miercuri, 22 septembrie 2010

Renovare încheiată

Mi-a fost lene, așa că am luat, pară mălăiață, o temă predefinită.

*

Cărți citite recent:
Lucian Valea - Jucătorul de cărți (versuri interesante, nici excepționale, nici ”de duzină” așa cum a fost categorisit de cineva poetul)
Grișa Gherghei - O cafea sub un cearcăn (în reluare. Am mai citit-o acum câțiva ani, când aveam puțini poeți citiți la activ. N-a prea rezistat la a doua lectură, versurile din ultimele volume (cele de după pauza impusă de cenzură) sunt net superioare primelor trei volume, deși de fiecare dată cu destul de mult balast)
Ion Faiter - Cad piersicile (oarecum în reluare. Pe vremea când o luasem prima dată, luam câte 10 cărți deodată, așa că se mai întâmpla să nu citesc în întregime vreuna dintre ele, și am pățit asta cu acest volum. M-a impresionat cu mult mai mult acest volum din 2002 decât ultimul apărut, ”Poarta zeilor”. Cu excepția ciclului ultim din carte, umplut cu elegii, versurile merg pe relativ aceeași linie blând erotică, sentimentală fără sentimentalism și cu un coeficient uimitor de fantezie. Într-una dintre poezii am întâlnit ”felii de lună”, o sintagmă pe care eu crezusem că o inventasem, așa cum în ”Poarta zeilor” am întâlnit ”munții lichizi” (una dintre cărțile mele urma să se numească ”excursie în munții lichizi”). Probabil eu și cu Faiter, trăind în același oraș, suntem abonați la aceeași muză... În orice caz, nu puține poeme antologabile în acest volum valoros. Aștept cu nerăbdare să citesc volumele anterioare, ca, de pildă, volumul de debut ”Desene”)
Cristian Simionescu - Poezii (acum trebuie să recunosc. N-am putut să rezist mai mult de 20 de pagini. Talentul este absolut vizibil la acest poet care a fost nominalizat de mai mult de 5 ori la premiul Mihai Eminescu, pe care l-a câștigat abia în 2008, dar, din păcate, n-am avut stomacul suficient de rezistent. Pur și simplu unul dintre acei poeți care dorm cu poeziile osândite ale lui Baudelaire sub pernă (sau așa par), ceea ce îmi repugnă. Să ziceți ce vreți, dar eu sunt un biet cititor de poezie, nu un psiholog care să se mânjească cu toate energiile negative ale pacienților săi pentru că așa e meseria...)
*** - Sunete fundamentale (antologie din lirica universală. Selecția mi-a rezervat unele surprize plăcute, dar și foarte multe nedumeriri. De ce o singură poezie de Baudelaire dar 15 poezii de Emily Dickinson, de ce T.S. Eliot și Wallace Stevens dar nici urmă de Walt Whitman și Ezra Pound, de ce lipsește, de pildă, Apollinaire sau oricare dintre suprarealiștii francezi, de ce n-ar fi meritat să intre F.G. Lorca sau Ungaretti, de ce poeziile care au fost ales din Montale n-au fost altele? Desigur, Ștefan Aug. Doinaș a avut și el limitele sale, dar rațiunile sale în alegerea textelor nu sunt explicate pe nicăieri în carte... În fine.)
Tudor George - Veverița de foc (nu la fel de interesant pe cât îmi închipuiam. Aștept încă să găsesc ceva din poezia lui lirică.)

marți, 21 septembrie 2010

Cu un plus de savoare

În curând, o să mai renovez blog-ul ăsta şi, tot în curând, s-ar putea să termin încă o proză... Dar deocamdată nu vă dezvălui nimic altceva!

vineri, 17 septembrie 2010

Profesoarei mele de informatică

Profesoarei mele de informatică

Motto:
”dublu click pe inimă”
(Ioan T. Morar)


Soare, platan de hard-disk,
nu ne mai căptușești cu gheața verii
sau, eventual, ne mai trimiți, pe
sângerii frunze, emailuri?

Dar, de pe această trambulină,
deja ne e mai ușor să
putem concepe: câți ani-lumină
sunt de-aici până la inimă?!...

luni, 13 septembrie 2010

Cool Is The Night

O noapte destul de (dar nu prea) răcoroasă, ca acea noapte pe care am visat-o acum doi ani, parcă, chiar în seara de dinaintea deschiderii anului școlar. O noapte în care stelele se împiedicaseră toate de un anume copac din grădina școlii. Da, eram iar în curtea școlii mele vechi și cel ce cândva era bătăușul meu avea o inimă în mână (a sa) și o ținea așa, ca pe o ofrandă, înspre acel copac. Și parcă mai erau și alți oameni care făceau același lucru. Și, curios, totul era în alb și negru. Plecând din curtea școlii, am mers prin magazinele din zonă și am găsit-o până la urmă pe mama mea (cred că aici viziunea s-a făcut color) pe lângă un magazin ce exista numai acolo în vis. Acțiunea visului se mută ulterior lângă magazinul Senator situat în realitate, ca și aici, jos în vale. Eram eu, cu colegul meu de bancă, Iulian, și cu bătăușul meu #1 din gimnaziu, Ghiță Cârtiță. Doar că eram toți beți (sau ne prefăceam) și aveam picioare ca de centaur extraterestru! Eu sigur eram lucid, fiindcă într-un moment de mare delir al râsului, am luat-o la fugă pe strada mare și, uite așa, fugeam, fugeam, fugeam de Ghiță Cârtiță și drumul spre blocul meu se făcea tot mai accidentat și tot mai înalt, ca niște munți spontani. Cu sufletul la gură, am reușit să pătrund în bloc și apoi să sun la soneria de la ușă, agitat fiindcă putea din orice clipă să vină pe ușa blocului Ghiță Cârtiță. Am reușit însă să pătrund în casă chiar în clipa în care ușa blocului s-a deschis...

De ce vorbesc de un vis de acum doi ani? Fiindcă mai nimic special nu s-a petrecut azi. Decât faptul că am încercat să-i sun DE TREI ORI pe cei de la biblioteca județeană filiala Coiciu și nu mi-au răspuns. De-abia aștept să pun mâna pe Corabia de sunete de Vasile Nicolescu... O să vă spun de ce...

miercuri, 8 septembrie 2010

tataia + ioan t. morar

De ziua bunicului meu, i-am făcut şi eu o poezie, chiar dacă ştiam demult că el poate să aprecieze numai ce are rimă. Treaba lui dacă tot ce îi place sunt rimele cu "ţolu' pe chioru' şi Goana de la Perişoru" sau "lampa şi chibritul şi cursa de titlu" (?!?), care, pur întâmplător, frizează urmuzianismul - nu-i de mirare că i-a plăcut când i-am zis de rima cu "Aristotel n-auzise în viaţa lui de ostropel" (de la Urmuz citire). Mă şi mir că de rimele de mai sus n-auzit în viaţa lui marele Google. Cum se poate aşa ceva? E o pierdere enormă pentru umanitate! (eram să zic urmanitate, vezi Urmanov).
Dar iată poezia:

Lui tataia, la 80 de ani

Anii vin şi se întorc
din ţările calde
şi, dintr-un nor,
cad flori de zahăr pudră
roz,
împărţind rădăcinile răsăritului...

*

Cum se face că mai devreme mi se aprinse beculeţul intuiţei când, brusc, am auzit de numele lui Ioan T. Morar la Antena 3. Asociat, evident, în legătură cu calitatea sa de "băsist" (în privinţa asta nu mă pronunţ, ei au spus-o), şi nu în legătură cu faptul că e un poet, şi chiar unul foarte interesant. Dar pe cei care lansează în masă comentarii politizate pe site-urile de ştiri nu îi interesează cât de reuşit este ca poet - e suficient să fie băsist ca să fie poet de curte...
Dacă aş fi fost în locul lui Morar sau al lui Cărtărescu, nu m-aş fi băgat în politică. Deşi dacă aş fi fost Cărtărescu, ar fi fost o tentaţie prea mare pentru personalitatea mea complexă. Nu încerc să fiu ironic. Ba am chiar aşa de mult respect pentru Cărtărescu încât îl considera a avea nimic de-a face cu toată tărâşenia băsistă. Am mai vorbit despre chestiunea asta - el pur şi simplu regreta că nu a avut activitate dizidentă înainte de '89 şi astfel a început să fie mai interesat de politică, dar simpatia pentru Băse din motivul unei miopii politice (dacă nu ţineam şi eu puţin cu Băse prin 2004 în sinea mea, n-aş fi fost empatic) i-a atras multe critici nefondate (ca şi "De ce iubim femeile", de altfel). Dar să nu mai revenim.
Aşadar, eu cred că acest controversat personaj care este Ioan T. Morar ar fi evitat toate criticile de doi lei dacă s-ar fi retras în literatură, că şi aşa n-a mai scos niciun volum de poezii de prin 2003.
Să mă ierte Ioan T. Morar dacă o să scriu aici două poeme de-ale sale. Asta ca demonstraţie că, cel puţin în ceea ce priveşte poezia, are virtuţi (deşi nu ştiu câţi ar fi de acord cu mine când spun că ITM e poate unul dintre cei mai graţioşi poeţi elegiaci români):

"Sangria"
de Ioan T. Morar

Să te-nmulţeşti altfel:

sub pavăza carnetului de donator
în încăperi albe
sângele tău se adună
în vase străine
pentru ca mai târziu
să trăiască în alţii

va aduce cu sine paloarea?
fierbinţeala nopţilor lungi,
tremurul mâinilor mele
când îţi trec prin păr
gustul cenuşii tot mai apropiat
vor fi acolo?
Să supravieţuieşti altfel:
în trup de împrumut să te ascunzi
şi inimă de împrumut
să-ţi pompeze sângele
"abia atunci te vei cunoaşte"

Sărman donator de sânge:
Vei muri cu fiecare în parte

"Toamnă profană"
de Ioan T. Morar

Dor fructele ca nişte răni zemoase
Mucegăiesc luminile în sfinţi,
În rai e noaptea umbră de femeie
Şi dorm copii de ceară în părinţi.

Se coace-n vie un ciorchin de păsări
Şi vorbe moi ne rătăcesc prin guri,
De-un vânt străin se crapă catedrala
Şi curge Dumnezeu prin crăpături.

vineri, 3 septembrie 2010

Nişte poeme

Adiamantino

Fug cu picioarele mării
fluier prin nasul vântului
atârn nişte stele de tavanul care este cerul

Sunt cel ce nu trebuia să înveţe.


Fiecare pe calul său de ciocolată

Unii își atârnă tristețile
în ramă precum tablourile,
alții își semnează oasele tricolore,
murdărite și spălate de balamalele orizonturilor.

Și eu? Păi, eu vreau doar
pâine și cirrus.


Zarul de frişcă

Când batem un ou,
batem un soare!

De ce trebuie să batem
soarele la funduleţ??

Suntem şi nu ne dăm seama
crescători de gândaci
pozând pe stradă
cu aripi în spate.

O, dulceaţă de stele,
mai scrieţi, în versuri, sorţile
sau aţi rămas şomeri?

Ce gest scandalos:
de a fi
normali.

miercuri, 1 septembrie 2010

zdranga zdranga urmează vara indiană zdranga zdranga

O melancolie fără nimic dureros. De fapt, fără nimic melancolic. Fără regrete. O nostalgie de nimic, şi inversul ei...

A propos, am fost duminica trecută la Cafeneaua filosofică. S-a ţinut nu pe terasa hotelului Palace, ci în interior, fiindcă vântul bătea mult prea tare. A fost bunicică discuţia, dar nu extraordinară. De fapt, nici nu trebuia să facem decât să întrebăm, nu să răspundem...

Terminat-am: Dunăreanu (una dintre încă prea puţinele cărţi de proză care m-a sedus), Geo Dumitrescu (fain!), Marin Sorescu ("Astfel" e un volum seducător prin cantitatea de poeme valoroase, mult mai mare decât în cazul multor volume de poezii), Hippolyte Taine ("Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici" am terminat-o aproape în întregime în autobuz. Mi s-a părut excesiv de violentă, chiar dacă pe undeva umorul (destul de subtil, de altfel) şi sarcasticele momente filozofice de la final sunt seducătoare, mai ales pentru fanii pisicilor. Până la urmă, singura frază care merită citită din toată cartea e tocmai cea care apare pe semnul de carte special: "Pământul e un ou spart, iar lumea, o imensă omletă".).