miercuri, 16 martie 2011

Dar am înțeles



„Cât va dura această lipsă a omului murind în centrul creației, cum creația l-a izgonit?” (René Char, În sănătatea șarpelui)



Citind aceste rânduri, am înțeles. Mi-am amintit.

Iată, așadar, tâlcul pe care poate că Nietzsche l-a intuit: din momentul în care vom pretinde că nu mai suntem ființe creatoare (un lucru atât de puțin explicit exprimat), normal că vom pretinde că, vai, „Dumnezeu n-a murit”.

De fapt, El nici n-ar putea să moară - noi suntem cei care am rupt legătura telefonică, crezând, desigur, că materialismul plat ne va face mai buni...

Cântăream zilele acestea la posibilitatea de a renunța la poezie.

Mă gândeam la un lucru: poezia nu mai îmi satisfăcea nevoia de... descărcare. Încă aștept să-mi pice din cer o chitară, un pian, ceva.



Dar poate că poezia nu este doar descărcare. Acum, mi se pare evident de ce poezia mea a eșuat în ultimul timp: cu aceeași mentalitate suprarealistă-manieristă încercasem să fac ceva aproape arghezian (să-i zicem). Cântecul de sirenă al autenticității lui Marin Mincu era să mă răpeasăc de tot.

Poezia, adică acțiunea de a face poezia, este o metodă și, de acum, e nașpa când devine un biet scop.

De ce să ne mai ascundem după deget? Iubirea Dumnezeiască - oricât de patetic ar suna vouă, scepticomanilor, ăsta e motivul pentru care facem tot ceea ce facem. Nostalgia paradisului este cauza pentru care există cultura.

Îmi apare mai limpede ca oricând că inițiativa lui Mincu a fost doar un experiment. Poezia care nu răcește lava vieții riscă permanent autodizolvarea, deci acea stare perpetuă de apocalipsă...

Dar eu?



Țin minte cum, ultima dată când l-am întâlnit pe dirigintele meu din școala gimnazială (dacă m-aș fi ocupat atunci de „poezie”, sigur ieșea un borș „neoexpresionist”), terminasem cumpărăturile la Brotăcei și-am plecat spre casă. Pe drum, venind din „contrasens”, dirigintele mele, cu ochelari de Ray Charles (??) și clasica frizură albă + o față ceva mai senină ca „pe vremuri”. Dar nu le-am recunoscut din prima.

Când mi-am dat seama, am făcut o rotire de 180°, am mers până pe lângă el și l-am interpelat...

Desigur, m-am lăudat (ce vanitate din partea mea! Ce diferență ar fi între mine și cei care nu-și refulează „voluptatea negativului”?) că am devenit poet, că am scos câteva cărți pe Internet și că am fost publicat și în „Teomis”. La care el, simplu, replică: „tu, Florin, ai fost dintotdeauna poet, doar că nu-ți dat seama”...

Toate acestea fiind, desigur, niște avertismente: ar trebui să nu mai citesc versuri în cantități industriale. Într-adevăr, dacă stau bine să mă gândesc, mai rar versurile găzduiesc Poezia decât viceversa, cum este cazul și cu filosofia.... dar Poezia poate fi peste tot. Desigur, îmi surâde pe undeva ideea următoare: de a mă „sincroniza” cu toți Florinii care-au fost și vor mai fi...

Niciun comentariu: