marți, 30 noiembrie 2010

Ei bine, am revenit... cu nişte Măcelărie

Woah, de 7 zile n-am mai scris nimic aici!

Mă şi mir că cineva se oboseşte să-mi citeşte bazaconiile. Pesemne că am moţ. Bine, glumesc, ştiu că din când în când mai sunt şi puţin interesant. Dar să nu mă candideze nimeni la vreun "blog war" (am şi văzut de curând reclama la un film cu "blog wars"...)

Am vreo două cărţi pe fir şi muncesc de pe acum la încă una, care va fi primul meu efort (organizat) într-un anumit gen, veţi vedea voi care... De fapt, toate cele trei cărţi vor fi, ca să zic aşa, "speciale". Dar deocamdată n-are niciun rost să vă povestesc cât în lună şi în stele.

Vă las în continuare un text al prietenului meu Mugur Grosu (uitaţi-vă la blogul lui, e în lista de linkuri, merită, n-o să regretaţi etc. etc.), extras din volumul "Măcelărie" apărut acum câţiva ani la editura Tomis:


Câine bun în burduf de brânză
de Mugur Grosu

Acum două zile, un canal de televiziune ne-a oferit spectacolul mediatic al anului: un viciu tehnic a făcut ca filmul programat la acea oră să fie titrat cu replici din alt film. Conform imaginilor, era vorba de un SF serios, plin de acţiune, cu eroi a căror expresie inspira hotărâre şi îngrijorare la adresa celorlalţi semeni, lucruri din astea nobile pe care le vedem doar în filme sau prin campanii electorale. Ei prestau cu sârguinţă o seamă de activităţi fizice şi intelectuale şi păreau animaţi doar de gândul propăşirii binelui pe planeta Pământ. Textul, însă, era dintr-o comedie. Să urmărim niţel spontana coproducţie:

Doi tipi încruntaţi studiază pe monitorul din faţa lor un soi de hartă digitală. Pe feţele lor se citeşte hotărârea. Discută încordaţi şi gesticulează. Iată şi scrisul: "Marty, cu ce e umplută asta?" Celălalt se apleacă, studiază cu atenţie ecranul plin de linii fosforescente. Tastează ceva, imaginea se roteşte, devine tridimensională. "E cu brânză, Jack". Celălalt e nemulţumit de mediocritatea răspunsului: "brânză de vaci sau de oaie?" Marty butonează nervos pentru a obţine un detaliu, consultă calculatorul, acesta-i afişează o probabilitate de 84%. Se-ntoarce grav către colegul lui: "E cu brânză de oaie". Jack îşi şterge sudoarea de pe frunte: "Dar Marty, nemernicule, ştii că eu nu suport brânza de oaie! Mă umflu ca dracul şi fac gaze". Marty face să apară pe harta digitală un soi de sferă traversată de tot felul de liniuţe: "asta din cauza dispariţiei pajiştilor. Oile din ziua de azi mănâncă tot felul de porcării". Cei doi se privesc în ochi cu şi mai multă hotărâre. Urmează să ia o decizie capitală. Jack îşi asumă primul această povară: "Hai mai bine să ne-mbătăm. Am chef să mă fac praştie azi". Amândoi o rup la fugă prin nişte coridoare întunecate, în care pâlpâie alarmant nişte becuri roşii. "Hai să le luăm cu noi şi pe puicuţele alea", face Marty. Imaginea prezintă ecranul roşu al unei bombe cu ceas. "Bună bucăţică Alice, ai văzut ce balcoane are?", adaugă Jack, gâfâind de alergătură. "Alice? N-ai văzut-o pe Suzy, aia dă o singură dată din fese şi culcă la pământ o cireadă de tauri". În imagine, o explozie senzaţională îi aruncă în aer pe cei doi flăcăi. "Asta din cauză că mănâncă doar brânză de vaci", face Jack, care aterizează, zgâlţâindu-se de râs, drept în scaunul navetei spaţiale. Scenele SF se derulează mai departe, însoţite de comentarii din ce în ce mai hazlii. Cei doi se luptă cu extratereştrii dar, conform textului, fac sex în jacuzii cu cele două puicuţe. Eroii de pe ecran salvează, în cele din urmă, planeta şi se rotesc mândri în jurul ei. "Ce mică e! De ce-i aşa mică? Scutur-o niţel". În sfârşit, schimb canalul. Pe ecran, un cunoscut om de stat ne explică preocuparea sa deosebită în legătură cu o chestiune gravă, de interes naţional. Pe faţa lui se citeşte hotărârea. E animat doar de gândul propăşirii binelui pe plaiul nostru. Urmează, dintr-o clipă în alta, să apară şi textul.

marți, 23 noiembrie 2010

Acatist

*Alice Drogoreanu - Mirosiţi această femeie (fără gratuităţi şi cu o gamă diversă de "sunete", dar n-am surprins multe poeme remarcabile (e drept, sunt rare volumele cu un număr mare de "diamante"). Bine, asta e doar opinia mea şi mai cred şi că a fost cam pripită lectura mea)

*Miron Scorobete - Trofeul (o carte aproape aterizată din cer. Ştiam că e un poet şaizecist, şi când am văzut cotorul Trofeului prima dată în biblioteca judeţeană, plănuisem să o iau data viitoare crezând că e cu poezii... S-a dovedit că e cu proze scurte. Şi, cică, SF. Dar de pe coperta a patra, Petru Poantă avertizează că pentru Miron Scorobete SF-ul e mai mult un punct de plecare decât un scop în sine. Oarecum ce fac eu. În realitate, Trofeul este aproape întotdeauna fantastic, e drept, dar rareori cvasi-ştiinţific. SF-ul veritabil nu se regăseşte mai nicăieri, ceea ce mi se pare însă minunat. Deşi poate nu la fel de explicit ca mine, Scorobete ironizează şi el în unele momente convenţiile SF-ului. O să vă transcriu curând geniala proză "Robotul de zăpadă" (doar 3 pagini!) ca să vedeţi. Sau, de pildă, vezi "Femeia venită de sus", când sosirea unei extraterestre pe Pământ e însoţită de un imens delir colectiv, chiar dacă extraterestra respectivă arată la fel ca femeile umane, vorbeşte aceeaşi limbă şi mai şi fumează pe deasupra! Sau "Bătălia aerului", unde o echipă de cercetători soseşte în miezul unei jungle africane în căutarea celui mai pur aer de pe Pământ - şi chiar aşa şi este! Începând cu chiar venirea lor într-un Jeep, încep să polueze nesemnificativ, treptat însă se construieşte o adevărată aşezare, vin sute de oameni şi, până în final, se construieşte ceea ce în final va fi cea mai poluată metropolă!)

*Tudor Arghezi - Călătorie în vis (aş cam vrea să înceapă şi mie să-mi placă Arghezi şi, deocamdată, mă simt obligat aproape (!) să încep tocmai cu ultimele sale volume de poezii. Cuvintele potrivite deja le citisem, Flori de mucigai m-au speriat (ce versuri demne de douămiişti!)... Aspectul uniform al ultimelor volume, lansate prin anii '60-70 m-am atras, în primul rând, aşa că am început călătoria cu "Călătorie în vis". Ştiam că, în mare parte, ultimele poezii ale lui Arghezi sunt reluări ale vechilor motive, mai puţin seninătatea de senectute. Cartea asta, care este publicată postum, în 1973, şi adună diverse inedite, nu m-a surprins mult. Multe poeme solide, aşa cum s-ar aştepta oricine de la un poet de talia lui Arghezi, strecurând chiar şi 1-2 poeme mai greu de înghiţit, şi să nu uit nici de ultimele poeme din carte, care nu m-am dumirit dacă sunt tălmăciri, parodii sau altceva. Încă aştept relevaţia, însă. Poate la proza absurdă a lui Arghezi să mă duc?

*Nicolae Sârbu - Fără operă (violenţă curată, dublată de un mic rânjet.)

*Boris Vian - Iarba roşie (de redus la scena cu Wolf şi prietena sa în iarba roşie. Nu este aproape niciodată la fel de încântător ca prima jumătate a Spumii zilelor, în schimb, finalul este cam la fel de violent şi de tragic. Mă frustrează aşa de mult strategia perversă a lui Vian, încât mă face să aspir şi eu la o variantă idilică - augmentată fiind de viziunea suprarealistă, bună de înlocuit pentru mine basmele, romanele sentimentale şi de aventuri care nu mi-au plăcut niciodată. Până la urmă, poate că ăsta e meritul lui Vian, fără el poate că n-aş fi scris niciuna dintre prozele pe care le-am scris anul ăsta. Ce-i drept, la asta contribuie şi treptata mea "îmblânzire". După cum se vede, când scriu despre cărţile altora, tind să amintesc de mine. Culmea, nu? Acuma doar aştept să ajung la proza paradisiacă pe care o pot acum doar dori, nicidecum concepe.)

*Anghel Dumbrăveanu - Iarna imperială (din păcate, nu va rămâne ca un poet neomodernist important. Cu toate vagile sclipiri din unele poeme, e prea cuminte în majoritatea timpului. În jurul anului 1980, încercând să revină şi el în "trend", se mută către o tehnică abia-abia apropiată de postmodernism, şi nu mai scrie cu litere mari la începutul versurilor, dar se vede de la o poştă că mutarea este inautentică şi că este în continuare sentimentalist într-un mod aproape nesupravegheat. În fine...)

*Pavel Boţu - Ornic (mai interesant decât alţi poeţi basarabeni cu care am făcut cunoştiinţă. Are parcă mai des poeme reuşite decât Anatol Codru, deşi când acesta din urmă are inspiraţie, ceea ce îi iese de sub mână este absolut excepţional. Pavel Boţu e oarecum o curiozitate estetică, fără a ieşi din contextul neo-tradiţionalist al literaturii basarabene)

*Anton Pann - Povestea vorbei (moralismul este uneori mai mult iritant decât orice altceva, dar, în orice caz, Pann e poate cel mai solid poet înaintea lui Eminescu. Chiar dacă poet dublat de folclorist. Colegilor mei li s-a părut interesant cum de n-am citit Pann când eram mai mic şi citesc abia acum. Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut atunci. Am remarcat, printre altele, o fază curată suprarealistă, ceva gen "Mintea, dacă ar creşte pe pajişti, ar paşte-o măgarii". Vă imaginaţi??)

*Mircea Ţuglea - mircea ţuglea (nu ştiu cum se face că douămiiştii constănţeni mi se par cei mai simpatici. Şi Grosu, şi Vasilievici m-au impresionat. Acum mă impresionează şi Mircea Ţuglea, deşi nu-mi dau prea bine seama de ce. Ceea ce face Ţuglea au făcut şi mai fac mulţi alţii (chit că, d.p.d.v. cronologic, e printre primii), minus poate bruma de versificaţie care se mai regăseşte, făcută din frondă, la Marius Ianuş (Ursul din containăr) şi la sus-menţionatul George Vasilievici. Poemele lui Ţuglea au totuşi un ceva aparte în plus... şi nu, nu este lipsit nici el de asperităţi de limbaj, dar, cum am zis, parcă e mai consistent.)

*Carmen Firan - Cuceriri disperate/Desperate conquests (decent şi nimic mai mult. Mai solide sunt versurile din "Paradis pentru ziua de luni", când poeta nu-şi reprima tendinţa spre manierism.)

*Mircea Horia Simionescu - Jumătate plus unu (mi-am amintit astfel de ce MHS mi-a plăcut aşa de mult odată cu "Bibliografia generală". Şi cartea asta e parcelată, dar după nume (e partea a doua a "Dicţionarului onomastic"), de fapt, asta cred că e formula care-mi place cel mai mult fiindcă e şi formula care îmi prieşte cel mai bine. O astfel de formulă mă lasă să-mi descătuşesc cu adevărat creativitatea (neavând încă disponibilitatea de a rămâne fixat pe o singură "lume", cu doar un plan sau mai multe), şi nici nu-mi cere eforturi prelungi de creionare. Desigur, nu mă voi compara prea curând cu MHS, care are un car de virtuţi, plus acela că rareori se dă în caruselul manierismului "pur", adică barochismul obositor care mă stresa la Mircea Nedelciu - pentru că altminteri ,după cum v-aţi dat poate seama, am mare disponiblitatea pentru proza postmodernistă)

*Vasile Petre Fati - Copilul tuns zero (un poet constănţean, care, conform criticilor, face parte din grupul "poeţilor obiectelor" (ce denumire!), alături de C. Abăluţă, Gh. Grigurcu şi George Almosnino. Volumul ăsta îmi aminteşte mult de versurile lui Vasile Vlad, alt constănţean cu mari elanuri pre-optzeciste. Poeziile sunt, cel mai adesea, aproape complet lipsite de podoabe stilistice (vezi titlul!), Fati fiind şi el un poet "metonimic" precum V. Vlad. Cam la fel de pesimist şi de sceptic, Fati nu mă convinge în totalitate, dar oricum merită reţinut.)

*Gheorghe Grigurcu - Amarul Târg (alt "poet al obiectelor". Am citit cartea asta în duminica în care am fost la examenul de limba franceză. Eram amplasat în faţa plăjii Modern, pe o "bancă" galbenă ce mă lăsa să văd şi ceasul de la capătul lui Ferdinand. Multă vreme a fost ceaţă, aşa că priveliştea plăjii a fost realmente inedită, marea părea complet neturburată şi chiar şi mai încolo mareea a rămas extrem de slabă, cum n-am mai văzut niciodată. Pe bancă eu citeam din cartea asta precum şi din "Lindenfeldul" lui Ioan T. Morar. Mi-a plăcut formularea adeseori aforistică şi "haiku"-istă a poemelor, care erau însă destul de bacoviene. De fapt, conceptul cărţii e el însuşi bacovian: aproape toate poemele sunt despre "Amarul Târg", un soi de corespondent al mahalelei bacoviene. Se resimte discret influenţa gellunaumiană ca şi la Fati, dar ambii sunt mult mai gri decât Naum, drept pentru care nu-mi plac până la capăt.)

*Dan Laurenţiu - Patul metafizic (un foarte convingător poet mistic. Mincu afirmă, pe coperta a patra, că ar fi chiar cel mai profund poet postbelic... Nu pot să zic că nu mi-au plăcut poemele lui Dan Laurenţiu, doar că mi se par că nu reuşesc să întreacă, în ochii mei, poemele mistice ale lui Daniel Turcea, care nici ele, precum nici cartea de faţă, nu sunt eliberate complet de recuzita poeziei mistice, dar parcă în mai mare măsură, plus că tehnica "ermetică" din versurile "oniriste" ajută mult. Dar, în fine...)

*Dan Mihuţ - AutoDaFe (citiţi. poemul. brasilia. chiar. acum. Cartea toată e pe blogul lui Mihuţ, vezi linkurile.)

*Nora Iuga - Vina nu e a mea (dinamită pură. Ar trebui să acord mai mult spaţiu, dar acum chiar n-am chef.. deşi, chiar în acest prim volum, contaminat din plin de contextul epocii, este mult superior altor volume lirice feminine din aceeaşi perioadă (am şi eu oarece experienţă în asta, vezi cărţile de Viana Şerban şi Ursula Şchiopu de pe raftul meu...). Ei, a meritat aşteptarea de vreo 3 ani de când încerc să citesc această carte.)

*Adrian Urmanov - Poeme utilitare (Mai mult expresioniste decât utilitare. Dincolo de primele "poeme de dragoste", relativ decente şi în orice caz proaspete, dar chiar şi printre acelea, poetul e mult impregnat de nelinişte, de frică. Mulţi vor fi poate impresionaţi de aşa ceva, aşa că poate că mă situez în minoritate. Ceva din utilitarism este cu siguranţă "de domeniul viitorului", ca să zic aşa, dar nu putea decât să eşueze. E, până la urmă, tot o manipulare, tot o găselniţă, nici el nu e calea ideală şi, oricum, Urmanov şi alţi poeţi de la acea dată cu greu puteau să găsească optimismul necesar, cred eu, înfăptuirii unui asemenea proiect. Şi, cred, nici acum nu e cazul. Dar după colţ, poate.)

*Dumitru Crudu - pooooooooooooooate (pooooooooate prea crud pentru mine.)

*Ioan T. Morar - Lindenfeld (relativ reuşit roman, chiar dacă, în fond, nu-mi sunt prea simpatice produsele anticomunismului prefăcut care continuă să mai apară. Evident că nu sunt de acord cu opiniile politice ale lui Ioan T. Morar, iar de moralitatea lui, nu mă bag fiindcă au fost şi multe zvonuri răspândite aşa că e destul de greu de spus care e adevărul, cert e că, esteticeşte vorbind, are unele virtuţi. Chiar dacă nu inventează nimic, dar ceea ce face, face bine.)

*Grigore Sălceanu - Nopţi pontice (începuturile poeziei dobrogene moderne. Sălceanu e departe de a fi modernist, dar pot avea valoare sentimentală şi nu numai nenumăratele sale poeme dedicate mării, din care câteva pagini antologice se poate scoate. În fond, fiind primul, nici nu putem avea pretenţia de la el să depăşească poetica primitivă posteminesciană, chiar publicând în acelaşi timp cu avangardiştii şi moderniştii. Antologia asta e amendabilă totuşi pentru faptul că a omis, dintr-un motiv necunoscut, volumul "Flori de mare" care reprezintă adevăratul debut al lui Sălceanu...)

*Alessandro Baricco - Ocean Mare (senzaţional. Nu este poate un postmodernist total accesibil, iar partea a doua dintre cele trei ale romanului e destul de greu de suportat (relevând partea cea mai crudă a mării), dar restul... Încă din primele pagini, am fost vrăjit. Ăsta e un autor care-şi merită indiscutabil succesul furtunos şi instantaneu (a debutat în beletristică abia în 1991 şi cartea asta a fost publicată în 1993). Adeseori, proza lui se poate numi realism magic, chiar dacă e mai apropiată de rafinatele scrieri ale lui Ştefan Agopian, de exemplu, decât de Marquez. Sau poate nici măcar de Agopian. Pictorul creator de tablouri complet albe e un personaj de-a dreptul antologic. Super carte. Sper să pot citi în sfârşit şi Novecento...)

*George Vasilievici - W.C.rul ("doar pentru colecţionari". În mod surprinzător, mi-a plăcut mult mai puţin decât "O cameră cu două camere" şi chiar decât "Cerneală", nu pentru că ar abuza de violenţă, ci pentru că... păi, pur şi simplu, poemele lui nu mai au percutanţă. Pare o carte scrisă în grabă. Sau una scrisă înaintea lui "Cerneală". Demnă de notat fişa biografică, incluzând şi adresa şi numărul de telefon al poetului. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aş apela acel număr... Am citit pe blogul lui Mugur, parcă, cum a primit invitaţie recent pe nu-ştiu-ce site de la George!!!)

*şi alte cărţi de care acum nu-mi aduc aminte

luni, 15 noiembrie 2010

M.C. still rocks / albume ascultate recent 3

http://atelier.liternet.ro/articol/9959/Doina-Ioanid-Mircea-Cartarescu/Productia-literara-nu-e-o-gramada-de-carti-ci-un-sistem.html

Am citit acum două seri interviul ăsta cu bine-cunoscutul Mircea Cărtărescu. Trebuie să admit că, deşi consider că nu mai sunt de multă vreme un epigon cărtărescian, încă îmi mai trezesc admiraţie unele rânduri pe care Cărtărescu le scrie, şi prin asta nu mă refer la groaznicele sale notaţii socio-politice.

"Cred că un scriitor care nu crede (în sensul religios al cuvîntului) pînă la capăt în ceea ce face, nu va da o carte adevărată. (...) Cred că o carte trebuie să-ţi spună ceva şi dincolo de literatură, la un nivel uman şi suprauman. Scrisul este ca şi cusutul la maşină: un fir trebuie să vină de sus şi altul de jos. Dacă nu vine firul de sus, totul e zadarnic şi cusătura se destramă. Dacă literatura nu este o religie pentru tine, dacă nu crezi în cărţile tale, e foarte greu de presupus că alţii vor crede în ele."

sau

"În acest moment, e dominant în poezie (a mai fost în anii '70, prin Mazilescu şi Angela Marinescu şi apoi prin Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop) un curent neoexpresionist, din ce în ce mai negru şi visceral. Fireşte, sentimentul disoluţiei, al morţii şi nebuniei este esenţial uman, însă, după mine, el duce la o poezie monocordă, bacoviană. O astfel de poezie este intensă, dar în acelaşi timp şi săracă. Poezia optzecistă a fost, dimpotrivă, o sinteză fericită între mai multe zone poetice (avangarde, modernism, personism, intertextualitate), o poezie cu claviatură întinsă, nu doar cu note grave sau doar cu acute." (sic, face reclamă la poezia propriei sale generaţii...)

sau

"Am simţit întotdeauna că datoria oricărui autor care a făcut parte dintr-un grup, dintr-un spirit literar comun, este să depăşească acel spirit. În orice mişcare poetică există poeţi standard, care definesc cel mai bine mişcarea, şi există alţi poeţi neliniştiţi, care, într-un fel, nu se potrivesc cu totul spiritului respectiv. De pildă, pentru simbolişti, poeţii definitorii au fost Anghel, Petică, Minulescu, iar alţii, ca Arghezi sau Bacovia, au trecut pe-acolo, dar n-au rămas, pentru că n-aveau de ce să rămînă în compartimentul îngust al simbolismului. Ei s-au mişcat mai departe. (...) Un poet care se respectă ar trebui să spargă toate tiparele, chiar cele încăpătoare şi generoase, cum a fost optzecismul. (...) Eu cred doar în scriitorii care nu pot fi clasificaţi. Arghezi, de pildă, nu încape în nici un compartiment taxinomic. Dacă vrei să spui ceva despre el, spui cel mult că este "arghezian"."

Mai reţin şi faza cu manieriştii ca fiind intrigantă. El zicea acolo că "manierismul a însemnat maxima strălucire a literaturii Europei". Ciudat, nu?, din moment ce, multă vreme, manierismul a fost considerat consensual un kitsch şi epoca sa o catastrofă literară (punctul ăsta de vedere se datorează mai mult clasiciştilor). Bine, M.C. trece acolo şi Shakespeare, care e încadrat de unii în manierism dar, evident, îl transcende. N-am zis niciodată că Giambattista Marino, de exemplu, ar fi un poet excepţional. Dar contribuţia sa şi a celorlalţi manierişti nu e totuşi demnă de gunoi, fiind cam singura insulă de modernitate mai mult sau mai puţin autentică de dinainte de romantism. Deşi ar mai fi şi Ronsard. Care bănuiesc că nu-l consideră nimic manierist. Rabelais mi se pare manierist, deşi parcă, nu ţin minte, s-a afirmat înaintea manierismului. În fine. Ar mai fi şi alte chestii remarcabile în acest interviu, dar mă opresc aici.

*

Albume ascultate recent 3:





The Claudia Quintet - I, Claudia: Un vis cam împlinit. Căci albumul ăsta e oarecum aproape de echilibrul perfect între pop şi avangardă. Atât cât poate fi vorba, fiindcă nu toate piesele au percusie, dar, din fericire, nu sunt prea multe piese fără ritm la rând. Încă puţin şi ar fi devenit încă un album avangardist insuportabil, fiindcă mixul include şi momente atonale (există şi un acordeon, care nu sună însă la fel de iritant ca acordeonul pe care-l aud de obicei, plus că nu lipseşte din combinaţie superbul vibrafon - sau era xilofon?), chiar dacă, în fine, chiar şi fără acele momente tot n-ar fi fost prea prietenos cu obişnuiţii pop-ului de 2 lei. În primul rând, coperta de un minimalism delicios m-a determinat să încerc albumul, apoi al doilea argument a fost apropierile pe care le-au făcut criticii de specialitate între această formaţie şi Tortoise. Şi cum Tortoise îmi place... Cred că ar mai trebui să ascult totuşi încă odată albumul ăsta şi să găsesc şi celelalte ale formaţiei, care poate deveni una dintre favoritele mele...
Vijay Iyer Trio - Historicity: Jazz decent, dar nu excelent. Albumul ăsta a apărut anul trecut sau nu ştiu când, recent în orice caz, şi a fost destul de aclamat. Normal, fiindcă nici nu e o perioadă prea bogată în apariţii de jazz. În rest, nu prea am ce să zic, fiindcă nici nu se chinuie prea mult acest Vijay Iyer să facă ceva mai remarcabil, mai ales că şi formula sa - pian + tobe + bass - e destul de haşurată.
Steve Reich - Sextet/Six Marimbas: Dacă nu v-aţi dat seama din cauza coperţii a la Warhol, e un album de muzică clasică. Minimalistă. De fapt. Dar tot clasică. De fapt, îmi place minimalismul pe care îl face Philip Glass şi chiar şi ce face Terry Riley (deşi nu prea mai seamănă cu muzica clasică, pe când Glass...). Dar Reich nu mi-a fost niciodată simpatic, dintr-un motiv sau altul. Cel mai cunoscut album al său, "Music for 18 Musicians", nu mi-a plăcut. Chiar dacă, în teorie, îmi place foarte mult uzul şi abuzul de repetiţii - d-aia am şi o afinitate profundă pentru muzica electronică. Reich nu mi-a plăcut atunci şi nici acum nu îmi place. Marimba este un fel de vibrafon sau xilofon, care scoate şi el sunete minunate, dar Reich se chinuie cu tot înadinsul să facă o operă urâtă de artă. Numai prima parte este OK, precum şi ultima, dar, în rest, Reich face de cacao instrumentul. Deh, obiceiurile proaste ale avangardiştilor...

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Tomis Reloaded

Fuck, iarăşi nu pot să ajung la târgul de carte de la Bucureşti...

*

A apărut de curând numărul pe octombrie al revistei Tomis, în care sunt şi eu, moţ-cocoţ, trecut în căsuţa de colaboratori. Am, evident, un articol înăuntru: "Şi uite-aşa mileniile trec, avangardele rămân". Cică am devenit astfel cel mai tânăr colaborator permanent din istoria Tomisului. Nice. Slavă Domnului că revista n-are deloc de gând să moară. E mai micuţă acum, e drept... Apăruse şi numărul anterior, pe septembrie (de fapt, ultimul număr "normal" apăruse în august, plin încă de steaguri şi toate-alea), care avea o copertă interesantă. Tomis scris cu albastru şi toate cele erau, dar nu mai era obişnuita revistă cu alb aproape omniprezent, ci toată coperta era ocupată în întregime de o poză galbenă cu nişte scaune, dacă ţin minte bine. Din câte am auzit de la prietenii mei redactori, acel număr a avut şi o variantă alternativă a coperţii, dar n-am apucat s-o văd...



marți, 9 noiembrie 2010

Tristan Tzara

Tocmai ce-am pescuit nişte poeme pe care le nu le mai văzusem până acum pe Internet (traduceri în engleză):

Way
by Tristan Tzara

What is this road that separates us
across which I hold out the hand of my thoughts
a flower is written out at the tip of each finger
and at the very end of the road is a flower which walks along with you


Nauri (fragment from Poèmes Nègres)
translated by Tristan Tzara

(...)

The dance of the greased women
(Steingeröll) new signs putting
short putting new signs
signs head stretch out
white dots they feel along the wide bands
twins on a pile say
twins a pile say
senses of the girls yell loud
from the sky loudly to say
then the paved women advance in a straight line
the (wässerälber) walk around
salt lakes with upright shores
(wässerälber) high upright
water plans green of grass
come the torch comes
feet quick come
the women of the past come
thick grass come out of
from thick bushels come outside
on the paths of the gods always to lie
the paving lead them
through the rocks’ openings lead (gehne ich)
the paving lead them
woman of the past (me) I sigh after my house
from the deep I wish to return
in joy I sigh after the house
the bushes I sigh after the house
in the throat I desire
in the belly I sigh after the house
in the belly I tremble continuously
in the joy I tremble
in the joy I am in mourning
in the belly I am in mourning
the girls tremble continuously
the fertile girls
flames of fire are bent (over) bent (over)
the rock’s edge is vaulted is vaulted
the convoy of the heights is well bent is well bent
the eucalyptus foliage is vaulted is vaulted
the agia’s trunk is bent
the agia’s trunk is bent is bent
the water is vaulted is vaulted
the course of the river is bent is bent
the tied (Geschwürte) are approaching

The past women advance
The lines advance
walking fast walking in a nearby line
on a pile sit down
on blocks of rocks sit down
the flame of fire advances
the great flame
the paving with wheels approaches
the flame
Inteer angoulba remains standing motionless
the flame of fire remains standing


A propos, câţi dintre voi aţi citit poemul "frate pădure" pe care l-am tradus mai demult? Din câte se pare, a fost publicat în volumul omonim (frere bois în franceză) din 1957:

frate pădure
de Tristan Tzara

frate pădure
şi soră piatră
bolnavii
merg la pădure
să culeagă nişte pietre

pe şanţuri
în pajişti
cineva nu găseşte
ceea ce regretă
aparent

*

tu îţi deschizi aripile
pentru a pleca într-o călătorie
tu îţi baţi joc de calul
nostru
la vârsta ta

*

sculat târziu
culcat devreme
alergic la răceala soarelui
vorbeşte-mi despre Botticelli

vineri, 5 noiembrie 2010

Ce se derulează în capul meu/Albume ascultate recent 2





Perfecţiunea este o invenţie a omului.
Natura nu-i croită din linii drepte perfecte, din figuri geometrice perfecte şi alte bazaconii dintr-astea, ci din fragmente, din imperfecţiuni. Şi totuşi nimeni nu comite "blasfemia" de a spune că natura n-ar fi perfectă şi că ceea ce fac oamenii ar fi de fapt perfect.
Tot omul a inventat perfecţiunea şi tot el a izolat-o într-o sferă inaccesibilă. Nu mai spun de Dumnezeu...

*

Păunescu.
*
Cărţi recente: Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Boris Vian, Carmen Firan, Al. Baricco, Nora Iuga, ş.a. Alte detalii mai încolo. Acum mă pândeşte tatăl meu.

*

Albume ascultate recent 2:


Toate sunt jazz, chiar dacă fiecare e într-un alt sortiment de jazz.
Ralph Towner - Solstice (un album cu destulă forţă tectonică, chiar dacă poate tocmai gravitatea să-i sperie pe unii. Nu e chiar "fusion jazz" şi nici măcar "smooth jazz", fiindcă e prea obsedat de arhetipuri)
Chris Potter - Gratitude (considerat unul dintre cele mai bune albume de jazz lansate în anii 2000. N-o fi prea atractivă coperta, dar conţinutul m-a convins. Nu e jazz turbat de experimental, ba e chiar destul de convenţional în abordare, deşi "curăţenia" sound-ului cu siguranţă plasează albumul în contemporaneitate. Felul în care cântă Potter şi grupul lui s-a mai făcut de multe ori, dar nu originalitatea, ci "precizia" trebuie apreciată aici. Adică este un album realmente atractiv, chiar distractiv, care te poate face să crezi că jazz-ul nu e chiar mort, chiar şi când nu încearcă să inoveze prea tare.)
The Necks - Aether (cam pierdere de timp. Din păcate, tot suferă de unele păcate ale jazz-ului avangardist, chiar dacă sunt surprinzător de puţine momente "de te sperii". Minimalist, dar rareori cu efect.)

luni, 1 noiembrie 2010

Ciudăţenii

Ca să vezi, am început să marşez şi în ceea ce scriu în direcţia prozei. Că acum chestia la care lucrez, şi care se numeşte "Dridri", nu este roman, ci o chestie turbat de experimentală e cu totul altceva. Dar, din câte se pare, numai în direcţia asta pot să marşez eficient pentru moment. Chiar mă gândesc că aş putea strânge anul viitor toate prozele mele "finişed" într-un încă un volum demn de anonimatul scribd-ului, dar care să fie un prim pas cât de cât demn. Oricum, bănuiesc că un pas puţin mai demn decât Surfing pe Marea Moartă, care era plină de simple tentative, pe când acum o cât de vagă idee a ceea ce fac, chiar dacă o să mai treacă multă apă pe Tigru şi Eufrat (!) până ce mă voi putea lăuda cu o curgere a frazei demnă de un romancier de talie. Stttttaaaaaiii o clipă, bă, cum adică romancier de talie? Visez bazaconii. N-am terminat decât câteva proze şi deja visez la zeci de romane... Asta e. Mai am şi eu dreptul la puţină visare. Pe partea de poezie, încă aştept să-mi fie aprobată cartea, pe partea de teatru, n-am mai avut un proiect de multă vreme. Pe partea de proză, am acum ocazia chiar să scriu mai mult pentru mine, fiindcă slabă toleranţă mă gândesc că ar avea mulţi la prozele mele. "Dridri" nu pare să meargă mai nicăieri, deşi măcar merge undeva, şi dacă nici eu nu (mai) sunt ahtiat după meandrarea cea mai adesea ineficientă, atunci de la cine să mai am pretenţii să aprecieze ceea ce scriu? Dar faptul că mai pot să am o carte cât de modestă în proiect şi că nu m-am oprit sec la "Praline", asta contează. Dar n-am deloc timp aici şi acum ca să mai împărtăşesc din ceea ce am mai scris în proză. Aşa că pe altădată! Acum încerc să mă scufund în nişte jazz marca Chris Potter... eram să zic Harry Potter.