vineri, 28 ianuarie 2011

Poetul de vineri 5: Vasile Vlad (n. 1941)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad)



Nominalizat la Premiul Mihai Eminescu Opera Omnia (doar deocamdată nominalizat...), Vasile Vlad (n. 1941) este un poet „avansat”. Nu spun unic, fiindcă s-au găsit destui care să-l compare (pe bună dreptate, să recunoaștem totuși) cu Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Gellu Naum sau, dintre poeții mai „noi”, Ioan Es. Pop sau Nicolae Coande. Chiar și așa, ceea ce Vasile Vlad practica (înaintea multora dintre ei sau simultan! Nu se poate vorbi așadar despre imitație) este și azi de o prospețime stranie. E chiar straniu cum mi s-a părut mai ușor de „digerat” Vasile Vlad decât un Cristian Simionescu care, deși nu foarte diferit, introducere în ecuație și multe ecuații neoexpresioniste. Vasile Vlad, să fie clar, nu e un poet „solar” (!!!) gen Coșbuc. Toată tensiunea sa sufletească este însă împachetată într-un dicteu lucid, ce cochetează cu ironia și ludicul doar pentru a se desconspira aproape simultan. Aproape întotdeauna, el atacă limbajul și, extrapolând, convențiile în general (observați cum, printre altele, sunt deconstruite și reconstruite abil poezia erotică și poezia religioasă...). Deci, cum poate v-ați dat seama, ne aflăm în plină antipoezie (catalogată însă, la vremea respectivă, de un critic ca făcând parte din tagma „fanteziștilor și ironicilor”, alături de Vulpescu, Tomozei sau Florin Mugur...), nu una lipsită de valoare. Fiecare cititor să-și dea însă cu părerea în privința asta...
De remarcat cum, încă din prima sa plachetă, „Pedepsele” (publicată în 1968, fără ca el să fi debutat în presă mai întâi! De altfel, detesta revistele, apărând o singură dată într-una, „Amfiteatru”, atunci când revista respectivă a premiat „Pedepsele”), își face apariția aproape tot arsenalul poetului... Vasile Vlad a publicat, pe lângă câteva antologii, doar patru volume (ce-i drept, una dintre ele, Sărbătorile absenței (1971), a fost pusă la index și topită, iar alte două-trei manuscrise trebuiau să fie publicate, „pierdute” însă de către Securitate, care l-a urmărit pe poet încă din anii de școală...). Unii ar putea spune că nu mai avea inspirație. Probabil că, pur și simplu, poetul nu mai dorea să facă sau să publice „literatură”. Cert este un singur lucru: atâta cât este, opera lui Vasile Vlad e de prim raft (chiar dacă frazele mele anapoda poate nu v-au convins - vă spun sincer că am scris și rescris cuvântarea asta și tot nu-mi place). Începem:


Și mereu mă prefac a ști
(din vol. Omul fără voie, 1970)


Și mereu mă prefac a ști
unde-i marginea. Chiar și cu ochiul
desfăcut.

Dar, așa cum dispare un vârtej,
uneori
dispare speranța,
și se umblă atunci cu un gard în spinare,
pe lângă salcâmi jupuiți
și chiar pe sub pământ, peste cârtițe
tresărind ca un clopot,
din nevoia doar de a fi apărat.

Mai au ceva să-și spună oamenii și în somn,
cu glasul dat la o parte,
naivi străbătând despărțirea.

O răsuflare îngropată în ape
este posibilă. Și nici măcar nu ne mai astupă
o singură soartă.
La strigătul rațelor sălbatice închise în cer
se holbează răbdarea oricui.

Dar eu
cu atingeri de sidef încerc să-i vorbesc inimii,
cum vuiesc pentru sechii (sechii neînsemnând
desigur nimic), pe la ferestrele stinse
din cartierele orbilor,
și despre cum o întunecare feroce
mă caută.

Pivnițele tăcerii au fost cotrobăite
și ele. Tufișurile arse de praf
au fost și ele date-ntr-o parte. Pe colinele de cenușă
ajungând
am măsurat toată singurătatea.

Ține cât mine.


Despărțire
(din vol. Pedepsele, 1968)

Zorii se umflau în pieptul cocoşilor,
dar nu zorii se umflau în pieptul cocoşilor,
ci pieptul cocoşilor se umfla în zori,
până lepăda cântecul.

Oricum,
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ajungeam în gară,
dar nu ajungeam în gară
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ci pentru că trebuia să ascultăm semnele de adio
îngrămădite în braţe,
o dată cu clarul de stea,
coborât de-a lungul sângelui.

Acolo,
vorbele ne săreau ca nişte sâmburi
în faţă,
şi eu îţi spuneam
că în fiecare spital
există o sală de festivităţi,
unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini,
şi tu îmi spuneai că într-o singură frunză
dintr-un mare oraş
se pot afla câteva zeci de copii foarte verzi,
care ar fi putut desena copaci
cu creioane verzi de asemenea,
şi eu îţi spuneam
că nu vreau să-mi dau sufletul peste cap,
şi tu îmi spuneai că trebuie să-mi scot mâinile din urechi,
şi eu îţi spuneam că trebuie să-ţi scoţi mâinile din urechi,
şi tu alergai într-o parte,
şi eu alergam în alta,
şi frunzele treceau galbene,
galbene
în alt anotimp.


Epoca noastră scăldată
(din vol. Sărbătorile absenței, 1971)

(Omul
decupat
devine
spre
surprinderea
sa
penibil
de
sentimental.)


Se poate. Şi asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monştrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.

În privirile ei desluşeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.

Se poate. Şi asta se poate. Nu era o bişniţă delicată,
o boarfă adusă-n tranşee pentru uzul soioşilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morişcă pe cruci.

Nu ştia să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.

O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a şansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.

Era ca un evantai prăbuşit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Şi asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.

Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.


Cântul IX
(din vol. Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă, 1978)

Eu trebuie să mă stăpânesc; pe la mine
prin casă nu trece nimeni; deși nu cred,
răsare soarele! Stau lungit lângă râu
cu o mână în apă binecuvânt, îmi dau seama,
ceasul (neavând altă grijă decât evocarea
fetei ce grăbind să-și vadă prietenul
lepăda pragului sandaletele).

Eu trebuie să mă stăpânesc, ar fi bine
să nu mai vorbesc așa tare! trebuie
din nu să fac da!

Privesc norii, lunecătorii, ca un miner.

Îmi înșel așteptările.

Chiar ciozvârtit, se pare,
eu trebuie să iau totul de la-nceput.

Ce întâmplare! Sunt și lucruri pe care le pot înțelege!
O, Diabolus, am sprâncenele arse din cauza
lămpii; port nădejdea că și din tenebre
mă voi întoarce! O, zei de tarabă! aici
ziua e toba pe care dormim, ziua-i o gravidă oarbă,
fericită și somnambulă?

Ce întâmplare! Sunt și lucruri pe care le pot înțelege!

M-am gândit mult. Ce-i mai aproape tăcerii
decât rugăciunea? Eu trebuie să mă stăpânesc.

Eu trebuie să mă stăpânesc; pe la mine
prin casă nu trece nimeni; deși nu cred,
scapătă soarele! Stau lungit lângă râu
cu o mână în apă și binecuvânt, îmi dau seama,
izbăvirea în care-și face dreptate până și scârba.

Până și lumina mă bucură,
Și sângele tăiat mă încântă.

Binecuvântez totul în jur,
Binecuvântez propria-mi depărtare.

Și doar n-am călcat de când mă știu
pe dealurile Mainaliasului!


Apoi măreția nici nu a existat
(din vol. Sărbătorile absenței, 1971)

(Omul
decupat
ascultă,
i
se
pare

a
bătut
cineva,
deschide
încă
o
dată
uşa,
însă
afară
nu este
nimeni.)


Umbra petalelor o aud plescăind
peste bălţi. Şi iarăşi zic: cioburi incurabile
pe tărâmul nopţii am fost, nici întregi,
nici atoatenevăzători. Cu genunchii aduşi către gură
ca într-un ou visam fastuoase poduri.

Să aruncăm scoici peste pădurea de pini,
îndărătul nostru să păstrăm partea noastră
de recunoştinţă amănuntelor. Cântecul negru se îndoaie
ca o pasăre-n vânt, o fărâmă
în deschiderea cerului. Niciodată cu totul neliniştea
nu se repetă,
poate repaosul crăpăturilor, poate
se repetă deşertăciunea.

Apoi măreţia nici nu a existat, doar agitaţii
gentile. Te interesează aspectele, o, atât de încăpătorul
destin al aspectelor, ştergerea broboanelor de sudoare
de pe icoane, strângerea insulelor de pe ocean.

Ştiu. Şi totul e ca şi cum
ninsorile care au nins, ditamai ninsori,
ar fi pus golurile în pericol; oarecum ciudat,
oarecum de neconceput.

Stăpân la mine în piept, hăt
la mine în piept, cu insomnii în noroi,
deunăzi credeam că doar ochii au plâns.


Scrisoare de aici
(din vol. Pedepsele, 1968)

Dacă mâinile tale n-au crescut
pentru mine,
de ce-au mai crescut?

Până ieri am scormonit
prin spălăcite alcooluri împreună,
ne-am coborât inima,
vântul limpede l-am ascultat.

Ochii mei împingeau iarba spre tine.
Ochii mei împingeau iarba spre tine.
Cântecele ni se îndoiau împrejur,
şi le ascultam vuietul,
întrebându-ne de ce scoicile nu plâng niciodată.


Însemnări pentru dezastre (I)
(din nu-țin-minte-care-volum, probabil Omul fără voie)

Întunericul sapă în bătăile inimii. Singur,
prea singur sunt
lângă rănile pentru care trăiesc.

Da, cu aceiaşi ochi am privit şi rezervaţiile
de jgheaburi, oho! şi vânzătorii de flori presate,
oho! şi ultima dimineaţă a lămpii.

Da, pentru o clipă zâmbetul a fost o spinare,
splendoarea unei ranchiune
a întrecut braţul celor mai îndrăzneţi cerşetori,
aerul greşelii s-a arătat liliachiu.

Oho! la nevoie tremurăm,
purtăm ochi, ce ne pasă! Oasele sunt
o întâmplare, sângele o întâmplare desigur.

Oho! pentru tăcere nu mai alegem cuvintele,
ci doar ascultăm noaptea oprită în cer,
ci doar ascultăm întunericul în bătăile inimii,
şi mersul clătinat al elefanţilor
către ultima tufă de trandafiri.


Cântec pentru apropierea maternității
(din vol. Omul fără voie, 1970)

Poate murdară de pământ încă din naștere,
dar poate tot de atunci colcăind de lumină.

Tu nu ai apărut în lume ca o mână întinsă,
nici ca o taină trecută dintr-o palmă în alt
nici ca un sturz trecut prin roțile soarelui.

Albă și teafără
tu reprezinți o excepție șovăitoare.

Tu ești un pumn de apă.
Tu ești o continuă așteptare,
Așteptarea: suflet cu cocorii pe drum.
Așteptarea: suflet cu o margine
suspendată.

Nu se poate plăti cu o groapă
nimic
din adevărul frumuseții tale,
și nici-un cuvânt nu are îndestule trepte
ca să te poată sălta în adevărat aerul tău.

Tu ești o simplă pauză în veșnicie
și eu, care cunosc disciplina silabelor,
de asemenea.

Stau însă cu urechea pe pântecul tău
și aștept o zvâcnire,
cum aștepți zborul unei păsări gureșe
pe deasupra unei șosele cu sticle goale
pe margine.

Stau însă cu urechea pe pântecul tău
și aștept un țipăt
cum îl aștepți în marginea scoicăriilor.

În aburul secundei
vocea mea deviată
stă ca o iluzie de staniol.

Dar mâine cerul se va desface
dând ploaie,
în tablouri vor apare ciupercile.

Și nimeni nu va ști
că în noaptea aceasta
cântarele minții au fost obosite.
Și nimeni nu va ști că în noaptea aceasta
în vârful degetelor am simțit
crescând plămânii aburoși ai unui miel.

Albă și teafără
tu reprezinți o excepție șovăitoare.
Dar nici tu nu vei ști
sufletul meu,
strâns ca pe îndoitura genunchilor,
așa cum tresari
cu un fluture adormit pe umăr.



Camera (fragmente)
(din vol. Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă, 1978)

(...)

3

Ah, ani preferați, tobe de înger! Focu-i aprins,
dar și părăsit. Înalț ochii închiși către cer, murmuram
altădată: e ziuă! Tocmai mie
să mi se întâmple una ca asta! Aceasta-i, dar, Vorba,
nici risipitorul măcar n-are inima castă,
numai orbul știe mereu încotro se îndreaptă;
_______________________
de-i reuși, te-ai putea convinge

stau pe-un pat de fier
în ultima hardughie de pe marginea mării
(o! marea noastră nevoie de izbăvire și contradicție,
o! marea scârbă venită la timp), de-o zi-ntreagă tot stau și contemplu norii,
pe mine de ce nu mă întreabă nimeni nimic?
E târziu, deci
și-n locuri sacre pâcla suie la geamuri!
la crucea ferestrei ar trebui să-ngenunchi, chiar acum
îngenunchi și mă rog.
Magnificat anima mea Domnium.
Magnificat anima mea Domnium. O, Pater noster,
ziua-i scurtă, privirile-s lungi! Șterge
urma cărnii din mine, dă-i morții o perină mare și-un vis; pâinea
pe care-o molfăi pe întuneric
nu-mi strângă tot, ca să-mi lase doar grija!
O, ziua-i scurtă, privirile-s lungi! deci jupoi
pielea tăbăcită de margini a gândului,
toate pieile de pe mine, din mine: pieile pentru neant. Pentru ce dau făina
pe fum totdeauna, pentru ce umbra capului de pe zid
mă-nspăimântă? E târziu, murmuram
altădată: călărețul
își spală căluțul în râu? O, călărețule orb, călărețule mare...

Ah, pielea ochilor, asta piele, a inimii! Ah, anii mei, tobe de înger!

(...)

5

Acum, că argumentul sună sfâșietor,
calmul capătă însemnătate cumva, parcă-nvârt zarul
unui străin; mestec demn, potolit, mohoriu, sincer
la masa mutilatoarie - bălăcindu-mă-n vastele oglinzi paralele,
mestec și clefăi așa, ca să nu mestec singur.

Prăbușit între patru pereți, între două pleoape
- Martor al Munților, Mut -, scurm impunătoare cenuși,
cenușile sure,
atât cât mă pricep, dinspre Câh și Anțărț,
Așa-ntâmpină ridicolul pustietatea,
așa-mpacă pudoarea - la unii - firavul zvon de căință.

Ah, niciodată n-am să-nțeleg cum poate să plouă
la o oră ca asta!

aștept Sfârșitul de An rezemat de ușă, hingherit de gânduri; gândurile
fiind niște porci hrăniți cu paingeni, într-adevăr
niște șerpi lunecând reci prin carne,
și nu-s întors de la Delphi! Cândva
o chiromană vagantă-mi cercetă mâna, pe-aceea
mângâietoare întâi, sărăcindu-mi și tăcerea și lipsa -
când cugetam ideal, Dacă nu ierți în sărăcie,
nu mai ierți altcumva!
Lângă ea, ce-și găsea greu locul neted în brațe,
una ca asta doar mie mi se poate-ntâmpla,
ispitii vitorul.
Am dormit cu capul spre răsărit printre leșuri,
am dormit printre hoituri cu capul către apus,
cu nădejdea scăzută nevoii,
cărunt înaintea părinților, nepunând pat unde-am pus binele,
e destul? Devenindu-mi povară pentru tot restul vieții,
printre morminte luate de apă și-nscăunați ai neantului -
Requiem aeternam donat eis,
Requiem aeternam donat eis! poftirile
îmbucându-se cam ca rugăciunea cu râsul, acum,
în ultima zi a anului vreau să fiu îngropat
într-un dig pe mare.
În ultima zi mare a anului laud Zilele, o!
(pescarul prost - peștii roșii)
le contemplu - andrele înfipte
într-un ghem de lână - in manus tuas, Domine!
in manus tuas, Domine!
in manus tuas, Domine!
o! sicriul rond al nădejdii,
o! golul de la mine din casă și din alte părți ale lumii.


O, Doamne, m-am săturat
(din vol. Omul fără voie, 1970)

O, Doamne, m-am săturat
să-mi pândesc sângele. Năclăit sunt,
pângărită e goana. Dâmburile de silă
nu au fost ocolite nici ele,
dar se aşează temeliile răzând la fel
de măruntaiele spetite.

Şi nu ştiu ce vreau
cu un singur deget măcar,
şi vlaga oftează după stârpitul imbold,
printre lăptoase boabe de vâsc,
şi tidva se loveşte de arborii lepădaţ.

O, nu-mi cerceta numele, Doamne,
eu m-am închinat ochilor care ştiu să nu presupună,
picioarelor care se opresc târziu în pământ,
mâinilor sfinte cât o dragoste omenească.

Frunţii.

Cu privirea vâlvoi am cutreierat
apele încurcate în ger, şi am istovit
ceea ce presupune răgaz.

Am fumegat cu mentă sub limbă,
am îngropat vâslele în pământ,
am aşezat blidele cu leşii deasupra.

Mi-am spălat, Doamne, sufletul
către miazănoapte,
şi acum pe spaimă pândeşte gura bolnavului.

Mi-a rămas doar somnul
cu glasul lui bătut în adânc,
ei nu vreau somnul.

Cocorii aşteaptă cer. Eu
ce aştept rezemat de arborele tău
înflorit de cârje în vârf?

Clopotele sapă în pământ primăvara mielului
care se va desparte de sânge.

Mestec cenuşă în gură,
la răspântiile cu dureri de picioare,
privind cerul săpat în fântână.

Stelele.

Iar cerul e atât de înalt
încât îmi atinge sufletul, Doamne.

6 comentarii:

ancelin roseti spunea...

Dacă unii l-au comparat pe Vasile Vlad cu Gellu Naum, cu Cristian Simionescu sau cu Virgil Mazilescu au făcut-o din ignoranţă, din lipsa simţului literar/poetic, din incultură. Poezia lui Vasile Vlad nu are nimic în comun nici cu aceea a lui Gellu Naum, nici cu a lui Cristian Simionescu sau a lui Virgil Mazilescu. Sunt curente poetice diferite, stiluri diferite, viziuni diferite, etc. -- nu intru în amănunte.

Iar ca să-l compari pe Vasile Vlad cu pigmei, veleitari şi tot felul de neica nimeni ai literaturii, cum sunt Ioan Es. Pop, Nicolae Coande şi alte câteva mii de impostori aşa-zişi poeţi, e mai mult decât nesimţire şi prostie, e imbecilitate. E ca şi cum ai pune pe acelaşi nivel (calitativ, valoric, performant etc.)un cărucior uzat cu ultimul model de autoturism Mercedes.
Diferenţe uriaşe între ei sunt nu numai pe plan scriitoricesc, ca să spun aşa, ci şi pe plan cultural, moral etc.
În vreme ce Vasile Vlad a fost o victimă a Securităţii, Ioan Es. Pop a fost turnător la Securitate -- adică exact la 180 de grade.
Despre Vasile Vlad nu se poate vorbi decât ca despre un mare poet. De aceea mi se pare o impietate să rosteşti/scrii numele lui Vasile Vlad alături de numele unor diletanţi şi neica nimeni ca Ioan Es. Pop şi Nicolae Coande.
Nicolae Coande a scris o cronică despre Vasile Vlad ca să se bage singur în seamă, adică să se atârne de un nume mare -- însă nu a înţeles nimic din poezia lui Vasile Vlad. Acea cronică, deşi laudativă, este o porcărie fără de margini care arată că acest Coande, un nimeni, de altfel, nu numai că nu are talent de poet şi de critic, dar că îi lipseşte şi cultura şi simţul/sensibilitatea/percepţia literară.
Nu ştiu dacă Vasile Vlad are cunoştinţă de acea cronică, dar, dacă are, aşa cum şi cât îl cunosc eu, sunt convins că nu e deloc încântat -- ca să nu aduc aminte de silă.

ancelin roseti spunea...

Şi încă ceva: Ce înseamnă "Vasile Vlad (n. 1941) este un poet „avansat”"?
Adică nu-i "începător", sau cum?

Te rog să-ţi revizuieşti aprecierea.
Vasile Vlad este un mare poet al literaturii române. Nu "avansat".

Anonim spunea...

Da, are dreptate dl. Rosetti, unul dintre cei mai talentati si profunzi poeti contemporani.

Yigru Zeltil spunea...

Cu mare întârziere, o replică:

Domnule Roseti, sper că ați scris cele de mai sus și pe adresa criticilor care i-au promovat pe acei „pigmei, veleitari şi tot felul de neica nimeni ai literaturii” (sunt cuvintele dvs., nu ale mele) sau care l-au comparat pe Vasile Vlad cu Gellu Naum (mai degrabă mi se pare afin cu Naum decât cu, să zicem, Cezar Ivănescu - părerea mea de „incult”!).

Nu înțeleg de ce „avansat” ar fi un adjectiv aberant (are cu siguranță o poetică „avansată” în contextul 1968-69). Nu știu cât de imbecil m-aș putea considera, din moment ce nu se știa despre Ioan Es. Pop la data când am publicat aici despre Vasile Vlad. N-am făcut nicio comparație biografică, oricum. În rest, despre Ioan Es. Pop (chiar așa, nici măcar Ieudul fără ieșire nu e bun?) mult mai târziu, acum mi se pare prea devreme să ne crispăm în privința (citez de pe blog-ul dvs.) „hergheliilor postmoderne de scribi”. Herghelii de scribi sunt de când literatura, distincția se cerne în timp, în rest ceea ce facem acum e în mare măsură politică literară.

Despre Vasile Vlad nu prea s-a vorbit în niciun fel, mai bine ați folosi verbul la viitor. Vă crispați prea tare, nu e bătut nimic în cuie, dacă ar fi n-am mai discuta în acest moment.

ancelinroseti spunea...

Care critici, domnule? Nu trăiţi în România, nu vedeţi ce se întâmplă în ţara asta? Nu vedeţi cumetriile, găştile, bisericuţele, prieteniile etc. etc.?
Salut şi apreciez foarte mult gestul dumneavoastră de a aminti de Vasile Vlad, dar mi se pare deplasat să-i alăturaţi numele de tot felul de scriitoraşi de cartier cum sunt I. ES. Pop şi Coande. Chiar dacă unii aşa-zis critici au făcut, după cum spuneţi, asemenea comparaţii forţate. "Criticii" în cauză n-au dorit decât să-i ridice, să-i măreţească, dacă îmi e permis termenul, pe cei doi. Ia să-l întrebaţi pe Vasile Vlad ce părere are despre ei -- asta în cazul în care a auzit de aceştia.
Am înţeles că sunteţi din Constanţa. Ei, Marin Mincu, făuritorul generaţiei 2000, care a contribuit categoric la promovarea aşa-zişilor poeţi şi poete, pe care i-a genializat în cronicile sale, spunea odată, văzând câteva "vârfuri" ale generaţie, "vârfuri" ajunse datorită strădaniei sale: "...ia uite şi analfabaţii ăştia, care se cred mari poeţi. Păi, ăştia-s poeţi, asta e poezie ce scriu ei?"
La o adică, cineva va spune despre ei că sunt giraţi, validaţi de critici. Dar cum? Din ce interes? Care e, în realitate, părerea obiectivă a respectivilor critici, atunci când ei nu sunt şi impostori (că unii pot lansa encomioane de proşti ce sunt), ci numai vânduţi, falşi etc.
Dacă, de pildă, Alex Ştefănescu, un nimeni al literaturii române, care se dă critic literar, a spus despre Gellu Naum că "e nul ca poet", asta însemnă că e şi edevărat, deoarece este părerea unui critic? Pe Gellu Naum, un Institut american l-a pus pe locul 10 într-un top al celor mai mari poeţi ai lumii din secolul XX. Că o fi sau nu o fi acela locul, nu pot stabili eu, dar nici nu pot accepta ca un neica nimeni, un anonim al literaturii universale, un păcălici să facă asemenea afirmaţii despre un mare poet. Exemplele pot continua, dar nu e nici locul şi nici timpul acum, iar discuţia aceasta e lungă. Despre socio-fenomenologia valorilor literare româneşti nu se poate discuta la rubrica comentarii.
Vă mulţumesc pentru gestul dumneavoastră de a aduce în atenţia publicului un mare poet marginalizat pe nedrept şi vă doresc toate cele bune!

P.S. Încă o dată: Acei critici care l-au comparat pe Vasile Vlad cu Gellu Naum, Cristian Simionescu sau Virgil Mazilescu sunt nişte impostori care habar nu au de poezie -- asta, ca să fiu eufemistic.

Yigru Zeltil spunea...

"Nu vedeţi cumetriile, găştile, bisericuţele, prieteniile etc. etc.?" Așa cum am scris: "în rest ceea ce facem acum e în mare măsură politică literară."

Nu îi consider pe Ioan Es. Pop și Nicolae Coande „scriitorași de cartier”. Sincer, cred că nu aveți argumente în afara preferinței sau ideilor dvs. despre poezie.

Legenda despre Mincu nu mi-a confirmat-o nimeni până acum, știți și dvs. că mitologia e bogată. Da, știu și povestea că i-ar fi omologat pe douămiiști ca să se „răzbune” pe Nicolae Manolescu... Dar atunci de ce era preocupat de autenticitate încă din perioada sa textualistă?

Cred că aveți așteptări nerealiste din partea criticilor, ei nu trebuie decât să analizeze opera literară din perspectiva lor - inevitabil exterioară obiectului, dar e nevoie și de părerea lor mai mult sau mai puțin avizată, niciodată „perfectă”, mai ales când e vorba de un impresionist (ca Alex. Ștefănescu)... Nu toți autorii (ba poate chiar relativ puțini) sunt în stare să descrie percutant propriul lor act de creație - și chiar această perspectivă n-ar fi suficientă pentru cine vrea să facă „istorii literare”. Dacă nu, rămânem la păreri - dar părerile sunt cum egale? În spatele părerilor fiecăruia stau cantități diferite de lecturi... sau diferența este calitativă... În orice caz, rămânem în ceață, fiindcă științele exacte și critica literară sunt foarte îndepărtate...

„Pe Gellu Naum, un Institut american l-a pus pe locul 10 într-un top al celor mai mari poeţi ai lumii din secolul XX.” Mărturisesc că nu știu decât despre topul România literară (topul poeților români...).

„nici nu pot accepta ca un neica nimeni, un anonim al literaturii universale, un păcălici să facă asemenea afirmaţii despre un mare poet” După criteriul dvs., nici nu ar trebui să accept comentarii din partea unuia care, pretinzând că Ioan Es. Pop ar fi un veleitar, publică versuri precum: „Herghelii postmoderniste de scribi,/învârtoşaţi în pielea efemerelor tobe,/mă învaţă sintaxa tăcerii şi jazz-ul şopârlei cu falduri alese în/semn trist, altceva decât jocul, altceva decât timpul liber/al Nebunului-cheie sustras din scoarţă de ceas îndârjit.” Totuși, nu v-am șters comentariile - nu e nevoie să-mi mulțumiți...