sâmbătă, 12 februarie 2011

Poetul de vineri 7: Adrian Popescu (n. 1947)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu)

Da, știu, e sâmbătă dimineața (dar deja s-a făcut prânz de când am scris cuvintele anterioare!)... deh, circumstanțele atenuate (!) m-au împiedicat să fac chestia asta ieri (deh, ca de obicei, stilul meu de procrastinator...), așa că (a propos, a observat cineva ce-am făcut cu poetul de data trecută, Constantin Hrehor?):



Câștigător - acum câțiva ani - al premiului Mihai Eminescu „Opera Omnia”, Adrian Popescu (n. 1947) este un poet al cărui nume este, aproape invariabil, menționat laolaltă cu cele ale lui Dinu Flămând și Ion Mircea. Motivul? Cei trei, membri fondatori ai revistei „Echinox”, au debutat în același an (1971) și cu plachete în stiluri relativ similare, de unde și eticheta de „prima promoție echinoxistă”...
Deși mi-a lăsat o impresie excepțională la prima lectură, poezia lui Adrian Popescu, la o lectură secundă, mai atentă (eram să zic „mai pură”), își arată și defectele, pe lângă unele calități meritorii. Dacă am fost mai puțin entuziast vizavi de poemele lui Dinu Flămând și Ion Mircea, aceasta s-ar putea datora și faptului că Adrian Popescu, spre deosebire de coechipierii săi de generație, poeți thanatofili prin excelență și aflați în descendența unui neomodernism deșănțat, gen Nichita Stănescu din „11 elegii” sau Cezar Baltag din volumele de după „Vis planetar” și înaintea „Unicornului în oglindă”, este mai apropiat de acel neomodernism temperat, discret de dinaintea sfârșitului anului 60 (la care puțini se mai gândesc când se vorbește de „neomodernism”, care - începând cu echinoxiștii! - devine o poetică decadentă și anorganică, risipită în plachete „provinciale” izolate de „avangarda” poeziei (izolare, „fractură” începută odată cu optzeciștii, care sunt - mă refer totuși mai mult la „lunediști” - totuși niște șaptezeciști cu doar câteva jucării în plus - „urbanismul” anglofil (anticipat însă încă de Petru Popescu!...) mecanismele textualiste...)) unde eram?
Wow, câte paranteze. Revenind la Adrian Popescu: Poetica sa laxă (cel puțin în aparență) se configurează pe deplin încă din placheta de debut, „Umbria” (1971), care a câștigat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor în fața colegilor săi de promoție. Poezia „Nu striga” (din acest volum, evident) este, oricât de școlăresc ar suna, o veritabilă artă poetică. Să o luăm pe rând: „Dacă strigi, cade un somnambul/De pe muchia catedralei în mare./Nu spune nimic, nu clătina/Marginea lacrimei în care stăm/Ca într-un lac pur o constelație...” Așadar, poetul (sau - bleah! - eul liric, dacă vreți) are conștiința (oricât de precară ar părea!) fragilității și virtualității lumii (cel puțin a celei din textele sale), dar refuză „țipătul” expresionist. Cu riscul inautenticității, el încearcă să convertească tensiunea existențială, spaima într-un tablou sublim. De observat minuțiozitatea simbolurilor: „De pe muchia catedralei în mare”. Poetul, pe care am putea totuși să-l identificăm în figura somnambulului, se află deja situat „pe muchia catedralei”, adică la marginea credinței (de altfel, Adrian Popescu cochetează în volumele sale de multe ori cu poezia religioasă, fără a se fixa definitiv în această formulă, dar și fără a aduce multe lucruri noi), dar stă să cadă „în mare”, adică în haos, evident. Versurile care urmează nu fac decât să precizeze direcția în care merge lirica sa: „Și cu puține lucruri se poate asemui/Dezamăgirea unui băiat blond/În fugă zănatecă pe lângă roți/Gata să prindă în colivia pumnilor/Scânteia galbenă/Pe care-o smulg copitele de fier/Din pietrele unui drum de țară.” Lăsând la o parte aluzia livrească la Bacovia și ale sale „Scântei galbene”, se poate observa clar opțiunea poetului pentru detaliile „prețioase” - nu întotdeauna în sensul clasic, dar, fără a renunța la arsenalul „tradițional” al manierismului (căci, structural vorbind, Adrian Popescu chiar este un poet manierist), îl extinde înspre o zonă a subtilității (specifică neomodernismului timpuriu, după cum spuneam). După câteva plachete, această zonă a subtilității se va deschide mai mult înspre realitatea cotidiană.
Cu toate schimbările suferite odată cu volumul „Curtea medicilor” (1979, exact anul în care debutează unii dintre optzeciști, de pildă Traian T. Coșovei), poetica lui Adrian Popescu nu se schimbă fundamental, va rămâne, în fond, manieristă, dar va avea parte de un plus semnificativ de prospețime și un oarecare spor de autenticitate, nelipsind nici epicul. Aceste mici schimbări de conținut nu se vor menține însă constante, nici măcar în sus-menționatul volum. Ba chiar, aceste achiziții lăudabile vor lăsa loc din ce în ce mai mult unei alunecări concomitente înspre lirica socială tipic postdecembristă și înspre o sobrietate (cvasi-)tradiționalistă nu întotdeauna consistentă, în opinia mea (vezi, mai ales, volumul „Pisicile din Torcello”).
În ciuda remarcilor mele, trebuie totuși apreciat eforturile lui Adrian Popescu de a nu fi împins la extrem poeziile sale, așa cum s-a întâmplat cu nenumărați poeți care au publicat în perioada anilor 70 (într-adevăr, o „epocă a manierismului”, de care nu era străin în totalitate nici măcar Mircea Dinescu, care face oarecum figură de pre-optzecist). Cât de bine va trece cu brio testul timpului opera poetică a lui Adrian Popescu, vom vedea.


Nu striga
(din vol. Umbria, 1971)

Dacă strigi, cade un somnambul
De pe muchia catedralei în mare.
Nu spune nimic, nu clătina
Marginea lacrimei în care stăm
Ca într-un lac pur o constelaţie...
Şi cu puţine lucruri se poate asemui
Dezamăgirea unui băiat blond
În fugă zănatecă pe lângă roţi
Gata să prindă în colivia pumnilor
Scânteia galbenă
Pe care-o smulg copitele de fier
Din pietrele unui drum de ţară.


Arsură
(din vol. Umbria, 1971)

Carnea mea toată este o lumânare
Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu
Ca păsările mort
Voi cântări mai mult decât viu.
Ochiul arzând se hrănește din ceară
Și face un strop de rouă fierbinte
Odată am știut să zbor, odată,
Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.
Trupul meu întreg este o lumânare
După ce se va fi scurs toată în țărână
Și flacăra se va topi în albastru
Veți mai simți o arsură pe mână.


Curtea Medicilor
(din vol. Curtea medicilor, 1979)

Am fost primit cu bunăvoință de mic la Curtea Medicilor,
acum intram, după douăzeci de ani, pe sub vechiul portal,
se schimbaseră multe, dar nu pentru mine, nu mai erau
crengile de măcieș ascunzând o poartă zidită, abstractă.

Ducea spre Depozitele Bibliotecii, spre foișorul său straniu
acoperit cu ardezie și cărămizile-aparente ale veacului
într-un fraged amurg năluceau ochilor mei de copil
tratate severe cu topografia corpului amănunțită.

Nu Columb, Harvey a fost eroul adolescenței mele,
marile descoperiri anatomice erau descrise cu lux de
amănunte exotice în volume legate-n piele de vițel.
Eu nu pe Vasco de gama l-am admirat mai întâi

Pe blândul Michel Servet, sfârșind pe rug. Sărăcia și
rugul sunt prețul se știe. Numai brazii erau acum mai
puțini și tăiaseră tufele acelea rotunde, tunse exact,
care dădeau locului un aer de Versailles.

Ferestrele-aseptice strălucitoare hublouri ale sălii de operații
de al treilea cat, pe care le deslușeam ușor de pe Cetățuie
Ce fotografii vechi vă arăt, cât de caraghioase poate, ce hârtie
îngălbenită! Parc-ar fi de la radiografiile misterioase

Pe care le contemplam uimit, desfoliate de cămășile lor de
gălbenuș de ou și miere. „E chiar inima mea” (Adrian)
doctorul aspru: „nu fi sentimental!”, magie montană, bâjbâind
prin întuneric mă îmbrac repede bucuros să ies la lumină.

Camera obscură a memoriei. Revelatorul amintirilor mele naive și
Fixatorul cuvintelor unde clătesc și-mbăiez această foaie de hârtie.
Se poate oare citi ceva? Deslușiți coloana, vertebrele și ramificațiile
marelui nerv simpatic? Vomerul și coccisul, rotula și axisul?
Sau numai eu, vai mie, pot descifra electrocardiogramele nervoase
zigzagul unui schior, grăbind spre finiș între mii de obstacole:
sunt fiul risipitor al familiei lor imaculate. Și Emil Isac
murind la numai câteva saloane de camera noastră (un
salon transformat în locuință, cum se văd unele vagoane
dezafectate pe o linie moartă, pufăind din coșurile bucătăriei
improvizate) și Blaga între brazii de peste drum,
ca un pustnic în munte, îngropat de nămeți.

Numai eu știu limpezi filmele anilor duși în Curtea
Medicilor în camerele lor de gardă, în Amfiteatru, în
lifturile silențioase coborînd în neant, urcând din coridoarele
nesfârșite oameni care se caută (de bolile subpământului,
apei, văzduhului) sau sunt căutați (numai între 2 și 4)
ascultați, întrebați, palpați, fotografiați, măsurați, îmbrăcați,
spălați, bărbieriți.

Figaro, desigur, cânta binișor (pe nas), știa italiana, stăpân
absolut al morților și viilor, preț de câteva minute,
când părul (blond sau negru, roșcat sau castaniu, sârmos
sau mătăsos) ignora orice vârstă, profesiune sau condiție
socială. Îmi tundea chica rebelă, zăngănindu-și foarfecele
nichelate. La nici zece ani frizerul venea acasă, mă aștepta
răbdător. Eram cineva.

Cu vremea totul începe să semene. Capetele, părul,
sprâncenele, câte regimente de convalescenți apucase să
tundă-ntr-o viață de om, câte divizii de adolescenți, câte
companii de copii? Își scutura șervetul alb de buclele noastre
și surâdea enigmatic. Briciul lui susurând aproape de
urechi, pe gât, ne-nfioară ca un proverb obscur.



Proba cu polen
(din vol. O milă sălbatică, 1983)

Proba cu polen se pare prietene că e cea mai sigură,
el se depune în noi din nu știu ce tainice Începuturi
ne îmbibăm cu polen de când ne naștem în lume
și asemeni albinelor unși cu mirul grădinii pe frunte
silabele noastre fragede zumzăie-n graiul primordial.

Sau poate mai dinainte părinții noștri presimt grăuncioarele
staminelor zburând nevăzute prin aerul limpede
mână în mână viitorii părinți străbat o livadă
și crengile primăverii unduie peste creștetul lor
polenul așteaptă doar anotimpul rodirii.

Proba cu polen se pare prietene că e cea mai exactă
Aceluia găsindu-i după mii de ani giulgiul cu urme
de sânge, firicele din perii bărbii și dovada supliciului
i-au refăcut Chipul, Statura și Vârsta aceasta din urmă
după anii polenului mărturisind fără greș.

Polenul se strecoară pretutindeni în țesuturile tale
în curtea uzinei se scutură din ulmii săraci
pe sprâncenele muncitorului care-și despachetează tainul
pe felia de pâine chiar dacă gustul nu-l schimbă
în apa pe care o bea de la robinetul crăpat

Invizibil polenul dar tenace pătrunde în noi
albinele de dincolo îl presimt și-l așteaptă
crește polenul cu anii nevăzut dar statornic
acum în vreme ce-ți scriu îl simt pe limbă
fierbinte auriu și mai presus de moarte.


Un camion
(din vol. Suburbiile cerului, 1982)

Un camion cu prelată trece pe șoseaua umedă
Pânza tare foșnește pălmuită de vânt
Miros de fructe, gudroane și ulei
răzbate dinăuntru.
Dacă-ncetinește, numai o clipă, la cotitură
am putea urca dintr-un salt;
cuibăriți printre lăzile strălucitoare și sacii negri

am ajunge fără-ndoială la țintă.



Călător în Trinacria
(din vol. Proba cu polen, 1984)

Căutam vetrele unei Europe primare
căutam miezul roşu al Siciliei
într-un început de vară
dornic să pipăi sâmburii negri ai unui anotimp
în afara anului,
când comerţul cu fructele Paradisului
e în creştere prin pieţele gălăgioase ale Sudului.

Vinerea cenuşii am ales-o pentru plecare
vegheat de noroc, dar pândit de neşansă
asemeni peştelui-spadă tras la cinci dimineaţa
între Tunis şi Mazara del Vallo
înroşind apele Mediteranei
păstrând între spinii înotătoarelor dorsale
alge africane
şi grăuncioare de aur din caravelele scufundate ale
fostei Case de Suabia
pieptănând pletele timpului.


Unde fuge mercurul
(din vol. Curtea medicilor, 1979)

Unde se scurge mercurul, vă întreb, domnilor fizicieni,
spre ce măruntaie ale pământului se grăbește dânsul,
de ce e cuprins de atâta grabă, el, unicul ce are
atâta greutate, vă rog, bunilor fizicieni, unde fuge mercurul;

De ce uneori nu mai vrea să ne slujească, de ce-i cuprins
de panică, așa cum sunt uneori șoarecii și păsăretul,
de ce nu mai stă în oglinzi, în recipiente, de ce nu
ne mai reflectă obrazul, unde naiba are el de mers.

De ce să tot fugim după el, cu o sugativă în mână,
sau un cornet, e mai rău, vă spun, decât un mânz
de ce nu se lasă încălecat de o foaie de hârtie, de
o radiogramă, ne scapă printre degete, unde se duce.

Vă rog să mă ajutați, domnilor fizicieni, sunt un
poet cuviincios, naturist, tradiționalist, îmi plac băuturile
tari din fructele pădurii și mesele sărbătorești, nu mă prea
îndoiesc de cuvinte, el de ce se îndoiește de mine oare.

Nu mă sfiesc să-i rostesc, iată, numele ușor compromis,
(de o silabă rebelă) de ce nu-mi stă în palmă, de ce
e lunecos, eu l-am iubit așa cum e, l-am cinstit și
pe omonimul său, zeul cu vargă și aripi la picioare;

Unde, dar spuneți-mi odată unde se grăbește mercurul,
Patronul său are de condus umbrele celor duși
îl înțeleg, are de purtat vești din lumea subpământeană
la noi și invers, dar el, uite, e pe dușumea, e pe dale.

E pe îngustul pervaz, e pe masă, e în coșul de rufe, e
în culcușul pietrelor, e pe dale, zornăitor, e în cămară,
e în așternut, e în lingura de supă, e în paharul
de ceai, e între fructele-aurii, în ascunzișul copilăriei.

Perforează ca omida frunzele și hârtiile nescrise.
Unde se grăbește și de ce se grăbește mercurul,
de ce, domnilor fizicieni, v-am spus, eu sunt
un poet de modă veche, n-am nevoie de asemenea

farse, de ghidușii, de prezența acestui spiriduș
la masa mea. Vine să mă umilească, să mă
întristeze. Eu, care iubeam bronzul, argintul, aurul,
sunt, iată, tulburat de acest argint viu.

Sunt gata să trimit o călimară după dânsul
unde fuge mercurul, de ce fuge mercurul,
spre ce pol sau ecuator, de ce-și schimbă
mereu înfățișarea, cum să mă lupt cu el;

nu e nici lichid nici metal, nu e nici mort
nu e nici viu, cum să-l apuc, de unde,
domnilor fizicieni, nu e de glumit, iată eu
vă scriu, vă previn, un blând poet naturist.



Baia
(din vol. Suburbiile cerului, 1982)

Franz I., Franz K., Franz H. fac baie.

Primul, Împăratul, într-o cadă de marmoră
la reședința lui de la Schönbrunn
apa e potrivită regulamentar la 28 °C
șase slujnice îi pregătesc prosoapele moi.

Al doilea într-o încăpere de ciment
cu ferestruici zăbrelite și geamuri mate,
dușul e foarte rece, tavanul foarte jos,
F. privește neliniștit spre ușa etanșă.

Al treilea Franz stă într-o garsonieră
primită în chirie, altfel confortabilă,
răsturnat într-o scoică emailată își
cercetează venele albăstrii de la mână.

Împăratul se gândește în apa călduță
la veștile primite de la grănicerii năsăudeni,
„să adauge ori nu un pavilion Gloriettei
care se zărește, prin arcadele ferestrei, pe deal?”

Franz K. împinge cu piciorul desculț un
gândac negru spre sita canalului de scurgere,
bate cu pumnii în ușa ferecată
și ăia întârzie să deschidă.

Ultimul Franz renunță brusc, își urnește
trupul voinic de împărat roman din epoca
decadenței, se freacă pe spate cu un prosop aspru,
lamei de oțel îi dă o întrebuințare decentă.

Își ascunde încheieturile stângii cu discreta
curelușă a ceasului cu pilă electrică. Își
aranjează barba de faun, iese în oraș, face
corecturi la Imprimerie, se ceartă, bea bere.

Dar gândul rău rătăcește la vana de acasă,
ca la un pat înmiresmat cu busuioc,
ca la o barcă egipteană plutind pe Nil,
ca la o femeie, ca la un mormânt primitor.


Poemul trandafirului
(din vol. Umbria, 1971)

Scoica de trandafir dormind în rouă
Vântul a lovit-o cu un bob de nisip
Și umedă o perlă așteaptă să se nască
Bolnavă înăuntru.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Genunchii degetelor mele s-au rugat
Atât de mult, așa de sfânt aseară
Lovind în discul său înflăcărat
Mâinile mele l-au trezit din somn
Și-a venit să-mi deschidă
Cel care locuiește înlăuntru
Și peste miezul său ascuns e domn,
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Pavilionul său regesc
Eu l-am întrezărit o clipă.
Ce câini de vânătoare,
Lungi panașe
Aproape semințe
În curtea dinlăuntru lărmuiesc.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Pe trepte nesfârșite am urcat
Pe lespezi de petale,
De la cămările cu miere
Înspre terasele cu vânt
Până când m-am visat și eu
Un bulb negru din miazăzi
Înfășurat într-o tunică subțire
De miresme străvezii
Stins colorate.
Deasupra un pieptar de zale
Desfoliate noaptea dintr-o stea
Numai din zvonuri foarte argintoase
Prin care acul de albină nu trecea.
Uneori merg așa prin cetate,
Uneori trec așa, prin apus,
De stau mai mult, cum e firesc,
La curțile sale ca smerit supus,
În timpul său dumnezeiesc.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
O lege blândă mă îngăduie acolo.


Umbria
(din vol. Umbria, 1971)

Umbria
provincie a imperiului
unde n-am fost niciodată
depărtarea mea.
Umbelifere
la marginea drumurilor tale
dâre de spumă
în urma roților
te fac mai ușoară printre
lucruri aeriene:
această prezență a naramzelor
mai îmbietoare ochiului
decât femeia însorită
pe care o mai zărești
la ultimul val de șosea
fierbințeala dulce a miezului
și
dintr-o dată acel gust de cenușă
penet de lebădă
simun peste grădinile după-amiezii
licărul preferat licorii.
Provincie a Umbrei, Umbria
îți presimt străzile și terasele
seninul și stelele ce stau deasupră-ți
o ploaie strălucitoare te limpezește
o mireasmă lânceadă te acoperă
purpuriu norul picură peste tine
Umbră și Ambră, Umbria,
de care buzele mele nu sunt străine.

Niciun comentariu: