vineri, 25 februarie 2011

Poetul de vineri 9: George Almosnino (1936-1994)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino)




Cui altcuiva să dedic ediția a 9-a decât unui poet de excepție (deși excepțiile sunt cam multe la această rubrică săptămânală...)?
Numele lui George Almosnino (1936-1994) îmi este cunoscut de multă vreme (deși pentru foarte mulți e, cu siguranță, un nume obscur - până și Marin Mincu nu l-a remarcat când a realizat „Poezia română actuală”, abia mai târziu când a realizat „O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea) din Dicționarul de curente literare realizat, printre alții, de Octavian Soviany, care a avut grijă să includă nenumărate minunății (terminând cu douămiiștii și începând cu numele strecurate la modernism și, mai ales, neomodernism) care nu prea îți trebuiesc la bac, dar...
În sus-menționatul dicționar se află ideea că perioada anilor 60 și a primilor doi ani din anii 70 conține patru grupuri poetice: neomoderniștii „mainstream” (termenul nu e al meu; aici sunt incluși Nichita, Blandiana, etc.), neoexpresioniștii blagieni (George Alboiu, Gheorghe Pituț, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru), oniriștii estetici (Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, etc.) și, să nu râdeți, așa-zișii „poeți ai obiectelor”: George Almosnino, Constantin Abăluță, Gheorghe Grigurcu, Vasile Petre Fati și, mai târziu, Valeriu Mircea Popa...
Poeții obiectelor n-au avut un aparat teoretic, deci n-au fost practic un grup, o mișcare. Octavian Soviany aduce însă argumente solide vizavi de ei, mai ales de Almosnino (care, a propos, a fost soțul poetei oniriste Nora Iuga), neuitând să ne introducă în context. Drept consecință, o să reiau și eu unele lucruri ca să aveți o imagine:

Așa cum Primul Război Mondial a semnalat o criză a (printre altele) limbajului și literaturii, care a declanșat trăgaciul dadaismului și a altor curente de avangardă, al Doilea Război Mondial a însemnat eșecul modernismului și necesitatea găsirii unui alt model, în conformitate cu spiritul veacului, ajuns în fundătura antimetafizicului. Această paradigmă pe care o putem numi sau nu postmodernism și-a aflat primele manifestări, în plan european, în „poezia obiectelor”, inaugurată de francezul Francis Ponge, și în Noul Roman Francez (din anii 50-60). Ponge a debutat în 1942 cu volumul de „proeme” „Le parti pris des choses” (am citit chiar în acestă dimineață traducerea realizată la noi de Irina Mavrodin, intitulată „De partea lucrurilor”). Toată poetica lui apare perfect coagulată deja în această carte (din câte știu eu, următoarele sale volume sunt doar adăugiri la acesta, în vederea realizării unei cvasienciclopedii): conștient de absurditatea lumii/limbajului, poetul nu își mai întinde antene metafizice, ci se rezumă doar la a se referi la deznădăjduit lumea reală, fără a o imita - pentru că acesta nu mai are „centru”, realitatea poate fi structurată în cam orice fel în oglinda poemului. Sau, cum zis teoreticienii italieni, eul a fost redus la un „producător de semnificații”. Cum nu se mai poate vorbi de metafizică, de suflet, se poate vorbi doar de obiecte: „evidenţa lor concretă, densitatea lor, cele trei dimensiuni ale lor, partea lor palpabilă, existenţa lor de care sunt mai sigur decât de a mea proprie, toate acestea sunt singura mea raţiune de a fi, pretextul meu la drept vorbind” (Ponge).
Almosnino și ceilalți „poeți ai obiectelor”, să fie clar, nu pot fi acuzați de plagiat. Au poetici asemănătoare cu a lui Ponge, dar nimeni, de pildă, nu realizează o tentativă de enciclopedie ca cea a poetului francez. În orice caz, trebuie apreciată originalitatea lor în contextul românesc al sfârșitului anilor 60, când nici măcar oniriștii n-au mers atât de departe (pretindeau că vor să reinstaureze literatura în metafizic...). Chiar dacă poeții obiectelor și oniriștii folosesc aceeași tehnică a „configurațiilor”, adică a aglutinărilor imagistice insolite, diferența este ușor sesizabilă dacă luăm oricare poezie de Almosnino și oricare poezie de Dimov. În contrast cu acesta din urmă, viziunea lui Almosnino se referă chiar la lumea reală, în culori terne (el scrie undeva că descrie „exact” o „geografie a realului”), pe când Dimov configurează o lume „de vis”, în care semnele aparente ale realității sunt conduse după alte legi (ceea ce permite, printre altele, și luxurianța materiilor).
Almosnino, poate chiar în mai mare măsură decât colegii săi, este și textualist avant la lettre: „Totul depinde de călimări.../și această femeie nu poate trăi/decât îmbrăcată în cerneală/și acest cal și această cheie/care păzește o pasăre împăiată.//Totul depinde de călimări,/totul depinde de culoarea cernelii;/aceasta este sărbătoarea/și singurul gest de pudoare.” (Depinde) Acesta e un paradox interesant: poetica obiectelor nu se mai referă decât la materialitatea crudă și obscenă a realității, lipsite de instanță metafizică, însă poetul este conștient în același timp că oglinda poemului nu se poate oglindi decât pe sine! Cum zice însuși Soviany: „El are ceva din aerul unui bătrîn cabalist, care nu mai caută însă, prin permutaţii şi combinări, misterul divin în textele biblice, căci are revelaţia lumii ca text, iar Biblia lui este, prin urmare, chiar lumea.” Nu în ultimul rând, toată această poetică nu poate veni la pachet decât cu un filon tragic, anxios, dat de lipsa sensului și centrului lumii. Astfel, poeziile lui Almosnino nu de puține ori apelează la topos-ul „spitalului” sau evocă frici viscerale ori tristețile reci ale lui Bacovia.

Să lăsăm gargara și să trecem la acțiune:


Depinde
(din vol. Laguna, 1971)

Totul depinde de călimări...
și această femeie nu poate trăi
decât îmbrăcată în cerneală
și acest cal și această cheie
care păzește o pasăre împăiată.

Totul depinde de călimări,
totul depinde de culoarea cernelii;
aceasta este sărbătoarea
și singurul gest de pudoare.


Spital
(din vol. Laguna, 1971)

N-am vrut să trec prin pădure,
aer canin, sfâșiat,
ce pot să fac?
Fără păsări pădurea are mirosul
coridoarelor de spital.
Soră, vecinul de cameră trage să moară,
se zbate în pat și e gata
să cadă de-a curmezișul drumului meu.
Singur n-am să pot trece
peste pervazul ferestrei și degeaba
am sărutat piciorul de lup
spânzurat de tavan în lumină.
Soră, dă-i omului acesta, ce încearcă
să moară, trupul tău.
E gata să-mi cadă de-a curmezișul drumului
și-am să fiu nevoit să-l rod
până la oase și oasele,
să pot trece înainte.
Soră, rămâne fără păsări pădurea.


strânge firimiturile mamă
(din vol. Nisipuri mișcătoare, 1979)

cineva încearcă la ușă
mamă
strânge firimiturile de pe masă
ascunde-mi vapoarele de hârtie
în coșul cu rufe
pune glastra cu flori pe noptieră
ochelarii așează-i peste albumul familiei
aranjează-ți un zâmbet pe față
spune-i că abia m-ai născut
dorm
cineva încearcă la ușă


schimb
(din vol. Nisipuri mișcătoare, 1979)

nopțile mele s-au făcut
scoici obosite de apă

poți să te închini depărtării
unui zero de cretă
sau unui calapod
pe care se trag
toate sufletele

știu un joc liniștit
cu copii adormiți
lângă guri de tun

știu un joc vechi
în care se înlocuiesc doar mâinile

cineva îmi dăruie o piatră
cerând în schimb brațul meu drept


cum omul se culcă speriat
(din vol. Nisipuri mișcătoare, 1979)

pe ochiul păunului seara se lasă
știu că poate acum un vapor se scufundă
înnebunit de marea liniște a mării
cum omul se culcă speriat
de marea liniște a zilelor lui

nu vreau să-mi amintesc


cântece de spital (fragmente)
(din vol. Nisipuri mișcătoare, 1979)

I

era duminică
era joi
era
tu veneai
cu flori galbene
roșii
mă dureau ochii
aceasta este
o floare galbenă
aceasta este
o floare roșie
acesta e un ceas
de sărbătoare
era duminică
era joi
era

(...)

VII

tu minți
vecinul
nu are cocoașă

tu minți
un șchiop nu
era împărat la roma

tu minți
ciungii
nu sunt
purtători de spadă

tu minți
părul unei femei
nu înlocuiește furtuna
tu minți
orbii
nu cântă
mai bine

surzii
surzii au
liniștea apei

VIII

spațiu micșorat oră incertă
timpul se culcă-n bandaje
bandajele înfășoară omul
omul fuge

caravane miraculoase pustiul
și marile frunze femei
legănate pe cămile

(...)


***
(din vol. Omul de la fereastră, 1982)

un poet lângă mare
o muscă la marginea bucății de zahăr
printre medicamente și lingurițe
dezordinea camerei liniștea unui măr putrezit
oaspeți pe peretele gol
un scaun cu spătarul înalt din trecutul familiei
nu mai pot vedea mamă chipul tău tânăr
nici vechiul cuțit
cu care se tăiau găini în fundul magaziei
se ridică un zid se deschide o peșteră
de ce poezia este a doua inimă a omului
și de ce se îmbolnăvește și ea ca un deget prins în menghină
ce caută acest trandafir la întâlnirea cu o femeie
o mănușă căzută de la fereastră o pată de mov pe asfalt
cineva îmi amintește caietul de dictando cu flori presate
omul acela care contempla tăierea unui porc iarna
mereu se desprind din căderi
plușuri de somn
ziua descrește și se întunecă


viața de toate zilele (fragmente)
(din vol. Omul de la fereastră, 1982)

frumusețea unui vers gol
liniștea mea
sunt un om
contemplând descreșterea diafană într-un apartament oarecare
asemănător unei serii de numere depărtându-se în abstract
când luminile au aerul că au căzut și așteaptă

(...)

din cealaltă depărtare cine noaptea
cu multă liniște a vorbit poate
din dragoste pentru tine care ești
rana unui condor
astfel cu o cretă pe podea am tras linii
și printre ele am adormit
se făcea că sunt o figură geometrică poate un punct
când m-am trezit dimineața am vrut să-i povestesc
mamei totul într-o scrisoare pe care i-o datoram de mult
a sunat telefonul și ea mi-a spus visul ei
se făcea că sunt o figură geometrică poate un punct
rare sunt cântecele care mi-au plăcut
faptele lunii palide
sânii unei statui roșii de frig

acum nu se mai poate cârpi nimic
mi-a telefonat și un poet
vremea este instabilă

am nevoie de o întâlnire
poate cu seferis
aseară cineva
poate un călător

(...)

viața s-a mutat înăuntrul ochiului
moartea nu-și revendică iarba
și tace

totul se adună în jurul memoriei
ce beznă în pivnița aceea
cineva fericit își mânca o unghie
cineva prelungea zâmbetul unei scânduri

(...)


oglinda (fragment)
(din vol. Poeme din fotoliul verde, 1983)

(...)

III

a fi detracata limbă a visului
micul cocoș care cântă în om
când resemnarea întunecă cerul
când întregul își chinuie partea și o dresează
trebuie să cred
în adâncul pământului este un evantai
prin mișcare ușoară
liniștește bătăile alte inimi mult mai depărtată
mult mai singură
este un loc la care am ajuns
cu mici poeme dintr-o existență tăcută
cu mici exilări ce-mi măsoară
regenerarea substanțelor ce râd în mine

(...)


aș vrea să-i spun micului prinț
(din vol. Marea liniște, 1995)

lui Tiberiu

acolo sau aici oriunde
sunt o capră copitele mele bat
pământul albastru și cald
toată noaptea îmi caut iedul
a plecat alaltăieri spre dimineață
mirosul lui căuta urma unui trandafir
văzul lui păștea o vocală
într-o oglindă ascunsă
printre multe alte semne de circulație
deschideam gura în alb
îmi loveam dinții de liniște
mă enerva norul
care-mi cădea pe frunte


autoportet
(din vol. Marea liniște, 1995)

doamne cine sunt eu
un mâncător de cârnați
o mare tăcere într-o mare prostie
împletesc funia de care mă spânzur
și-mi scot limba
dintr-o servietă cu mandarine


și eu deasupra așezărilor fericite. în patul meu trec mările (fragmente)
(din vol. Marea liniște, 1995)

(...)

2

cum amestec eu cuvintele
cum fac din ele o pastă
bună de pus pe pâine
cum aud eu bârna troznind
cum mă împiedic de toate nimicurile
cum mâna mea lasă jaluzeaua să cadă

vorbe atât de strâmte
ochiul atât de uriaș

cu fiecare zi ne apropiem
chipuri vesele sănătoase
fără încetare ne apropiem
dacă ne-am așeza
la umbra unui pin
ne-om trage șepcile peste ochi
am opri timpul
ciuperca albă scorojită de lene
crescând din miazma apropiată

(îmi amintesc de gura mea
de trupul meu
ca începutul acestui munte
zărit când nu te aștepți)

mama s-a stins într-un pahar
așezat pe pervazul ferestrei
voia să zboare
până ce brațele au ajuns milioane de brațe
așezate în ordinea lor

un tren trecea
priveam șinele goale
tata venea acasă odată cu noaptea
alb de spaimă își pipăia carnea

pe crestele uscate ale vânturilor
viața atât de scurtă
între două versante
o voce vorbind
cu echivocul altei voci
aici lumea cu neașteptatul ei zilnic
dincolo pietrele umplând noaptea
pisc al ochiului stins
sub pleoapele nemișcate

(...)

4

ce greu animal întins pe plajă
dezbărat de orice rezistență
gata să primească poftele tuturor
ca o masă de nuntă
acolo închiriată închisă
sub cornișele mari după gratiile
unde cântecul rămâne
o coborâre de anotimpuri
cine mai vrea să privească
fata lunii scăpată din ceruri
cum peste mahala se deșeartă deodată
asemănătoare topirii seului
cu sfârâituri sticloase

neliniște din toate părțile
fete apărute în scuaruri
cu mers aducător de sânge aspru
între picioarele umbrite suspinului
pretențiile sufletului la căderea nopții:
voi afla patul unde
schimbam împărățiile
și legile
și unghiurile din care urechea noastră
presimte lătratul stepei?

orasul rămâne în urmă
marile doctrine
rămân agățate ca pânzele de copaci
omul parcurilor cu miros de catran
grăbit își sfârșește drumul

(...)

6

cine se înstrăinează venind
odată cu ziua
la douăzeci și cinci de ani
mesele albe
frigiderul plin de șampanie
tânără căsătorită
țiuitul crescând în degetele înroșite
răceala cețoasă încă o treaptă
bătaia surdă a inimii
în culoarea molozului
oprește-te
în zgomotul stației
totul se întunecă
rămâi cu mâna întinsă
spre ușa care nu mai există


poeme scurte
(din vol. ?????)

singurătatea serii

prin
fereastra
deschisă
căldura unui evantai


punct

un țipăt
deschide
multe ferestre
fereastra lui
închisă


respirație pe geamul înghețat

pietre
mângâiate noaptea
de mâini singuratice
insistența
de a-ți apropia
concretul cu un abur


remember

noaptea
stau
și aștept
întoarcerea
nopții


uimire

când rana se usucă
te gândești
la scoarța copacului
și te miri
că poți umbla



să-i spunem nostalgie

seara
această vânătaie
care dispare
a doua zi


confesiunea unui timid

totdeauna m-am gândit

gura e o ușă
dacă eliberez
țipătul
se prăbușește
casa


exerciții de a deveni obiect

privesc picioarele scaunului
inutile mișcării
îmi simt mușchii
încleindu-se
lent

Un comentariu:

Anonim spunea...

Jurists should be cheaper