vineri, 18 martie 2011

Poeta de vineri 12: Nina Cassian (n. 1924)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian)



Iertați-mă, dar nu-mi voi mai permite prea curând să despic firul în paișpe la fiecare poet de vineri! În unele cazuri, nici n-o să mai pot să transcriu sute de texte. Nu de alta, dar implică ceva timp și mai ales un efort din partea mea, precum și chef, care nu vine întotdeauna.
Acum câteva săptămâni (știți, eu încerc să le fac mai din timp), am început să scriu o megaprezentare la Nina Cassian (n. 1924), muuult mai vastă decât ca de obicei, fiindcă am ținut musai să demonstrez că este, totuși, o poetă demnă de atenție (chiar dacă inegală și chiar dacă mereu pe marginea prăpastiei...), măcar pentru volumul „La scara 1/1” (1947). Acolo în prezentarea aceea am făcut o vastă demonstrație (în parte pentru că pe Internet abundă bârfele biografice, dar referințe critice mai deloc, în parte pentru că Dan Culcer, într-un articol răutăcios la adresa poetei, a linkuit spre un site cu poezii ale Ninei Cassian, cele mai multe puse acolo de mine, și a făcut o ironie subtilă la adresa „admiratorilor” poetei, crezând în același timp - probabil - că versurile poetei ar fi suficient de abominabile încât să se vadă de la o poștă pretinsa submediocritate...) de ce cred eu că respectivul volum anticipează poetica oniriștilor, și tot acolo începusem să tratez aproape fiecare din celelalte plachete, dar m-am oprit la „Să ne facem daruri” (1963) și n-am mai putut scrie niciun rând, de-atunci și până acum, când, iată, am muuulte treburi. Dacă cineva este interesat, aș putea să public toată prezentarea care o făcusem până atunci. Dacă nu, să-i fie de bine - altădată poate că voi reuși să fac un eseu sau chiar carte întreagă, dar nu acum.

Sunt prea obosit acum, în mod evident, ca să desfășor întreg traseul, așa că... să trecem la acțiune (a propos, toate sunt preluate din antologia Cearta cu haosul, care încearcă și chiar reușește să ofere o panoramă favorabilă imaginii poetului chiar dacă incompletă...):


Capriciu
(din Versuri inedite și publicate în periodice 1945-1946, republicate în Cronofagia)

Oșteni copilăroși cu coifuri de carton
și bobârnace-n frontul general
și ariergărzi de corbi trandafirii
și un cadavru mustăcios de general,

și sânge de celuloid pe câmpie
și o mie de insecte patinatoare
și sârme strepezite, și-o pomană de gloanțe
- și iată că nimic nu ne mai doare.

S-a sfârșit războiul pueril
Corbii în aer abia mai încap,
Se aud două-trei sunete, și-n concluzie
râul tragic cotește ca un ciorap.

1945


Controverse
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Am scris un poem oblic,
O caligramă.
Cineva spunea: e o direcție
Rezolvată dincolo de ramă.

Unul râdea: e o mătură,
Vă jur că-i o mătură și atât!
Altul plângea: pomul, pomul,
Cu portocale la gât!

Nu se găsea nici un semn.
Atunci Marele Plastic
A dezumflat lumea de gumilastic
Și a clădit-o din lemn.


Halucinație intenționată
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Spuneți-mi când, spuneți-mi când
O să ne scoatem ochii din pantofi?
Ne-au intrat pe când manifestam cântând
Ca niște pietre ude, ca niște cartofi.

Ochii sunt ai morților foarte tineri
Și circulă sub asfalt ca niște ganglioni.
Am mai găsit vreo doi într-o vineri
Și i-am ascuns în buzunarul de la pantaloni.

Ochii - dacă nu-i descoperim la vreme -
Lunecă iremediabil spre fundul pământului.
În drum, scot uneori o fântână cu blesteme
Pe la răscruci de drumuri, sub furculița vântului.

Călcam în fiecare zi pe mormane de pupile,
Pe sticla fragedă, pe apa gelatinoasă.
Niciodată n-au alergat pe maidane atâtea bile!
Niciodată parada n-a fost mai frumoasă!

Și am strivit sub călcâi un ochi ca o icră mare
Care-a mirosit până la ultimul rând.
S-a făcut ziuă... Pân' la ferestre au crescut trotuare...
Spuneți-mi când, spuneți-mi când?


Muntele cu dragoste
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Ce zgomot făceau pasărea şi ploaia!
În geam, în mâini, cerul mare spărgea!
Am supt covorul, rufele şi ce mai rămânea -
Noi amândoi umpleam toată odaia.

Noi amândoi. Era vânt. Nu era.
(Cine ţine minte? Cine vrea să mintă?)
Strâns ne-am ţinut ca un om în oglindă,
Unul în abruptul frig al altuia.

Mai plouă şi acum - auzi? - în grup de munţi.
(Brazi de apă neagră, coifuri de burgunzi)
Pasărea asurzitoare, ciocul de tablă
Crestează pe stâncă fosila ei slabă.

Unde suntem acum? În gaura frunţii?
Fără noi doi, înnebunesc munţii!


Freudism
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Am visat azi-noapte sub pleoapele verzi
Somnul de stofă al unui ins şters.

Arbori nătângi, plini de fructe şi frunze,
Înlocuiau arborii cu inimi neunse.

Şi era lumină, şi era lumină
Ca-ntr-un pahar cu ceai în care-a explodat o albină.

Hei, ziceam. Şi mai mult n-am grăit,
Purtam în frunte un ochi liniştit.

Dar astupam fereastra să nu se audă
Cât îmi e de ciudă, cât îmi e de ciudă...


Iubitul cel prost
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Voi scoate o antologie a mişcărilor mâinii
(Mâna ta e rece ca o furculiţă).
Strânge cu făraşul tot ce mai rămâne:
Ochiul tău de baltă, gura ta pestriţă.

Am, de veselie, patruzeci de dinţi.
Nu pricepi o iotă, am vâslit destul,
Deci, să spunem gloatei: Domnul e sătul,
Mergeţi toţi acasă-n paturi mai fierbinţi.

Îmi vârâsem capul cu sila în piept
Şi-am crezut că-i blazonul pătrat al armurii.
Dar nu era decât buzunarul tău drept.

Şi mi-au plâns de milă zâmbetele gurii.


Culoarul din mânecă
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Îmi trebuie un loc foarte, foarte ascuns.
Durerea nu se poartă la frunte, la revere.
Poate-o grădină strâmtă cât două echere,
C-un lăutar lemnos, de patru ani neuns.

Nu trebuie să vezi cum cad frumos de sus.
M-acopăr. Nu-i nimeni alături.
O voce de ac, umblătoare prin pături,
Îmi coase harnic zgomotu-n auz.

E gata capul meu de mâine dimineaţă
(Cel pentru clătinat şi purtat sub umbrele)?
O pereche de mâini cu mănuşa pe ele
Aşteaptă, în sertar, să-i umble peste faţă.

Nu vezi că trupul meu nu mai iese de-aici?
Sosiile-n ştafetă vor bate bulevarde,
Aceiaşi ochi, aceleaşi gene sparte
Cu spori prăfoşi ca-n tufe de ferigi.

Cel pentru care am murit va râde.
Prea multe fete somnoroase-n joc.
Aceea-i! Ba aceasta-i!
Îmi trebuie un loc
Foarte ascuns, cât sufletul urât e.


Tumefiere
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Eu am ştiut că timpul o să treacă.
Eu am ştiut.
Februarie e cel mai scurt
şi-mi rămâne plânsul afară din teacă.

Tare curge, curge...
Faima mea întâmplătoare
îşi face cruce
cu două picioare.

Pentru ca umilinţa jocului
să-mi fie lăsată,
m-am deplasat la faţa locului;
faţa locului era umflată.


Profesoara de joc
(din vol. La scara 1/1, 1947)

Vorba a pornit: să-i rupem gâtul!
Era bine când tăceam ca masa, ca podeaua.
Musca ne cosea cu bâz urâtul
Și s-a lăfăit pe mână, și-a pătat perdeaua.

Cheamă polițaii să ne ducă de-aici.
Am greșit și ne-așteaptă apă și pâine veche.
Mâine au să vie rubedeniile c-un brici
Să ne taie moștenirea de pe deget, din ureche.

O să visăm la noapte guzgani albaștri, porți...
Și, vezi, suntem mai palizi ca-nainte -
Dintre toate, cele două chei mai sfinte
Le-am uitat în buzunarul de la șorț.


Una descuie cutia cu revolvere
(Aceste gălăgioase născătoare de tăcere)
Cealaltă în nici o broască nu se ține:
E o cheie filosofică, o cheie în sine.




Epitaf
(din vol. La scara 1/1, 1947)


Aud o harpă.
Urechea încă nu e oarbă.


Dacă mă cheamă, se poate
Să fie vorba de moarte.


Ce mai palpită, viperă,
Inima liberă, liberă!


Un rămas-bun scurt,
Ochiul încă nu e surd.


Pe mormânt voi îngriji
Să-mi stea-n limbă străină: Ci gît*...


Ce frumos e un epitaf
Nici trist, nici măcar grav.


Simplu tatuaj postum
Pe plastronul de piatră al unui costum.


Și puțin zănatec, cum era
Epitaful spânzuratului François.

*Aici zace (fr.)


Îndrăgostiții cei lași
(din vol. Vârstele anului, 1957)

Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celălalt și ne-apropie de moarte.
Vezi-le cum trec și se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile...

Iubirea noastră cea mare
a rămas închisă-n sărutare,
de buzele noastre strivită,
ca fluturele mort în crisalidă.

Prea blândă-s cu noi! Am trăit ca doi monștri
pe spinările tinere-ale anilor noștri.
Din mierea lor, din gingasul lor stup,
ne-am îngrășat la suflet și la trup
și-acum tîrîm greoi, bucată cu bucată,
ceara suavă-a casei de-altădată...

Nu, noi cei lași n-ar trebui să iubim!
Ne-nfricoșăm pe pământ și amețim pe-nălțimi
domesticim suferința, o facem câine de curte,
pentru speranță ni-s bătăile inimii prea scurte…
Vezi-le cum trec și se scutură, vezi-le,
florile, spicele, frunzele, zăpezile...
Fiecare anotimp ne desparte
pe unul de celălalt – și ne-apropie de moarte.


Peisaj
(din vol. Vârstele anului, 1957)

O vrajă e-n toate, o vrajă...
Marea cu sclipătul
Și albele păsări pe plajă
Și iarba subțire ca țipătul...

Ce încremenită paragină...
Sub plajă-n camara adâncă,
De veacuri, nisipuri se macină...
Cronos feciorii-și mănâncă.


Dialog
(din vol. Vârstele anului, 1957)

- Frunze de toamnă, frunze nătânge,
Miezuri de piersică, pline de sânge,
Cum v-ați rănit atât de cumplit?

- N-am bănuit, n-am bănuit
Că soarele poartă-un cuțit, un cuțit.


Rezolv uneori ecuații
(din vol. Vârstele anului, 1957)

Lacomă sunt. Mă ceartă asceții
că parcurg pe nerăsuflate
tabla de materii a vieții
și că râvnesc și mi-e poftă de toate.

Mă ceartă că beau și mănânc
bucurii, deznădejdi, laolaltă
cu smântâna din urciorul adânc
și cu mămăliga cea caldă.

Mă ceartă că port un ac la cravată
și o garoafă în păr,
că sunt când băiat, când fată,
și nu mai știu ce,-ntr-adevăr!

Că nu-mi împart dragostea chiar
după plan și pe rații;
că am fragede mâini de olar
și rezolv uneori ecuații.

Ei, da, ce să-i faci! Mi-e foame, mi-e sete,
Ca sunetul umblu prin lumea cea vie.
Nu cunosc mersul pe îndelete,
nici sărutul pe datorie.

Lacomă sunt. Și sorb și-nghit și zbor
și-s mândră că la reveru-mi subțire,
sclipind, mă decorează uneori
rozeta ta de aur, fericire!


Prânzul pe iarbă
(din vol. Dialogul vântului cu marea, 1957)

Pe iarbă - o prelată: iar pe prelată, noi.
Pescarii și poetul beau astăzi împreună.
Sclipește Ropotamo. Amiaza e în toi.
Rachiu-i foart tare. Și pâinea-i foarte bună.

Mușcăm din roșii. Zeama ne curge pe bărbii.
Hamsiile, ca niște bricege albăstrii,
Stau lângă brânza albă: iar pofta ne-o ascute
Măslina lunecoasă, sticloasa ceapă iute.

Când nu-i pahar, rachiul se bea și cu clondirul.
Din gură-n gură trece cu aburu-i de foc.
Se spun povești, se cântă și se mai pierde șirul...
Răsună cinci Na zdrave și-un singur Hai noroc!

Poetu-ar vrea să doarmă, dar s-a făcut târziu.
Ne-așteaptă-un drum pe mare, de-un ceas, până casă.
Și marea ne trezește c-un altfel de rachiu,
Cu o furtună verde... Și-i vânt!... Și nu ne pasă!...


Intimitate
(din vol. Sărbătorile zilnice, 1961)

Pot să fiu singură
Ştiu să fiu singură.

E un acord tacit
între creioanele mele
şi copacii de-afară,
între ploaie
şi părul meu străveziu.

Fierbe ceaiul,
zona mea de aur,
chihlimbarul meu pur şi fierbinte...

Pot să fiu singură.
Ştiu să fiu singură.
Scriu la lumina ceaiului.


Pe o plajă japoneză
(din vol. Sărbătorile zilnice, 1961)

Au venit la plajă copiii orbi
și au stat la soare
și-au intrat în mare.

Căldura, ca o femeie uriașăp, i-a îmbrățișat.
Valul cel moale le-a sărutat ochii.
Vântul i-a pieptănat.
Nisipurile i-au încălțat.

Numai culorile, numai culorile,
culorile n-au putut face nimic
și-au rătăcit încolo și-ncoace,
pe nisip și pe ape,
pe mâini și pe pleoape,

și copiii au rămas fără culori
și culorile au rămas fără copii.


plimbări
(din vol. Spectacol în aer liber (O monografie a dragostei), 1961)

aeriene panglici legate
de-ndrăgostiți în părul aspru al marilor orașe;
cotite dureri când despărțirea smulge
boschetul de sărutări, sădind în loc absența;
plimbări neputincioase ce istovesc decorul
când farurile taie intimitatea-n două
și nimeni nu tresare
și fețele-n lumină sunt două pietre-ovale;
plimbări când brațul tău se-atinge scurt
de celălalt braț, umplându-l de răcoare
și de pârjol; când pvoestești
că ai mai fost pe-aici, dar niciodată
n-ai observat acest fantastic unghi
din care strada pare o năpârcă
de-argint;
și-acest copac, piciorul unui mânz,
cu alba lui manșetă legată peste gleznă;
plimbări în care taci pentru că știi
că-i o tăcere sclipitoare
ca valul verde-al mării când delfinul
îl spintecă, făcându-i o rană grea, solară;
plimbări în care-ți stimulezi memoria,
plimbări în care uiți,
plimbări care-ți refac copilăria,
plimbări care te-ncărunțesc prematur,
plimbări în care, vechi războinic, scuturi
praful subțire adunat pe scuturi
și iei în piept o nouă dragoste!
O, voi, plimbări,
sfârșituri,
începuturi...


Să ne facem daruri
(din vol. Să ne facem daruri, 1963)

Trebuie să ne facem daruri.
Să memorăm cu atenția
data de naștere, a noastră și a celorlalți.
Încă de dimineață,
sărbătoritul să primească de la prietenii lui
o cravată argintie care să-i limpezească mâinile,
o portocală care să-i împrospăteze surâsul,
neapărat, câteva idei
care să-i desăvârșească forma inimii.
Dacă unul dintre noi s-a-ndrăgostit,
să-i dăruim imaginea duratei,
iar dacă s-a îmbolnăvit din iubire,
să-i dăm să bea tinerețe și demnitate
dintr-un pahar curat, pictat cu-o floare.

Unii se vor împotrivi:
din trufie, de prea multă singurătate,
sau pentru-a nu ne rămâne datori
(ca și când nu ne-ar fi datori, oricum,
pentru că respirăm și ne mișcăm alături de ei,
împărțind destinul unic al lumii).

Să nu ne descurajăm.
Să trecem dincolo de trufia, de singurătatea lor,
cu daruri în mâini,
cu adevăruri necruțătoare,
precum și cu obiecte mai blajine,
ca, de pildă, o zebră din material plastic,
o măsură de vals, un abajur,
iar dacă totul merge bine,
ca o oglindă în care să ne scufundăm împreună obrazul,
făcând-o vastă ca marea.


Limpede
(din vol. Să ne facem daruri, 1963)

M-am așezat sub becul cel mai puternic
ca să mă vezi și să știi:
să nu poți spune vreodată
că ți-am ascuns stângăciile mele,
asimetriile și zonele imperfecțiunii.

Fiecare sărut a fost definit
fiecare îmbrățișare, sărbătorită prin idei.

Atât de limpede îți stau în față,
încât îmi poți vedea durerea și bucuria,
ca pe doi pești, în două nuanțe de-albastru,
înotând în cristalul trupului meu.


Portocala
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Ala, bala, alandala,
o pădure cu rădăcinile-n sus,
un val cu gura deschisă,
un nasture înaripat,
un pitic mâncat de-o alună
- și o portocală.

Un drum răsucit de trei ori
și, la capătul lui,
un ou de zahăr
în care locuiește o bufniță de catifea,
un țânțar de aur
- și o portocală.

Un șarpe de miere,
o cheie de pâslă,
stele amorțite
una câte una
- și o portocală
aruncată-n noaptea goală.
Luna.


Pubertate
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Eram singură pe plaja goală...
Goală-am stat pe plaja singură.
Marea era singură și goală.

Și-a venit un zmeu în zboru-i de hârtie,
c-un cap negru și ochi roșii, murmurând
vorbe de hârtie negre, roșii.

Singur el văzu cât sunt de goală,
roșie și neagră-n palma verii
și-a fugit departe-n lume, să mă uite.


Autoportret
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat,
această căpățână de zahăr, sau această
figură pentru prora vapoarelor-pirat
și părul lung, lunar, pe țeastă.

Mi-e dat să plimb un agresiv contur
rătăcitor, din noapte până-n ziuă,
rănind retina celor dimprejur
când proiectez pe ziduri ființa-mi incongruă.

Cui aparțin? Mă neagă părinții și strămoșii.
Vremelnic aliate, și rasele mă neagă,
cu albii, negrii, galbenii și roșii.
Nici speța nu mă recunoaște-ntreagă.

Și doar atunci când m-am lovit și strig,
și doar atunci când mi se face frig
și doar atunci când vremea mă umple de prihană,
- ei mă numesc: frumoasă. Mă recunosc: umană.


Poezia
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

De la acest creion pornește un drum de grafit
și pe drum umblă o literă, ca un câine,
și iată și un cuvânt ca un oraș locuit
în care, poate, voi ajunge mâine.


Jocul cu lumina
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Desenezi un cerc galben
pe pagina albă
și soarele se așează pe mâinile tale.
Și alături e umbra.
Și mâinile tale se mută pe masă,
din soare în umbră,
când roze, când vinete,
din umbră în soare
- ca într-un prim studiu de culoare,
când calde, când reci,
aproape, departe,
- ca într-un prim exercițiu de moarte.


Când se lasă seara
(din vol. Disciplina harfei, 1965)

Pe-un drum pe care mă-ntorceam spre seară.
Era o primăvară uscată, nemirositoare,
şi paşii mei, prin pulberi, abia se auzeau.
Ciudat decor! spuneam, privind
la ramurile nemişcate, la pământul
pe care presimţirea ierbii nu-l durea.
Lumina era caldă.

Deodată,-n zare, apăru nedesluşit
o formă dolofană, greoaie şi tenace.
Să fie-un nor cu-nfăţişare de cămilă?
interogam pe-un nevăzut Polonius.
Când s-a apropiat -
era un bou.
Era un bou tăcut,
muind în praf copite liniştite,
cu pielea de culoarea pietrei,
cu albicioase coarne simetrice, cu fruntea
pătrată.
O clipă am sperat - o clipă doar -
să mă înşel, şi să-i descopăr dedesubt
pateticele ugere materne, fecunde clopote, sau dacă nu,
pe la grumaz, virila încordare muşchiulară
a taurului. În zadar.
Era un bou neutru, fără patimi.
Şi s-a oprit în faţa mea şi m-a privit
el, boul alb şi înţelept.
O ramă înserată înconjura ţinutul.
L-am ocolit pe solul singurătăţii, şi
am mers, prin pulberi dese, mai departe.
Din spate, cu-o privire întoarsă şi egală
mă urmărea senina moarte.


Ce i-am spus veveriței
(din vol. Sângele, 1966)

Eu te-am scos din anonimatul frunzelor,
din refugiul mediocru al alunei.
Eu te-am aruncat în lumină
numindu-te roșu stufos,
precizându-ți săritura și țelul.
Tot ce faci îmi aparține
chiar dacă-ai să începi deodată
să înoți în pietriș
sau să ronțăi mari bucăți de carton
sau să închizi și să deschizi, la nesfârșit,
ochii tăi mecanici,
nu mă poți deruta.
Nu vei scăpa din carcera poeziei mele.


Cearta cu haosul
(din vol. Sângele, 1966)

Vizitatorii mei sunt:
un domn întrerupt la mijloc,
o doamnă continuă
şi fiica lor de tablă,
un profesor care predă brânză,
un asasin răcit, o droaie
de furnici necăsătorite,
un copac cu mustăţi,
o barză tânără,
un copil cu un picior de carton
şi trei ignoranţi ai legilor mişcării.

La sfârşit, apare
câinele de seară
care-i latră tare
şi-i pofteşte-afară.


Ardens
(din vol. Sângele, 1966)

Eu am ars în soba verde.
El a ars în soba neagră.
Focurile noastre – două –
Se urau ca doua triburi.

Şi când am ieşit prin hornuri,
fumurile noastre – două -
au slăvit acelaşi idol
şi-au murit de-aceeaşi moarte.


Locul se cedează bătrânilor și bolnavilor
(din vol. Sângele, 1966)

Călătoream în picioare
și, totuși, nimeni nu-mi oferi locul,
deși eram cu cel puțin o mie de ani mai bătrân decât ei,
deși purtam, vizibil, semnele
a cel puțin trei grave beteșuguri:
Orgoliul, Singurătatea și Arta.


Post meridian
(din vol. Destinele paralele urmate de La scara 1/1, 1967)

1

După ce dimineața topește grăsimile
cu acizii ei luminoși, iată după-amiaza
refăcându-se încet, câștigând în greutate,
hrănindu-se din oboseala generală,
iată după-amiaza cu aerul ei
de femeie între două vârste care a comis
cândva, demult, o crimă
nedescoperită, uitată, fără efect;
ea trece acum, mereu neobservată,
majoritatea oamenilor dorm sau își simt,
încă lucrând, mișcările vag obnubilate;
după-amiaza trece pe lângă ei, printr ei,
mișcându-și greoaiele șolduri.

2

Marile repaosuri, marile petreceri, marile singurătăți
au loc noaptea, când timpul îți aparține,
când, după muncă, timpul începe să semene cu fiecare în parte,
cu bărbatul din gara de nord,
cu femeia din gara de sud,
cu grupul de surdomuți din restaurant
a căror tăcută veselie nu contaminează pe nimeni,
cu o anumită odaie nupțială,
cu o anumită atitudine de somn,
cu un vis anumit în formă de romb.

3

După-amiaza e timpul intermediar.
Cei care iubesc nu au curajul să se anunțe.
Cei care sunt iubiți se lasă așteptați.
Așteptarea dilată nefiresc scaunele,
turtește telefonul ca o mare temperatură,
pereții devin pneumatici, încât degeaba
îți lovești de ei capul, nu te trezește nici o durere;
întreg universul este anesteziat.

4

Cei care iubesc sună la ușă, iar când deschizi
nu e nimeni; cineva a fugit lăsând în urmă
o ectoplasmă sensibilă care dispare
dacă respiri violent.
Și așa, între cei care au plecat și cei care nu au venit,
stai tu, amorțit, desfigurat,
ca un tatuaj al aerului.

5

După-amiaza, dorm cobrele.
În somnul lor lung, numai veninul stă treaz
ca un bec violet.
Dorm leii cu fălcile lor înțelepte.
Doarme în cer
sufletul palid al stelelor.
Dorm în carte litera M, litera N,
strâns îmbrățișate.

6

Post meridian - atenție,
ziua-i trecută de jumătate; ai și uitat
spinii sclipitori ai răsăritului,
viteza luminii în țeava copacului,
acum, ea și-a depășit apogeul.
După recile ape din zori care te-au sculptat,
pe trupul tău s-a depus experiența
în straturi subțiri, nevăzute.

7

Dac-ai putea să trăiești
orele ceaiului, ale cafelei,
tihnitele sunete de cești,
dac-ai putea să concepi suavele ore-arămii
ale după-amiezii unei vechi familii dintr-un secol vechi
răsfățat de o memorie romantică,
dac-ai putea să nu te sperii
când îți vezi, în ceașca plină cu ceai,
obrazul, de flacăra infernului intens luminat.

8

Sau, în orele mai înaintate ale după-amiezii,
ai văzut vreodată brusca ploaie de riduri
căzând pe fața vecinului tău?
E ca și cum declinul luminii
și-ar încerca mai întâi victima, o victimă
aleasă la întâmplare, pe care ar părăsi-o apoi
fără s-o ucidă, dar îngrozind-o pentru
tot restul vieții.
Iar tu, care asiști, nu spui nimic,
te întrebi doar dacă pe fața ta n-a palpitat,
timp de o clipă, ca o vietate, aceeași mască de riduri,
faci un gest oarecare, de pildă, îți aprinzi o țigară,
și atunci, în sfârșit, te savează crepusculul.

9

În sfârșit, aerul e răcoros, ca după dragoste trupul.
Aburii premonițiilor s-au risipit.
După-amiaza a luat-o spre cealaltă parte a globului,
cu înfățișarea ei de femeie între două vârste,
cu două sacoșe pline în mâini -
nu se știe ce conțin, poate făină, poate carne crudă,
oricum, s-au observat câteva dâre de sânge în văzduh,
în gări, în ochii leilor, în ceștile cu ceai.
Să nu ne mai gândim.
Mâine vom afla din ziare ce s-a întâmplat cu adevărat.


Fabulă
(din vol. Ambitus, 1969)

Îngerului i s-a tăiat o aripă.
Încearcă, totuși, să zbori, spuse Domnul,
încearcă, totuși, să zbori,
chiar dacă-ai să fii dizgrațios,
întrucât aici nu contează punctul de vedere estetic,
ci numai capacitatea ta de a-ți învinge dezechilibrul.
E o experiență-a mea pe îngeri.

Zis și făcut.
Căzu îngerul
prin lumină și ger.
Cu pene carbonizate,
fără putere-atârna
unica-i aripă.
Încă arzând de viteză,
mult mai târziu, poposi
pe-acoperișul unei case.
Picioarele, mâinile, fața
îi erau pline de sânge.

Oamenii se uitară-n sus și spuseră:
„Uite o barză”.


Farsă
(din vol. Ambitus, 1969)

Dați-mi voie să dispun oasele
altfel decât până acum,
oasele mele, anevoioasele
piedici, stându-i cărnii în drum,

cârmind-o, obligând-o la formă de femeie,
de pară și, la mâini de stea de mare.
Dați voie oaselor mele atee
să-ncerce geometrii singulare.

De pildă: schema primei corăbii din lume
sau scheletul străveziu al florii de crin
sau arborele genealogic cu fructe postume
sfârșind în descendentul virgin.

Dați voie oaselor mele să cadă
în genunchi, când mă fac că mă rog,
derutându-l în viață, măcar o dată,
pe blândul Paleontolog.


Mă taie în două
(din vol. Ambitus, 1969)

Mă taie în două râul și luna
și noaptea îmi curge din gură ca sângele.
Cândva am fost una, cândva am fost una!
N-am știut că-s atât de sălbatice stâncile.

Veneam cu orbitele pline de flori,
cu vântul albastru pe umeri. Cântase
pământul cel bun: „Tu nu poți să mori!”
Mi-era carnea sonoră pe lira de oase.

Căzând, ca-ntr-un vis cu securi, iată luna
și râul tăindu-mă-n două. Repet:
Cândva am fost una, cândva am fost una!

Partea cu capul mi-o iau
și mi-o legăn încet.


Exorcism
(din vol. Ambitus, 1969)

Nu mă tem de găinile-îngeri
răcorindu-și în vântul luminii
inocentele pene. Și nici
alcionul femel nu mă sperie.
Nu mă tem de cascada de carne
pieptănată, rărită de dinții
monstruoaselor stânci tarpeene.
Alfabetele nu mă-nspăimântă.
Nu mă sperie A - nici în cârji.
Nu mă tem de torsadele ploii
strangulând câte-un suflet de fată.
Nu mi-e frică de-acele șosele
îndelung regizate de iepuri
zâmbitori ca un Budha de blană.
Nu mă tem de cantabila voce
tricotând asasini. Nu mă tem
de torturile cifrelor minus.
Nu mă sperie ziua de luni,
conștiința duminicii. Nici
lunga vizită-a domnului Joi.
Nu mi-e groază de cheia suspectă
nici de ușa de dincolo - tobă
subțiată de stranii percuții
pân' la aer. Ah, nu, nu mă tem
de microbii din zahăr. Falangele
celor optzeci de mâini ale ielelor
nu mă sperie. Nu mă-ngrozesc
nici măgarii pe care Maria
îi trimite în lume, și nici
veninoasa bătrână numită
Cunigunda. Ah, nu, nu mă tem,
nu mă tem, nu mă tem de Gomora
și de insula Rè. Nu mă tem.
...Felix qui potuit rerum
cognoscere causas*.

* Fericit cel ce poate cunoaște cauzele lucrurilor (lat., citat din poemul De rerum natura de Lucretius)


Tot îndulcind
(din vol. Ambitus, 1969)

Tot îndulcind, îndulcind
muchiile naturii,
am obținut frumosul glob pământesc,
dar am pierdut munții, pădurile,
și celelalte reliefuri.
Ce să fac eu cu această perfecțiune
care a astupat râpele
și a sleit orice diferență de culoare?
Închid ochii și ating globul cu degetul,
la întâmplare.
Poate că am nimerit un om.
Poate că l-am nimerit drept în frunte.
Încerc oceanul cu degetul,
nu simt nici răcoarea
nici mușcătura rechinului.
Ce să fac eu cu această perfecțiune
tăcută, închisă între cei doi antipozi
ai iubirii de sine?


Viața de dincolo
(din vol. Ambitus, 1969)

Eu scriu liber despte toate astea
dar toate astea mă terorizează.
Numesc un pescăruș
și umbra lui mă acoperă
și umbra ciocului lui îmi sfredelește tâmpla
și un sânge de umbră îmi curge pe obraz.
Spun „foame” sau „adio”
și „foame”-mi face ochii să se înfunde-n orbite,
„foame” îmi topește pieptul și pântecul,
vine „adio” și-mi sfâșie iubirea,
„adio” îmi desface brațele
și totul cade la pământ.

Eu, scriindu-le, am vrut să le eliberez
dar toate astea nu știu decât să înșface și să devore,
toate astea nu se simt libere decât omorând.
Ele nu cred în viața de dincolo a Poemului.


Ușile
(din vol. Ambitus, 1969)

Ușile deschise prin care se văd fructe
și frunze și pete de apă și pisici,
ușile date de perete prin care se văd
alte uși, ploi și pietre și o pereche
de papuci verzui ca două urechi lungi;
ușile deschise în fața altor uși deschise
cu zona de alarmă a reciprocității lor
- iar cine-a încercat să treacă
n-a ajuns niciodată dincolo -
și-apoi din nou fructe și pete de apă
și melcul soarelui târându-și reflexul
peste toate-acele existențe înghițite
de golul dintre două uși deschise,
și noi, încăpățânându-ne să vedem, la nesfârșit,
numai pietre, ploi, frunze, papuci, pisici...


Vrajă-n vrajă
(din vol. Ambitus, 1969)

Scrie, scrie, scrie,
scrie, ciorcârlie,
cântă, vulpe blândă,
crapă, crap de apă,
scrie, scrie, scrie...

Lângă partea stângă
un rar cărturar,
peste palimpseste
trece pana-i rece,
scrie, scrie, scrie...

A-nghiţit un chit
cu-al lui bot, socot,
mitul nenumit
şi totemul tot.
Cutie pustie.
Scrie, scrie, scrie...

Joc în soliloc.
Calfa scrie alfa.
Mama scrie gama.
Doi copii scriu pi.

Hârtie, sicrie...
Scrie, scrie, scrie...


Altceva
(din vol. Marea conjugare, 1971)

Și totuși după toate calculele
e anul soarelui fierbinte
al tigrilor în piei de lup
anul rulotelor pline cu mâncare
pentru tot anul
anul inimicițiilor confuze
al vizitatorilor care-ți fură scaunele
și al încurcării limbilor.
Deci, trebuie să se întâmple ceva:
o mare iubire să bântuie ca ciuma,
rufele ude să se stranguleze pe frânghie,
mările să latre, pentru că, iată,
alaltăieri un trandafir s-a înțepat într-un deget,
acum cinci săptămâni un copac a sărit în aer,
a atins viteza luminii și a aterizat apoi,
transformat în palmiped, de nerecunoscut.
Deci, trebuie să se întâmple ceva,
altceva,
discursurile să se rostească în gând,
să se cojească munții,
să apară Arta fugii sau, totuși, nu, mai degrabă
o mare, o mare, o mare, o mare iubire...


Apoi
(din vol. Marea conjugare, 1971)

Întâi se aude cioara.
Apoi porumbelul sălbatic.
Apoi cineva spală preșuri,
le stoarce și apa se-aude
curgând în lighean. Apoi
un sunet de roți frânate.
Vântul pieziș. Apoi
șoaptele măturii. Marea
trage spre larg. Se aude
ușa de după-amiază
a cerului, lin desfăcându-se.
Frunzele-ncep un drum
anevoios. Se aude
pasărea somnului. Poate
și gestul pisicii cu puiul
în bot, străbătând panorama.
Din nou porumbelul. Apoi
apa-n ligheane. Apoi
marea în larg. Apoi
toamna.


Jertfele vesele
(din vol. Marea conjugare, 1971)

Mâncați pământul și apele
și carnea
rămasă pe oasele
noastre
după dezastre!

Mestecați elementele lumii
și clătiți-vă gura cu cerul
și scuipați ca pe-un sâmbure luna,
una,
nici una!

Mâncați, abstracți devoratori,
constelația Frați și Surori,
până la os.
Vă place sistemul nostru nervos?

Nouă ne place, nouă ne-a plăcut,
noi am fost generații de plante în rut
poticnite-n obstacolul absolut.


Veghe
(din vol. Recviem, 1971)

Nu mai am rădăcină.
Un fluture s-a lipit de perete.
Toți murim, dragă mamă,
mână în mână.
Ba suntem prea fierbinți,
ba prea albi. Păcat.
Am rămas singură
în curatul tău pat.

Degeaba mă chemi, iubitule.
Stau în lumină scăzută,
cuviincioasă.
Iarna e cel mai rău
când se moare în casă.

Mai încolo, grădinile
nu pot face nimic.
Nici eu nu pot face nimic.
Doar că mă tângui.
Și stric.


Ora de joc
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Vine (când vine) ora de joc.
Mâna-i o fundă. Ochii - pisici.
Sfinții, martirii, se fac iarăși mici
și-n azime blânde se coc.

Ninge. Noaptea ne învelim
cu hârtie de poleială.
Ființa noastră minerală
sună ca un heruvim.

Ziua, ne lăcuim portocaliu
și-avem degete iuți
cu care cârmim mai târziu
corăbii de argonauți.

Cât viața, cât moartea poate,
ora de joc se dilată,
ca după acestea toate,
să-nceapă încă o dată.


Comentar la „Confesiunea domnișoarei Hortensia”
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

E urât să vezi cum o femeie bea.
Trebuie să fie foarte amărâtă.
Totul o adoarme. Totul o-ntărâtă.
Are ochi de-acetilenă - vai de ea!
Când o iei de mână, se smucește foarte.
Sau îți povestește viața-i - un roman!
N-are vârstă. Poate că-a murit de-un an.
Poate că-o așteaptă-afară înc-o moarte.
S-a deprins să moară lângă o tejghea.
Are-un ochi de sulf și altul de tandrețe,
și-un miros de rac, de ambră, de cotețe...
E urât să vezi cum o femeie bea.


Scrisoare
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Stimată profesoară fundiță
având în vedere marele fundiță
profundul devotament ce vi-l port fundiță
vă rog ca fundiță
în limita posibilităților fundiță
să mă ajutați să trec din clasa
vertebratelor rigide fundiță
în aceea fundiță
mult mai adaptată fundiță
a nevertebratelor de culoare fundiță
de preferință fundiță
roz.

Cu stimă fundiță
Ovidiu Niță


Dispută în eternitate
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Acum să vedeți cum am scăpat
de sentimentul de invidie.
Am luat un cap pătrat
și-un cap crăpat
și mi-am dat seama că nu e
decât o diferență
de la statuie la statuie.


Sonet (în limba spargă)
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Au înmorit drumatice miloave
sub rocul catinat de niturași.
Atâția venizei de bori mărgași...
Atâtea alne strămătând, estrave...

Nicicând guluiul arfic, bunurași,
n-a tofărit atâtea nerucoave.
Era, pe când cu veli și alibave,
Cozimiream pe-o șaită de gopași.

Dar azi mai tumnărie-mi pare stena
cu care goltul feric m-a clăuns
și zura-i nedă, mult elenteena...

Doar vit și astrichie-n telehuns.
Îmi zurnuie, sub noafe, melidena
și linful zurnuie, răuns, prăuns...


Loto-Poeme
(din vol. Loto-Poeme, 1972)

Câștigătoare,
necâștigătoare.
Poate printre ele
chiar lozul cel mare.
Mie, dintre destine,
care mi se cuvine?
„MAI TRAGE O DATĂ”...
...ÎN MINE!


***
(din vol. Suave, 1977)

Să torn un strop de miere sângerie
în apa îngheţată
şi stropul să rămână întreg şi încremenit
- e şi acesta un miracol,
o ceremonie a lumii, ca să ne desfete
şi să ne înveţe cu legile ei.
E atît de simplu:
orice copil poate turna un strop de miere sângerie
în apa îngheţată.


***
(din vol. Suave, 1977)

Sunt un trup frumos care zadarnică respiră;
neatins de amurg, sănătos ca ploaia,
neutru la sfintele-oferte-ale harului -
de ce să trăiască asemenea oarbe-animale?
Poate că, în neștirea mea, totuși slăvesc
lucrarea Domnului - și nici nu mai trebuie
învinovățită pielea mea strălucitoare
și alergarea mea triumfătoare printre mistere...
Poate că-n mușchii mei zâmbitori și puternici,
poate că-n părul meu mătăsos, poate că-n răgetul meu
se prefigurează versetul iubirii...
Fă-l, Doamne, să-mi legitimeze
mușchii și părul și răgetul și oarba mea frumusețe.



***
(din vol. Suave, 1977)

Iar când ploaia se preface în ninsoare,
mi-e atât de frică să nu mor în somn
că toată noaptea îmi reped inima
dintr-o coastă într-alta, numai să nu adorm
și îmi țin treze palmele și tălpile,
înfigând în ele, tot mai adânc,
ruginitele mele cuie lipsite de sfințenie

- iar când se luminează de ziuă, văd marele alb
și mă gândesc că am rămas în viață degeaba.



***
(din vol. Suave, 1977)

Iepurele care și-a inventat acel țipăt
ca să stârnească mila vânătorului -
dar nici vânătorul, nici câinele lui
n-au renunțat vreodată să-i înșface
trupul, ca pe o mănușă de blană,
caldă încă de purtare -

iepurele care n-a inventat nimi decât un țipăt
mai puternic decât alcătuirea lui,
ca să-și facă intrarea în moarte,
iepurele care nu are altă imagine
despre solemnitate, decât sfâșietorul,
ridicolul țipăt al lui...



***
(din vol. Suave, 1977)

Și veneau cântând pe ape
cei trei care nu știau bine rugăciunea,
cei trei care, de-o viață-ntreagă, se rugaseră anapoda,
și, totuși, nu-l mâniaseră pe Domnul, nici nu-l mâhniseră,
și pluteau atât de frumos
ca trei necunoscători ai regulilor
încât însăși Legea se plecă în fața lor
și sărută uda lor talpă.



***
(din vol. Suave, 1977)

E plină curtea cu flori de împărat,
cu flori ca niște feciori de împărat,
ai lui Verde-Împărat
Și-ai lui Trandafiriu-Împărat,
și ai Împărătesei Alba,
cea îndrăgostită de noapte
ca de un păcat frumos,
ca de călăul feciorilor ei.


Părinții mei aplecați pe o carte
(din vol. De îndurare, 1981)

Apa haotică atacă orașul pustiu
și grindina dansează - e un vesel dezastru -
pleznește corneea ferestrelor
în timp ce părinții mei, aplecați pe o carte,
așează cuvintele-n ordine.
Mama a rămas fără sprâncene,
tata are mâini mici și umflate.
Părinții mei prefac în silabe grindina
și șterg apa de pe o carte deschisă,
mereu, tot mai osteniți, dau apa deoparte,
hârtia e grea și e udă ca o pânză de cort
și se zbate în vânt și lovește uneori
fruntea tatei - și atunci mama
cu neașteptată putere potolește hârtia.


Gimnastica de dimineață
(din vol. De îndurare, 1981)

Mă trezesc și spun: sunt pierdută.
E primul meu gând de zori.
Frumos îmi încep ziua
cu gândul acesta omorîtor.

Doamne, fie-ți milă de mine
- e gândul al doilea, și-apoi
mă dau jos din pat
și trăiesc ca și cum
nimic nu mi s-ar fi întâmplat.


Ceasul întrebării (fragment)
(din vol. Numărătoarea inversă, 1983)

Și când vine sfârșitul verii
parcă vine sfârșitul lumii.
Totul e pustiire și spaimă.
Ziua scade
până la pierderea demnității.
Pe trupurile noastre cad
lespezi ude, de postav:
paltoanele deprimate.
Și-apoi zgribuliți, poticnindu-ne,
prin hârtoapele străzii Iarnă,
colț cu Declinului...

Ce rost are să mai trăim
cu ideea de primăvară
- primejdioasă, ca toate utopiile?


Ultimele vești (fragmente)
(din vol. Numărătoarea inversă, 1983)

Trivialele zgomote ale celor mărunți,
ale celor pentru care puterea
înseamnă să plescăie la ospăț,
să râgâie după ospăț, să se șteargă pe bot
- și al căror ospăț preferat
e compus din violoniști
cu viorile lor cu tot.

............

Trebuie să dorm.
Orice se întâmplă,
trebuie să-mi fac
porția de somn.
Moare cineva -
trebuie să dorm.
Nu împart cu nimeni
rația de somn.
Pentru că, stimate domn,
eu, când dorm, îl visez
pe iubitul răposat
și pe tatăl meu cel mort,
și frumos cu ei mă port,
mult mai mult în somn
decât în trezie m-am purtat.
Și pe urmă, -n somn,
moartele-mi celule se prefac
în aur curat, strecurat,
ca să-nviu în zori
și să pot umbla
printre dumneavostră,
stimați cititori.

*

Stau pe mal
jignind marea
cu trufia de a scrie lângă ea
în loc s-o contemplu cu pielea,
s-o gust cu ochii,
eventual să mă înec.
Ea se apropie bolborosind,
se preface că-mi linge piciorul
și-apoi mă înhață,
mă pălmuiește,
îmi udă hârtiile
- nu se poate citi nimic
decât, ici, colo, o literă cețoasă,
poate „n”, poate „z”, poate „unz”,
poate-o silabă din foștii mei umeri rotunzi.

*

Nu am dreptul
să tulbur fericirea generală
cu aerul meu posac.
Dramele mele, nu am dreptul
să le împroșc pe fericirea generală
cu pensule violete.
Toată lumea râde, cântă și iubește,
de aceea mă retrag, mă retrag,
și-mi trag secolul peste cap.


O săptămână pe atol
(din vol. Jocuri de vacanță, 1983)

Luni - cerul era pur ca sucul florii.
Marți - începură să se umfle norii.
Pe miercuri - izbucni din mare-o trombă.
Joi - totul era șters ca sub estompă.
De vineri - prinse peste zări să plouă
iar sâmbătă crăpă atolu-n două.
Duminică - sub cerul iarăși pur
au răsărit alți opt atoli în jur.


Poetului Stephane Roll/Prietenului Gheorghe Dinu
(din vol. Jocuri de vacanță, 1983)

Pentru că, iată, este Anul Nou,
vreau să primești din parte-mi un cadou.
Am pus într-însul câteva vitrine
cu jucării ciudate dar benine:
un ou, un termofor de vinilin,
o muscă zăpăcită, un vecin,
un metru din cămașa Mării Negre,
ceva din ritmul ploilor alegre,
o lișiță, un loden, un borcan
cu marmeladă de acum un an,
o banderolă magică, un pudel
pitic și învelit în foi de ștrudel,
o stea de ciclamen, un ac de os
înfipt într-un gâtlej de albatros,
patru viori de miere, o felie
din crupa lunii, un cusur, o mie
de rime, un sifon, un alpenștoc,
un păstrăv ambigen din Orenoc,
câteva teste, douăzcei de sticle
cu eticheta „era lui Pericle”,
un fel de târn, o specie de mosc
pe care zoologii n-o cunosc,
un evantai de flăcări, o cascadă
care refuză drastic să mai cadă,
o venă cavă, un troheu rănit,
o cană plină vârf de antracit
și, în sfârșit, o fată de halviță
pe care s-o desguști, iubite Ghiță.


Bâlciuri (fragmente)
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

II

Unde vindem cărți și porumbei?
La talcioc, pe lângă lacul Tei.
Tot ce zboară - aripi și idei -
dar nu se mănâncă.
Încă.

.............

IV

Aplaudați la scenă deschisă.
Curg din tavan bale festive.
Cadavrele, frumos împodobite
cântă și rostesc propozițiuni inspirate.
Grupuri de zombi
dansează pe marginea heactombei.


Bântuind
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

Un preș de fluturi morți la picioarele mele,
morți și moi
(la ei nu există rigor mortis).
Eu sunt foarte sănătoasă.
Mi-am scos ficatul,
mi-am extras plămânii,
mi-am extirpat inima
- și nu mă mai doare nimic.

A te preface în fantomă
e o soluție
pe care v-o recomand răcoros.


Silabisind
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

Cine-mi scrie cuvintele?
Eu nu știu să scriu
decât o, i, oi.
Am intrat în alfabet
datorită acestor animale stupide și blânde
și ies din el, râioasă, costelivă,
silabisind o, s, os...


Sfântul Duh Albină
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

Acuma e atât de seară
încât pielea mea devine sacră
ca un fagure
cu toate romburile strălucind de durere.
Îmi zumzăie destinul în pori.
Aureola mea e compusă
din particule de neant sclipitor.


Respectați-mă
(din ciclul inedit Nocturne, 1985, publicat în Cearta cu haosul)

Să nu-mi cereți să proslăvesc lumina
și horbota focului.

Sunt numai stingere.
Numai amprentă de eară.

Moartea - e dreptul meu.
Lucrez la ea
ca la o capodoperă.


Îi iubesc
(din ciclul inedit Desfacerea lumii, 1985-1991, publicat în Cearta cu haosul)

Poeții
misteroșii,
fetișii,
coifurile - înlăuntrul țestei,
scuturile - de țiplă,
poeții,
aceste specii, aceste sepii
care se apără
împroșcând cerneală.


De nerostit
(din ciclul inedit Desfacerea lumii, 1985-1991, publicat în Cearta cu haosul)

Ce vis, Doamne, ce vis
mi-a fost dat, mi-a fost scis:
tu și cu mine,
mai pătimași ca nicicând
iubindu-ne
ca prima pereche de pe pământ

și eram frumoși și sălbatici și goi

și eram morți amândoi.


Ultima suflare
(din ciclul inedit Desfacerea lumii, 1985-1991, publicat în Cearta cu haosul)

Îmi cad literele din cuvinte
cum mi-ar cădea dinții din gură.
Bâlbâială? Sâsâială?
Sau e muțenia de pe urmă?

Îndură-te, Doamne,
de cerul gurii mele,
de omușorul meu,
acest clitoris din gâtlejul meu,
vibratil, sensibil, pulsatoriu,
explodând
în orgasmul limbii române.

2 comentarii:

zanaparca spunea...

Pe cand poetul Dan Mihut si poereziile sale?

zanaparca spunea...

Te rog tigrule fa un efort poate, poate intr-o zi de... primavara.

p.s.
ai toata sustinerea mea, chiar daca nu vei mai publica pe Tomis Mihut s.r.l.Iti dau eu alta revista "adevarata" unde sa publici.