nea,
Îmi faci un semn, ne furişăm desculţi
Spre câmpul plin de mure şi de rugi,
De sprinten ţârâit de greieri mulţi
Şi iepuri ce-ţi arată cum să fugi.


Nu știm
(din vol. Alb, 1937)

Nu ştim de unde am venit,
Nimeni nu ştie unde pleacă.
Venim din flăcări blestemate?
Plecăm spre-o vale veşnic seacă?

Nu ştim de ce-am venit şi cum
Pe-această coajă rotitoare,
Purtăm în sânge zări şi fum
Şi-n carne spumă şi licoare.


Gol
(din vol. Alb, 1937)

Azi am bătut cu talpa în pământ
Şi nu mi s-a răspuns nici un cuvânt.
Slăvile le-am lovit c-un stol
Şi-au răsunat a gol.

E gol ţinutul; pare goală faţa
Acestei lumi pe care-o sorb într-una,
Şi-mi pare fără sâmbure chiar ora
În care mi se clatină sub frunte luna.


Orbi
(din vol. Alb, 1937)

Casa aceasta e oarbă,
Copacul de colo e orb,
E orb trecătorul şi oarbă
E luna, în cercul ei orb.

Inima, o cârtiţă oarbă
În clocotul trupului orb,
Lumina, lumina e oarbă
Şi orbi sunt ochii pământului orb.


Când nici luceferii...
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Când nici luceferii nu sunt eterni
Ce rost are cuvântul "întotdeauna"?
Trecem ca şipotul vântului,
Putrezim ca firele ierburilor.

În corola inimei cât bate, cât mai bate,
Purtăm lumina frunţii şi smoala ochilor.
Nu-mi cere să-ţi răspund "totdeauna"
Când nici luceferii nu sunt eterni.


Gemene
(din vol. Alb, 1937)

Carnea e oaselor geamănă,
Oasele, sângelui gemene.
Moarte, cine îţi seamănă,
Cine mai poate să-ţi semene?

Poate eşti câmp înflorit,
Poate eşti hrubă de sare,
În care, ca un stâlp înlemnit,
Stă, fără-ntrebări, fiecare.


Focul din sânge
(din vol. Alb, 1937)

De unde a început cântecul?
De unde s-a ridicat întâi zarea?
Nimeni nu cunoaşte marginea peisajului,
Nimeni nu sărută buzele soarelui.

De unde a izvorât sângele?
Focul din sânge de unde a venit?
Cine ne-a înnebunit cu foc sângele?
Cine a înnebunit cu sânge focul şi l-a hrănit?


Cine mi-a furat cuvintele?
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Cine mi-a furat cuvintele cu care te chemam?
Cine mi-a furat mâinile cu care-ţi făceam semne?
Primăvara mi-a aflat grădina veştedă,
Toamna mi-a găsit livezile sterpe.

Cine mi-a zdrobit fuga după ciute?
Cine a risipit fulgii somnului împărtăşit împreună?
Vara nu-mi mai coace grâul inimii,
Iarna nu-mi mai aduce zăpadă şi lună.


Inscripție pe un leagăn
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Leagănul în care creşti seamănă,
Ca toate leagănele, a sicriu.
Viaţa ţi-e geamănă, moartea ţi-e geamănă
Şi drumul sângeriu.

Degetele roze vor purta flori şi arme,
Ochii cu care dulce zâmbeşti
Vor învăţa să ochească: creşti
Pentru obuzele ce-or să te sfarme.


M-am oprit lângă coșul vieții
(din vol. Pomul roșu, 1940)

M-am oprit lângă coşul vieţii,
Roadele, roadele, dulci şi amare.
Din fiecare gust şi arunc
Sâmburii-n ţărâna grasă, sâmburii.

M-am oprit lângă coşul morţii,
Roadele, roadele, dulci şi amare.
Gust doar un fruct: mai amar, mai amar
Şi sâmburu-l sparg între dinţi.


Da: am crescut cu macii...
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Da: am crescut cu macii şi strugurii pe câmp.
Da: mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape rouă.
Da: m-am scăldat în râul cu cânepi la topit.
Da: mi-am julit genunchii în vişini şi-n cireşi.


Călătorie
(din vol. Alb, 1937)

Vom trece simplu dintr-o stea în alta
Când steaua noastră va îngheţa.
Când inima se întunecă, inima
Nu caută lumină în alta?

Soarele îl vom schimba cu altul
Când miezul lui va deveni rece.
Când ni se năruie înaltul
Spre alte privelişti pasul nu trece?


Amintire
(din vol. Alb, 1937)

Luna cu cerc roşu, cireşii
Copleşiţi în fum alb - şi noi doi.
Seara cu cirezi se-ntorcea
De la ţărmul apusului roşu.

Luna cu cerc roşu, - şi tu
Cu faţa ca marginea lunii.
Copleşiţi în fum alb dorm cireşii,
Copleşiţi dorm numai cireşii.


Poate greșesc
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Poate greşesc: dar steaua tot roşi-e a rămas.
Poate greşesc: dar fluviul e-acelaşi ca-nainte.
Poate greşesc: dar munţii îşi au şi ei un glas.
Poate greşesc: dar câmpul şi el are cuvinte.


Îți ghicesc în palmă
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Îţi ghicesc în palmă:
Ai genunchi, călcâie şi dinţi,
Ai fruntea rotundă şi calmă
Şi glezne fierbinţi.

Îţi ghicesc în cafea:
Ai coapse cu pielea bălană,
Îţi ghicesc în stele, în stea:
Eşti tânără, tânără, abia codană.


Dacă aș fi pictor
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Dacă aş fi pictor, aş spune:
Iedule, pozează-mi pentru ea.
Dacă aş fi pictor, aş spune:
Vreau să am model vijelia.

Dacă aş fi pictor, aş spune:
Ca râul acesta îi clocoteşte pieptul,
Ca livada aceasta înfloreşte,
Ca lanul acesta-n dogoare aşteaptă ploaie.


Ești singura vioară
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Eşti singura vioară pe care-aş vrea să cânt,
Eşti singurul izvor la care-aş vrea s-adăp
Şi setea mea şi setea acestui vast pământ
În care într-o zi va trebui să-ncăp.

Eşti singura-nflorire pe cerul larg şi gol,
Şi glasul tău e-acela pe care-l tot aud.
Ai mâinile asemeni zăpezii de la pol,
Ai părul tumultos, ca mările din sud.


Te știu lacomă
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Te ştiu lacomă şi-ţi dau în dar
Să-ţi faci sălbi şi centuri aurul lunii,
Argintul mărilor pentru brăţări,
Albastrul amurgului pentru petunii.

Te ştiu lacomă şi-ţi dau în dar
Puful norilor să dormi pe el,
Pledul zorilor, să te-acopere,
Soarele, să-ţi fie inel.


Își trimite numai picioarele
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Câteodată îşi trimite numai picioarele,
Câteodată numai tâmplele.
Buzele ei vin rar de tot să mă simtă,
Urechile, urechile, niciodată.

Ochii şi-i lasă undeva, în trecut,
Inima o uită undeva, între copaci negri.
Cel mai des îmi trimite mijlocul,
Cel mai des îmi trimite umerii.


Când se leagănă plopii
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Când se leagănă plopii, îmi spun:
Aşa se leagănă ea pe străzile oraşului.
Când furtuna bântuie pădurea, îmi spun:
Trupul ei e o pădure în veşnică frământare.

Când calc ierburile câmpului, îmi spun:
Ca ierburile acestea e rouată, e proaspătă.
Când mânjii nechează, îmi spun:
Ca mânjii, ca mânjii e sprintenă.


Port pe obraz
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Port pe obraz, port pe obraz,
Puful zilei care-a trecut,
Şi pe grumaz, da, pe grumaz
O amforă din care n-am băut.

Port pe genunchi, da, pe genunchi,
Pântecul proaspăt al lunii,
Iar între dinţi, ţin între dinţi,
Dezghiocat, miezul alunii.


În măceșii roșii
(din vol. Pomul roșu, 1940)

În măceşii roşii, în mătasea porumbului,
În coaja mesteacănului, în măceşii roşii,
În toamna cu vulpi roşii văd părul iubitei,
Numai părul iubitei.

În despletirea pădurilor, în despletirea cocorilor,
În despletirea amurgului roşu, în nori,
Văd părul iubitei, numai părul iubitei
În vulpile roşii ale toamnei.


Pomul roșu
(din vol. Pomul roșu, 1940)

La marginile apelor,
La marginile câmpurilor,
La marginile cerurilor,
Au răsărit pomi roşii.

Roadele lor le-am cunoscut: roşii.
Frunzele lor le-am cunoscut: roşii.
Măduva lor am cunoscut-o: roşie.
Inima, inima, cel dintâi pom roşu.


Totul era straniu
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Totul era straniu; obrazul
Mereu cu alt contur, ca fumul.
Părul în vânt, ca flăcările,
Buzele reci, ca zăpezile.

Totul era straniu; chiar noaptea
Împrumuta obrazul halucinat,
Obrazul tău, părul tău, buzele tale,
Zăpezile şi flăcările tale.


Mâinile cântau ca pădurile
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Mâinile cântau ca pădurile,
Şoldurile nechezau ca stepele,
Ochii purtau corăbii cu pânzele umflate,
Genunchii păşteau: căprioare.

Dar buzele, buzele rămâneau neclintite,
Iar tâmplele roşii zvâcneau
Lângă roşul urechilor ciulite,
Lângă roşul timid al obrajilor.


Primăvara ești numai soare
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Primăvara eşti numai soare, numai soare,
Vara garafă plină şi rece.
Toamna eşti strugur brumat, piersică pufoasă,
Mireasmă de livadă, lin sângeriu.

Dar iarna, iarna eşti viscol,
Pădure vrăjită, râu îngheţat,
Dar cel mai des, cel mai des iarna
Eşti fiară flămândă scrâşnind după pradă.


La ora șase
(din vol. Pomul roșu, 1940)

La ora şase pasările luminii
Vin grele şi-ni deschid ferestrele,
La ora şase pasările luminii
Vin şi-mi ciugulesc inima.

La ora şase pasările inimii
Vin şi mi se aşază pe umeri,
La ora şase pasările luminii
Îmi vor aduce într-o zi întunericul.


Ieri erai încă tânără
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Ieri erai încă tânără, ca frunzele,
Ieri erai încă zarzăr şi plop,
Ieri erai încă proaspătă, ca izvoarele,
Ieri erai încă ulcior şi vioară.

Ieri erai încă podgorie în pârg,
Ieri erai încă sprintenă ca mânjii,
Ieri îţi tremurau încă buzele, genunchii,
Acum sălciile-s galbene, galbene...


Piatra care-a rămas
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Vişinii-au venit şi-au plecat,
Norii au venit şi-au plecat,
Numai piatra aceasta a rămas, a rămas,
Lângă tâmple-n popas.

Unghiile cresc, cresc mereu,
Apele curg, apele şi eu.
Numai piatra aceasta de foc,
Piatra inimii, rămâne pe loc.


Luna pogorâse pe rochia ta
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Luna pogorâse pe rochia ta,
Luceafărul ţi se clătina pe creştet.
Cine a sfâşiat luna, cine?
Cine a stins luceafărul, cine?

Când treceai, daliile zâmbeau,
Când treceai, casele îşi deschideau porţile.
Ieri fremătau încă pădurile,
Casele şi-au tras peste ochi obloanele grele.


Țineam în mâini pământul
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Ţineam în mâini pământul, pământul,
Tu-mi spuneai: iarba, a-ncolţit iarba.
Ţineam în mâini norii, toţi norii,
Tu-mi spuneai: a-nserat, înnoptează.

Ţineam în mâini cerul, tot cerul,
Tu-mi spuneai: a-nnoptat, e târziu.
Aduceam soarele, soarele.
Tu-mi spuneai: e târziu, prea târziu...


Păpușa de cârpă
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Păpuşa de cârpă mi-a spus:
Poţi să-mi spargi sticlele ochilor, nu ţip.
Poţi să-mi spargi pântecul de tărâţe, nu ţip,
Poţi să-mi răsuceşti gâtul de sârmă, nu ţip.

Dar dacă-mi vei muşca umerii, umerii,
Dacă-mi vei muşca degetele, degetele,
Dacă-mi vei răscoli genunchii, genunchii,
Voi învia, voi învia sigur.


Moartea sub unghii
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Moartea sub unghiile lungi
Se zbate, pasăre în colivie,
Cântecul ei îmi arde obrajii,
Cu flăcări colilie.

Sub unghiile lungi fluieră moartea
Tristă, ca sturzii pădurii,
Sub unghii şi în ochii umbriţi
De sprâncene în culoarea murii.


Nu pot să uit
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Nu pot să uit salcia trupului tău,
Aroma părului tău nu pot s-o uit,
Nu pot să uit glasul care-mi spunea:
Dragule, dragule...

Nu pot să uit grumazul tău alb, ca viscolul alb,
Nu pot să uit dogoarea umerilor, dogoarea,
Ceasul în care-mi spuneai: duşman, mi-eşti duşman,
Nu pot să-l uit...


Nu mi-e dor de nimic
(din vol. Pomul roșu, 1940)

Nu mi-e dor de nimic, iar dacă
Îmi sfâşii totuşi piepul şi viaţa,
O fac fiindcă îmi place cumplit
Să mă iau la trântă cu viaţa.

Nu mi-e dor de nimic, iar dacă
Fruntea mi-o sfâşii, coapsa şi capul,
O fac fiindcă aceasta mi-e vrerea,
O fac fiindcă acesta mi-e placul.


Marii flămânzi ai lumii
(din vol. Alb, 1937)

Pentru mulţii flămânzi ai lumii
Cerul nu-şi scutură grădinile coapte,
Câmpul nu-şi macină grânele,
Mările nu-şi aruncă belşugu-n năvoade.

Pentru marii flămânzi ai lumii
Somnul nu vine dulce şi lin,
Copiii nu cresc rumeni şi sprinteni,
Femeile n-au coapse de piatră.


Insulă fără nume
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Insulă fără nume, pierdută în ocean,
Adolescenţa mea şi-acum te mai visează.
Femeie fără nume, cu tâmple de mărgean,
Şi astăzi carnea mea aprinsă te cutează.


Fuga lebedelor
(din vol. Alb, 1937)

Pământul cântă-n paşii noştri proaspeţi,
Tremură în văzduh învierea,
Mâinile ţi s-au făcut mai mici, mai înguste
Şi unghiile mai viorii.

Cu steme voievodale pe frunte
Melcii suie în crengile livezii.
S-au furişat spre munţi, spre munte,
Lebedele zăpezii.


În inimă port viața
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

În inimă port viaţa, ca apa un ulcior,
Prin soarele ce-n aur şi sânge mă îngroapă,
Prin roua care cade pe ierburi şi adapă
Hulubii îmbătaţi de lungul lor sobor.


Buna Vestire (fragment)
(din vol. Anii de fum, 1944)

(...)

Poate stelele sunt flori, numai flori,
Pe care nimeni nu le rupe,
Ori poate sunt fructe prea coapte, mustoase, gustoase
Şi-aşteaptă ceasul mare-al scuturării.
Poate cerul e marele fluviu albastru
Cu izvoarele-n raiul uitat,
Poate stelele-s luntrii de aur,
Poate luna e vechea corabie ce poartă,
Spre un nou Ararat,
Lumea de mâine
Care n-a gustat încă
Din arborul cunoaşterii un rod,
Poate Calea Lactee
E drumul alb pe care albe
Se plimbă sufletele morţilor
În aşteptarea noii învieri.

(...)


Calea Lactee și-a despletit cozile (fragment)
(din vol. Iarba fiarelor, 1941)

(...)

Atunci am auzit ce nu se poate auzi cu urechile,
Atunci am văzut ceea ce cu ochii nu se poate vedea,
Atunci am înţeles că o stea
E tot atât de uşoară ca rodia.

Cine, cine mi-a schimbat zodia?
Toate zidurile subţiri, subţiri,
Norii, jerbe de trandafiri,
Dacă aş fi pus mâna pe un toiag ar fi înverzit,
Ar fi crescut fără rădăcini, fără ploaie, fără lumină
Şi-ar fi înflorit.

Cine, cine fusese mai înainte de vină,
De nu văzusem nimic, de nu auzisem nimic?

Sub tălpile mele pământul
Se încovoia ca un pitic.
Bolta o ajungeam cu degetul.
Mi se lovea creştetul
De marginile stelelor jucăuşe.

(...)


În mare, rod de stele
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

În mare, rod de stele, şi peste câmp copoi.
Din crengile amiezii mi-am făurit un flaut
Dar cântecul stă simplu în noi şi lângă noi,
Îngemănat iubirii pe care n-o mai caut.


Dac-ai veni-n grădina
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Dac-ai veni-n grădina cu steme şi medalii!
Albinele se roagă acolo şi se-nchină
Pe fiecare dintre molaticele dalii
Ca-ntr-o bisericuţă de zumzet şi lumină.


Scamatorul
(din vol. Alb, 1937)

În dreapta-i stă un vultur, în stânga un hulub,
Cu fiarele odată într-un culcuş a mas,
Cu gadinele-n râuri s-a întrecut şi sub
Palmieri cu fete negre ani tineri a rămas.

Când vrei îşi sună scufa cu clopoţei de măr,
Obrazul şi-l vopseşte aşa cum ţi-e pe plac,
Dar plănuie o spelcă în inimă, şi-n păr
O floare ca o lună, căzută roşie-n lac.

Linii
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Vântul cu pantofii bonţi boiul florilor îndoaie
Pe când toamna, gospodină cu ochi umezi, plete sure,
Peste câmpuri, peste sate; peste vârfuri de pădure,
Din nori grei, ca dintr-un uger, mulge picuri grei de ploaie.


Struguri
(din vol. Alb, 1937)

Soarele a căzut în panere,
Albastru, violet, auriu,
Soarele dealurilor mele,
Soarele dulce pe care îl ştiu.

Strugurii mei, luminile mele,
Mor în panerele lumii,
Soarele din viile acestea mustoase
Ale pământului larg...


Una
(din vol. Iarba fiarelor, 1941)

Nimeni, nimeni nu ne desparte.
Pe-acelaşi pământ, sub aceeaşi stea
Carnea ta e una cu a mea
În viaţă, în moarte,
Şi dincolo, dincolo, mult mai departe.

Nimeni nu ne poate împărţi
În două; noi doi suntem una
Şi-aceeaşi făptură, cât luna
Obrazul şi-l va rostogoli
Între miazănoapte şi miazăzi.

Nimeni, nimeni nu ne mai scoate
Unul din altul,
Nici raiul, nici iadul, nici naltul
În care plutesc sărutările toate,
Ce ni le-am dat, sărutările toate.

Os din acelaşi os, gând din acelaşi gând,
Din mâinile mele sângele trece
În mâinile tale, când fierbinte, când rece.
În noi doi un singur lup flămând
Închis ca-într-o cuşcă,
Muşcă,
După viaţă flămând.

Cine să-ncerce să fure
Umerii lipiţi de umerii mei?
Aceiaşi albi porumbei
Fâlfâie peste-aceeaşi pădure
Şi vor cădea, dintr-o dată, sub aceeaşi secure.

Dacă s-ar mai pute alege,
Din nou, pământul de ape!
Ochii mei sunt la tine sub pleoape,
Pieptul meu pentru tine respiră, pentru tine culege.
Nici îngerul morţii n-o să ne deslege.

Nici palidul, nici înfricoşătorul înger al morţii...


Pași goi
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Şi iată: zorii sprinteni aleargă; trup de fum.
Deschide zarea lungă, o geană viorie.
Mă scol şi-aştept cu gândul, necruţător, la drum,
Paşi goi să se ivească şi râurată iie.


Țară
(din vol. Poeme simple, 1927)

Te-aştepta căsuţa în lumină
Să-i aduci în dar un fir de glas,
Drumul ca să-ţi şerpuie sub pas
Şi hamacul ca să-ţi dea hodină.

Ai venit din târgul tău să vezi
Cum cad seara stelele-n fântâni,
Dar acum când umbli prin livezi
Pomii îţi aruncă roade-n mâni.

De ne poartă calea printre grâne,
Spice ţi se prind de poala rochii
Şi câmpia la picioare, ca un câne,
Ţi se culcă s-o mângâi cu ochii.

Viile se-aţin lângă cărare
Şi te-mbie cu ciorchini de coarnă
Şi cişmeaua gureşă-ţi răstoarnă
Şipot clar în palme şi răcoare.

Herghelii sălbatice-n boaz
Ni se-nchină ca şi boii jugări,
Greieruşi în straie de călugări
Şi brotaci pe margini verzi de iaz.

Toate, toate sunt ca la-nceput
Pe aici, şi-s numai pentru noi.
Chiar şi soarele ce ne-a-nvăscut
În lumină, ca să nu fim goi.


Când mi-o-ngheţa cuvântul
(din vol. Clopotul de aur, 1939)

Când mi-o-ngheţa cuvântul pe vârful asprei limbi
Nu vreau să mă prefac în fluture sau floare,
Ci aş dori în nor de aur să mă schimb,
Belşug de grâu să scutur pe sterpele ogoare.

Niciun comentariu: