joi, 29 decembrie 2011

nu sunt sentimentele mele

vă spun sincer nu sunt sentimentele mele
le-am dat copy-paste de undeva

le-am copiat de la oameni
care erau mai oameni decât mine

le-am plagiat sentimentele
ca să nu rămân
gol atât de gol
în noapte

când nu mai e nimic pe lângă
și lămâia crește în inerție

duminică, 25 decembrie 2011

cu sentimentele înghețate

veșnicia s-a născut la sat
dar s-a mutat la mall
așa am auzit la televizor...

în fața lui city park mall:
privesc țintuit
streașină la ochi
cum nu e nimeni înăuntru

mă mișc încet
la minus două grade celsius
e doar multă multă lumină
afară
sunt becuri de toate mărimile și
înăuntru am înghețat în liniște

cu pași înceți
nu se mai mișcă nimic

nicio piatră
în apa mea

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Mugur Grosu - Grossomodo [1996-2011] (Tracus Arte, Buc., 2011)



Mi-am amintit că ar cam trebui să fac o recenzie la această carte minunată (și deja vă întindeți un rânjet pe tigaia feței!) după ce am auzit foarte recent „O, brad frumos” în anumite circumstanțe, ceea ce, în virtutea madelenei lui Proust (meh), m-a (con)dus cu gândul la coperta a patra a sus-menționatei cărți, cu un „poem” intitulat „aparent astea erau numele tuturor lucrurilor”: „copiii strânși în jurul bradului cântau o, albastră meduză/iar noi spuneam cai putere în loc de cai moliciune”.
Adevărul fie spus, nu pot să evit aici toate mofturile de critică literară: deja m-am gândit să nu-l strivesc pe Mugur Grosu, „neprețuitul poet” Mugur Grosu (ca să amintesc în treacăt fabula ”jaful” cu al său personaj, „poetul, neprețuitul poet Croissant Neuf”) fie în cadrul „generației 2000” (care ar fi justificată de apariția în celebra antologie a lui Marin Mincu), fie în cadrul așa-zisului grup de la Constanța/grupul „chiustengean” etc. OK, această apartenență la sus-numitul grup e cât se poate de reală și, în general, Mugur Grosu are parte de aceleași ”virtuți” ca aproape toți ceilalți poeți din grup - între care menționez doar simțul ludic, rarefiat sau de-a dreptul inexistent la majoritatea poeților „douămiiști” de la Euridice. La fel, aș putea să bat câmpii în legătură cu o la fel de justificată etichetă, în speță cea de poet neoavangardist - pentru că, trebuie să recunoaștem, în acest volum în primul rând antologic (chiar dacă o antologie de... inedite, cu mai toate textele (re)scrise în timpul dintre volumele apărute), se pot observa cu ochiul liber strategiile tipice avangardiste, așa cum ai vedea... Marte pe cer.
Încă din „poemele” aparent lapidare, pe undeva aparent circumstanțiale, care deschid volumul, este dezlănțuit mai tot arsenalul „mugurgrosian” (Mugurgrosist? Cumpărați en gros un Mugur Grosu, doi?!?): „emoțiile ne țin de urât pe drum” /// „te iubesc, moarte./eu tot la tine mă întorc./viața e doar o simplă aventură.//te iubesc, viață./eu doar cu tine vreau să fiu./moartea e doar o căsnicie aranjată” /// „zăpada/ziua când apa vine înspre pământ/în rochie albă de dantelă.” /// „8/am vrut să-mi schimb numele în cifra 8./pentru ca voi, la ceasul greu, să vă spuneți:/prietenul nostru 8 s-a întins./tare-i mai plăcea s-o întindă!/acum a exagerat un pic.” /// „stil/moartea./un nou stil de viață!/stilul smuls.” /// „bar/am intrat într-un bar./și barul mi-a zis:/acum voi intra eu în tine!” /// „deadline/am niște deadline-uri afurisite./am o viață și niște deadline-uri./eu pot muri de mii de ori!” /// „cuvânt/tăcere extremă” etc. etc.
Am transcris aici doar câteva dintre poemele (hai să nu mai folosim ghilimele, că de ele nu ducem lipsă) care alcătuiesc ciclul „nano”, totodată cel mai recent (da, Grossomodo începe cu cel mai nou ciclu și se termină cu cel mai... vechi. Dar să nu anticipăm.). Avem „di toati” aici: mult umor și multă gravitate - adeseori simultane, „joc și joacă” în jurul cuvintelor, implicații mai adânci - chiar dacă acestea, e drept, nu persistă întotdeauna - dar nimeni nu este tot timpul doar superficial sau doar profund, și poate acesta este „tâlcul” „autoradiografiei” (încetează cu ghilimelele astea!!!!) lui Mugur Grosu.
E drept, n-am să-mi bat capul să defrișez semantic (sic sâc...) această carte care, drept să spun, mi-a furnizat mai ales o lectură foarte plăcută (totuși, să nu ne ascundem după deget: Mugur Grosu furnizează substanță, dar este cel mai adesea și un manierist deghizat, vădit mai ales în ciclul „rimeluri” - aluzie transparentă la „rimelările” lui Șerban Foarță, de altfel. La fel de bine aș nota afinitățile cu Topârceanu sau Marin Sorescu, dar să nu facem totuși o lucrare de doctorat din această biată recenzie pe scara de blog). Nici măcar momentele cu mai multă visceralitate sau violență de limbaj (pentru că, totuși, Mugur Grosu are suficiente afinități cu douămiiștii, deși, în fond, aș fi de acord cu Ștefania Mincu, atunci când, recenzând volumul „cerneală” al regretatului George Vasilievici, afirma că poeții tomitani s-ar situa structural în pragul dintre „nouăzecism” și „douămiism”... Dar iarăși bat câmpii prea multe și nu mai ajung la gară) nu m-au deranjat prea tare, chiar și atunci când sunt asumate mai degrabă ludic (vezi „hoax”). Poate pentru că poetul din poezie (!!!!) nu este totuși niciodată monocord, niciodată monosemantic (sic sâc ^), niciodată... Doamne, ce retorism. Ce bine că retorica nu e un păcat capital... Așadar, cum să explic fără o poleială academică?
Mugur Grosu îmi amintește de momentele cele mai faine pe care le-am petrecut între paginile lui Mircea Cărtărescu. Chiar el scrie în „viața mea - revăzută și adăugită”: „mugur grosu (...) sună așa cum ar trebui să sune un brand”. Și nu pot să nu fiu de acord. Adeseori, formulările sunt memorabile, chiar și dincolo de primul ciclu din carte sunt mai multe poezii care ar merita citate în întregime, precum „chinezărie” (căutați pe gugăl ”mugur grosu chinezărie”) sau poemul de dragoste (oricât de clișeistic ar suna, realizarea e fericită) „H2Oh” sau „god's glue” sau sus-menționatul „jaful” sau „mergi mai departe” sau sau sau sau sau sau.....
Dar, cum am zis, să nu insist prea mult. „Grossomodo” e o antologie ce merită devorată, chiar dacă, de am fi cârcotași, inegală spre final, unde versurile trădează cititorul avid de „avangardă”, până într-atât încât unele sintagme sau chiar fraze trimit aproape transparent la Gellu Naum, de pildă. Asta în ciclul „tratament traumagic”, pe când ciclul „psih” e relativ salvat de o boare de „poveste”, în jurul personajului care intitulează ciclul (și care, dacă am înțeles (!!!) bine, bea... pepsi cu șoareci). Să nu ne facem iluzii: nu e multă substanță aici, dar este multă comedie savuroasă în cheie avangardistă, culminând cu un... moment de publicitate. Dar spun din nou: să nu ne facem iluzii. Întreg volumul este o „reclamă” la capacitatea acestui personaj proteic (căci Mugur Grosu este personajul propriului său poem! Nu-i așa că iarna nu-i ca vara? Dar uneori nici nu ne dăm seama, atunci când ne aflăm între patru pereți!) de a se adânci în materie și a se detașa în același timp prin ironie, pentru că - nu-i așa? - totul este o glumă cosmică...
Hai, am plecat, ca să înghit și eu niște „fulgi de zăpadă”.....

marți, 20 decembrie 2011

pepitu

bă platonicule bă
hai să mâncăm pizza
să ne umflăm cu atâta materie
încât să trecem în imaterial

așa îmi vei spune într-o seară
și vei tăia delicat bucăți din umbra mea
și le vei vinde drept pietre prețioase

așa îmi vei spune
și voi fi cu siguranță de acord

sâmbătă, 17 decembrie 2011

și deși mă ning uneori

să tot iubești instinctul de experimentare
cum ne punem în adâncimi
ca să avem de unde să ne scoatem

îmi frec mâinile pentru o altă etapă
beau apă
ca să
-mi treacă greața de viață
hai să consultăm niște îngeri iubito
gata cu odihna hai să creăm
a fost o minciună un drum de magellan
parcurs ca să mă regăsesc în punctul pe care îl doream
măi nene să fie creație să aprindem lumina
fiat lux etc.
dacă lumea asta vine cu dotările standard
de ce să ne limităm la ele

doamne
parcă un întreg an de zile
l-am petrecut într-o mocirlă cu lăutari
ce tont am fost
că nu mi-am dat seama că am o laternă
chiar pe capul meu

.dar hai să trecem mai departe de aproape

duminică, 11 decembrie 2011

maria tereza e din grecia

cam așa se numește un blog indonezian, nu mai țin minte cum am dat peste el,
ea, autoarea, are un amestec atât de straniu de ironie de inocență și de mimată superficialitate
încât mă recunoșteam puțin în oglindă, privind fața ei care
- zău așa - poate nu vi s-ar părea frumoasă
dar știu că ea există și că se mișcă printre pliurile unei limbi pline de fructe exotice
amestecate cu engleza cea de toate zilele
mă inspiră.
i-aș fi dedicat un album dacă aș fi fost muzician.
dar nu sunt muzician și pot doar să-i dedic această poezie de care nu va auzi niciodată.
nu am vorbit niciodată cu ea și nici n-aș putea.
am impresia că e deja logodită sau chiar căsătorită, nu contează, tot aia
dacă voi avea vreodată curajul să-i trimit un mesaj, mă îndoiesc
și ce i-aș putea spune? m-ar înțelege? și-ar da seama ce simt cu adevărat? i-ar păsa?

aiureli
porcării
un amurg de hârtie...
nu mi-am ratat niciun destin.
e doar un bulevard pe care m-am hotărât să nu merg.
un oraș prin care nu m-am plimbat.
ce mai contează? e totul o chestiune de hormoni,
o fiziologie sau chimie imbecilă,
peste câțiva ani poate nici nu-mi voi aminti de această poezie sau de ea,
poate că nici nu voi învăța cu adevărat indoneziana doar ca să citesc blogul ei.
de fapt, nu e niciun „doar”... doar că înțelegi
sunt lucruri care mă afectează mult prea tare.
uite cât de dulce mă apucă o
manipulare

vineri, 9 decembrie 2011

filé de yigru

iarba a înghețat
la fel și divinul din mine
într-o hibernare toantă
tocmai când vroiam să apăs butonul pentru miracol

cântați-mă
fotocopiați-mă
vreți o bucată din mine?!?
și așa sunt împrăștiat pe trei continente
cine vrea să-mi dea
un soare de hârtie un soare de neon un soare de lapte?

dar nu
nu vă pasă deloc.

dar de ce v-ar păsa?
sunt pe o insulă.
scriu. în loc să muncesc.
ce nevoie am eu de societate?
când pot să alerg pe esplanada din fața mării
mirrrrific de singur
îngrozitor de singur
pe umărul unui orizont de tinichea
să plâng sărat și să amurgesc
ca o ființă de apă și lapte ce ar trebui să fiu

luni, 31 octombrie 2011

triumphul unui Triumf

a da cui îi pasă de ce sentimente am
când alerg după autobuz și tot îl ratez

și în frigul blând al nopții
delirez și compun cântece
dacă iubita mea este un element chimic
dacă dacă

și

mi-e ciudă
de cât dor de Ytra în sus și-n jos am și n-am voie
să o mai văd
bleah
una dintre acele momente în care realitatea aceasta mi se pare o porcărie
cu atâtea limite
îmi aduc aminte de melodia aceea blip-hop intitulată
„gravity sucks, maaaan”
și îngân și eu
gravitația e nașpa, frate.........

*

și de la capăt:
unii oameni sunt așa de puțin onești
încât se mint până și pe ei însăși
e de neînțeles
dar mie multe lucruri mi se par de neînțeles
de neînțeles cum unii oameni pot visa numai în alb-negru
de neînțeles cum ei pot trăi încă
cum pot să trăiască fără frumusețe
e o enigmă

nu mi-e frig dar mă enervează
cum a trebuit să mă duc de două ori la magazin după hârtie igienică
pentru că prima dată
m-am rătăcit
am căutat prin toate buzunarele
și nu m-am găsit
pe mine însumi

*

așa se vede
dintr-un copac
mi-e ciudă că nu sunt la fel cum aș fi vrut să fiu

mi-e ciudă că nu sunt pustnic profesionist

ah
dacă și eu aș simți acum mai multă fericire
ați simți și voi
ați simți

miercuri, 19 octombrie 2011

patru (4) poezii sau adunături de versuri

Polul Est

aș fi vrut s-o caut pe Ytra la Polul Est
poate un fel de-a spune că
n-ar trebui poate să o văd încă pe Ytra
și nici nu știu cum să dau de ea
la o adică doar la culcare aș
putea să cumpăr de la cofetării
un Soare o Zorea și-o Corăbioară
aș adăuga și o alchimică Banană
dar cu ce schimbă asta faptul că
sunt pe bulevardul melcilor
cu un amurg pe umăr
ce caut eu pe bulevardul melcilor și
alt eu îmi spune așa îți trebuie și
măi ce am făcut
că nu știu încă de ce mă aflu aici
și nu la Polul Est
unde mă așteaptă Ytra
și blănurile nucilor


păunul din teacă

sunt păunul din teacă
- sau păunul din torpedou,
dacă vreți -
am capul scos în afară
și o coadă nebănuit de lungă
nebănuită nici măcar de mine
care o mai simt din când în când
fiind ascunsă în torpedou
nu vă puteți imagina frumusețea acestei cozi
(câți au putut măcar odată ști ce este frumusețea?
ce este ea cu adevărat - rareori găsești răspunsul
în această lume)
dar nici eu nu știu cum arată coada mea,
simt doar mușchiul și nu mă văd încă
evadând din torpedou
în fața unei oglinzi
vezi cei născuți în oglinzi și cei renăscuți acolo
ah, de mi-ați fi putut spune
la ce dată și locație mă voi întâlni cu mine însumi



Boemia

am fost într-unul din acele cartiere
în care dacă nu ești proprietar n-ai ce căuta
totuși nu m-au lătrat câinii

admiram clătita soarelui

poate că sunt oameni aici
oameni ca noi toți
care simt aceeași gamă de emoții
nu m-au convins însă prea tare reclamele
poate că e adevărat că
frumusețea îl face pe om mai rece
precum piramidele slovace sau tonetele de înghețată ∆
alții ar susține că frumusețea ar mai aparține
doar unor femei și unor extratereștri
(nu cei din filme, care se autoexclud;
cine ar mai crede că pe ei îi interesează să ne cucerească
pentru resursele noastre prețioase de unileniuraniu?!
mai repede colecția de tablouri de la versailles!
că la pompidour și moma sunt numai imitații ieftine după operele de-acasă
deși la fel de bine ar putea să facă shopping la zara......)

dar de fapt tot ce făceam
era să admir
clătita soarelui

în acest timp
plăcinta cu brânză
a ajuns la o temperatură optimă
iar poezia a înghețat precum mâinile



ediție specială

case albe
cu acoperiș-terasă.
marea - din albastru în turcoaz.
nisip galben ce a uitat un anotimp.
ei
pe mal
își fac poze
ca niște simboluri ce sunt
și se bucură de simbolul mării.
la perete: un scaun albastru
modern dar plin de praf.
îi aud pe unii cum
plutesc fără scârbă dincolo de soare.
am avut un arbore de vanilie,
acum albinele se înfruptă din el.
nici n-am știut ce am spus atunci
ce cuvinte banale sau extraordinar de urâte.
totuși,
liniștea strălucește.
printre dinții mei s-a strecurat
un diamant al nisipului,
crocant precum o viață în recapitulare.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Miere și cărbune

sssstai să găsesc unde mi-ai zis că e mușchiul, zvâcnesc zvâcnesc zvâcnesc cum carecum iată o mișcare-n sus jos la stânga apoi perpendicular pe dreapta și două rotații de la bază spre vârf - gaaaattaaaaaa atențiee să nu lovești tavanul buf nu-i nimic mai încearcă odată............. daaaa

Astfel el a pornit sub cerul zaharos spre City Park Mall, unde aterizează și
o întâlnește pe ea.
Obosit după zborul manual, își îndrepta privirea spre luminile curcubeene ale mall-ului, acum trece de colțul cascadei și
SURPRIZĂ
O întâlnește pe ea, tresare, nu-i vine să creadă, n-a mai văzut-o de câteva luni în vis și îi pare bine să vadă că umblă noapziua prin Mall îmbrăcată în apă, i-a plăcut mereu faptul că pare mai mult încarnarea unui element al naturii decât o fată de duzină, apropo de vechile întâlniri cu Doamna Platină, Domnișoara Neon sau Domnul Iridiu ................... vă dați seama că mi-a plăcut totuși chimia în unele aspecte și, mă rog, ești îmbrăcată toată în apă și ești mai autentică decât bălăria asta de cascadă în spatele căruia se văd barmanii cum fac (cosmo)jonglerii cu paharele, cosmo fiind în paranteză - îmi trebuie miere și cărbune mâine la facultate - bine, hai să mergem la Marcu, dar hai să trecem mai întâi pe la Pizza Mut
::: vă dați seama cu câte procente s-a îmbunătățit circulația sângelui meu, atunci când ne-am împreunat mâinile, într-o formă pe care o mai exersasem cu ea acum câteva sute de ani, și iată cum toate viețile de câine prin care am trecut între timp nu mai au niciun sens, decât acela că am avut timp să tai menta până la următoarea noastră întâlnire; - tu ai pus muzica - da - și eu care credeam că niște îngeri i-au luat ostateci pe cei de la Radio România Actualități...
from here to eternity..... from here to eternity.....

După ce au trecut prin proba scării rulante, în care el a stat în poziția adecvată în timp ce ea stătea cu spatele pe scara rulantă și se priveau

U N U L Î N T R - A L T U L

După faza asta, au intrat în Pizza Mut și au vrut să-și comande o pizza cu căpșuni.
Ce repede a venit pizza! Nu știu de unde până-unde, de obicei trebuia să aștepți o eternitate după pizza până când rămâneai mut!
* Râsul ei era un gâlgâit sau un râu cu apă dulce *
Îți dai și tu și eu seama că suntem cât se poate de lucizi, ai și tu grijă la efectele secundare, cu alte cuvinte vezi cum deja nu mai atingem podeaua cu picioarele, ți-am spus că n-am repetat de prea multe ori exercițiul „în caz de incendiu”, decât în măsura în care trandafirul face repetiții în timp ce e doar o idee într-o sămânță... iar frunzele sunt doar ca să țintească în cerul nebun, fluturi toamna pentru durata unui zefir - vezi că ai pus prea multă dulceață pe pizza, or să vină muștele - și ce? n-o să ne mănânce! și dacă ne-ar mânca, ne-am trezi înfloriți de partea cealaltă a morții, unde sunt grădinile cu arbori multicolori, fiecare frunză are altă culoare și nu departe se odihnește marea -
marea
din
noi
în
afară
vezi

ne
putem
amesteca
unul
într-altul
și *********************************************************************************

Când au ieșit din City Park, cerul părea a fi de dimineață, dar nu se putea deosebi clar care exact e soarele, de fapt frunzele și florile păreau a lumina cerul, mai ales nuferii de pe Lacul Tăbăcăriei îi făceau să se gândească la o ploaie de îngeri... în copacii de deasupra bulevardului, luminile zvâcneau ca niște inimi, dar cei doi n-au contemplat prea mult, nu mult după aceea au început să se joace în aer „de-a scara rulantă” și au ajuns
repede și direct
la subiect:
blocul de pe strada Pescarilor unde locuiește familia lui Marcu.
țoc țoc primiți cu colindul - heeei, bună Yigrule, ce mai zici, te menții pe felie - păi, cum pot și eu în compot, hehehehe, știi cum e cu viețile astea, uite îi trebuie lui Ytra niște miere la facultate.
În subsolul blocului, o țâță își avea vulcanul, pac, a țâșnit mierea și a ajuns în paharul Berzelius din buzunarul lui Marcu, măi Ytra, nu e ăla sutienul tău de acum 200 și ~ de ani??? Aaacum înțeleg de ce erai rătăcită existențial, aveai o lanternă dintr-aia ieftină, nu vedeai mai nimic cu ea -
Cei doi au pornit înspre plaja Malibu.
Nici n-au ajuns bie (nu și-au spus nimic) și el deja a început să sape cu mâna - și sapă sapă sapă sapă apă apă sapă sapă... sapă./.. sapă... s apă.. sapă sa/pă sa/pă sa pă - sapăsapăsapăsapă
până ce dă de primul strat infuzat cu aur negru.
Ea, după ce i-ai citit iar gândurile (n-am pomenit asta până acum?...), ia o lopată dintr-un palmier artificial din fața hotelului Malibu și i-o dă ca să
sape sape sape sape sape sape sape sa pe.. sape.sape..sape..s-ape...sapere..sapesape sa/pe sapesapesapesapesapesape
iată un cărbune viu!!!
uite ți l-am dat și astfel am epuizat epicul (dramaticul nu mai încăpea, fiindcă ești atât de lipsită de tragism - adică pe gustul meu :), știi cum am recunoscut, măi, nu-mi plac Xulescu și Wiulian, știi tu arta „înaltă”, cu multe sânge și tragism și lapte bătut, ești mult mai bună de-atât, și știi de unde venim)
hai să trecem la liric
și să privim mormolocii cum danseză în lumina sta transversală
și pfffff pleosc
iartă-mă că ți-am pus piedică
nu-i nimic apele tale se pot spăla la mașina de spălat și
DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................
..........................................................................................................................................................................

1 + 1 = 1
quod erat demonstratum (sic sâc)

/A doua ziapte la Universitate, cerul era înmugurit, un soare la apus și celălalt la răsărit.
Fișă medicală: mi-au apărut stele pe piele, da, nu glumesc, nu sunt coșuri sau alunițe, stlee care mi-au răsărit pe piept, pe lângă ceafă și în zona mușchiului aripilor și câteva pe obraji.
Cât de curând, urmează fruntea. Cum se zice, cu fruntea înainte...

duminică, 4 septembrie 2011

țeaiul vierde (part 0)

iată, pentru că m-am pierdut din nou în savană, e momentul să vă spicuiesc din producțiile mele cele mai recente de versuri, suficient de proaste încât să stea numai într-un borcan (dar să crească la soarele becului) și suficient de bune încât să împânzească lanul de blogăr:


Cabrazii

atenție poate conține conținut explicit implicit și inutil/Cabrazii știu mai bine decât mine/cu o singură excepție/când voi fi/și eu/Cabraz/nu mănânc plăcintă cu praz/am adormit și m-am trezit în picioare/în mijlocul savanei albastre/pe care altădată am visat-o ninsă cu flori/iată acum sunt între blocuri gri/cri cri cri/toamnă cu frunzele tale de ciment/nu te cred/
AM VĂZUT PARADISUL/
caut un paradis la mica publicitate/mica publicitate anunț paradis de vânzare/contactați-mă/voi fi bine/voi fi/dar când/voi fi/voi ști/voi știți/și Cabrazii/ce nu consumă bateria/argh nu consumă bateria vieții bateria vieții bateria vieții/ai duracel în tine/voi fi și eu și voi știi/pentru că marea nu-i întotdeauna moartă/voi credeți că știți mai bine decât mine/EI BINE SĂ ȘTIȚI CĂ DOAR CREDEȚI CĂ ȘTIȚI/iată mi-a zburat o idee din palmă/să prinzi o idee ca pe o muscă/dar iată nu mai suport să nu fiu metafizic/voi știți
EU AM VĂZUT PARADISUL. știu prea bine ce am văzut și voi cu armura voastră de scepticism nu mă puteți convinge că paradisul nu există/nu mă puteți convinge/nu mă puteți convinge
nu voi fuma niciunul din trabucurile voastre
vedeți/ce se întâmplă cu mine/de când iau ascovit/nu, e o glumă/nu e o glumă/chiar se întâmplă să știu
că putem să nu ne abținem.
am încheiat citatul la nasturi




sobriquet

la țărmul ochilor mei
s-a depus multă sare, mult nisip.
nu e o metaforă:
am dormit atât de mult
încât visele chiar și-au depus ouăle de siliciu
printre gene.
astfel începe o nouă zi
în lumea celor care văd lumea
de la înălțimi diferite.
mă duc la baie, apoi îmi schimb hainele, apoi mănânc
și abia apoi încep să diger cărți - sincer - inutile.
vedeți, nu știu cine m-a învățat
că marea ar trebui să fie mai colorată
și că viața noastră n-ar trebui să fie doar
goana melcilor în noroi.*
dar deocamdată nu pot pune mâna decât pe muzică
singura revelație pe care o pot pipăi acum
unii ar putea spune că muzica este iubita mea
care nu-mi cere de mâncare și nu mă pune să strig în piața tomis nord TE IUBESC
uite, ar trebui să te iubesc așa, mai discret,
fiindcă a fi discret în ziua de azi e un gest foarte strident


*vezi și Cursa melcilor de Florin Dumitrescu




poem (după ce am citit eseul despre textualizarea poetică)

în oglinda textului
mustăți
îmi fac




dune

o singură dată am fost în vara asta la plajă
mai exact la malibu lângă intrarea în mamaia
în fața palmierilor artificiali
marea a fost un pic cam rece

m-am obișnuit însă atât de mult cu tempatura ei în cele din urmă
încât am ajuns să construiesc castele în cer
călcând pe niște nisipuri ce par a fi vertebrele lui nea Atlas
am văzut cum ierburile sferice se rostogoleau ca într-un texas subacvatic
ca într-un oraș care nu e suficient de mare pentru doi pistolari
pentru că de-abia încap eu și toate fațetele mele
nevoite să realizeze o nuntă de aer
la care vin cu daruri mormolocii -
ȘI CUM ZICE AI INTRAT LA OVIDIUS

română portugheză
fără taxă

am visat-o pe ea
am știut de prima dată
vai s-a rătăcit fiindcă lanternele din ziua de azi sunt proaste
o cât de mult mi-aș fi dorit încât de pe acum
să o trezesc
ca să ne trăim
ca să ne trăim

te voi găsi
chiar dacă am mâncat prea mult ketchup la viața mea
te voi găsi





oranjada lui Mallarmé (pentru cei cărora nu le plac astfel de titluri)

poing
plantez un cristal în grădină
și apoi face
poing poing
iartă-mă părinte
că nu l-am ales pe Avocado drept avocat
în procesul contra gravitației

vorbesc (mult prea) serios

aș putea totuși
cu mai multe mp3-uri și niște prăjituri boema
să mă simt suficient de extaziat încât -
vedeți e acea oră a zilei
în care poți crede în orice
eu cred că acolo era o braserie cu piscină
unde se auzea muzica atât de încet
încât nu mai puteai percepe decât
ritmurile fundamentale.



ironie cosmică

sunt om. așa mi-au zis alții
am învățat să fiu om
printr-o disciplină riguroasă. și totuși
nu sunt om pe de-a-ntregul.
îmi amintesc vag paradisul de unde vin.
îmi amintesc cel puțin faptul că
nu trebuie să aștepți muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuultă vreme
ca să ți se împlinească dorința.
era prea minunat.
aș fi știut mai bine ce aveam de făcut.
ați vrut să fiu doar om dar nu v-a reușit
rânjiți cât puteți
chiar dacă vag încep să îmi amintesc
cine sunt și de unde vin:



viață de mineral

norii păstrau soarele în ambra lor - eu o priveam pe Riz: ea m-a ales
am găsit la târg multe agate de toate felurile
ea însă m-a ales pe mine: am dat doar 1 LEU
doar atât ca să o am în palmă și să o privesc



(nu e chiar fotografia ei, ci a unei colege,
o am pe Riz chiar acum în fața mea, pe birou,
iată, tocmai am pus lângă tastatura mea și o privesc din nou pe toate părțile)

marea curgea
nisipurile la fel
mi-era foame așteptam să pice o plăcintă din cer
în timp ce o plimbam pe Riz prin buzunarul meu

e chiar aici și acum
la ora 21:43




pledoarie sentimentală

vine toamna cu răcoarea ei binefăcătoarea și versurile de Nichita și Blandiana
am zis
și mă făceam că zbor
eram la geam am scos plasa și pretindeam că zbor (doar un exercițiu de antrenament)
la noapte voi zbura din nou fără ca nimeni să știe

vânt și ploaie au anunțat la radio
când m-am născut ploua

dar iată că aricii ne vizitează din nou grădina cu pisici
- nu glumesc, am o foarte mare simpatie pentru ei
asta pentru că am fost și eu un arici repulsiv

”CITAT: nu mă atinge
am țepi”

dezvoltați doar dintr-o nevoie de apărare

- știu că în sufletul meu
lucrurile stau altfel

vă voi demonstra cât de curând
că nu am doar țepi:




racordarea la rețeaua de lapte și miere

eu sunt cel care putea
să apese pe un buton
și să adopte orice emoție dorea

eu sunt cel care putea




tobă de meduză

o existență petrecută printre
vagoanele cu brânză topită și plăcinte
(vorbesc serios am mâncat atâtea cutii hochland
încât pot să fac o cale ferată până la satu mare
- dar căile ferate nu mai sunt la modă)
printre blocuri gri
dincolo de care bănuiesc orizontul
ca un animal al speranței
colorat de sarea mării

și aș fi vrut să cresc un munte în grădină

un munte în grădină
de care să se lovească norii
precum valurile marii

atât. nimic mai mult.




Întoarcerea la Vulcanii cu Lapte

Până la urmă, totul va fi bine.
Anul acesta au înflorit mai târziu florile,
dar au înflorit. Cascadele de ciocolată
funcționează la parametrii optimi.
Pisoii dorm în grădină.
Mustățile lor ning orizontul.
Fluturii s-au așezat pe iederă.
Dintr-o cană beau cerul.
Nu aștept pe nimeni,
doar scriu o poezie.
Vulcanii cu Lapte sunt aproape.

vineri, 26 august 2011

Poeta de vineri 27: Dana Catona (n. 1967)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan / 27. Dana Catona)



Surpriză: rubrica mea de care poate de-abia vă amintiți revine în forță! Patetic, nu? Ei bine, m-am hotărât să schimb puțin placa și să vă aduc la cunoștință nu încă un autor cu o întreagă operă poetică în spate, ci o poetă actuală cu - deocamdată - două cărți la activ. Dana Catona (n. 1967) a câștigat acum câțiva ani concursul UniCredit cu volumul „iepurele de martie” (2008), care mi-a atras atenția fiindcă a fost singurul volum de poezie apărut la editura Leda. Am fost însă foarte plăcut surprins atunci când însăși autoarea mi-a trimis un exemplar cu dedicație din ultima ei carte, apărută foarte recent la Brumar, „prințesa portocalie”. Se înțelege - sper - că e cât se poate de onestă decizia mea de a o prezenta aici, fiind o reală promisiune în contextul poetic actual.
Versurile Danei Catona sparg tiparele poeziei feminine viscerale la modul excesiv de acum câțiva ani, făcând o tranziție înspre o poetică mult mai relaxată și mai solară. Se înțelege, în ambele volume poeta se află undeva la jumătatea drumului, iar poezia care deschide volumul „prințesa portocalie” atestă cât se poate de clar această dualitate: „iepurele de martie/e un animal blând/domestic/și uneori/un animal sălbatic/și fioros” („animalul blând”). Să nu credeți însă că acesta este un rezumat atotcuprinzător: poezia dintre aceste coperți nu se rezumă la un univers „minor”, „intimist” și nici nu-și arată poeta atât de des colții cum ați crede.
În mod nesurprinzător pentru cei obișnuiți cu poezia românească actuală, decorurile sunt relativ gri, mundane, încărcate (vorba vine, fiindcă impresia de minimalism transpare din aproape fiecare poem - și nu mă refer doar la acel „minimalism” care se plimbă printre critici de la Adrian Urmanov încoace) cu obiecte mai degrabă mizere. Ceea ce contează însă este felul în care poeta le valorifică: „mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o țară/fără sticle de plastic aruncate/lângă șinele de cale ferată//aș fi renunțat chiar și la felul/în care lumina soarelui/le transformă în obiecte/sclipitoare și magice” („eco-ego”). Demn de notat încă de pe acum este faptul că Dana Catona reușește în mod frecvent să atingă o notă chiar optimistă - încercând, dacă nu chiar reușind, să valorizeze pozitiv: „am inventat un algoritm/pe care îl aplic poveștilor triste/am inversat sensurile cuvintelor/apa a devenit foc/iar zeama amară apă de trandafiri//tot ce trebuie să fac/este să nu uit să apăs butonul pe care scrie on//deși oricum îl apăs involuntar/cu o mică întârziere/în mișcare sacadată/pe care o fac/în timp ce ascult poveștile triste” („software”). Acest „algoritm” ajunge la apogeu în poeziile „portocala” și „tatoo”, așezate una după alta în cuprinsul volumului: „dacă aș fi o portocală/aș simți cum e/când cele două mâini/mă desfac/din pielea mea dintotdeauna/și seva portocalie/se amestecă cu aerul//aș simți/cum mă sparg/și cum durerea/devine un dans” („portocala”) și „îmi imaginez cum ar fi/să îmi scrijelesc numele tău/pe brațul drept//dacă brațul în mișcare/s-ar înclina ușor/ai putea vedea doar niște litere/amestecate/abstracte suprapuse/peste barele de metal/iar umbra ar aluneca ca o emoție fină/peste literele scrijelite//nimic altceva/decât literele numelui tău/pe umărul meu” („tatoo”). Am reținut aceste exemple tocmai pentru că poeta reușește la milimetru să evite atât sucombarea într-un visceralism ieftin (în cazul „portocalei”), cât și căderea în sentimentalism sau într-un pseudo-textualism prea artificial, a la Ana Blandiana.
E drept, cuprinsul „prințesei portocalii” e foarte amestecat. Sunt neîndoielnic prezente atât poeziile sclipitoare, demne de viitoarea antologie „Cele mai frumoase poeme din 2011” (cel puțin așa cred, că Vancu și Komartin vor continua proiectul), cât și notațiile sterile, ca de pildă: „aștept să/se încălzească supa de carne” („fără titlu”) sau „o tufă mică subțire/oblică înmugurită//chipul unui bărbat bătrân/schimonosit de durerea bolii//a trecut pe lângă mine/și ne-am izbit mâinile” („întretăiere”). Desigur, o putem ierta, fiindcă poeta este totodată și pictoriță, ceea ce explică raporturile vizuale uneori prea căutate sau prea insipide (tocmai fiindcă e mai greu de realizat un efect reușit cu puține elemente în poezie decât în pictură sau muzică). Din păcate, nu lipsesc nici poemele mai „negre în cerul gurii” - culmea reprezentând-o sângerosul poem „geanta kaki”, care face notă prea distinctă în cadrul volumului.
În concluzie, Dana Catona e o poetă care merită reținută, cu atât mai mult cu cât se aseamănă cu puțini din ziua de azi (cel puțin eu nu știu pe alții în afară de Andrei Doboș, Călin Hera și alte câteva exemple izolate sau sporadice - de pildă, ocazionalele poeme „solare” ale lui Claudiu Komartin sau ale lui George Vasilievici...). Țineți legătura.


animalul blând
(din vol. prințesa portocalie, 2011 - la fel ca aproape toate celelalte de mai jos)

iepurele de martie
e un animal blând
domestic
și uneori
un animal sălbatic
și fioros


portocala

dacă aș fi o portocală
aș simți cum e
când cele două mâini
mă desfac
din pielea mea dintotdeauna
și seva portocalie
se amestecă cu aerul

aș simți
cum mă sparg
și cum durerea
devine un dans


tatoo

îmi imaginez cum ar fi
să îmi scrijelesc numele tău
pe brațul drept

dacă brațul în mișcare
s-ar înclina ușor
ai putea vedea doar niște litere
amestecate
abstracte suprapuse
peste barele de metal
iar umbra ar aluneca ca o emoție fină
peste literele scrijelite

nimic altceva
decât literele numelui tău
pe umărul meu


software

am inventat un algoritm
pe care îl aplic poveștilor triste
am inversat sensurile cuvintelor
apa a devenit foc
iar zeama amară apă de trandafiri

tot ce trebuie să fac
este să nu uit să apăs butonul pe care scrie on

deși oricum îl apăs involuntar
cu o mică întârziere
în mișcare sacadată
pe care o fac
în timp ce ascult poveștile triste


prințesa portocalie

am visat că sunt prințesa portocalie
sorbeam dintr-un pahar cu lichid portocaliu

luminile se desfăceau încet
și era noapte


iepurele de martie

astăzi l-am hrănit pe iepurele de martie

deși gras
și alb
era foarte înfometat


acum

te-am căutat în buzunarul hainei
pe care nu o mai îmbrăcasem
din ziua cu furtuna bizară

erai între două bucăți
dintr-un ștergar
cu flori de mușețel
și o bucată dintr-o pioneză ruptă
pe care o smulsesem
din talpa pantofului roșu
care îmi făcuse răni în plimbarea
din piața lahovary

pioneza e ruptă
mușețelul e o plantă uscată
din ceaiul băut acum mulți ani

pantofii sunt ascunși în debara


eco-ego

mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o țară
fără sticle de plastic aruncate
lângă șinele de cale ferată

aș fi renunțat chiar și la felul
în care lumina soarelui
le transformă în obiecte
sclipitoare și magice


domnul ver

deasupra capului sunt așezate
multe cutii colorate
cărți de povești
pungi de arahide
și cutii de fructe confiate

domnul ver stă ascuns
în spatele tejghelei
numără lacrimile
și le adună

cu buricele degetelor uscate de vânt
apoi suflă ușor peste ele
și privește cum plutesc


lower east side

ne plimbam aseară pe străzile din new york
și ne-am împotmolit în traseul unor furnici

cărau pe spatele lor minuscule grămăjoare
albe

probabil de pâine


foc de tabără

pantalonii negri sunt acum albastru indigo

un indigo mult prea fin pentru ochiul
obișnuit cu negrul cald al catifelei

pielea e străvezie iar sângele e transparent
roz alb diluat de nesiguranța gesturilor

hârtiile galbene sunt împrăștiate prin toată camera

o să arunc pantalonii
și o să stau un pic la soare
bând lapte cu vitamine

iar cu hârtiile o să fac seara
un foc de tabără la lumina căruia voi citi
cuvintele din poeziile vesele și arzânde


zahăr ars

eram mai mulți

cred că era cami și erau și miha și andrei
poate și manu și daniel

ne jucam ca de obicei
soare minge trotuar și asfalt

doamna dijmărescu de la etajul doi
ne-a dat fiecăruia câte o bucată de zahăr ars

mi-e și acum rușine de momentul în care
am urcat cele două etaje
și am rugat-o pe doamna djmărescu
să ne mai dea fiecăruia câte o bucată de zahăr arse


eura

era același soare
aceeași zi din an
aceeași săptămână
și aceeași lună

stăteam cu rândul în același loc
iar soarele la fel de puternic
își arunca lumina peste corpurile noastre

aveam un cronometru care măsura sutimile de secundă

totuși seara
după ce fiecare dintre noi
am stat învârtindu-ne
cu precizia acelor de ceasornic
în lumina soarelui

toți ceilalți aveau pielea arămie
iar pielea mea era arsă



uni

mă uit în ochii câinelui meu
și îi spun

cândva vom
muri amândoi

și tu și eu

câinele se uită la mine și clipește
negru și blând


cașicum

e prima zi în care nu mai număr nimic
nu mă mai uit pe listă
nu mai bifez nu mai anulez

fac pașii mă rotesc desenez ud florile

nu mai enumăr nu mai număr

totul e doar cașicum


johanna

nu îmi găsesc prietena din copilărie
am căutat cu google numele ei

am încercat mai multe variante
cu j în loc de i cu doi de n
am încercat chiar şi cu un h după prima literă
a numelui ei vechi de familie

îmi amintesc că mi-a lipit o gumă de mestecat pe cap
am scos-o foarte greu
de fapt părinţii mi-au tăiat părul cu tot cu guma de mestecat

locuia pe o stradă îngustă și umbroasă
unde tramvaiele uruie alături de zidurile din mortar crăpat

odată mama ei a spus
firesc ar fi ca noi să trăim şi acum în timişoara aia veche

poate că totuşi o să reuşesc cu google
tastând numele firmei gumei de mestecat


ceașca albă

dezlipirea se produce lent
ca o agonie netedă
în care tulpinile tinere se înlănțuiesc de crengile
bătrâne

tot ce mai am de făcut
este să torn ultima picătură de cafea în ceașca albă


într-o piață din cluj

frunzele trandafirului japonez
opresc lumina soarelui
din fața ferestrei

se întind tentacular
verzi și neînflorite

îmi amintesc de bătrâna
care vindea un cactus
acum douăzeci de ani
într-o piață din cluj

am întrebat-o cât costă

5 lei
mi-a răspuns

și are și rădăcină


deserturi

am gătit împreună
cele mai rafinate deserturi
migdale stafide alune măcinate fructe confiate
le-am aromat cu mentă tocată mărunt
am pregătit un cataif care mi-a amintit de o mie și una de nopți

nu pot să mă plimb în magazinul de pantofi


memo

plaja cu nisipul foarte fierbinte
mă împiedică să fac vreun pas
îmi fărâmițez gândurile până în locul
în care liniștea se amestecă cu apa
acolo unde e teza de la matematică
și zgarda câinelui gimi
abandonată

proaspătă pe masă
o farfurie cu tocană de cartofi
gătită de bunica
și chiar ea
fluturându-și halatul la ieșirea din cameră
lovind tocul ușii cu pânza albastră

s-a inserat și nisipul e răcoros
mă ridic
și fac câțiva pași
cu tălpile ascunse
în nisipul umed


bca

e un joc falimentar
presupun
mă uit și la fețele celor din jur
care adeseori băteau din palme
acum doar își mișcă gâturile îndreptate succesiv
spre mine sau spre tine

e doar făină și multă apă
construcțiile se ridică din mortar și piatră
uneori bca
alteori cărămidă roșie
striată

uneori furnicile își construiesc labirinturi în bolțarii de bca
pesemne că și ele preferă făina și apa


negru pe verde

sunt bucuroasă
de bucuria câinelui meu
care stă întins
negru
pe iarba verde


fără spațiu

îmi privesc câinele întins într-o aliniere perfectă
negru pe negru
pașii mei îi întrerup somnul
ochii îi clipesc în timp ce alătură somnului liniștea de a mă vedea
și i se transformă în două linii vesele


fără titlu

am o zgârietură pe braț
o rană pe genunchi
și o plagă pe talpă

sunt nemuritoare


happy-end

o priveliște frumoasă
un peisaj care înghite valea însorită
și umbrele prelungite ale după-amiezii

mărăcini negri îmi urcă pe braț
suprafețele netede sunt acoperite de ghimpi

cărarea rătăcită e cea care urmează drumul întrerupt
în care mirosurile de iarbă arsă
se amestecă cu mirosul afinelor răscoapte

e multă tristețe în lumina de vară
dar
dacă citești cu atenție
poți afla că totul
se va termina cu bine




****
(fragmente din volumul iepurele de martie, 2008)

Astăzi ai fost mulţi de tu
şi erai
foarte mic
Un şir de tu începea în tocul uşii şi se ducea până sub marginea ferestrei
Tu cu umbrela şi tu
zâmbind amorf
Tu dormind
şi tu mestecând o bucată de brânză
Eu mi-am plimbat degetele peste aceşti mulţi de tu
Pe unii i-am răsucit
Pe vreo doi i-am mîngîiat
şi de unul dintre ei m-am ascuns

*

Am avut
o casă
cu parter şi mansardă
şi o casă veche cu ziduri crăpate,
în tocul căreia am scris odată,
demult, sunt fericită
între timp,
am zugrăvit şi
m-am mutat în noua casă,
cu parter şi mansardă
Casa cea veche e topită,
iar cea nouă s-a despicat
Mansarda levitează singură
şi e doar locul în care dorm
Acum casa nouă e
poşeta mea cea maro

*

Fericirea e să îţi bei cafeaua de dimineaţă
şi soarele să îţi bată pe dunga ceştii,
molcom şi perpendicular
iar tu să fii
îmbrăcat în pielea ta
Ghivecele de flori să stea aliniate şi mulţumite
în ele
Să îţi plimbi degetele peste linia ceştii
şi soarele să se strecoare
printre degete
Iar tu să nu simţi nici un regret

*

Am adunat bob cu bob
şi senzaţie cu senzaţie
le-am pus pe toate în sertar
şi deasupra am pus o faţă
de masă galbenă
Am uns o felie de pîine şi am muşcat
mi-am muşcat puţin din deget
Apoi am măturat firimiturile şi le-am pus în sertar
Sclipeau pe faţa de masă galbenă
Degetul avea cîteva firimituri lipite şi o scamă galbenă de
la faţa de masă
Senzaţiile erau undeva, departe
Au rămas doar boabele, sertarul, faţa de masă galbenă,
firimiturile şi degetul

*

Era gravitatea unei furnici neîntrerupte
cu sobrietatea unei seri de vară
puţin întunecate, puţin senine şi puţin ploioase
Era fîntîna dispersată în grădina cu lalele şi zambile
mov, roz şi galben-pal
Era soarele de după şi vîntul de la răsărit
Era ceaşca de ceai cu o linguriţă de zahăr şi
multă amărăciune
Apoi s-a întunecat şi becurile sclipeau pretutindeni
O capsă de la sacoşa roasă a pleznit şi a căzut,
uitată

*

E o zi liniştită
Toate apele stau
Păianjenii cîntă subţire
Lumina se încolăceşte pe sub frigider
Palmele mîngîie un şoricel disperat

*

Nu mai vreau culori
nu mai vreau forme
nu mai vreau obiecte
nu mai vreau
nimic
vreau
să stau
stau

*

Am descoperit 21 de moduri de supravieţuire
Primul e să mănînci clătite cu spanac
Al doilea e să împătureşti foarte atent faţa de masă
Şi să nu laşi nici o cută
Al treilea e să telefonezi la prieteni
Al patrulea e să adormi
Al cincilea e să mesteci orbit fără zahăr
Al şaselea e să găteşti supă de cartofi
Al şaptelea e să pluteşti într-un bazin cu apă limpede
Al optulea e să citeşti o carte frumoasă
Al nouălea e să visezi la ce a mai rămas
Al zecelea e să povesteşti tot
Al unsprezecelea e să faci rebus şi să nu găseşti
dezlegările
Al doisprezecelea e să fii foarte trist
Al treisprezecelea e să fii bucuros
Al patrusprezecelea e să ştergi praful
Al cincisprezecelea e să te speli pe cap
Al şaisprezecelea e să plantezi bulbi de lalele
Al şaptesprezecelea e să desenezi
Al optsprezecelea e să te ghemuieşti în pat
Al nouăsprezecelea e să faci facturi
Al douăzecilea e să bei apă plată şi nu prea rece
Al douăzeci şi unulea e să scrii toate astea

*

Se aude zornăit de pahare ceşti de porţelan şi sticlă
curată
Clinchet dulce şi linişte ceramică
Afundare în lumea de dincolo.

luni, 15 august 2011

nu și-a dat seama nimeni că n-am mai actualizat Poetul de vineri?... îmi dau seama.

zilele astea mai mult m-am destins. mâine merg la plajă, ieri am fost la târgul de cristale&pietre semiprețioase care, în mod surprinzător, a fost mai distractiv decât gaudeamus-ul la care am fost acum câteva zile (și de unde am luat doar „lebăda oarbă” de Matei Albastru....) - mi-am și luat, cu numai 1 LEU, o agată roz cu numele de Riz. simpatică, chiar acum se uită cu buzele ei la mine, de pe biroul din fața calculatorului, am scris și-o poezie pe seama sata, care este în caiet și mi-e și lene să transcriu chiar acum poezia... mai bine stă un pic în sertar...

nota bene: http://www.hergbenet.ro/alerta-de-grad-zero-in-proza-scurta-romaneasca-actuala-antologie.html Priviți cu atenție sumarul cărții... mai la final... ei bine, a reușit „Porțelanul cu elan” să-și facă loc într-o companie atât de selectă (Em. Galaicu-Păun, Gheorghe Schwartz, Ruxandra Cesereanu, Horia Gârbea, Liviu Antonesei, Carmen Firan, Vasile Baghiu... wow. Nu mai spun de - ca să folosesc încă un clișeu - „vocile tinere”, precum Marius Surleac sau Sorin Mihai-Grad). da, sunt curios să citesc antologia nu numai pentru că apar acolo! Titluri precum „Lumină și aer pentru cactuși”, „Cum să salvezi o pianină” sau „Jucând șah cu un înger” sunt pe gustul meu, să vedem textele... aparent, cartea va apărea la începutul lui septembrie sau cam așa ceva, dar nu sunt sigur.

vineri, 5 august 2011

Poetul de vineri 26: Petru Romoșan (n. 1957)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea / 26. Petru Romoșan)



Dacă Ion Mureșan mai continuă și azi să publice, Petru Romoșan (n. 1957) se rezumă la a fi directorul editurii Compania. Nota bene: singurele sale cărți, Ochii lui Homer (1977), Comedia literaturii (1980) și Rosa Canina (1982, semi-antologie), au reprezentat pionieratul și, după unii, o culme a textualismului românesc, consonant și aproape simultan cu textualismul italian. Chiar Marin Mincu a afirmat că generația optzecistă ar fi trebuit să se numească „promoția Mircea Cărtărescu-Petru Romoșan”. Ceea ce nu l-a împiedicat deloc pe poet (într-adevăr răsfățat de unii critici la data apariției) să cadă în uitare, pe când lunediștii sunt astăzi supermediatizați, alături de Ion Mureșan (despre care nu mă pronunț, fiindcă n-am citit încă toate poeziile sale).
Lăsând la o parte faptul lăudabil că a debutat înaintea majorității optzeciștilor (și lăsând la o parte moralitatea sa discutabilă, despre care oricum găsiți destule pe Google), Romoșan posedă o conștiință a actului poetic de care se apropie puțini dintre poeții precedenți (precum Virgil Mazilescu sau chiar Nichita Stănescu): „reinventez literatura/fiindcă astfel nu se mai poate”. După cum spune și Marin Mincu, „din orice vers transpare un grav traumatism existențial, provocat de revelația lucidă că obiectul poeziei nu mai este (nu mai poate fi!) realul, ci textul.” În mod paradoxal, textul nu mai este un prilej de escapism „terapeutic”, ci unul „necesar”, într-un fel în care, totuși, însăși înscrierea în text înseamnă... autodistrugerea. Între aceste coordonate tragice umblă pe sârmă poetul - și după el și ceilalți textualiști (de pildă, Bogdan Ghiu, care din hârtia, din cartonul literaturii va face o casă pentru „homeless”). În tot acest context, abundența de culori și de gesticulație jovială e doar o marcă a bufoneriei în mod evident tragice - o încărcătură încă mai evidentă decât la Leonid Dimov, care mai credea în metafizic. „Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă,/hotărăsc autodescrierea”, spune poetul și, într-adevăr, textele sale sunt o probă de autoreflectare - nu ni se comunică niciun sens anumit, decât însuși actul scriiturii. Ceea ce aduce cu sine - inevitabil - și o obsesie a morții și a apocalipticului: „Fiindcă mâinile îmi sunt întotdeauna palide/le vopsesc în verde./Mi le trec peste față râzând./Îmi las capul pe coala de hârtie./În miezul zilei mă trezesc cocoșii cei mai bătrâni./Voiam să vă povestesc despre culoarea verde/sau ideea de moarte.//Schimbă poezia ceva?/Schimbă poezia ceva? m-a întrebat./A râs. Doar a râs./I-am văzut dinții mai strălucitori decât moartea.”



Destin
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

O bilă pornește din senin
pe masa verde de biliard.



Istoria literaturii se amână
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Căpăţâni vopsite în verde, roşu, alb.
Sfinţi, neguţători de pumnale, copii, maimuţe,
aschimodii, paiaţe, papagali.

Eu sunt copilul care scrie versuri pe căpăţânele voastre cu cretă.
Pe căpăţânile din cartierul numit de mine
Rosa Canina am scris cu cretă verde.
Pe căpăţânile din cartierul numit de mine
Rosa Canina am scris cu cretă roşie.
Pe căpăţânile din cartierul numit de mine
Rosa Canina am scris cu cretă albă.

Noaptea aud prin oraş femei şi bărbaţi
strigându-mi poemele.

Un poem scris cu cretă albastră
îl cântă corul de copii al bisericii catolice.
Un poem scris cu cretă roz
l-a citi în piaţă un actor celebru.

Căpăţâni vopsite în verde, roşu, alb.
Sfinţi, neguţători de pumnale, copii, maimuţe,
aschimodii, paiaţe, papagali.

Mă caută Istoria Literaturii,
dar eu scriu mereu pe alte căpăţâni:
scriu un poem verde, un poem roşu.

Aştept să-mi apară poza în toate ziarele:
"Un milion de bufniţe pentru cine îl va prinde!"

Salut! Chiar acum mă duc să scriu un poem cu cretă albastră.



Iambi și trohei
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

În minutul acesta al vieții mele,
în minutul acesta al vieții tale, cititor nătâng,
grecii nu luptă împotriva grecilor!
Auzi?
Grecii nu luptă împotriva grecilor!
Până când grecii să nu lupte împotriva grecilor?
Până când teribila armată elenă
să lupte cu pigmeii, cu papuașii, cu eschimoșii?
Până când invincibila armată elenă să fie astfel batjocorită?
Și ce să ne facem? Ce să ne facem?
Cum să ne facem, nătângule?!
Cum ce să ne facem?
Grecii să lupte împotriva grecilor!
Auzi?
Grecii să lupte împotriva grecilor!
Și atunci să vezi tu, cititor nătâng,
Ode, epode, elegii, anacreontice.
Și iambi și trohei! Iambi și trohei!



Autodescrierea
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Cândva eram grozavul descriptor al Florii
de Măceș, Rosa Canina, Rozalia:

nu începeam bine să o descriu,
afurisita îmi apuca mâna, gura, capul.

Vinerea trecută:
descriu un cocoș, cocoșul nu mai cântă
se face hârtie mototolită, cade sub masă;
descriu un câine, câinele nu mai latră, schelălăie,
se duce dracului.

Pe masa de scris, roșu, alb, verde, măceșul.
Îl privesc cu poftă, îl mângâi nebun.
Mărețul descriptor reîncepe descrierea.

Scriu: Floarea de Măceș...
Florile de măceș - scrum!

Nici bucurie, nici spaimă, cu capul pe masă,
hotărăsc autodescrierea.


Omul care scrie sau Comedia literaturii
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

"De trei ani te ştiu plecând seara
să-ţi treci după gât o funie albă", mi-a zis.

"De trei ani dormi cu funia la gât", mi-a mai şoptit cu venin.
"De trei ani lucrez în laboratorul meu ridicat într-o funie
din ce în ce mai subţire.
Aproape orb. Aproape nebun.
Nu dorm, cum zici, nu dorm.
Reinventez literatura, vai, doar reinventez literatura.
Fiindcă altfel nu se mai poate".

"Tu vorbeşti în poezii.
Tu îmi spui poezii, sinucigaşule!" mi-a mai strigat furios.
"Îndrept epoleţii regelui - măresc strâmbătura bufonului.
După un manual al meu
grăjdarii reînvaţă iubirea pentru caii de rasă.
Pe scribii sălbăticiţi îi reînvăţ alfabetul.
Pun încă o dată ordine în marile sentimente.
Bat monedă nouă!
Auzi cu câtă precizie lucrează matriţa?

Bat monedă nouă!"



Arta
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Noi vrem să trăim, noi vrem să trăim:
Vom purta mască tot anul.



Romoșan
(din ant. Rosa Canina, 1982)

L-au aplaudat ca pe nimeni altul.
Lui nu i-a ajuns.

L-au uns măscărici al norilor.
Lui nu i-a ajuns.

Continua să mărșăluiască pe frânghia din ce în ce mai subțire

Norodul, plângând, îl ruga să coboare.
Cei puternici, bărbați cu experiență, prevăzători,
i-au pregătit coroana, sceptrul și tronul.
L-au rugat să coboare.
Să ia el coroana, sceptrul și tronul.
Dar el nu,
Continua să mărșăluiască pe frânghia invizibilă.



Marele grec
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Iată-l! Marele grec.
Taie lămâia în patru părți egale.
Cerceii verzi îi strălucesc peste măsură.
Sucul acru se întinde pe bărbie, pe coală albă...

Iarăși te întreb, Constantin P. Kavafis,
poemul Dumitale despre Alcibiade e în sfârșit gata?
Alcibiade a ieșit destul de nebun?
Despre Frumusețe și Înțelepciune știi totul,
dar Alcibiade al Dumitale e destul de nebun?



Descriere după natură
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Nu ai întreprins până acum descrierea după natură.
Iar tu știi: multă glorie aduc descrierile bine făcute după natură.

Multă glorie.

Ai compus doar câteva epigrame. Atât. Câteva epigrame.
Ba chiar le-ai vândut unei reviste literare.

Vai, ție! Pe vremuri ca astea să vinzi epigrame
Mai mult ca niciodată te rog: încearcă descrierea după natură.
Cu banii obținuți pe trei epigrame
cumpără-ți un fular. Un șuierător ștreang de mătase albastră.
Descrie-le!
Căci multă glorie aduc descrierile bine făcute după natură.
Multă glorie.



Povestea lui Pafnutie
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Când am intrat în târgul acela cu nume de femeie,
„Glorie prostiei!” am zis, „Glorie prostiei!” și
„Muntele cu voi!”.
Iubita mea, Rozalia, Floare de Măceș, Rosa Canina,
tocmai născuse.
Le-am zis:
„Copilul acesta se va chema Pafnutie,
va avea ochii negri, culoarea ochilor mei acum;
va avea o mână mai scurtă, o ureche mai lungă,
ultimul lup de mare,
ultimul cumplit bărbat al mării,
să moară la treizeci și trei de ani!”
„Așa va fi!” zis-a copilul meu.
Sângele încă-i mânjea fața.
(Mușcatele s-au ofilit în ferestre,
doar o frunzuliță verde, cărnoasă, încă strălucea).
Femeile și copiii au plâns,
o mie de bărbați și încă unul au încărunțit
iar eu mi-a luat surâzând tălpășița.
„Glorie prostiei” cântau, „Glorie prostiei” și
„Muntele cu noi!”



Naratorul
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Povestește, câine! Taci? De ce taci, câine?
Hai spune cum te doare, cum minți,
cum te bucuri, cum ți-e frică,
cum ai ajuns la nebunie, cum ai ajuns la nebunie.
Cum nu vrei să mai vezi nimic,
cum nu vrei să mai vezi nimic.
Tu ești, onoarea, faima, salvarea noastră.

Povestește! Povestește! Povestește!

Ne-ai promis un cuvânt al zeilor
și acum taci, taci, câine!

Loviți-l! Loviți-l! Tăiați-i un deget.

Zeama roșie se întinde pe hârtie,
le picură în urechi, le înroșește ochii.

Nu plânge, adoratule. Te rugăm, nu plânge,
Și nu-ți mai privi mâna, nefericitule.
Nu-ți mai privi mâna.
Hai spune ceva. O vorbă, doar o vorbă.

De ce te uiți așa? De ce ne privești astfel?



Astfel vorbi epigonul
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

închinare doar lui Ion Budai Deleanu

Mai întâi mi-au căutat maeștrii, cât mai mulți maeștri!
Dintre magnifici, mulțumesc zeilor.

Dar eu sunt doar acesta:
Cel cu prezentarea clară a faptelor.
Fapte ale măscăriciului, fapte grozave.

Homer, Dante, Shakespeare, Hölderlin, Rimbaud,
Kavafis, Ezra Pound...
Măreț pomelnic! Ajungă-le raiul!
Limbile noastre se deosebesc între ele și ochii noștri nu văd la fel.

Baroreu, Slobozan, Janalău, Romândor, Romica,
Parpanghel, Tandaler... Romii mei!
Eu cu ei pornesc la luptă și, zice-se, voi câștiga războiul!



Ioan Gură de Aur
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

Ioan Gură de Aur.
Îl dor cuvintele frumoase.
Doar cuvintele frumoase îl dor.
Nu mai poate spune
că părul său e alb.
Nu mai poate spune
că trupul său îmbătrânește.
Nu mai poate spune
cât o iubește pe Rozalia cu sânii ei roșii și mari.

Ioan Gură de Aur mort pe propria sa gură.



Conferinţă despre măr sau confesiunea unui mizantrop
(din ant. 1001 de poezii românești)

Un măr în întregime bun
e doar un măr.
Un măr în întregime putred
nu mai e măr.
Mărul frumos pe dinafară şi putred pe dinăuntru
îl refuză Înţelepciunea.
Mărul putred pe dinafară şi bun pe dinăuntru
îl refuză Frumuseţea.
Iată, domnii mei, condiţia tragică a mărului.
Şi o completare, stimat auditoriu.
Un schimb de locuri, de scaune,
cum aţi spune dumneavoastră.
Poate mărul frumos pe dinafară şi putred pe dinăuntru
îl refuză Frumuseţea.
Poate mărul putred pe dinafară şi bun pe dinăuntru
îl refuză Înţelepciunea.

Am vorbit strictosensu despre măr.
N-am iubit niciodată metaforele.
(Au exact condiţia mărului)



Un versificator cucerește lumea
(din vol. Comedia literaturii, 1980)

A fugit dintr-un sat.
Mai aproape de zei și de legile simple și sărace
ale lumii trăia.
Înalta artă a măscăriciului o avea în sânge.

A cercetat toate hârtiile suburbiei, viețile umile.
La umbra meschină a caselor mari,
a întreprins misterioase măsurători, rău
prevestitoare calcule.
Murmura nefast: „Leul, Berbecul, Fecioara,
Scorpionul, Gemenii...”
Înalta artă a măscăriciului o avea în sânge.

Bufonul a stat la masă cu regii și i-a batjocorit!
Iată-l acum:
surâzător printre bogatele mese ale străvechilor citadini,
mesenii îi șoptesc numele, își amintesc un vers al său.
„Regele e mort!” mugește el.
„E nebun, e totuși nebun” gândesc citadinii.
„Regele e mort!
În jurul bufonului zboară papagali regali.
Roșii, verzi, albi, albaștri”.
Mesenii îl aclamă.

Înalta artă a măscăriciului o are în sânge.

„În cartea mea voi dormi la fel de bine ca într-o piramidă!
Zece mii de ani!.

Strălucirea vicleană a vinului.
Străvechii citadini reiau conversația, nu-l mai aud.

El, versificatorul, bufonul, cuceritorul lumii,
mai strigă o dată (cui îi vorbește?):
„Eu nu mai am nimic de zis, nimic de zis.
Nebunia mea sfântă, sfântă, sfântă!”



Poveste de iarnă
(din ant. Rosa Canina, 1982)

Fiindcă mâinile îmi sunt întotdeauna palide
le vopsesc în verde.
Mi le trec peste față râzând.
Îmi las capul pe coala de hârtie.
În miezul zilei mă trezesc cocoșii cei mai bătrâni.
Voiam să vă povestesc despre culoarea verde
sau ideea de moarte.

Schimbă poezia ceva?
Schimbă poezia ceva? m-a întrebat.
A râs. Doar a râs.
I-am văzut dinții mai strălucitori decât moartea.



Un pâlc de viorele
(din ant. 1001 de poezii românești)

Prin părţile noastre şi moartea e
o comedie.
Nici frânghia nu-i bună de spânzurat,
şi otrava-i dulceaţă de mure.
Petre, Petre, primăvara asta nu-i
o comedie.

Când disperarea cea mai neagră,
când durerea cea mai adâncă,
nimic de făcut, nici un sens,
atunci şi numai atunci îmi acopăr faţa:
un pâlc de viorele, o pajişte albastră.

miercuri, 3 august 2011

la cuptorul cu poezie

mai rar vine muntele la Mahomed.
Dar vine înaintea maxi-taxiului.
Iată: deși găunoasă, o gogoașă este perfectă.
Mai spune încă odată:
astăzi un fluture s-a așezat pe brațul meu stâng.
A strigat ceva?
Nu.
Nici melcii nu țipă când îi prăjește,
totul e doar o minciună gogonată.
Pe undeva, o minciună frumoasă,
când sfârâie soarele înainte să cadă sub pământ.
am văzut multe bmw-uri și căruțe în Mamaia.
în paradis nu e așa, în paradis nu vezi atâtea blocuri și hotele de o stea.
hai să mergem la cuptorul cu plăcinte.
oare ei vând și poezie?
oare ei vând și un paradis de buzunar?
ei, aș.
totul ar fi atât de simplu
totul ar fi atât de simplu
și ce spuneai mai devreme despre munte?

joi, 28 iulie 2011

Poetul de vineri 25: Ion Horea (n. 1929)

(Arhivă: 1. Aurel Gurghianu / 2. Eugen Ștefănescu-Est / 3. Denisa Comănescu / 4. Virgil Gheorghiu / 5. Vasile Vlad / 6. Constantin Hrehor / 7. Adrian Popescu / 8. Romulus Vulpescu / 9. George Almosnino / 10. Constantin Virgil Bănescu / 11. Paul Sterian / 12. Nina Cassian / 13. Zaharia Stancu / 14. Alexandru Mușina / 15. Paul Vinicius / 16. Nicolae Crevedia / 17. Ioanid Romanescu / 18. Vasile Petre Fati / 19. Iustin Panța / 20. Paul Emanuel / 21. Cezar Baltag / 22. Irina Mavrodin / 23. Virgil Carianopol / 24. Felix Aderca / 25. Ion Horea)



Ion Horea (n. 1929) pare la prima vedere un poet neotradiționalist atât de cuminte încât poate trece drept un arhetip, inclusiv prin nume. O greșeală de profan: în opera acestui poet coexistă un clasicist folclorizant (sau viceversa...), un bacovian la limita coșmarescului, un manierist livresc, un sentimentalist cvasi-simbolist și un poet al prozaicului rural (mai mult similar cu Blaga decât neapărat cu Petre Stoica). Iertare pentru folosirea atâtor isme într-o singură frază, dar cu greu poate fi definită în câteva cuvinte amploarea proiectului lui Ion Horea, pe bună dreptate comparat cu „poeții tineri ardeleni” ai anilor '30. N-am acum timpul disponibil (deja, ediția aceasta a fost amânată o săptămână) să scriu despre fiecare latură în parte a operei sale. Se poate vorbi despre o relativă importanță a operei lui Ion Horea? Cu oarecare dificulitate, ținând cont de faptul că, modernizându-se progresiv, lirica lui Ion Horea n-a fost și n-a vrut niciodată să fie în pas cu moda, deși poetul, așa cum Minulescu și-a trunchiat versurile pentru a părea libere, a adoptat la un moment dat scrierea cu litere mici, vestitul apanaj al avangardiștilor de la Tzara încoace. Dintre nenumăratele volume ale autorului, merită menționat insolitul „Bătaia cu aur” (1979), în care versuri de toate felurile (până și tristihuri a la haiku!) și de toate „temperaturile” (de la notații bucolice până la poluare și bomblee nucleare, trecând prin unele fragmente de-a dreptul experimentaliste - vezi „Boaba și Sămânța”) compun cele câteva poeme masive ale volumului.


Citește măi băiete...
(din vol. Poezii, 1956)

Și păsările iarăși se duc și nu mai vin,
Rămân și câmpul singur și streașina pustie.
Se limpezește cerul butoaielor cu vin
Când toamna-i tot mai rece și tot mai cenușie.

Se tânguie hotarul și iepurii doar, surii,
Cu vulpile roșcate apar și se ascund,
Când pocnete de armă din marginea pădurii
Adulmecă departe spre dealuri și răspund.

Bucate-am strâns destule și porcu-i la-ngrășat.
Răsare cornul lunii și vântul a-ncetat.
La noapte o să-nghețe, și iarna nu-i departe...

- Nevastă, pune lemne pe foc că parcă-i rece,
Și, până una-alta, în vremea care trece,
Citește, măi, băiete, ceva de-acol' din carte!


Agreste
(din vol. Coloană în amiază, 1961)

I

Hotarului asemeni, mi-e sufletul prea plin
De lumea vegetală, de păsări și insecte,
De forma animală spre care mă înclin
Mereu în căutarea mișcărilor perfecte.

M-am ridicat alături de plopul foșnitor,
Din umbra clătinată a sălcilor pletoase,
Îmbrățișând azurul înalt, tremurător
Și transparent, cu luna de forma unei coase.

M-am scuturat de greieri, și-ascultă-i în amurg
Cum tremură din aripi ușoare și înguste!
Prin sufletul meu, grâne în valuri albe curg
Și-n umbra lui coboară verzuile lăcuste.

Civilizații strânse și arse în deșert,
Și forme viitoare de piatră și metale
Le bănuiesc în lumea câmpiei și, pe sfert,
Încerc să le alătur luminii vegetale.

Din rădăcina prinsă de brazdă, și din spic,
Și din păstaia coaptă închisă ca o carte,
Cum și din ciucălaie cu bobul des și mic
Pământul își desprinde noi forme, mai departe.

Covoarele de iarbă întinse până-n prag,
Grădina și pământul cu poame și bucate,
Și vitele cu lapte, și vitele ce trag,
Și frunza foșnitoare, și crengile uscate

Mă înconjoară toate din zori în asfințit
Și-mi dau atâta pace și-atâta desfătare -
Și gândul ca o coasă întins și ascuțit
Nebănuit răsare din lene și uitare.

II

Din creanga nopții cade o boabă ce s-a smult,
Și parcă simt că-mi arde în palmă, cât aluna.
Mai scutur și eu creanga, departe, și ascult,
Și-aștept cu-nfrigurare să-mi intre-n casă luna.

Albastru, peste câmpuri, și străveziu și stins,
Pândarul nopții trece tăcut printre bucate -
Parc-a trecut o pală de vânt și s-a atins
De fruntea gânditoare a salciei plecate.

A mai trecut o clipă, a mai trecut un ceas,
Și argintează noaptea hotarul, și-i răcoare;
Și vântul, printre tufe și porumbiști rămas,
Se scutură de frunze cu gesturi trecătoare.

Ascult, și-n pacea nopții mă înfior și tac,
Și-mprejmuit de umbre și de bucate coapte,
Desăvârșit în sine-mi mă simt ca un copac,
Sub lună petrecându-mi cu păsări mari de noapte.

Pe fiecare frunză topită-i câte-o stea,
Și fiecare clipă mă-ncercuie-n tăcere,
Și luna se așază pe-o creangă să mai stea,
Și vântul câe-o frunză pălindă îmi mai cere.

Mi-e creștetul aproape-n tărâmul celălalt
Și înțeleg chemarea acestor nopți senine,
Când iarba rourată a cerului înalt
Își scutură lumina stelară peste mine.


Umbra plopilor
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

Şi vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând...

Şi va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând...

De va mai fi o amintire,
Şi ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subţire,
Alunecând, alunecând...

Dă-mi gura ta, şi mă sărută,
Şi stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând...

Şi-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foşnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând...


Ori poate
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

De dragoste spun alții și-i înțelegi mai bine
Decât m-ai înțelege în locul lor pe mine.
Prea mult pământ îmi cară cuvintele la vale,
Cirezile dau buzna cu ele din ocoale,
Și singur stau la semnul răscrucilor pe șesuri
De tine cu-nțelesuri și fără înțelesuri...
Să te ascund cât poate tăcerea mea ascunde,
Când prea îmi ești aproape și prea nu ești niciunde?
Dar frunza nu-ntârzie și sufletul prea plin e
De-amintirea noastră pe urma mea la tine.
Ori poate, dintre toate, tu mă-nțelegi oricum?

Prin mine trece timpul ca un copil pe drum.


Foșnea lumina serii
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

O creangă îndoită pe urma unui gând,
Tiparul ei se pierde pe undeva-n pământ,
Și se repetă-n fructul cu cinci semințe noi
Care-a căzut din zarea de purpură-ntre noi.

Pesemne iară-i toamnă - mi-am zis - și aș fi vrut
În clipa-aceea sfântă să-ncerc să te sărut.
Dar te-ai întors grăbită și l-ai luat să-mi spui
Cum se-oglindește cerul aprins pe fața lui.
Și semăna cu tine, la gură când l-ai dus.

Foșnea lumina serii, pe undeva, pe sus.




În fața zăpezii
(din vol. Umbra plopilor, 1965)

Treci limpezindu-te-n pîmânturi mult întărziată,
Rămasă dintr-o zi de toamnă şi aşteptată-n vremea ceea
Peste câmpia ca o tablă de diamant şi ciocolată,
Pe care cobora spre ziuă şi se-nălţa-n amurg scânteia.

Să-ntârzie doar prospeţimea hotarelor în nesfârşite
Şi plopii-albaştri, traşi de două peneluri lângă drumul ţării,
Când peste vârful lor va trece cu fluieratul ei subţire,
Întoarsă, mierla primăverii ce nu ne poate da uitării.


Inima mea
(din vol. Poezii, 1967)

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.


Apoi
(din vol. Calendar, 1969)

lui Emil Botta

Ce plină mi-e inima de albastru!
Cum fluieră vântul prin iarbă!
Și coasta pe care alergam
de demult, de demult.
Pe țelină stau, între gruiețe
mă îmbăt cu mirosul de cimbru
și mă uit pe dealuri, departe,
și ascult, și ascult.
Anii cei mulți cum trecură!
Uite, pe coastă,
tăiate de ape,
făgașele timpului.
Și pământul e altul, cu altă arătură,
și gruiețele-s parcă mai îndesate,
de bătăile stelelor și de trecerea vântului.
Soarele cade-n apus
peste pădurea Vaideiului.
Iată și capătul acestei zile.
Apoi, întunericul, umbra ta,
Întunecatule Emile...



Și pe hotar va ninge
(din vol. Calendar, 1969)

Ne-alungă vremea totuși! Încet, încet se trec
Aceste mâini crescute și trunchiul lor întreg.
Ce vânturi cheamă, Doamne, din goluri depărtate
Și-mi clatină făptura și rupe crengi uscate?
Pe vremea când pământul mă aduna tăcut
Din mâlul nu știu cărui tărâm necunoscut,
Și praf ceresc, la ceasul când îmi ardea pe creștet,
Nu-nțelegeam foșnirea frunzișului meu veșted,
Nici laudele spuse și semnul de iubire,
Cum se mai pot întoarce-n tăcere și-n jelire.
De n-ar fi prea devreme, de n-ar fi prea târziu,
Când ultimele versuri va fi să mi le scriu,
Când tu vei fi plecată oricum, chiar de-ai mai fi,
Și pe hotar va ninge și noi ne vom privi,
Doi oameni de zăpadă ce-au fost lăsați afară -
Și-n casă-i cald și lampa s-aprinde către seară...


Vei auzi și nu vei înțelege (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

aceasta-i noaptea în care mă tem de singurătate
caut cu orice preț prietenia cuvintelor
iarna taie între noi toate drumurile
lumea pe care demult am lăsat-o se schimbă
întors în hotarele ei parcă-s altul
cât de bine le știu
eu și sobolii pe râturi
de ce-mi vin în minte anii tutunului?
poate că-n toamnele acelea o lumină mai blândă
m-a legat de lume
poate o dragoste poate
dulceața pământului
ori drumul cu brumă
când am plecat
și în grădina cânta ghionoaia

*

Cât de străine-mi sunt uneori vorbele mele!

*

Odată i-am spus: câtă vină în albul zăpezii!

*

m-au alungat și casa și câte-s în ogradă
și gânduri vin din urmă și amintiri grămadă
când am ajuns în poartă nu era decât iarba
ducea și drumul parcă spre undeva degeaba

(...)

*

am așteptat prea mult
puncte de control și sârme ghimpate
m-au despărțit de judecata cerului
delicte și pedepse capitale s-au văzut
întoarcerea fiului peste putință
prin gardul ogrăzii nici soarele
din floarea prunilor nici un cuvânt în așteptare
să pot spune dacă ochiul meu este pedepsitul
dacă ochii mei mai au dreptul să judece lumea
pentru că eu am înșelat, am furat limba clopotului
și toaca, liliecii să bântuie golul
să bată în dunga cerului
cu ce drept eu judecătorul și paznicul focului, comornicul,
ca un prun înflorit câinele lui Adam
și frasinii clătinați de glasuri neauzite

(...)

*

Ce limpede cuvânt, Iubire,
Prundișul lui tremurător,
Și cerul prins în oglindire
Și-adulmecarea unui nor,
Cu joaca stinsă-n desgolire
Când nu mai ai de nimeni știre
Și nu ești nimănui dator!

(...)


Eu trebuie să fiu (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

și dorul de toamnă
stropii de ploaie
și o prună rămasă, ce dulce!

*

spune-mi
să-ți spun
tu nu erai pe atunci

(...)

*

și-i umbră pe lume și zăpezi vinovate

*

Miezul nopții
Liniștea orașului
Și nici un cocoș nu cântă

(...)


Între clopote mute (fragmente)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

(...)

*

duminecă rece
șarpe la sân
ritmuri din alte continente
templu baroc
îngeri de gips
nu-i cu putință joaca de până acum
pârâu fără punte
speriat de propria mea cutezanță
caut memoria veacului
întârziat în credință
înșelare de sine
poarta furată
nu te mai întorci

(...)

Boaba și Sămânța

Boabă, bob:
cuvânt închis, unitate sferică
nici o rupere, nici o spargere
neted, egal în toate sensurile salee.
Sămânță, cuvânt spart,
deschis, se face mătreață, pleavă, zob,
se rupe, se împrăștie, se arată.
Boaba se ascunde în sfială, în umilință,
Sămânța, explozie feminină, germinativă,
nu se suportă în valoarea sonurilor sale.
, început de acțiune
să facem ceva, să spunem, să pornim, -
mân, mânare, a mâna înainte, a amâna,
mâna dreaptă care aruncă, mântuire, -
mân, să rămân peste noaptea făpturii mele,
să mai rămân, până vine spargerea definitivă, -
ță, dimineață, strungăreață, măreață,
nu mai rabdă să mâie, să mân...
Bob, boaba, bobotaia, boboteaza,
sfințirea, aducerea în sine-mi, în mine-mi,
bobul își pierde forțele ascunse numai o dată
în bobotaie
cum și păstrarea lui pierdută din păstaie
în acel taie al văzduhului și ascuțimii.
Bobul își pierde gravitatea menirii
personalitatea cosmică
individualitatea misterioasă,
el, ascunsul, miniaturalul,
bobul de rouă, de ființă a pământului,
numai atunci când vine un ș, un oa, ca un orăcăit,
un șodoman de ș, un urlător de oa,
și se sprijină pe finalul , după l, ca o limbă căzută,
cărare, cădere, cășunare, cădelniță,
în ardere, în bobotire ascunsă,
în cămara mai multora, în călăuzire spre ceva
îl pierde pe ușor auzitul b, sprijin și rotunjire,
și ajunge bubă, buboi, umflătură, cocoloșire,
o boșoalcă, nimic mai mult.
Sămânța se împrăștie, se arată.


La Comana sub nuc (fragment)
(din vol. Bătaia cu aur, 1979)

Gând

stau pe țărmul de lut
la oceanul de aer
stoluri albe-au trecut
și le-aud cum se-ncaier
și încerc să mă duc
lângă iazuri și gârle
la umbrire de nuc
la pândiri de șopârle
de otavă-i acum
și de prune buiece
dar pe-aici mai trecum
sub odăjdii de fum
într-o toamnă mai rece


Drumul
(din vol. Un cântec de dragoste pentru Transilvania, 1983)

Aceasta nu mai poate da înapoi.
Ne vom încovoia ca niște căpițe de fân.
Până atunci să fim mândri unul de altul,
și să ne bucurăm de fiecare clipă.

Drumul a pierit cu desăvârșire.
Au arat și amintirea lui.
Din sălcii n-a mai rămas nici unul,
numai eu dacă le mai pomenesc.

Când ajungeau la capătul lui
mă năpădeau amintirile.
Carele cu fân pe spniarea lui lăsau urme,
prin inima lui eram însoțit la plecare.

Și noi suntem asemenea drumului.
Ni se vor șterge urmele, nu peste mult!
Numai eu voi lăsa chipul tău într-o carte
și va mai rămâne în lume o zi sau două.

Gândul veșniciei nu mă stăpânește.
Peste pământuri, departe, mă uit și îmi spun:
ne vom încovoia ca niște căpițe de fân,
și aceasta nu mai poate da înapoi!


Nici n-o să știți
(din vol. Podul de vamă, 1986)

va fi,
ah, ce noapte va fi,
ce întuneric superb
ca o față de masă se va așterne,
și stele,
și stele vor licări
în cupele morții!

voi nici n-o să știți,
stângacii mei luptători
din flancuri, din linia-ntâi,
cine-o să-mi steie la căpătâi,
cu ce neguri în păr
în locul cununii,
la ceasul când o să fie,
ah, voi nici n-o să știți
în ce țară veniți
și-n ce minunată câmpie!

și singur la masă voi sta,
și nici nu voi plânge,
ah, singur voi sta
și-mi voi bea, și-mi voi bea
paharul de sânge!


El însuși
(din vol. Viața viața, 1987)

sufletul, iarăși. dezleagă-l, dă-i drumul.
stă ca un câine, roade pociumbul.
singur pe coastă, caută cumu-l
biruie setea, timpul ca plumbul.

lasă-l să urle, cineva spune,
poate el însuși, prins de urâtul
care-i așază dealul și râtul
în așteptare și-n rugăciune.


Peste toate
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

inima lumii,
spune-ne îngere,
câte i-s date
încă să sângere?

veacuri amare,
timp ce amenință,
timpul ce pare
ca într-o temniță,

umblă prin spații
buigașă sferă,
unii cu sații,
alții mai speră,

și peste toate,
pulberea brumii!
câte mai poate
inima lumii?


Și-apoi...
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

să pui cartofii-n gropi adânci, pe paie,
să nu înghețe, sfecla, tot la fel.
și varza din cotor frumos se taie.
pân-la sfârșitul zilei, ce măcel!

prin lume vor mai fi încă destule
de cunoscut și de-nvățat, apoi.
tu vezi să fie vitele sătule
și în ocol mai cară jupi la oi.

răzoarele-s golite, și-o să ningă.
pe râturi apa-mprăștie gălbezi.
la sanie să mai cioplim o chingă,
la roți să mai cătăm niște obezi.

pe sus foșniri de păsări. câte-un unghi-i
întârziat și cată-n miazăzi.
te cheamă porcul parcă să-l înjunghii,
și-apoi să ningă, într-o bună zi!

din toate-i dat să rupem câte-o țâră.
acum cartofi-s puși, și varza-n buți.
când bate vântul parcă lasă dâră.
la piatră-ncet cuțitul ți-l ascuți.


Decât aceste...
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

să pui fasolea în târnaț, să taie
lumina soarelui felii, felii,
din când în când să iei câte-o păstaie
să vezi ce taină mare-o înveli,

și-apoi în fața casei, pe-o postate
să mături locul și s-o pui grămezi,
și când începe îmblăciu-a bate
parcă sfârșitul lumii poți să-l vezi.

și când aduni și voavele cu furca
să pui în ciur minunea de păstăi,
și-i numai boabă totul împrejur, ca
lumina verii prinsă-n ochii tăi...

în lumea mare-s trenuri și silozuri,
tu nu le știi, nu vezi și nu-nțelegi
decât aceste lacrimi dintre gozuri,
încremenite-n nu știu care legi.


Mioritică
(din vol. Dealuri de lut, 1990)

tunzi oile numai atunci când schimbă
un zeu de sus cântarul lui ceresc.
atunci prin lână foarfeca se plimbă
și ploi mai calde cheagu-și pregătesc.

se sperie-ntre ele, fug din strungă,
berbecii parcă nici nu le mai vor,
le amiroase, stau să le împungă,
străini în toată-mpărăția lor.

nu-i timpul, știu, de-mperecheri și joacă,
sămânța lor așteaptă întomnări.
în turma lor sunt duși la altă troacă
și iarba crudă-i gâdilă la nări.

apoi, târziu, pe miriști cu trifoiuri,
se bagă ei în turmă, într-un rut,
și turma toată strânsă după soiuri
primește harul ei de la-nceput.


***
(din vol. Cumpene, 1991)

doream să ajung la marginea pădurii
ce lume era-n marginea pădurii
și mă temeam de marginea pădurii.
în deal când am ajuns, dar ce minune
și Mureșul sub ceață, ce minune
și trenu-n depărtare, ce minune!
cu dealurile mele eram numai
cu Dumnezeu pe dealuri eram numai
cu munții dimprejururi eram numai.
apoi, cum am ajuns în lumea mare
cu podul am trecut în lumea mare
pe Mureș am trecut în lumea mare!


Până-ntr-o zi
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Și crezi că te mai vindeci cu-o foaie de hârtie,
pe care-ți chinui gândul, cum spui de-atâtea ori,
când nu știi ce sunt date, nici lumii și nici ție
și înspre ce prăpastii adeseori cobori?
Și crezi că te mai cureți de mâzgă și de silă
de tine însuți, alții să vie să te ia,
purtat pe drumul țării, din urmă, cu-o nuia?
Ca șarpele, veninul ți-l porți sub limba cracă
și muști în tine însuți, și te-nvenini, și taci
și nu ceri nimănuia să vie și să-ți facă
un nod pe-o creangă bine aleasă-ntre copaci.
Iubire-i ce se cheamă iubire, ori durere?
Minciună? Adevăru-i? Pe față ori pe-ascuns?
Și câteodată parcă trăiești ca o părere,
și alteori, nici noaptea nu-ți este de ajuns.
Și pari un om de seamă, și nimenea n-ar spune
ce lanțuri duci la glezne, și ce cătuși la mâini!
Până-ntr-o zi, când totul și-n tine va apune,
și săptămâni vor trece apoi, și săptămâni...


Atâta
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Spune-i firului de iarbă să răsară înainte
să răsară înainte,
și nepăsător la toate, să astupe iar cărarea,
să astupe iar cărarea,
spune-i crengii de răchită să s-aplece peste maluri
să s-aplece peste maluri,
și în râu să-și oglindească fața ei ca de copilă
fața ei ca de copilă,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma
eu atâta văd acuma,
spune porții să se-nchidă și să nu lase pe nimeni
și să nu lase pe nimeni,
spune focului să ardă și să nu se potolească
și să nu se potolească,
și iubitei să-și încline fața ei ca de răchită
fața ei ca de răchită,
ca o creangă de răchită să se vadă-n apa clară
să se vadă-n apa clară,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma,
eu atâta văd acuma.


Filă
(din vol. Versuri și reversuri, 2009)

Strunele harfii
Sbârnâie-ntruna.
Frica de n-ar fi,
Moartea, nebuna!

Ca pe-o femeie,
Singur cu luna,
Roag-o să steie
Clipa, nebuna!

Vorbe zevzece!
Una, doar una,
Vai, cum se trece
Viaţa, nebuna!


Un cuvânt
(din ant. Locul și ceasul, 1994, secțiunea de inedite)

Și voi trece în țărână
și voi fi o frunză-n vânt,
cât va fi să mai rămână
în rotire un cuvânt.

Voi vă duceți mai departe,
eu sunt prins de-un legământ
cât mă va lega de-o carte
în rotire un cuvânt.

Mai amână, mai amână,
spune gândul, și mai sunt,
cât cu viața se îngână
în rotire un cuvânt!