vineri, 4 februarie 2011

Poetul de vineri 6: Constantin Hrehor (n. 1953)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor)



Constantin Hrehor (n. 1953)

(0)

Vezi
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

țarinele nu au nici o religie
și rodesc
păsările nu au nici o religie
și cântă
galaxiile nu au nici un zeu
și luminează
omul are
și se întunecă, tace și-i sterp
precum cireșul din marginea provinciei
în care
de sterp ce e nici ninsoarea nu se
mai așează
nici păsările
nici dinții ferăstrăului...


Subterane cu diamante
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

rouă și ardere
ne-ai făcut pentru aceeași lumină îngustă
în care îți potrivești fața disprețuitor
domn al surpărilor!

ne mint toți cei care ne spun că
suntem pui de zei.

dintr-o absență în altă absență
îmi cade mâna răsfoind sulurile
sapienței.
nimic, nimeni nu te salvează,
în căușul măștii suveranului orb
plouă, mocnește mătreața, broaștele
cântă
să nu citești, să nu citești niciodată
Eclesiastul!

muștele bețive roind ridicate deasupra
spetezei îi alcătuiesc aură;
vai de orbii bătrâni în continuă insomnie
aceleași vise vechi visează, robi și roabe
bărbi roșii, spâni, bărbi de satiri, viță
de vie, subterane cu diamante...
nu sunt văzut culegând pietre
înălțând bolovani în jur,
nu sunt auzit când strig: aruncați, aruncați,
lăsați pietrele înfipte în mine!
(prelungiți-mi pedeapsa, am călcat
porunca: nu azvârliți mărgăritarele înaintea
porcilor raiului!)


Atrage-ți invidia
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

bucură-te, ești viu, săruți pe gât dimineața,
în propriile-ți mâini vibrezi, ești un șir de
cascade!
în sala de gimnastică a inimii sângele se dă
peste cap, repetă exercițiile majestuoase,
dansul săbiilor, simfonia lunii, rachmaninov
ești al tău - mai important decât toate bibliotecile
decât piramidele cu stârvuri jefuite, decât muzeele cu morți,
granița ființei tale e femeia ta
auzi cum alunecă sub pielea ei de vidră catargele
bisericilor, hergheliilor hune, crivățul, cântecul cocoșului
vestind duminica fântânarilor!
bucură-te, nu aștepta stolul următorului buletin de știri
nici să ia chip neantul cu care trăiești de-atâția ani
în bibliotecă!


Vase de pământ
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

de la tine am învățat că
ochiul locuiește pe lacrimă
precum lotca pe umărul mării,
de la tine cel care ne subții cu
rindeaua zilele și ne toci nopțile
pentru o ciorbă lungă în cantina
îngerilor!

vai, privesc vântul verii cum
țese una lângă alta crucile copiilor
sufletele lor aleargă asuprite pe câmp
cu foarfeca aripei împung venele
curcubeului.

până în zori vom prăvăli
arborele nopții.

pier în pântecul soarelui dealurile
clasice, strunele de papură vie
se împrietenesc furnicile cu mâna mea
răscolind amurguri în vase de lut

hai să murim în aprilie,
îmi zici,
să fim cei dintâi la înviere
deodată cu iarba ivită în
ochiul mumelor!


Noaptea din capătul zilei
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

trebuie să fiu fericit
ascult muzica terapeutică a cărților
subterane
inocența izbucnind din invizibilele
păduri ale zăpezilor prime
cad pe orizontul părelnic lumi suprapuse
corăbii cu nuduri, mâini arse în adorație;
când vii
vino ca pentru ultima dată!

vocilor li se destramă țesătura absurdă
mereu neterminate poeme de aer
mâna așezată în rame,
pelerinii se pregătesc pentru ultima eclipsă
a mileniului
în frișca festivă până-n genunchi își pierd
picioarele ludice
ard incunabule, steaguri pe case, pruncilor
le dau băutură să râdă
fără refren toate statuile privesc într-același
punct echivoc,
în provincia hypnotică
lampa multiplică superstiții
o umbră de amforă ești tu ghemuită
în frigul rugăciunii...


Spațiu verde cu aromă de femeie
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

degetele alergând pe lemnul violoncelului
pe ceara pendulelor
în casa pânzelor albe.

o, noaptea aceasta cu detalii
friguroase!

deschid coperțile cărților tulburi
în uvertură e pasărea
în rama zilei de mâine
căreia grăbit îi vor face portretul;
îi voi scrie istoria profană
la subsolul paginii îngropându-mă.

(oricum drumul e mai puțin înainte)
să mergem în cubul melancoliei împreună
curând se vor schimba străjile
la poarta Imperiului,
despre clipa în care lumina ne va
preschimba în lumină
prin omenești guri încă nu au trecut
cuvinte.


Insomniile roz
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

Îți amintesc marea cu franjurii rochiei
dați peste cap
colonia de nuduri - amfore plutitoare pe
orizontul oblic
măreția simplă a pietrelor nenumite
aerul în care surâdem și ne este frig
și ni se rup mâinile
precum aripile fluturilor în borcanul cu miere
știi că devin copil de câte ori ninge
tot ce spun tulbură realul
nu știu cine între ferestre îmi pune
surâzătoare păpuși, mașinării cântătoare
colindele se oglindesc în lacrima de acre se
reazimă lumea
leru-i ler, nu-i întors, a-le-lu-iah?
o, degetele tale mai subțiri decât
plânsul mierlei
în inocent colb caută firidele clipei captive
se bucură de razele mâinii tăcerile
cu iz de mătase
în timp ce secolul își încheie nasturii moi
pe soclu împietrind pentru totdeauna...


taraba cu medalii
(din revista România literară)

tandră
linia ferată a tristeţii acoperită de
maci;
gondole cu duminici protestante,
dinţii lupilor târând stârvul lunii
pe insule dadaiste.

ascult metronomul
gheţarilor roz
e-n piatra inelului atâta mâhnire!

numai meşterul de vâsle nu doarme,
numai iconarul...
dacă moluştele nu ar avea rochii
scurte
nici un peşte nu s-ar zvârcoli pe
malul flămînd,
nici într-o cască de soldat nu
ar mai muri tinereţea dacă
patria nu şi-ar arăta nudul la
început de război...


Confesiune
(din ant. Poezia română actuală (de Marin Mincu), 1999)

dragostea martor mă are
în cântecele de moarte;
toți s-au lăsat jefuiți de onirice măști
în odăile cu lămpi interzise de febră
păsările nu mai atingeau câmpia electrică
a florilor soarelui, pe munți tânărul blond
asculta în lunetă respirația fluturelui adormit
pe lacrima iedului.
m-am făcut prieten cu străzile primejdioase
cu stâlpii resemnați însemnând peisaje confuze
de câte ori am putut atinge un creștet de piatră
m-am declarat fericit
fidel întotdeauna ambiguității din care și-a născocit
eternitatea religia.

am crezut în poezie
până când am văzut un prunc neștiutor într-o
lădiță de brad
până când am văzut că metafora sângelui nu-i o
alee de trandafiri ci scuipatul roz al adolescenților
sub castanii sanatoriului cu ferestrele arse de brutală
lumină,
când am văzut tranșeele pline de crini
când am văzut pântecele femeii năruindu-se în spasme
ca o mânăstire peste fătul fără biografie
am zis: nimic nu poate face aici poesia!

nu mai scriu poeme de dragoste, de ură, poeme
celeste, acvatice, mistice
martor mă are moartea nemai scriind poesie
absorbit de voluptatea anonimatului perpetuu!...

Niciun comentariu: