vineri, 21 ianuarie 2011

Poetul de vineri 4: Virgil Gheorghiu (1903-1977)

Unul dintre motivele pentru care am instituit această ”rubrică” este faptul că, mai ales în condițiile în care literatura deja nu mai este pasiunea de bază a multor oameni (scuze pentru toate generalizările - inevitabil - grotești), poeții de ”raftul al doilea” (ca să folosesc o expresie des... uzată de critici) sunt reduși la condiția de ”victime colaterale”, băgați în aceeași oală cu poeții de-a dreptul ”minori” (iarăși, o chestiune subiectivă, dar...). Când până și ”clasicii” de vârf sunt mai mult citați decât citiți, chiar nu putem pretinde ca lumea să audă de, să zicem, avangardiști (chiar dacă mai nou în mare vogă printre manualele alternative) - chiar dacă tot stăm la capitolul ăsta mai bine decât americanii, măcar noi am auzit, măcar în treacăt, de Cărtărescu, Dinescu, Păunescu...

Dar să lăsăm divagațiile pentru alte dăți (care sigur vor fi) și să trecem la ”cestiunea” arzzăăătoare.



Astăzi vi-l prezint pe Virgil Gheorghiu (1903-1977), adeseori confundat cu scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu (care a scris Ora 25 și Ard malurile Nistrului). Acest Virgil Gheorghiu, căzut în uitare aproape totală după moarte, este menționat astăzi doar datorită perioadei în care s-a alipit avangardei de la revista ”unu” (a și condus împreună cu Aurel Zaremba, un poet decedat la doar 22 ani, revista-satelit ”XX-literatură contimporană”, iar înainte de asta revista Prospect, împreună cu Zaremba și cu regretatul Mihail Celarianu, despre aceștia am putea vorbi altă dată) și a publicat la editura lui Sașa Pană un poem-afiș (”8-11-19”) omis în multe bibliografii ale poetului.
Ceea ce nu mulți mai știu este că Virgil Gheorghiu, după aventura avangardistă (încheiată cu demiterea din grupul ”unu”), a devenit un strălucit modernist moderat al anilor '30, aclamat aproape unanim de critici. Dacă Emil Botta, unul dintre congenerii săi, a reușit să redebuteze în forță și cu mare succes după perioada obsedantului deceniu, Virgil Gheorghiu a rămas mai mult apanajul criticilor, din păcate. De vină sunt, poate, tentativele neoclasiciste ale poetului (prima datând chiar din 1940: ”Cântece de faun”), fiindcă sintaxa ce amintește adeseori de ermetism era gustată, deși nu în anii '30, cel puțin în anii '60...
Recitit astăzi, Virgil Gheorghiu nu poate, în cea mai mare parte, să se laude cu o priză la real și preocupare pentru autenticitate care l-au propulsat pe un Geo Bogza, de exemplu, în grațiile poeților actuali. În schimb, se poate lăuda cu o ”voce” aparte (de altfel, a fost și un prestigios pianist și muzicolog), ca de pe o altă planetă (doar un Mallarmé sau un Ion Barbu (dar nu și Paul Valéry) s-ar putea lăuda, cred, cu o asemenea voce etereală) și cu un dozaj real al diverselor influențe (ce-i drept, în primul volum, ”Cântările răsăritului” (1925), poetul se rezumă la imitații, dar încă de-aici încep să se coaguleze unele elemente ale universului său poetic). E un stil greu de clasificat, însuși autorul fiind nevoit să apeleze la o formulă aparent contradictorie: ”tradiționalist inovator”. Deși, din toate curentele care străbat teritoriul poeziei lui Virgil Gheorghiu, tradiționalismul propriu-zis are poate cea mai mică parte. În mai mare măsură se dispută neoclasicismul sus-menționat și amestecul de diverse modernisme (hermetism, suprarealism, expresionism - toate într-un terci ce-l plasează chiar și după ruptura de avangardă în sfera acelui ”integralism”, profesat în diverse feluri la ”unu”)... Lucru de apreciat, totuși, în contextul în care erau la ”modă” simplele imitații după Barbu sau după Arghezi, pe lângă ”veșnicul” tradiționalism (care era, totuși, infiltrat adeseori de accente moderne, să nu uităm că e epoca Gândirii, unde Ion Pillat nu se sfia să-l publice în traducere pe... Saint-John Perse).
Odată trecută bariera receptării, nu poate să nu frapeze excelenta abilitate a poetului de a-și decanta sentimentele și a le trece în imagini aproape întotdeauna insolite într-un fel sau altul (da, se recunoaște pe undeva influența imagismului lui Ilarie Voronca, dar niciodată nefiltrată). Lirica sa nu ocolește sentimentalismul, dar, în combinație cu intelectualismul, rezultă unele dintre cele mai... frumoase (alt cuvânt tocit) și complicate poezii de dragoste (ocolite, din păcate, de antologia lui Petru Romoșan ”100 din cele mai frumoase poezii de dragoste ale românilor”, unde, în schimb, sunt câteva prezențe îndoielnice...), deși poetul excelează și în ceea ce privește elegia.
Dar să lăsăm vrăjelile critice și să degustăm praline alese...:

Romanță mecanică
(din vol. Cântările răsăritului, 1925)

Te-ai imprimat în suflet ca-n clişeu
Portret de Evă vinovată
Alungată
Din grădini de Elizeu.

Te-ai imprimat iubită,
Fină şi seducătoare
Lumină,
Şi rouă cristalină,
Căzută pe o floare
Ofilită...


Strofe libere(din vol. Curent continuu, 1968)

Visările pământului în miezul nopţilor,
Buton de sonerie galactică atinge
Şi ziua următoare rulanta scenă schimbă.

Copil al scormonirii, cu palma în pământ
Băteam, să aflu Geea ce mai avea de gând.

La hanuri vechi, din mustul spărgând ulcele roşii,
Prin lut întorşi, în taină mă sărutau strămoşii.

Doar cerul, buze strânse,
Păstra cuvinte grele,
Ca scoicile venite
La ţărm, închise-n ele.


Poeme telegrafice
(din revista XX-literatură contimporană)

lui A. Zaremba

Dumnezeu e director de circ şi se încrede în reclama stelelor.

*

Lutul serveşte la cântat (:luth).

*

Linii ferate - paing strivit în gări - coarde pentru muzică mecanică - schi pe zăpezi eterne de orizont, ce vă pasă de traversele scurte şi apropiate?

*

Continuă e fraza universului; din când în când virgule: cometele.

*

Lună, zmeu cu coadă de strofe; n-am destulă sfoară pentru tine. Eşti liberă. Se vor juca alţii.

*

Sufletul meu circular ca o tocilă roade firmament să scapere.

*

Poetul surd cântă pe frânghii de rufe; zbârnăitul gros semăna cu furtuna şi se crezu Jupiter tonans.

*

Metropolitan, fulgerând dedesubt crucişul direcţiilor întunecate, subconştientul Parisului!

*

Moise - toiag întins, semn minus spre Canaan.

*

Din pieile amantelor, supraoamenii tăiară tăbliţe pentru bursa cotei poetice.


Plaja
(din vol. Curent continuu, 1968)

- Tu stai? - Nu mai stau.
- Şi eu plec!
Talazurile vorbesc şi se calcă.
Întinse ca după înec,
Dorm fete cu trup de rusalcă.

De-o suplă discreţie, soarele,
Palpează rotundul lor pântec.

Şi astăzi, ah! iar tranzistoarele
Sunt toate identice-n cântec...


Desen
(din vol. Marea vânătoare, 1935)

Toamnă cum sapi în frunze fiorduri
Şi chinui în crepuscule soarele pe ruguri.
Încoronorezi prin păduri zeii cu struguri
Când speenul şi lectura urcă peste borduri.

Să nu fiu ucis de mireasma scuturărilor
Te evoc prin neguri monomelod
Du-mă livezii promise ca-n exod
Ocolind mânerul uşii, osul plecărilor.


Oraș complect
(din vol. Febre, 1932)

Fug miriapozi de sânge sub abator din lunci,
Şi se închid pe ospicii zăbrele de neguri calmante;
Astrele veseliei răsar în restaurante,
Un halo de haşiş încoronează spelunci.

Se clatină-n port vapoarele bar
Lângă butelia de naufragii;
Decoraţii de comandor sărută fragii,
Lui Venus de Zanzibar.

Asasini cu roşii noduri
Pun elastic pe inimi accent;
Visând marea, pe sub poduri,
Sosesc înecaţii, fără accident.


***
(din ciclul postum Cartea Rondelurilor, cuprins în ediția Poezii, 1986)

A fost biplan de înălţime,
La pensie de astăzi iese;
Ajunse bar pentru mulţime
Umplut cu scaune şi mese.

Vibra sub paşi de stewardese
Şi-l dirijau piloţi cu prime;
A fost biplan de înălţime,
La pensie de astăzi iese.

Să se rotească-n raze dese
Ar vrea elicea, ca-n vechime.
De n-ar opri-o astăzi nime,
Ce planuri de voiaj ar ţese.

A fost biplan de înălţime.


Febre
(din vol. Febre, 1932)

Azi-noapte prin pălălai de crânguri poticnea
Vânat fugărit, inima.
Pe bălţi de friguri în urechi dansau sate negre,
Ca o săgeată-nfiptă patul tremurase.
Om ascuns la cuier,
Sări din oglindă-n odaie
Sunând linguriţe în pahare.
Cu dunga colţului de zid
Girafă mă întind
Să sug gheţarii plafonului,
Dar gura-i lob de euforb,
Şi luna stoarsă-n fereastră o sorb.
Pe tâmple, herghelii de Arizona lovesc;
În muşuroaie de câlcâie foiesc termitele sângelui.
Phaeton s-a prăbuşit sub plapumă,
Şi hăţurile arse pe gât s-au împletit.
Soseşte-mi iubită bună
În rochii de lămâi
La căpătâi,
Şi-n dimineaţa albă ca o gardiană,
Oprită de visul bolnavului tău,
Cu mâinile duios respirând abur de ceai,
Adu-mi tristă cuvânt de nimeni spus: "Ce ai?"


8-11-19 (fragment)
(din vol. 8-11-19, 1930)

(...)

Vârful sânilor scade ca sonerii de vile uitate
Nimeni nu ajunge stânca de vultur a suferinţei voastre
Rochii se încreţesc ca pânze în naufragii
Iar în bulboanele telurilor
Sunt torsuri cu scufundări de şalupe întoarse.
Albesc pletele somnului pe fruntea respiraţiei
Drapelele de hipermanganat în desfăşurarea
Pauzelor de victorii şi reverii de scapet;
Cum gem şefi de expediţii piepturi de prietene insulare
Dar pleoapa lor abia mişcată lagărul trezeşte
Încât o silabă aromată
Şi fructe gustoase mişună ca termitele.
Se-ntunecă metalul nobil în lăzi oceanice
Degetele palmierilor se umezesc pe buza morganelor
Caravana vede însă numai sânul din spinarea dromaderului
Burdufe cu apă costând milionul de globule roşii
În seraiuri se oferă pentru ţipăt între bucle.

(...)



Poem
(din vol. Pădurea adormită, 1941)


Te aud cum vii ninsoare a mâinilor
Cu dimineți furate în brățări,
Izvor spre căutătorul fântânilor
Sunând ca mugurii în așteptări.
În sicriu de umbre, cuminte
Plâns de polenul târziei eglantine,
Îmi tremurau pe buze cereștile cuvinte.
Păsările-n somn cădeau lângă mine.
Câtă pădure de basme stelare
Am despicat cu săgetări și nade,
Să te aflu răzleață în pierzare
Din pâlcul de amadryade...
Eram fiu crepuscular, întrebând
Tăcerile și duhuri de plante,
Prin zările celelalte
De-au văzut un abur de neguri trecând.
Numai risipiri de floare cu vermină.
Și un pas veșted vibrând în cadență.
De-ar fi fost un fald de lumină
Alunecând pe adolescență...
Desfă-n mijloc codrii mei de gând
Unde-i o prelungă împietrire;
Roua morții-n umblet sfărâmând.
Clatină-mă-ncet a mântuire.


Jazz
(din revista unu, I, nr. 8, decembrie 1928)

Alb creşte-n alcooluri un nenufăr de bec.
ni-s creştetele două pe o tipsie duse;
mâini cu fluiditate de balerine ruse
între butelii joacă melodic pe un rec
fumans
sărut vid
zâmbetele-n dans
difuze bile roze s-au ciocnit torid.

Asmut secret cu dulci oase de pui ud Luciferul;
sub mese calcă moale, sfrijit, în gen de câine.
am să-i ridic statuie din miezul rău de pâine
licoare de naranjas tu soarbe din ochi cerul
livid
Manio;
scrijilă rigid
gorilele estradei un pericard de banjo.


Stampă II
(din vol. Marea vânătoare, 1935)

Mamă,
Cum să laud şi să plâng tinereţea ta
Care a învăţat un oraş întreg să scrie şi să citească?

Paşii tăi osteneau
Scăldaţi ca pentru moarte de ploile toamnei,
Lângă bărcile de hârtie ale elevelor somnoroase.
Sub eşafodul tablei, ceasurile ţi se rostogoleau
Tăiate de sunetul recreaţiilor.
Cărei tristeţi a lăcrimat buretele pe fonduri negre
Când tu ştergeai cu mâna-nfrigurată o scădere?
Pe drumul alb al firelor de păr
Sunt parcă oile abecedarelor trecute,
Şi clasa ta rămâne vremurilor
Cu dimineţi de rugăciuni,
Un cor de îngeri fluturând cununa premiilor,
Deasupra unei sfinte.


Aproape
(din vol. Pădurea adormită, 1941)

Acum ni-s ochii afluenţi,
Şi-n golf de piepturi cresc mareele vieţii.
Aleargă seva bucuriei către culmi
Prin bezna tulpinelor noastre prăbuşite.

În linişte pândită, genunea gurii soarbe
Topite avalanşe de suflare.

Corolă vie şi însingurată,
Sub furtunile mele te strâng,
Şi te împrăştii pe landele de vis
Ca lentele şi călătoarele polenuri.
Neştiutul ne mână şi ne doare
Plute sfărmate de zăpoare;
Zaimf stelar ne ocroteşte rătăcirea
Când ne oprim pe un nisip de alintări.

Dăruită mie ca o prăpastie muntelui
Cu pietre prăvălite-n fund de rutul căprioarelor,
Târziu într-un sărut abia mi te iveşti
Precum transpare arborele-ntreg
În netezimea clară de răşină.

Noi legănaţi şi gemeni la-nceput,
Ne regăsim, dar nu ne recunoaştem,
Ca unduirea unei holde mistuite
De pietrele unite ale morilor.


Stanțe
(din vol. Febre, 1932)


Îmi pari astăzi avalanșă visată de soare
În șerpuirea venirii de lângă azur,
Să acoperi văile mele ca un peisaj impur,
Trecutul, o pădure necântătoare.

Mi-ești astăzi în busole arătată,
Port cu rada boltită-n tăceri,
Unde m-ar adormi-n legende corăbieri,
Și viața mi-ar sta-n ape dulci ancorată.

Tu-mi prefaci deșertul în transparența zărilor,
Polare neguri în fildeș de clavire,
Și reverși pe umilite cimitire,
Unita fosforescență a mărilor.


Elegie
(din vol. Tărâmul celălalt, 1938)

Să plângem patul de flăcări, rozele de culcare
Azi răsfoite cu pasiuni de ierbare.
O singură arşiţă unui poetic orgoliu;
Haitul stelelor ni se revarsă peste doliu.

De câteor mâini strânse voi nu aţi trecut,
În leagăn speriat şi mut,
Printre chemările spinilor
Ca veveriţi în orga pinilor.

Vino să-ngenunchem pe cer; împrăştiat de plecări,
Corul miresmelor de întâie dimineaţă,
Poate odată,
Ca o ploaie de fluturi, de înfiorări
Se va reîntoarce peste uitata viaţă.


Un vis îmi arată
(din vol. Curent continuu, 1938)

Un vis îmi arată pe unde-mi fug anii,
Pe unde-mi fug anii, că zilele scad.

Tâlhara pădure cu frunză rotundă
Îmi fură telurica vreme sub scoarţă,
O-ncheagă în cercuri, mi-o strânge de mijloc
Sub formă de soare-mpietrit şi adânc.

Închisă mi-e vârsta-n ovale surâsuri,
Prin miezu-n inele-arcuite ca bolta.

Când noaptea se-ntoarce cu semne tăcute
Spinările orelor încovoind,
S-adună în cercuri curburile vremii.

Puternice om tăietor, creşte-mi şesuri,
Născându-mi lumină de simple întinderi;
Ia-mi foşnetul plâns al poienilor toamna,
Despice toporul desişul în două,
Şi culcă-mi copacul menit să-i deşir
Din ghemul de cercuri a mea veşnicie.



Sonet
(din vol. Curent continuu, 1968)

Lucrară luni întregi calculatoare,
Şi neuronii vieţii înţelepte.
La stele, prin deschidere de trepte
S-ajungă cosmonava călătoare.

Examinând indicatoare drepte
Experţi aflau temperaturi de soare;
Vertiginoase ritmuri de motoare
Creşteau ca zborul lumii să n-aştepte.

Umanul vis ce în astral pătrunde
În căutarea lui neobosită,
Unei ecuaţii tainic corespunde.

Tot astfel şi iubirea-mi ne-mplinită
Cu aşteptarea-i nemărturisită
Doar într-un cântec sensul şi-l ascunde.


Poezii uitate/Stanțe
(din vol. Tărâmul celălalt, 1938)

I

Dacă zăpezile florilor ni s-or cerni vreodată
În amurguri de clape adâncite
Ca ochii defuncți în orbite,
Vom recunoaște amintirea de amară sonată.

II

Când mâna ta e stinsul val pe țărmul frunții mele
Și ochii grei par golfuri pustii cu ape-nchise,
Sunt dăruit oceanului cu florele de vise,
Scafandru palid ce desprinde scoica dintre stele.

Apoi târziu, iluminat, ca-n fericire nouă
Când dintr-un murmur de vâltori, tremurător reviu,
Eu nu-ți aduc cântând marin, coraliul sângeriu,
Ci perle transparente în privirile-amândouă.

III

Cu gingășii de fecundare păsuiești floarea sensitivă
În vasul gravat otoman.
Trupurile, două țări de sete
Îngenunchează lângă șipotul reîntoarcerii.
Tristețea de om fără nimeni,
O-ngădui lângă tine, o stingi cu ochii.
Pe clavir plutesc pescărușii clapelor,
Oglinda ne-ngână buzele,
Alăturate caicuri în iarna eternă a luminii.
Privește,
Departe, perdelele sărace sunt papyrus
Pe care ne-am înscris viața dublă.
Neasemănată păgână
E ora liniștei
Și seara în tablouri sapă grote.
Suflarea ta să-mi fie briză,
Și brațele o spumă de voiaj.

IV

Când suflul tău nu mai dogoare
Pe câmpul boreal de coală
Ca-n scandinave brume, în țigare
Absența e o elfă goală.

În flori un spațiu clar îți cheamă
Pal inelar, arcușul viu,
Să-i recobori întâia gamă
Ascensiunea, eu, cum știu.

V

Pătrunde-vor, iubito, suflările de nord
Prin neauzita orgă a tristeților din mine,
Și vor flutura prin vremuri după tine
Jerbele suspinelor, un trecut acord.

VI

Dăruie-mi tu moartea amurgului văratec
La capătul cetății în care te-am iubit,
Unde părea o lebădă-n somn clavirul colbăit
Și patul misterelor crepuscul de jăratec.

Cu vestmânt albastru vâslind lumina
Drumuri fără umbre mi te vor aduce.
Atunci, din bolta ochilor de seară
Vor cădea parfumuri, pecețile sărutului,
Cerească sufocare,
Să te visez în eternitatea lutului.


Singurătate
(din vol. Marea vânătoare, 1935)


Cordoanele nopții tăiate de tren,
Și suie noiță pe unghie luna.
În adâncul oglinzii plânsul de liră:
Tu... Tu...
Tutun amar, planetă nelocuită.

Era-ntr-un ev un cruciat,
Și ochii Doamnei-Mediterană.
...........................
La lampă i-a scris, muind în rană


Cântec de nebun
(din vol. Febre, 1932)


Ce respectuos stau zidurile drepți
Cu regimentul galben de tapete;
Pe loc repaus, deci o prăbușire
Pe fruntea mea, un sacru epolete.

Sunt general sfrijit de mari campanii
Fotografia mea o poartă înecații,
Piciorul meu de capră e strategic
Pe lacuri de lumini și inspirații.

Încep o șarjă-n umbrele cu blană
Prin câmpul meu de Spanii fără briză,
Solemn să le jupoi în clar de noapte
Maestru în etolă de marchiză.

Rozi unghii Sire-n cosmicul exil,
Închipuind o grație de torță
Cu lenjeria albă ca o spaimă:
Cămăși de fericire ori de forță.


Horisem cu fantasme
(din vol. Ținută de seară, 1970)

Sub lămpi adânci când marea-și clipise infuzorii
Horisem cu fantasme în carturi iluzorii;
Magnolia și frezii pandanus și agave
Mi-a năbușit visarea-n miroznele bolnave.

Erau fără iertare reîntoarcerile crude.
Ferestrele închise, când plânsul nu se-aude.
Subțire la mansardă, boema-nfometare
Își flutura ca prapuri lavaliera mare.

Prindeam imagini tulburi în a peniței nadă.
Îmi sfărâmam piroga pe-a timpului cascadă;
Eresul peste pagini zbura pe îndelete
Și se-ncâlcea-n cuvinte ca liliacu-n plete.

A ploilor nevroză, la tropice, la Brest,
Mă chinuia ca urma-n zăpezi pe Everest.
Pândeam pantere-n brusă, în scuturări spre ziuă.
Umana istovire în legănări la piuă.

Mi-am înșeuat toți roibii să fiu în altă părți.
Exotic și zadarnic cu somnu-ntins pe hărți,
Pe-atunci fugeam de crama cu vreascu-n foc rotund,
Iar setea-și lua câmpii spre vin de han burgund.

Pluteau dureri ascunse pe blidul meu de taină
Că moartea și săracii îmbracă aceași haină.
Stam gând în gând departe cu oamenii de-acasă.
Bătu ciclon de coase. Și nu prin iarbă deasă...

Cum primăvara strânge la streașini clarități
Trecutul fantomatic se sparse în bucăți,
Și m-am desprins de umbra cortegiului în dans
Ca-n zorii din poemul macabru de Saint Saens...


Joc de vară
(din vol. Trezirea faunului, 1973)

Fiindcă și cubul din pahar
E o topită banchiză,
Din arșița de Kalahari a zulufului
Plec pe o briză
În aerostatele pufului.

Amiaza prin paie de raze
Răcoarea din lacuri o soarbe
Pe o lumină de topaze
Grădina schimbă umbre oarbe.

Dornice de somn și de-ntuneric
Statuile-obosit de-atâta limpezime
Închid pleoape spre-un zenit himeric
Și mâinile-și coboară când nu le vede nime.

2 comentarii:

black sun spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Corneliu Munteanu spunea...

Constantin Virgil Gheorghiu n-a fost niciodata legionar, si cu atat mai putin "poet legionar". Din contra, in timpul guvernarii Goga-Cuza a suferit persecutii din cauza ca sotia sa era evreica. V-as fi recunoscator daca ati face rectificarea cuvenita.